A pune în discuţie viitorul SF-ului ar părea redundant, dacă am considera, precum Istvan Csicsery-Ronay Jr. în „The Seven Beauties of Science Fiction” (Wesleyan University Press, 2008), că genul este intrinsec asociat cu viitorul şi cu revoluţiiile ştiinţei şi al aspiraţiilor inspirate de ele.

Produs al societăţii postindustriale, el e un senzor al schimbării şi inovării, schimbându-şi radical poetica în funcţie de ele. Din această perspectivă avansează Gertrude Stein şocanta idee că America ar fi cea mai bătrână naţiune, deoarece a fost prima care a intrat în epoca revoluţiei ştiinţifico-tehnologice.

Din perspectiva fizicii deterministe, însă, viitorul unui sistem e dependent de condiţiile iniţiale , ceea ce înseamnă că lumile „dacă” ale SF-ului îşi au germenii în prezent şi o relaţie logică cu acesta: de efect, de extrapolare, de ipostaziere a unor tendinţe. Prin proiectul  unui viitor comun al umanităţii, SF-ul este şi răspunsul cel mai adecvat la problemele lumii contemporane, deoarece e o formă de cunoaştere reflexivă a acesteia: prin efectul de înstrăinare, de laborator mai curând decât rezultat (Darko Suvin, Estrangement and Cognition), cunoaşterea  e silită să se aplece asupra ei însăşi şi să examineze impactul asupra vieţii socială sau implicaţiile „coliziunii dintre tehnologiile hard şi complexităţile naturii umane” (Istvan Csicsery-Ronay Jr., „The Seven Beauties of Science Fiction”).  Titlul cărţii lui Csicsery-Ronay este inspirat de o poveste persană similară întrucâtva cu cele „O mie şi una de nopţi” arabe, cel puţin în statuarea esteticului ca valoare supremă. Un prinţ construieşte câte un palat fiecăreia dintre cele şapte domniţe care l-au vrăjit prin frumuseţea lor.

Cele şapte surse ale magiei SF-ului ar fi, aşadar, neologii fictive, nova, istorii viitoare, ştiinţa imaginară, sublimul SF şi grotescul SF. Deşi publicată în 2008, această poetică SF ni se pare a ţine mai mult de istoricitatea genului.

Promisiunile cunoaşterii pragmatice cu scopul deliberat al transformării sociale (cum defineşte Frederic Jameson utopia) au dus la apariţia unui gen creat în Anglia capitalismului incipient de Thomas Morus şi Francis Bacon, acesta din urmă asociind şi mai strâns progresul de ştiinţă şi tehnologie în Noua Atlantidă, dare care, odată realizat proiectul istoric, în prima jumătate a secolului al XIX, s-a transformat în opusul său, Mary Shelley demonstrând că ştiinţa fără etică naşte monştri. Un destin similar a avut genul SF care, în „Looking Backwards 2000-1887”, de americanul Edward Belamy, tradus în „Biblioteca Românul” la puţin timp de la apariţie, ceea ce indică sincronicitatea socialismului utopic românesc cu cel mondial, folosea motivul călătoriei în timp pentru un proiect futurist optimist pentru a ceda curând locul distopiilor ştiinţei (H.G. Wells, A. Huxley).

Odată cu apariţia fenomenului New Wave – asociat revistei  „New Worlds”, al cărei editor devenea Michael Moorcock in 1964 – genul renunţă la principalele sale atracţii menţionate de Csicsery-Ronay: ştiinţa şi tehnologia hard. Genul se reorienta către estetic, iar ştiinţa soft – uneori substituită de magie sau de motive esoterice neavând nimic comun cu ea – devenea mai curând pretext al prelucrării metaforic-simbolice. Înstrăinare cognitivă (Louis Marin, Darko Suvin), paradigmă absentă („The Absent Paradigm: An Introduction to the Semiotics of Science Fiction”) diminuează rolul ştiinţei şi inovaţiei în favoarea unei reorientări a genului către umplerea spaţiului absent al teoriei sociale (Phillip E. Wegner : „Imaginary Communities: Utopia, the Nation, and the Spatial Histories of Modernity”). Proiectele utopice ale Occidentului – empirismul scientist britanic sau cel iluminist al enciclopediştilor francezi – ca şi avertismenele distopice, de la Kant şi Voltaire la Zamiatin, Orwell şi Bradbury, au avut, fără îndoială, un rol important în ingineria unor societăţi moderne tehnologic dar şi democratice şi liberale.

Antonio Gramsci credea că lipsa spiritului civic, a forţei societăţii civile în Europa de Est e motivul incidenţei superioare a dogmatismului, dictaturii şi fundamentalismului în această parte a lumii, deşi el însuşi a cunoscut nu mai puţin decât Boeţiu condiţia filosofului în spaţiul carceral italic. Cert este că nu putem combate cu argumente forte opinia filosofului Constantin Rădulescu- Motru conform căreia poporul român nu ar avea suflet instituţional.

Viitorul germinează din prezent, iar politicul îi arată adesea pe români la punctul zero al societăţii tribale care îşi alege căpeteniile în stradă. Faptul că literatura SF cunoaşte o evoluţie sincronă sub raportul tematicii, structurii narative şi profunzimii viziunii cu literatura mainstream din Occident e încă o dovadă a evoluţiei independente a culturii.

Autorii SF de prim rang nu sunt naivi prestidigitatori ai neologismelor şi neologiilor ştiinţei. Personalitatea cea mai puternică a anilor de dinainte de revoluţie, Ion Hobana, a scris într-o manieră pe care am asemui-o cu aceea a lui Isaac Asimov: sceptică faţă de tehnologie şi interesată de etica omului de ştiinţă, ca şi de resorturile afective ale umanităţii ameninţate de alteritatea absolută a maşinii. Titlul volumului de povestiri „Oameni şi stele” trebuie înţeles ca polaritate a cosmosului indiferent şi umanitatea definită prin afect şi cultură.

Chiar dacă psihologia cognitivă a demonstrat între timp că nu memoria enciclopedică, ci cea episodică se pierde în cazul unei amnezii, povestirea Cea mai bună dintre lumile posibile rămâne  un elogiu emoţionant al omului sensibil şi generos la drama semenilor care dublează medicul, al legăturii ideale dintre autor şi cititor, savant şi discipol. Eliberat de casca astronautului, pilotul care călătorise solitar printre astre se regăseşte pe sine în îmbrăţişarea maternă a Pământului şi în memoria admirativă a unui cititor al jurnalului său ştiinţific.

O altă ameninţare resimţită de cetăţeanul societăţii cibernetice este înstrăinarea de cealaltă cultură, umanistă, care întinde punţi între popoare în ordinea subiectivităţii şi a cunoaşterii identitare. Savantul din Glasul trecutului, care descoperă Atlantida, face simbolic parte dintr-o echipă internaţională de arheologi, iar momentul anagnorisis, al recunoaşterii site-ului pierdutei Atlantide este oonorat prin recitarea din memorie a unor pasaje din dialogul Critias de Platon, unde se vorbeşte de ea. Ruinele par vechi temple, cânt peruane, când mexicane, când greceşti, sugerând reîntregirea prin cultură a întregii umanităţi risipite pe continentele cândva formând un tot.

Autori contemporani cunoscuţi recurg uneori la instrumentarul SF pentru distopiile lor politice, care sunt comentarii alegorice sau încifrate ale istoriei contemporane, oculte şi presărate cu episoade tragice (Horia Bădescu, Nichita Danilov, Marius Trupan, Alexandru Ecovoiu, Gelu Negrea, Octavian Soviany ).

Dacă Marchizul de Sade spunea că alesese supranaturalul gotic, deoarece, după ororile Revoluţiei franceze, nu se mai putea scrie decât făcând apel la iad, nici Horia Bădescu („O noapte cât o mie de nopţi”) nu crede că se poate scrie despre „leşuiala” închisorilor comuniste altminteri decât speculând asupra bolgiilor istoriei demonice. Staţiunea lui Alexandru Ecovoiu “prelucrează” entropia politicului, eticului, esteticului, religiosului în limbajul computerilor cuantice ale căror operaţiuni subsumate reduc în cele din urmă societatea la siliciu şi praf …

Despre stilul dominant, New Wave, se poate spune că este adesea extrem de ingenios, cu ambiţii stilistice alexandrine şi  cu o aluzivitate culturală care le face greu accesibile cititorului tradiţional al SF-ului ca pulp literature, literatură de consum. Proza New Wave  se caracterizează însă mai ales prin ceea ce numim postistorie, postumanism. Detaşarea de tragismul evenimentelor descrise, diminuarea până la dispariţie a afectivităţii, inumanitatea ce pare să se fi transferat de la maşini – nimic spectaculos în această privinţă, deoarece nu mai parcurgem spaţiile futuriste intimidante ale tehnologiei de vârf – la oameni, calculul rece al efectului simbolic obţinut prin specularea dimensiunii groteşti, psihic aberante, a personalităţii şi activităţilor umane  sunt trăsături definitorii a căror circulaţie internaţională poate fi constatată mai ales în antologii precum „An Anthology of European Speculative Fiction”, editată de Cristian Tamaș şi  Roberto Mendes şi publicată de  ISF Magazine şi Europa SF, cu o introducere semnată de editori.

Vocea unui narator de persoana întâi, care mai este şi criminal în serie, poate fi auzită, fie că îl citim pe britanicul Ian R. MacLeod, cu povestirea „The Dead Orchards” (Livezile morţii), fie pe românul Liviu Radu cu „Digits are Cold, Numbers are Warm” (Cifrele sunt reci, numerele sunt calde). Şcoala New Wave căreia îi adresează un omagiu MacLeod poate fi recunoscută în răstălmăcirea valorilor fundamentale ale umanităţii, care nu mai posedă un sens comun al antitezei civilizaţie/ barbarie. De exemplu, MacLeod urmează reţeta „Utopiei” lui Poul Andreson în crearea unui personaj capabil de sadism pe care şi-l apără în numele esteticului, după cum procedează şi Liviu Radu, îngăduind naratoarei să atribuie crimele ei şi ale bărbatului ei dorinţei de a salva omenirea.

„Auto-da-Fé” de Roger Zelazny poate fi ghicită dincolo de umanitatea robotizată din „Transcendence Express” de Jetse de Vries. Computerele cuantice sunt ultimul strigăt al modei tehnologice, dar, ca produs biotehnic în înapoiata Zambie, ele ajung să concureze şi să elimine omul din spaţiul civilizaţiei, împingâdu-l în junglă. Este cel mai frecvent avertisment al SF-ului de ultimă oră. Sadismul vivisecţiei practicat de protagonistul ”Livezilor moarte” reduce umanitatea la natură, la mitul primar dar răsturnat al lui Daphne.  Nu spiritul (Ariel) eliberat din arbore, materie, ca în Furtuna lui Shakespeare, este efectul magiei protagonistului, ci închiderea lui în hule: lemn. Omul redus la materialitatea trupului maleabil, compus şi recompus. Omul renăscut din natură şi reîntors la bestialitatea junglei, aşa cum în junglă sfârşeşte şi geniala matematiciană din ultima formă de transcendenţă, nu a subiectului etic şi raţional-critic kantian, ci aceea realizată de spectralele digits ale computerelor . Omul renăscut din „computereasă”…  Eroii negativi, monştri de dezumanizare, deconstruiesc valorile civilizaţiei umane, Liviu Radu îngăduind psihopaţilor săi să-şi adjudece, înecând în parodie şi grotesc, practici hermetic-cabaliste sau motivul teodiceei, al dreptăţii lui Dumnezeu. Este justiţie într-o istorie tragică? Monologul interior al protagonistei urmăreşte lunecarea în demenţă şi crimă a unei fixaţii originare, sugerând că incidenţa tipului printre agenţii istoriei sau, mai curând, în istoria decerebrată nu e de neglijat.

Rafinamentul prozei fantastice şi ştiinţifico-fantastice i-a asigurat acesteia un prestigiu care a reorientat către gen scriitori canonici din diverse literaturi, inclusiv din literatura română. De sub haina alegoric-simbolică, răzbate un avertisment contra alienării şi dezumanizării omului contemporean. O întrebare rămâne totuşi, dacă dramatizarea infernalelor intrigi şi scenarii în culori atât de vii şi persuasive nu prezintă cumva pericolul obişnuirii publicului cu atrocităţile descrise, având tocmai un efect de tocire a sensibilităţii şi afectivităţii. Efectul de realitate al limbajului, mai ales sub condeie atât de experte, nu trebuie neglijat.