Stimați colegi, dragi prieteni ai literaturii!

Nu știu dacă nu cumva am făcut tocmai o gafă, folosind o formă de adresare depășită, și dacă nu era mai corect, sau în orice caz mai prudent, să iau în considerare explicit și eventuala prezență în sală a unor persoane de alt gen decât cel masculin. În Germania, nu încape nici o îndoială, aș fi fost pus la punct imediat.

Așadar, stimate colege și stimați colegi, dragi prietene și prieteni ai literaturii!

Vedeți, nici măcar în privința prezentului nu mai poți fi astăzi sigur că nu greșești…

Vă mărturisesc că tema din acest an a colocviului mi-a cam dat de furcă și nu sunt convins că am înțeles exact despre ce este vorba. Am priceput totuși (așa cred), că ar fi vorba despre SF, despre România și despre viitor.

Să încep cu viitorul. După cum se știe, de viitor se ocupă cu predilecție futurologia. Regretatul Mihai Botez, el însuși futurolog (printre altele), a remarcat cândva că numele redă de minune părerea poporului român despre această disciplină (căci știință nu-i putem spune, aș adăuga eu). Cu un umor ceva mai subtil, în Evanghelia lui Matei (13, 57) ni se spune că nicăieri nu este prețuit un prooroc mai puțin decât în patria și în casa lui. Sau, așa cum a intrat în vorbirea curentă: nimeni nu-i profet în țara sa. Asta ar trebui să le dea de gândit chiar și celor ce nu pun preț pe prețuirea altora (caz totuși mai rar printre scriitori). Prin urmare, știm din capul locului că șansele noastre de a desluși viitorul României, fie el conjugat sau nu cu viitorul SF-ului, autohton sau universal, nu stau sub cele mai bune auspicii.

Veți replica poate că nu de pomană SF-ul se mai cheamă și literatură de anticipație, că se cunosc cazuri de prezicere destul de exactă a unor evoluții viitoare, ba până și a unor descoperiri sau invenții concrete, îl veți cita pe Jules Verne, pe Orwell, sau alți vizionari celebri. Dar se poate oare dovedi că frecvența unor profeții împlinite e mai mare decât ar rezulta din simpla probabilitate statistică? Mai ales dacă ținem cont de ajustările și interpretările ulterioare, care fac de pildă din orice frânturi de frază sibilinică a unui Nostradamus probe categorice de previziune?! Fără pretenția de a contribui în mod real la tranșarea acestei controverse, vreau să evoc totuși câteva întâmplări semnificative din propria-mi experiență.

Bineînțeles că ideea de a prospecta viitorul – și, în particular, viitorul României – nu e nouă. O să vă pară poate nepotrivit, dar le reamintesc celor care au trăit deceniile de dictatură că și partidul comunist pretindea să prevestească „viitorul luminos” al țării, ba mai afirma și că-l făurește (acesta era verbul consacrat). Ce a urmat, știm bine – după anii lumină, a venit (cum spunea o anecdotă a vremii) …cititorul de contor.

Deci, să fim atenți: când e vorba de viitor, se impune oarecare prudență! În acei ani, directorul Editurii Albatros, la care venisem cu manuscrisul „Cuadraturii cercului”, mi-a cerut să mai adaug la volum câteva texte zugrăvind tocmai acel „viitor luminos”! Evident că am refuzat.

Tot pe atunci, prietenul și mentorul meu, scriitorul Adrian Rogoz, mi-a propus să scriu pentru Colecția de povestiri științifico-fantastice, al cărei redactor era, ceva pe tema României Viitoare; ideea mea era să descriu alegeri de primari cu mai mulți candidați (mai sus n-am cutezat nici eu să țintesc!), ceea ce ar fi fost o gravă erezie, așa că el a preferat să renunțe la temă. Prin anul 1981, când am predat romanul „2000”, mi   s-a reproșat de către Editura Eminescu că nu menționam deloc existența viitoare a lagărului socialist și, ca să remediez această „lipsă”, am introdus la marea dezbatere televizată din final un discurs al delegatului Cehoslovaciei, redactat într-un superb limbaj de lemn – cenzura îți mai cerea uneori și să adaugi, nu numai să tai! Dar am făcut-o silit de împrejurări, iar în 1984, când am revăzut textul pentru traducerea germană (între timp, mă stabilisem la München!), am eliminat acest adaus distonant. Aș putea pretinde acum că, blagoslovit cu o viziune profetică, știam că în anul 2000 nu va mai exista nici lagărul socialist, nici țara numită Cehoslovacia; dar adevărul banal este că n-am făcut decât să revin la forma inițială a manuscrisului, fără să bănuiesc că prăbușirea comunismului era atât de aproape.

Și un ultim exemplu: în 1995, colegul Voicu Bugariu mi-a solicitat o povestire pentru ciclul, inițiat de el, „Alte Românii”; așa a luat naștere „Varianta balcanică îmbunătățită”, tot un soi de Românie Viitoare, însă de fapt o extrapolare a situației din Iugoslavia postcomunistă, aplicată în gamă sarcastică la conflictele, reale sau imaginare, dar strașnic hiperbolizate, ale României Prezente.

Și cu aceasta ajungem la teza pe care voiam s-o formulez de la bun început: chiar dacă își plasează acțiunea în viitor, literatura științifico-fantastică (sau, mai general, literatura speculativă) nu are (decât cu totul întâmplător) intenția să proorocească, ci reflectă doar frământări ale prezentului, exprimând cu mijloace specifice neliniști, temeri, speranțe actuale, transpuse în situații și ambianțe favorizante, ca într-un experiment de laborator.

În România, SF-ul nu și-a pierdut justificarea odată cu căderea dictaturii (murind, Ceaușescu nu l-a luat cu el în mormânt, cum afirmase un profet în propria-i țară) – pentru simplul fapt că alte frământări au luat locul celor de dinainte, alte neliniști, alte temeri, alte speranțe (desigur, pe lângă cele etern-umane). Așa stând lucrurile, cum să abordăm prima parte a temei colocviului? Ce să înțelegem prin „viitorul SF al României”?

Dar mai întâi de toate, ce viitor are România? Judecând după starea prezentă și după evoluția din ultimul sfert de secol, sunt puține temeiuri de optimism. E drept că diagnoza mea, subiectivă prin natura ei, suferă și din pricina distanței de la care privesc (deși se spune că distanțarea permite și o vedere mai clară). Și ce văd?

O țară cu populația în scădere, datorită atât sporului natural negativ, cât și emigrării masive, de ordinul milioanelor. O țară cu resurse naturale secătuite sau înstrăinate, cu păduri tăiate fără chibzuială, cu terenuri agricole trecute în posesia unor hedge-funds sau investitori străini, nu mai vorbesc de rezervele de petrol și gaze naturale. O țară care importă alimente, deși ar putea hrăni un întreg continent. Cu o infrastructură de transporturi primitivă, neînstare să servească economia națională. Cu o administrație birocratică, hiper-centralizată, incapabilă să-și însușească și să aplice ideile regionalizării, ale autonomiei locale, ale subsidiarității. Cu o clasă politică nevrednică de acest nume, pusă pe jaf și înavuțire, lipsită de orice preocupare autentică pentru soarta țării. Cu o opinie publică polarizată la maximum prin campanii ale presei aservite intereselor unor „baroni” de tinichea, țopârlani și scelerați. Cu un sistem de învățământ falimentar, cu universități inflaționare și cu titluri academice făcute de râsul lumii. Cu o Biserică Ortodoxă ultraconservator-infailibilă și impunisabilă, căreia i-a venit apa la moară și macină acum mărunt tot ceea ce, de bine de rău,  s-a izbutit în aproape două secole de emancipare spirituală. Cine să se mai gândească la viitorul țării? Justiția, în care unii își pun acum ultimele speranțe, în timp ce alții denunță cu vehemență o „dictatură a procurorilor”?

Mai are România un viitor? Dacă are vreunul, oameni buni, acela nu poate fi decât științifico-fantastic!

A doua parte a temei colocviului pare a decurge nemijlocit din prima, căci dacă România nu are viitor, nu putem vorbi nici despre „SF-ul viitorului românesc”. Spun pare, deoarece mai există o premisă, implicită: anume, ca SF-ul însuși să aibă viitor – nu doar în România, ci în general, în lume.

Adrian Rogoz, care era un optimist incurabil, era de părere că, departe de a fi amenințat cu dispariția, SF-ul va ajunge să înglobeze întreaga literatură. Totul va fi SF, spunea el, entuziasmat. Într-o măsură, el avea dreptate: există într-adevăr semne clare ale unei apropieri treptate între SF și mainstream, în sensul că literatura „serioasă”, ca și filmul de altfel, tratează tot mai des subiecte și teme tradiționale ale SF-ului, în timp ce SF-ul recurge cu dezinvoltură și tot mai iscusit la procedee și tehnici literare consacrate de mainstream. Totodată, datorită uimitoarelor înfăptuiri ale științei și tehnologiei, viața însăși cunoaște un proces accelerat de ștergere a unor limite rigide – între real și fantastic, între anticipare și realizare, între prezent și viitor. Nu degeaba se spune că realitatea o ia uneori înaintea literaturii științifico-fantastice. Chiar și granițele dintre culturi își atenuează caracterul absolut, cu tot revirimentul naționalismului și al religiilor la acest început de mileniu. Pe de o parte, SF-ul românesc va trebui să țină pasul cu evoluția literaturii speculative pe plan european și universal – și eu cred că are potențialul necesar. Pe de alta, pentru a-și păstra personalitatea distinctă, ca să-și merite numele, SF-ul românesc ar trebui să se facă și în viitor ecoul frământărilor, al temerilor și speranțelor celor ce trăiesc între fruntariile acestei țări. Și poate că în acest fel, avertizând asupra primejdiilor, semnalând riscurile dar și șansele, SF-ul viitorului românesc ar contribui și el la viitorul SF al României.

Să ne ferim totuși de concluzii bazate pe extrapolări de funcții lineare sau exponențiale: cel târziu de la Lebăda neagră a lui Nassim Taleb știm că, multe evenimente cruciale fiind în cel mai înalt grad improbabile, viitorul este principialmente imprevizibil.

Vă mulțumesc pentru atenție.

 

München, 25 septembrie 2015

Latest posts by Gheorghe Săsărman (see all)