~ fragmente ~
Pentru mine pornografia nu este evocatoare a vreunei stimulări erotice, ci doar a unor aride cunoștințe de ginecologie și anatomie, discipline pe care le-am studiat odată în decursul facultății de medicină. În mod similar science fiction-ul nu-mi transmite nimic din soarta și hubrisul omului prizonier în propriile-i invenții, ci mai degrabă modul în care se îndepărtează de preocupările autentic umane printr-o mistificantă și zgomotoasă autopromovare.
Nu am nimic împotriva divertismentului, chiar dacă este un nonsens. Dar imbecilitatea care se dă drept mitologie faustică este de fapt un cancer cultural.
Acum câtva timp am fost votat ca membru de onoare al organizației SFWA (Science Fiction Writers of America). Am acceptat pentru că n-am renunțat la ideea reformei din interior. Acum mă întreb de ce m-am deranjat vreodată să încerc așa ceva.
E posibil să fi acceptat deoarece fenomenul science fiction mă fascinează. La urma urmei, nu toți americanii sunt niște imbecili și nici nu sunt toți contaminați de oportunismul unei piețe mercantil-consumiste.
Acestea fiind spuse sunt uimit de o situație pentru care nici un alt cuvânt, cu excepția termenului „teribil”, nu o poate descrie. Astăzi science fiction-ul este chiar predat în universitățile americane, practic fără nici abordare critică. Pot simpatiza cu dorințe iraționale foșgăind în vintrele unei civilizații mult prea raționale. Pot justifica atitudinea anti-științifică atât a culturii cât și a contra-culturii (un eufemism pentru subcultură) care face posibilă un fel de escapism. Pot înțelege chiar nevoia de fantezie și de supranatural într-o lume care și-a pierdut o mare parte din credință. Dar pur și simplu nu pot înțelege de ce fantasticul științific sau science fiction-ul ar trebui să fie anti-științific – de ce ar trebui să plodească cele mai fabuloase imbecilități și de ce a găsit cea mai mare fascinație printre cei care înțeleg cel mai puțin din lume pe ce lume trăiesc și de ce trăiesc.
În căutare de răspunsuri la aceste întrebări am citit buletinele organizației SFWA, „sindicatul” scribilor de maculatură evazionist-viitoristă. Poul Anderson, un „cunoscut autor american de SF” le dă colegilor săi de breaslă câteva sfaturi: „Gândiți-vă la avertismentul lui Heinlein, noi ne batem pe banii de bere ai cititorilor noștri !”. Și Anderson continuă să peroreze, afirmând că dacă nu eliminăm fiecare barieră care poate bloca înțelegerea și plăcerea cititorului mediu, acesta va spune „lua-v-ar dracu’ cu sefeurile voastre cu tot !” și se va năpusti în prima cârciumă ieșită în cale. Robert Heinlein, un alt autor american, dar dintr-o generație mai vârstnică, este o figură legendară, un alt „scriitor SF clasic”, care trăiește în memoria fanilor prin sprințare anecdote și prin dedicarea unor bibliografii și monografii : zeificarea unui mărunt condeier.
Noi, europenii, nu ar trebui să zâmbim prea arogant auzind așa ceva. Trebuie să admitem că într-un sens Heinlein și Anderson au dreptate, mai ales dacă ne gândim că orice cârciumă are de asemenea, un televizor fixat de regulă pe un canal de sport, de obicei fotbal – atât în Europa cât și America. Care dintre noi „literații”, incluzându-l bineînțeles printre noi sefiștii pe Shakespeare, putem concura cu un meci de cupă sau cu unul de campionat? Iar întrebarea nu mai este de a alege între o carte sau alta, ci de a alege între literatură și băutură. Și dacă în cele din urmă asta e alegerea atunci toți suntem futuți.
Desigur, s-ar putea justifica teza lui Anderson din punct de vedere sociologic; pur și simplu într-un limbaj accesibil oricărui individ frust din popor, consumatorii de sefeuri nu sunt nici snobi, nici experți, nici intelectuali, nici șoareci de bibliotecă, nici sofisticați. Fac parte din piața culturii de masă, din care o parte este capturată de sefeuri, împreună cu berea („frate cu românul”, cum afirma o reclamă cretină – nota traducerii) și fotbalul. În acest fel, se poate accepta sau respinge teza. Cum poate oare spațiul, infinitul, tăcutul și eternul și misteriosul spațiu fără de început și sfârșit de care Pascal s-a temut atât să supraviețuiască literar și să iasă victorios în competiția cu berea sau votca ? Nu poate… decât dacă este zugrăvit și deghizat într-o imitație ridicolă. Numai cosmosul artificial poate concura cu berea și votca.
Dacă în trecut toți scriitorii ar fi acceptat sugestiile celor doi corifei sefiști americani, n-am avea nici măcar un rudiment de literatură relevantă estetic. N-am avea nimic din patrimoniul literar de care suntem atât de mândri, dacă fiecare autor ar fi obsedat doar vânzări și de marketing și de autopromovare și de satisfacerea evazionismului și „gusturilor” cititorului mediu și de altele asemenea. Respingerea mea a „tezei andersonian-heinleiniene”, se datorește faptului că obiectivele de marketing și similarele preocupări comercial-mercantil n-au nicio treabă să-și bage coada între ochii autorului și foaia goală de hârtie. Că muza nu poate fi urmărită dacă va fi „concurată” de o sticlă de bere sau de votcă, asta cred că e de la sine înțeles. Pe scurt, literatura onestă și cât de cât valoroasă estetic nu poate niciodată să se conformeze unor „exigențe” comerciale sau unor presiuni ideologice externe. Pentru că dacă o face crapă.
În cele din urmă, istoria literaturii ne arată un singur lucru și anume că rareori extrem de puțini autori au reușit să trăiască din scris. Nimic din ecuația valorii literare nu ne permite să disculpăm vreun autor, acordându-i atât de mult punctaj pentru gunoi produs deliberat, atât de mult punctaj pentru minciuni programatice, atât de mult punctaj pentru cretinisme – pur și simplu pentru că bietul om a avut o nevastă și copii și trebuia să le pună o pâine pe masă. Sau – mă rog – o votcă pe masă. Desigur, este jenant să afli că editorii încă plătesc 2 cenți cuvântul – la fel ca în 1946 – în timp ce cărțile și-au dublat prețul în aceeași perioadă, la fel precum salariile editorilor, redactorilor, tipografilor și ale tuturor ceilalți cu excepția autorilor. Toate aceste date le-am adunat din buletinele SFWA.
Din păcate, o viață mizerabilă în sărăcie abjectă nu este o scuză pentru literatura proastă.
Cei aproximativ 500 de autori (în 2015 sunt 1800 de membri – nota traducerii) membri ai Asociației Scriitorilor de Science Fiction din America (SFWA) publică anual peste 100.000 de pagini de maculatură escapistă în cărți și reviste. Ei pot conta pe aproximativ 500.000 de cititori dependenți, împrăștiați pe tot globul din Noua Zeelandă până în Europa și Canada. Acești fani SF – cunoscuți colectiv sub titulatura de „fandom” – nu sunt numai cumpărători frenetici de sefeuri; ei publică, de asemenea niște fițuici cunoscute sub numele de „fanzine” (fan magazines), de obicei în ediții limitate între 50 până la 500 de exemplare. Paginile acestor „periodice” reprezintă o atracție fatală pentru sociologi și antropologi pentru că sugerează că mare parte a „fanilor” este formată din indivizi frustrați, marginali, asociali și înstrăinați de societate. De orice societate. Împreună cu autorii specializați, fanii constituie un soi de mișcare anti-establishment a sanchiloților care contestă hegemonia literaturii „normale”, ironic sau ranchiunos denumită „mainstream”. Au preluat cu toate acestea, unele dintre năravurile și capcanele „mainstream-ului” inclusiv premiile – a se vedea premiile Nebula (Nebuloasa) acordat de autorii de sefisme altor autori de sefisme și Hugo (numit așa după samsarul de maculatură de consum Hugo Gernsback). Cărțile „onorate” cu asemenea prestigioase premii pot conta pe o dramatică și explozivă creștere a vânzărilor.
Așa cum lumea literară „normală” are congrese și conferinte ale PEN Club-ului, și SF-ul are de asemenea, „convențiile” sale. Deoarece cărțile premiate sunt de obicei foarte proaste, „convențiile” sunt în mare măsură dedicate unor măscăreli, unor activități de bâlci, petrecerilor cu mult alcool și lingușirii reciproce. Întregul fenomen n-ar merita vreo continuare a descrierii dacă „sci-fi-ul” n-ar fi fost ridicat la un asemenea nivel al kitsch-ului și mistificării încât a devenit o forță mondială. Prin kitsch înțeleg o formă literară care pretinde a fi o mitologie a civilizației tehnologice în timp ce, de fapt, nu e decât elucubrație mizerabil însăilată debordând de clișee, stereotipuri și manierisme consumist-mercantile ale unei stupide limbi de lemn.
Kitsch-ul este promisiune neonorată, idioțenie sub formă de veleitarisme ale unor semidocți ignoranți și inculți care le promit revelații altora mai naivi decât ei. Și în timp ce kitsch-ul este balastul artistic al sci-fi-ului, mistificarea este substanța pretențiilor intelectuale ale așa-zisei „ficțiuni speculative”. Science fiction-ul pretinde că abordează probleme sociologice, antropologice și filosofice, dar doar în măsura în care nu le evită în întregime, la un nivel elementar, pentru că nu este interesat de fapt decât de aventură, de divertisment, de escapism, de banii de bere ai consumatorului.
Ani de zile am suferit de iluzia optimistă că făcând pe vidanjorul printre mormane de maculatură voi ajunge cândva, într-o bună zi, la „capodoperele SF-ului”. Am scris „critică” în „fanzine” timp de ani de zile, pornind de la naiva premisă că aș putea alerta cititorii consumatori de sefeuri asupra modului groaznic în care sunt de obicei scrise aceste jalnice producțiuni, cât de banale sunt stereotipurile acestei maculaturi de serie, și cât de multe oportunități sunt ratate de autorii acestei „forme de artă”. Drept rezultat, judecând după răspunsurile ultragiat-iritate ale „fanilor”, am devenit un fel de paria.
De fapt, eforturile mele au fost irosite deoarece „fanii” sunt consumatori de science fiction și nu cititori de literatură; chestiile pe care le prețuiesc „fanii” sunt cele mai susceptibile de a mă îmbolnăvi grav. Acțiunile mele au fost fără speranță, deoarece judecățile mele de valoare s-au bazat și se bazează pe valoarea de realizare literară, idee necunoscută acum și în vecii vecilor „fanilor”.
Cineva care n-a citit și nu va citi niciodată „Război și pace”, poate crede că „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, este o capodoperă absolută, expresia definitivă a literaturii în ceea ce privește războiul și pacea. Prin urmare, este imposibil să lămurești în termeni teoretici asemenea „fani” ce este și ce nu este literatură. În mod similar cineva incapabil să iubească poate presupune că apogeul iubirii este contactul genital. Analogia este rezonabilă deoarece în mare parte science fiction-ul este în privința cunoștințelor științifice, filosofice și teologice la fel de autentic precum este pornografia față de dragoste.
Titlul original : „SF or Phantasy Come to Grief. Looking Down on Science Fiction: A Novelist’s Choice for the World’s Worst Writing”
Traducere de Cristian Tamaș
Traducerea și publicarea textului s-a realizat cu permisiunea revistei academice americane Science Fiction Studies. Îi mlțumim editorului, domnul prof.Arthur B.Evans.
