Înainte de a ne gândi la SF-ul viitorului românesc, aș propune să aruncăm o privire către SF-ul viitorului în general și să ne întrebăm: „Are SF-ul viitor? Și dacă da, care e viitorul său?”. Iar răspunsurile nu pot fi decât: „Da”, respectiv: „Vizual”. De ce? Păi foarte simplu: În primul rând, pentru că există încă locuri neexplorate, iar unde știința își dorește să ajungă, imaginația a ajuns deja, pregătindu-i terenul și analizându-i implicațiile. Și-n al doilea rând, sau poate doar ca dovadă a celor de mai sus, pentru că cinematografia SF&F și jocurile pe computer aferente sunt încă în plină ascensiune.

Așadar, nevoia care a condus la apariție acestei arte a rămas, s-a schimbat doar forma ei predominantă de manifestare. Trebuie să recunoaștem acum, în secolul XXI, că, cel puțin în domeniul SF&F, artele vizuale au luat fața literaturii. Și cum ar putea fi altfel, atâta vreme cât progresele tehnologice din domeniul cinematografiei și televiziunii sunt enorme chiar și de la un an la altul, odată cu explozia mărimii diagonalelor micilor ecrane, a numărului de pixeli (HD, Full HD, Ultra HD, etc.), a imaginilor pe secundă și chiar a tehnologiei care păcălește ochiul convingându-l că imaginile ies din ecran în 3D? Dacă vom aminti de banalele deja cinematografe 7D, atunci cred că puterea de atracție a noii cinemagi nu mai trebuie explicată. Ca să nu mai vorbim de efectele speciale și tehnicile de filmare tot mai captivante care abundă și fac deliciul filmelor SF sau Fantasy.

Cum poate rivaliza biata literatură cu așa ceva, când singurul progres tehnologic pe care cititorul îl resimte este atingerea unui e-book reader în locul clasicei cărți? Nu voi contesta avantajele enorme pe care acesta le aduce, de la economia de spațiu și posibilitatea omului de a-și lua cu el întreaga bibliotecă în vacanță și până la breviarele de personaje disponibile la o atingere de buton, la dicționarele explicative incluse și la posibilitatea achiziționării de cărți într-o clipă, dar nici nu pot să ignor reticența cititorilor obișnuiți cu mirosul și atingerea hârtiei, eventual cu plăcerea de a-și citit numele pe prima pagină în caligrafia autorului. Desigur, nu putem contesta nici evoluția literaturii, dar ea nu constituie un avantaj real față de cinematografie, deoarece și această artă se bucură de evoluție în egală măsură. Am mai putea aminti aici și cărțile audio, însă, din cine știe ce motiv, acest concept nu s-a bucurat (încă) de un succes notabil.

Așadar, dacă vorbim despre SF-ul viitorului din perspectivă strict literară, cuvântul cheie la care vom ajunge este „ecranizabil”. Drept pentru care și convertibil într-un joc video.

Bun, acum că am lămurit acest aspect, haideți să trecem la ale noastre, la literatura autohtonă.

Și voi începe făcând o mică referire la critica literară. Probabil că nu există, atunci când vine vorba de îndrumare pentru scriitorii începători, un sfat mai bun și mai justificat decât „Scrie despre ce știi!”. Este evident că, în momentul în care scrii documentat temeinic, șansele ca opera să fie una de valoare cresc foarte mult. Acest lucru e valabil și-n cazul general, dar mai cu seamă în SF. Că doar primul cuvânt nu e „Science” din întâmplare.

Însă sensurile lui „Scrie despre ce știi” depășesc partea tehnică, să-i zicem, a procesului scrierii. Îndemnul nu se rezumă la tematica prozei ci merg mai departe, atingând și componenta umană. Simplificând lucrurile și referindu-ne la cazul autorilor români, este evident că o tentativă a acestora de a descrie cadrul cultural american, de exemplu, este una mult mai dificilă decât ar fi pentru un scriitor nativ american. Pentru simplul fapt că nu-l știu la fel de bine.

Și astfel stând lucrurile, cel mai la îndemână îi rămâne autorului român să se rezume la specificul și cultura spațiului românesc pentru a-și crea cadrul și personajele pentru sinergia prozei sale. Însă aici apar câteva probleme funcționale fundamentale, mai ales dacă, așa cum se cam obișnuiește în SF, impactul prozei se dorește a fi la nivelul umanității. Nu vreau să transform acest articol într-o lamentare, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume: Investiția în cercetare în România este printre cele mai scăzute din Europa, nu avem program spațial propriu, nu avem (cu mici excepții) industrie competitivă la nivel mondial, nu avem armată decât pe hârtie, nu ieșim în lume cu invenții decât ocazional, și și atunci doar cu numele autorului, nicidecum cu un „brand” românesc, nu avem infrastructură, nici măcar un circuit de formula 1 nu avem. Într-un cuvânt, nu contăm pe plan economic sau politic. Din punct de vedere cultural, prefer să nu comentez. Avem, indiscutabil, artiști de talie mondială, dar nu într-o proporție care să ne scoată din statistici. Statistici care au la bază numărul de locuitori, iar țara noastră e mică spre medie. Ne place nouă să credem că ai noștri sunt cei mai cei, dar sunt cei mai cei în viziunea noastră exact la fel cum toate țările îi au pe cei mai cei ai lor. Și asta este exact ceea ce trebuie noi să schimbăm în SF! Sau, cel puțin, să încercăm, dar s-o facem într-un mod pragmatic.

Așadar, haideți să fim serioși o clipă: Chiar putem crede că extratereștrii când vor veni, vor ateriza în parcul Copou din Iași? Sau că teleportarea ca apărea la Măgurele? Sau că primele sisteme informatice conștiente vor spune „Bună ziua lume!”, și nu „Hello world!”? Sincer, eu am îndoieli. Și atunci, cum putem noi, așa cum ne știm, să propunem lumii o literatură SF de impact mondial, bazată pe spațiul cultural românesc? Și să fim și credibili? Poate de aceea și autorii noștri consacrați de gen, atunci când vor să scrie SF ancorat în realitate, apelează la tot felul de improvizații: ori aleg personaje românești pe care le trimit la diverse institute prin străinătate, ori deviază cu totul arbitrar acțiunea în zona noastră, ori apelează la accidente convenabile. Ori, pur și simplu, nu-și bat prea mult capul cu credibilitatea, deoarece se adresează oricum în totalitate pieței românești.

Însă a miza pe acceptare – derivată din sentimentul patriotic, poate? – al cititorului român de SF este o armă cu două tăișuri. Și asta nu numai din cauza legitimității discutabile a aducerii evenimentelor cu impact global pe teritoriul României. Trebuie să ne întrebăm puțin ce anume urmărește cititorul român – vom începe cu el, apoi ne vom muta și la cel străin, – să obțină de la lectură. Sunt ferm convins că pentru cititorul de SF&F, lectura este o formă de divertisment, iar aici cred că putem identifica două mari categorii de cititori: cei care preferă să rămână ancorați în realitate și cei care, dimpotrivă, citesc pentru a evada din cotidian, pentru a-și arunca priviri fugare în lumi noi, fie ele și imaginare. Personal, cred că a doua categorie este mult mai numeroasă. Și nu cred că este prea atrasă de SF-ul neaoș. Mai ales dacă acesta încă face analiza comunismului. Știu că am atins un subiect delicat, acela al SF-ului de consum, însă dacă dorim să vorbim de un viitor al literaturii în general, SF-ul nefăcând deloc notă separată, atunci componenta dominantă e cea de consum. Pentru că nimeni nu va face un film cu buget mare după o poveste care nu se adresează marelui public. Un film mic, câștigător al câtorva premii la festivaluri de film independent, poate… dar acestea nu asigură viitorul. Viitorul este în volum, viitorul este în consum, deci în comercial. Iar preferințele publicului român reies destul de clar din vânzările cărților.

În fine, nu cred că lucrurile stau prea diferit la cititorul străin, când vorbim despre motivația lecturii. În definitiv, am impresia că vom găsi aceleași titluri ca lideri de piață mai peste tot prin Europa. Paradoxal, cred că publicul străin ar putea fi ceva mai atras de realitatea românească decât cel autohton, din curiozitate, poate, însă nu suficient cât să facă dintr-un roman românesc un best seller internațional.

Ce este atunci de făcut? Ținând cont de toate cele de mai sus, consider că viitorul SF-ului românesc, dacă sperăm să-l , din păcate, tot mai desconsiderat și să-l ducem în Europa și, de ce nu?, în lume, este postuman. Sau, cel puțin, postnațional. Și SF-ul, și fantasy-ul, de altfel, oferă această posibilitate, a ruperii totale de cotidian, a proiecției în lumi și timpuri în care actuala cultură și ordine socială reverberează suficient de slab încât să nu mai fie nevoie de identificarea mediului și personajelor cu ea. Acolo, în lumile stranii și îndepărtate ale SF-ului de lungă anticipație sau ale fantasy-ului, naționalitatea autorului nu mai are importanță, iar propria cultură națională poate fi insinuată suficient de discret încât să spună ce are de spus fără a lega acțiunea de ea. Nu cred că trebuie să dau exemple de mari opere ale SF&F-ului care sunt total rupte de naționalitatea autorului, desfășurându-se în societăți în care problematica națională îmbracă haina imaginarului, fiind doar croită după măsurile celei reale.

Îmi voi asuma, acum la încheiere, riscul de a-mi exprima părerea că literatura SF nu este locul cel mai bun pentru afirmarea directă a identității naționale. Trebuie să recunoaștem că avem totuși de-a face cu un curent literar preponderent comercial și, ca atare, tributar capriciilor cititorului. Fie el român sau internațional. Dacă vrem ca SF-ul nostru să aibă un viitor, trebuie să-i dăm cititorului ceea ce el cere, iar în acest moment mie personal îmi pare că el cere de la SF în primul rând fantezia, acea nebunie frumoasă a ideii de frontieră, caută spectacolul imaginarului. Și caută ceva ecranizabil într-un spectacol de proporții epice. Dacă în demersul nostru a-i prepara cititorului lectura reușim să introducem și acel condiment al specificului românesc, cu atât mai bine. Însă nu ca ingredient de bază, căci prea puțini apreciază condimentele în exces, iar viitorul SF al României se bazează pe numărul cititorilor. Și apoi al spectatorilor variantelor ecranizate.

Alexandru Lamba
Alexandru Lamba

Latest posts by Alexandru Lamba (see all)