– Va fi cea mai măreață simfonie pe care a compus-o vreodată cineva, zise Jurriaan. E cea mai bună lucrare a noastră, ceva ce va fi ținut minte și peste o mie de ani. O mică melodie, alcătuită din gheață și praf, din depărtare și frig. Va fi capodopera noastră.

Chiara asculta absentă și-și închise ochii. Jurriaan nu atinsese niciodată gheața, nu văzuse praful, nu era în stare să-și imagineze distanțele din lumea reală, ori să trăiască experiența frigului. Tot ceea ce avea era muzica lui. Și era unul dintre cei mai străluciți; cel puțin printre mințile organice.

Uneori îi părea rău pentru el.

Și alteori îl invidia.

Își imagină lumea așteptându-i pe amândoi, ciudată, înghețată, singuratică și frumoasă, veni și clipa când nu-l putea invidia pe Jurriaan pentru darul său – ori blestemul său – sub nicio formă. Verifică împreună cu Orpheus cât va mai dura restul călătoriei. Răspunsul fu prompt.

În trei zile ne vom apropia de Sedna.

Chiara decise să-și petreacă restul călătoriei visând.

 

Visele ei erau pline de imagini, sunete, gusturi, mirosuri și emoții. În special de emoții. Simți norul interior Oort înainte să fi putut ieși în afara navei. Orpheus o alimentă încet cu informațiile colectate, iar creierul ei unic transformă aproape tot într-un vis fantastic.

Când Chiara se trezi, știa că se aflau pe orbita Sednei și trimiteau jos sonde. Orpheus avusese grijă de asta, parțial la propria inițiativă a navei, parțial din cauza lui Manuel. Gânditorul misiunii lor încă nu-și recăpătase cunoștința, însă comunica activ cu Orpheus prin interfața sa.

Se conectă la fluxul de date primite de la prima sondă, care deja aterizase și înregistra totul. Sedna… Suntem primii ajunși aici, cel puțin de la ultimul periheliu, după mai bine de unsprezece mii de ani. Se simte ca o prăpastie copleșitoare… și totuși, e atât de aproape.

Ochii aproape că i se umplură de lacrimi. Chiara era Estetul grupului lor, după standardele Consorțiului Jupiterian. Simțirea, sesizarea și imaginarea unor lucruri era treaba ei – după cum cea a principală a lui Manuel era să evalueze informațiile primare, să unească liniile, să examineze totul, chiar și compozițiile, rezultatele eforturilor lor combinate – iar cea a lui Jurriaan era să se concentreze asupra nimic altceva în afară de muzică.

Îi trimise o notă mentală lui Manuel. Când putem pleca pe suprafață?

Răspunsul surveni imediat: Când voi ajunge la concluzia că este sigur.

Siguranța nu era bună. Te lăsa fără frică, preocupare, ba chiar și fără mare parte din curiozitate! Am nevoie de toate acestea ca să lucrez cum se cuvine, sunt esențiale. Lasă-mă să plec acolo prima.

Bine, răspunse el.

Chiara zâmbi puțin. Părea că învățase să folosească logica pentru a-l convinge pe Manuel, încă de multă vreme, iar în majoritatea timpului avusese succes.

 

În vreme ce se îmbrăca în costumul de protecție, îi reveni amintirea unui moment asemănător, petrecut cu niște ani în urmă, și-o făcu să se înfioare. Se întâmplase pe Io, iar ea rămăsese mult prea mult la suprafață pentru ca până și trupul său mult îmbunătățit să poată rezista. Când devenise limpede că va avea nevoie de unul nou, din cauza nivelului de radiații primite, se decisese să-i ofere acestuia măcar o moarte interesantă, așa că-l lăsă să fiarbă și să se topească lângă unul dintre vulcani. Cu toate că noul său creier era o copie ușor diferită a celui precedent, datorită implanturilor își aminti durerea – apoi nimic, doar o observație curioasă despre cum costumul și trupul său se dezintegrau încet – ca și cum s-ar fi petrecut totul chiar cu acest trup.

Nu avea de gând să facă așa ceva aici. Nu,  aici percepea o frumusețe rece și fragilă. Nu trebuia s-o asocieze cu niciun fel de durere, nicio oroare. Poate, doar cu frica. În mod clar cu teama. Stând acolo, pe suprafața înghețată, soarele părea doar o stea de-abia strălucind, iar bezna se întindea peste tot, astfel că ar fi trebuit să simtă teamă.  Chiar simțea că avea șanse mari să devină prima persoană umană care a pus vreodată piciorul pe Sedna. Planeta pitică se apropia de periheliul său acum, încă la aproape de o sută de unități astronomice distanță de soare, și nu existau rapoarte privitoare la alte expediții înaintea lor, recent.

Când modulul a atins suprafața Sednei, a mai rămas o vreme în interior, pentru a se obișnui cu peisajul străin din jurul ei. Transmitea o senzație ciudată de liniște. Chiara era obișnuită cu lunile înghețate ale sistemului jupiterian, pe care-l numea căminul său, însă acest peisaj era mult mai neted decât ceea ce văzuse acolo. De asemenea, era mai întunecat și de o nuanță dubioasă de maro-sângeriu.

Stinse luminile modulului și ieși afară, prin sas, în beznă.

Nu era o beznă totală, însă soarele nu era acum vizibil de pe această parte a planetei pitice și se simțea mai singuratică și mai mare distanță decât fusese înainte. Putea vedea discul galaxiei, mai limpede decât de oriunde mai fusese vreodată.

Îngenunche, și atinse, încet, suprafața planetei cu una dintre mănușile haptice1 ale costumului ei.

Am găsit ceva, Chiara, se auzi, brusc, în mintea ei, glasul lui Manuel. Uite-te și singură.

Îi trimise o imagine mentală a două obiecte, aflate nu departe de suprafața înghețată, găsite de una dintre numeroasele mici sonde. Cel mai mare dintre obiecte semăna cu o navă. O navă mică, compactă, cu aspect antic, fără îndoială, de origine umană. Nu ajunseseră primii aici.

Însă acestea veniseră cu foarte mult timp în urmă.

Și la câteva mile mai departe și mult în adâncime, senzorii lor au dat peste un alt contur. Un contur mai amplu și mai ciudat.

Probabil,  de mult mai de demult decât primul…

A durat mai puțin de o oră ca să foreze prin gheață până la prima navă. Apoi, pătrunderea în interior a fost o chestiune de câteva minute. Chiara văzu cele două trupuri pe măsură ce sondele se apropiau de ele. Amândoi, morți, însă aproape intacți. Un bărbat și o femeie. Sondele sugerau că micile lăcașuri în care le găsiseră erau, probabil, prevăzute pentru anabioza criogenică. Trebuie că fuseseră pregătiți pentru procedură, sau gata înghețați când au murit.

Nava era și ea de multă vreme inactivă, însă acest lucru nu constituia o problemă prea mare pentru sonde. Repuseră rapid în funcțiune computerele, recuperând ce mai rămăsese din informații. Au găsit jurnalele navei, trimițându-le echipajului de pe Orpheus, chiar înainte ca celelalte sonde să fi avut suficient timp ca să foreze destul de adânc să ajungă la celălalt obiect.

Chiar se întoarse la bord chiar când deschiseră fișierul și auzi vocea femeii moarte de mult.

„Nu cred că am prea mult timp la dispoziție. Nu am cum să plec de-aici în timp util, însă știu că vor veni și alții să exploreze acest loc. Speră că veți găsi asta. Vă relatez întreaga poveste.

Acum zece ani, am descoperit ceva… stați puțin, lăsați-mă să o iau de la început.”

 

– Cum merge, dragoste?

Theodora zâmbi, în timp ce deșuruba un alt panou al sondei.

– Bine. Cred că o putem folosi pe asta mâine, la ultimul loc ales. Mai trebuie să repar doar o ultimă hibă.

Purta un costum subțire, protejând-o în vidul și frigul din camera de depozitare, foarte flexibil și destul de confortabil, în comparație cu costumele pentru activități extra-vehiculare. În pofida acestui fapt, ar fi preferat să se afle în afara navei, pășind pe suprafața lui Triton, în jurul căruia Kittiwake gravita de mai bine de doi ani.

Kittiwake era o navă mică, însă avea loc suficient pentru a găzdui la bord două persoane, și timp de două decenii dacă ar fi fost necesar. Cu suficient hidrogen, ușor de găsit peste tot, motoarele sale duble, MITEE2 putea funcționa timp de o jumătate de secol, fără niciun fel de probleme serioase. Dacă unul dintre elemente ceda, încă mai avea destule și putea propulsa nava cu un impuls specific puternic și o forță decentă, timp în care asigura și energia electrică necesară navei.

Acum, misiunea de pe Triton se apropia de sfârșit. Theodora nu știa dacă trebuia să fie fericită și ușurată pentru că ea și soțul ei se puteau întoarce, în sfârșit, pe Pământ, după atâția ani de izolare, sau tristă pentru că nu va mai vedea niciodată acest loc remarcabil. Când termină cu sonda de forare în gheață, străbătu mai multe sasuri până ajunse pe puntea de locuit. Era un loc restrâns, dar suficient pentru necesitățile ei și ale lui Dmitri.

– Se pare că avem o transmisiune din afară, îi zâmbi soțul ei pe când intra în cabină. Kittiwake tocmai l-a recepționat.

După ce verifică semnalul să nu fie virusat, nava le arătă automat înregistrarea. Chipul superiorului lor ierarhic, Directorul de Misiune OSS, Ronald Blythe, apăru pe ecran. Îi felicită pentru rezultatele de pe Triton și menționă că se deschidea o fereastră pentru o altă expediție științifică de durată. Theodorei îi săltă inima-n piept. Era nerăbdătoare să afle. Dar totuși… o nouă expediție ar însemna și mai mulți ani departe de restul omenirii. Compania îi alesese pe ea și Dmitri pentru că erau un cuplu stabil, fără conflicte, cu personalități echilibrate și o vastă pregătire tehnică și științifică. Se presupunea că puteau îndura ani de zile fără niciun fel de contact uman, în habitaclul redus din nava lor, explorând sistemul solar, fără nicio șansă de vacanță, fără să simtă gravitația Pământului, mirosurile sale, vântul…

Oricum, avem un contract pe opt ani. Vremea lui aproape că se termină. Ne propun să-l prelungim? Și pentru ce? se gândi Theodora.

– Săptămâna trecută am recepționat un semnal de la Nerivik 2.

– Nu-i sonda trimisă spre Sedna în anii optzeci, care a încetat transmisiunile înainte de a se așeza pe orbită? murmură ea.

Așa era. Blythe continuă, explicându-le cum pierduseră contactul cu sonda pentru mai bine de zece ani și, dintr-o dată, din senin, cu cinci zile în urmă aceasta trimisese un semnal. Cercetătorii de la observatorul FAST, care recepționaseră semnalul dintr-o întâmplare, erau cel puțin surprinși, asta spus cu reținere. Au început să-l analizeze imediat, și, din nefericire, nu și-au ținut concluziile pentru ei.

– Și constatările au fost… ciudate. A devenit clar că sonda nu s-a menținut pe orbită, s-a prăbușit, dar și-a recâștigat controlul asupra propulsoarelor înainte de impact și a încercat să transforme căderea într-o aterizare. Era doar avariată. Este posibil să fi reușit să transmită majoritatea timpului, dar fără a direcționa semnalul, probabilitatea ca acesta să ajungă la destinatarii săi din sistem era foarte scăzută. Oricum, probabil că a avut timp să trimită spre sol două din modulele sale înainte de prăbușire. Acestea au continuat să măsoare tot ceea ce era de presupus că vor înregistra, iar printre altele, au încercat să cartografieze stratul de gheață. Și de aici începe toată ciudățenia.

Theodora asculta cu aviditate explicațiile lui Blythe. Interesul ei creștea cu fiecare clipă.

Pulsurile ultrasonice dezvăluiau o structură ciudată, aflată la circa două sute de metri de suprafață. Nu se putea spune cât era de mare, însă avea cel puțin o sută de metri în diametru, poate mult mai mult de-atât. Semnătura părea cea a metalului.

Blythe incluse datele în transmisiune, astfel că Theodora putea privi în timp ce el vorbea. Era cu adevărat straniu. S-ar putea să fie o porțiune dintr-un strat de rocă bogată în metal. Dar ce căuta pe Sedna? Se presupunea că planeta pitică trebuia să fie acoperită în mare parte de un strat gros de gheață, compusă în cea mai mare parte din metan, azot, etan, metanol, tholini și apă înghețată. Nici pe departe ceva atât de neașteptat. Poate că un meteorit imens, bogat în metal, să fi rămas îngropat în crusta de gheață după impact?

– Nu știm asta, nici măcar dacă măsurătorile au fost corecte. Dar cu siguranță este interesant. Ar fi de dorit să trimitem acolo o misiune cu echipaj uman. Asta pare o situație care necesită mai multe resurse și improvizație decât ar putea oferi niște roboți, continuă Blythe.

Și astfel, pentru asta  aveau nevoie de cineva cu o experiență anterioară în corpurile cerești înghețate din afara sistemului solar; de cineva echilibrat, hotărât și cu resurse; și desigur, era de preferat cineva pentru care deplasarea va dura cinci ani în loc de zece. Sedna era încă destul de aproape de periheliul său, însă se îndepărta încet an de an. Pe scurt: aveau nevoie de cineva cum ar fi doi oameni experimentați, pe cale să-și încheie misiunea lor de succes pe suprafața înghețată a lunii lui Neptun, Triton.

– … bineînțeles, nu vă pot obliga să acceptați asta. Dar prin prelungirea contractului veți primi bani în plus pentru o astfel de misiune îndelungată, dacă o faceți voluntar, și pentru toate riscurile asociate. Atașez acestui mesaj noua versiune a contractului vostru. Aștept răspunsul vostru în termen de trei zile.

Theodora nu mai trebuia să se uite peste document ca să-și dea seama că bonusurile vor fi importante; aproape inimaginabil de mari. Existau și riscuri medicale asociate cu expunerea îndelungată la radiații, activități periculoase, presiune psihică imensă, șederea într-o gravitație redusă și, mai presus de tot, somnul criogenic necesar unei călătorii la o distanță atât de mare, fără pierderea atâtor ani doar prin deplasarea în sine.

Însă nu banii erau motivul principal pentru care era tentată să accepte contractul.

Theodora și Dmitri își aruncară o privire întrebătoare.

– Păi, rupse ea prima tăcerea, se pare că vom trage un pui de somn mai lung. Nu crezi?

Theodora se zgribuli. În primul moment, se simți vulnerabilă și înspăimântată, fără a avea niciun motiv precis, ceea ce era chiar și mai rău. Apoi își aminti: se afla în incinta pentru somnul criogenic și se trezea lent. Trebuie că ajunseseră în apropiere de Sedna deja.

– Dimi? hârâi ea.

Nu primi niciun răspuns, cu toate că se presupunea că nava transmitea toate conversațiile între incinte, ceea ce însemna că Dmitri nu era conștient încă. Theodorei îi mai trebui încă o oră înainte de a-și aduna gândurile, înainte de a se apuca să verifice datele. În vreme ce verifica viteza și traiectoria lor, difuzorul incintei se trezi la viață:

– Dragoste? Te-ai trezit?

– Da, cum ești?

– Păi, nimic nu-i mai bun decât un somn adânc și îndelungat.

Theodora râse. Gâtul îi ardea și se simțea un pic rigidă, însă nu se putea opri. Ajunseseră, erau mai departe decât oricare altă ființă umană înaintea lor.

În următoarele două zile, Dmitri și Theodora avură doar puțin timp pentru câte-un răgaz, cu toate că nu efectuaseră nimic care să-i solicite fizic și încă se recuperau după somnul criogenic. Prima dată, au început să caute și-au descoperit locul prăbușirii sondei Nerivik 2 și al celor două module staționate în apropiere. Gheața din zonă părea diferită de cea din alte locuri, ca și cum ar fi fost modificată treptat printr-o activitate vulcanică subterană. Asta explica de ce, în primul și-n primul rând,  Nerivik 2 își trimisese acolo cele două module.

Kittiwake trimise jos o sondă, continuând cartografierea suprafeței, iar după aceea trimise alte câteva sonde și în alte locuri. Era o procedură standard, însă necesita o grămadă de timp. Când sosiră primele rezultate de la sonda din apropierea lui Nerivik 2, Dimitri rămase, un moment, încremenit, apoi își regăsi vocea și strigă:

– Dora! Trebuie să vii să vezi asta.

Datele erau ciudate. Obiectul îngropat la aproape două sute de metri de suprafață, părea acum un asteroid, având mai mult de o sută de metri în diametru într-o parte și peste cinci sute în alta. Potrivit datelor scanării cu ultrasunete, forma sa părea conică, iar stratul care reflecta impulsurile era destul de neted. Într-adevăr, era un asteroid destul de neobișnuit.

– Ce crezi că ar fi?

Theodora dădu din umeri.

– Habar n-am… și nici n-aș putea să-mi imaginez ce-i, ca să fiu mai exactă. Până când nu se va dovedi altceva, pariez pe varianta cu asteroidul, deși este unul ciudat. Dar vom afla cât de curând.

– Trimit jos echipamentul de foraj, da? Sau propui să așteptăm pentru date suplimentare?

– Trimite-l.

Kittiwake dispunea de două utilaje de foraj principale – erau trei, înainte de misiunea pe Triton – și o mașinărie de rezervă. Theodora și Dmitri au decis să trimită două deodată. Era mai riscant, însă voiau să compare datele dintr-o regiune cu anomalia respectivă și dintr-o alta aleasă pentru structurile sale similare de la suprafață. Echipamentul era vechi, însă solid și trecuse prin numeroase reparații mai mult sau mai puțin improvizate. La sfârșitul primei zile de foraj, au ajuns la aproape treizeci de metri adâncime. În cea de-a treia zi, ajunseseră la o sută de metri adâncime. În cea de-a patra zi, sonda ajunse la aproape o sută cincizeci de metri sub gheață și se opri.

Theodora avea senzația neplăcută de vertij de fiecare dată când prelua controlul telemetric. Dirijă drona pentru reparații cu multă grijă, până la panoul principal al sondei de forare. Se simți în mod ciudat disociată de propriul ei trup când robotul îndepărtă capacul și avu impresia că brațele ei erau cele care făceau asta, ridicându-l și punându-l deoparte. Și iată.

– Oh, nu asta, oftă ea.

Nu era de mirare că Dmitri nu avusese niciun succes în încercarea de a face sonda să-și reia funcționarea de aici. Nu era vorba de o problemă de software, vreo pană temporară sau orice altceva ce-ar fi putut fi rezolvat de sistemele de autoreparare. Majoritatea procesoarelor erau arse și trebuiau înlocuite. Drona de întreținere nu avea toate componentele. Le puteau trimite jos când ajungeau din nou pe același loc pe orbită. Dar…

Pierdu legătura cu drona în vreme ce Kittiwake se ducea dincolo de orizont, din perspectiva dronei, înainte de a termina. Icni. Se simțea ca și cum brațul i-ar fi fost retezat. Înghiți în sec și încercă să se concentreze din nou.

Da, puteau trimite jos piese de schimb. Însă Theodora se temea că deși drona însăși avea o Inteligență Artificială mai mult decât suficientă pentru a efectua reparațiile obișnuite,  și dispunea de toate planurile în memoria ei, ar putea să treacă cu vederea altceva, un detaliu nesesizat de o inteligență artificială și care ar putea provoca probleme pe viitor. N-ar fi deloc încântată dacă ar fi nevoiți să înlocuiască procesoarele din nou, așa cum se întâmplase odată pe Triton. Putea controla din nou drona de la distanță, însă nu exista nicio posibilitate să dobândească prea multă precizie și să poată vedea tot prin intermediul telemetriei.

Ei bine, oricum voiau să lanseze o expediție cu echipaj uman. Atât doar că va fi mai curând decât se așteptau.

Dimitri urmări coborârea Theodorei. Știa că efectuase această procedură de multe ori înainte, însă asta nu-l împiedica niciodată să-și facă griji. Priveliștea deveni tot mai distorsionată, pe măsură ce Kittiwake începu să piardă legătura. Peste alte aproximativ treizeci de minute, vor ajunge în afara razei acțiune, așa că Dimitri mută nava pe o orbită staționară deasupra ei. Cei doi sateliți erau operaționali și desfășurați pe câte-o orbită ecuatorială și polară și vor continua să scaneze restul suprafeței. Ar fi putut să-i transforme în stații-releu, însă îi plăcea să poată comunica direct cu Theodora, cu modulul ei de asolizare, cu roverul ei și sonda de foraj. Astfel, se puteau întâmpla mai puține lucruri rele. Și după atâția ani petrecuți departe de Pământ, știau că lucrurile puteau merge adesea rău.

Acționă motorul pentru a obține forță de propulsie mai mare și verifică orbita staționară de tranzit planificată. Totul păru să decurgă fără probleme, o vreme. Până când un avertizor roșu clipi pe ecran, declanșând o alarmă.

 

Theodora cobora printr-un tunel săpat în gheață. Era întuneric, cu excepția luminii de la LED-urile costumului ei și reflectoarelor  de la intrarea în galerie. Cablul ei se desfășura treptat. Acum putea vedea jos dispozitivul de forare. Lumina de deasupra părea slabă când ajunse la sondă. Îi luă doar o oră pentru a o face operațională din nou. Zâmbi și lăsă vinciul s-o ducă din nou sus.

Tocmai când se apropia de suprafață, auzi un zgomot în difuzoarele costumului ei.

– Dimitri? zise ea. Ce s-a întâmplat?

– Trebuie să… cobor…

De-abia înțelese ce spunea, din cauza zgomotului electrostatic.

– Dimitri!

O vreme, nu auzi nimic. Apoi, reveni vuietul electrostatic, iar după aceea, vocea distorsionată a lui Dimitri:

– … trebuie să asolizez.

Trosnete și vuiete. Theodora încercă cu febrilitate să amplifice semnalul.

– … îți trimit coordonatele… sper să funcționeze…

Un fișier își făcu loc prin transmisiune. Era un raport tehnic, generat de Kittiwake. Theodora îl deschise și-l parcurse rapid.

– Oh, nu, șopti ea.

Dimitri își dădea toată silința să dirijeze rămășițele navei pe o traiectorie încheiată cu o asolizare aproximativă, în loc de o prăbușire. Trecuseră mai puțin de douăzeci de minute din momentul când accelerase nava Kittiwake pentru a atinge orbita de transfer, însă părea că trecuse o veșnicie. În acel răstimp, un avertizor indicase că turbina principală a centralei energetice a navei nu funcționa normal. Derulă o verificare mai minuțioasă și, o clipă mai târziu, totul se aprinsese de luminițele de alarmă ale sistemelor de control.

Turbina din circuitul energetic se defectă. Era testată regulat pentru semne de uzură, însă o fisură cât un fir de păr trebuie că trecuse de controale. Nava se deplasa inerțial în cea mai mare parte a călătoriei, iar fisura s-ar fi putut extinde în timpul fazei de decelerare și se căscase acum, când motorul funcționa din nou.

Lucrurile se puteau înrăutăți. Și chiar s-au înrăutățit. Ba chiar și mai rău, una dintre lamele a străpuns învelișul reactorului și gazul încălzit, heliu-xenon, a început să se împrăștie rapid. Avaria a fost prea importantă pentru sistemul automat de reparații. Gazul tot ieșea în spațiul dintre două învelișuri. Iar reactorul însuși se supraîncălzea cu repeziciune. Odată ce turbina a încetat să mai funcționeze, gazul încă reținut în circuit a continuat să fie încălzit, din ce în ce mai tare, de către MITEE, însă nu-și mai putea termina ciclul și să se răcească.

Situația nu era critică încă, dar va fi peste alte două minute. Dimitri trimise toate dronele de intervenție pentru a ajuta sistemele implicite de reparație, dar își dădea seama că nu era suficient. Trebuia să oprească MITEE și toate barele de combustibil au fost retrase pentru a opri reacția. Supraîncălzirea  continua și asta putea duce la o explozie. Se putea întâmpla în câteva minute dacă nu se răcea repede.

Așa era viața. Nu se întâmplase nimic deosebit ani de zile, și, deodată, acum mai avea câteva minute. Știa că nu mai era decât un singur lucru de făcut. Așa că dădu o comandă pentru deschiderea valvelor învelișului reactorului exterior. Atunci tot gazul va năvăli afară. Nava devenea inutilă fără el, însă acesta era cel mai bun dintre două scenarii proaste.

Până acum, se dusese numai un minut de la defecțiune. În secundele următoare, lucrurile evoluară de la rău spre și mai rău.

– Rahat! icni Dimitri, simțind cum Kittiwake începea să se răsucească.

Una dintre valve trebuie că se blocase, astfel că gazul a început să iasă în exterior într-o singură direcție. Asta făcu nava să intre rapid într-o mișcare de rotație. Dimitri încercă să compenseze asta cu propulsoarele ambelor RCS, însă atunci Kittiwake se zgudui oribil și multe ecrane se stinseră. Își dădu seama ce se întâmplase.

Rotația era prea de tot. Nava n-a fost proiectată în niciun caz pentru așa ceva. Se acumulase o tensiune prea mare, nu în direcția potrivită… Se dezmembra. Încă încercând să contracareze rotația, verifică sistemele. Avea dreptate. Partea motorului se dusese. Avea noroc că secțiunea locuibilă încă mai funcționa aproape normal. Asta era șansa lui.

Această secțiune a sistemului de control a reactorului încă mai funcționa, după cât se părea. Propulsoarele RSC erau mici, însă asta era tot ce avea. Le testă cu un jet scurt. Funcționau chiar bine. Le folosi pentru a se îndepărta puțin de celelalte resturi ale navei și apoi își revizui situația mai calm. Trebuia să asolizeze dacă voia să mai trăiască; și trebuia să facă asta repede, altfel va intra în derivă prin spațiu, fără niciun mijloc  de a-și corecta traiectoria. Zâmbi cu amărăciune.

la douăzeci de minute după avarierea turbinei, Dimitri dirija restul navei spre o coborâre pe Sedna și se ruga să ajungă să aterizeze în loc să se prăbușească.

– Dora? strigă el.

Spera că-i recepționase transmisiunea.

– Dora, mă poți auzi? Reactorul a suferit o avarie și nava a fost ruptă în bucăți! N-a mai rămas decât sectorul nostru de locuințe. Trebuie să cobor…

Theodora își conducea febrilă roverul mergând spre locul de aterizare. Nu-l putea contacta pe Dimitri, însă asta nu însemna nimic; se putea ca antena să fi fost afectată, în vreme ce mare parte a navei să fie perfect în ordine. Totul este în regulă. N-a pățit nimic.

Ar fi vrut să meargă mai repede, însă, la fel ca majoritatea corpurilor cerești acoperite de gheață, suprafața Sednei putea fi plină de capcane. Avea mult mai puține crevase și ridicături decât Europa sau Ganymede, și era, de fapt, foarte netedă în comparație cu acestea, însă rămânea un peisaj extraterestru, fără asemănare cu nimic de pe Pământ. Ghețarii Himalayei erau niște glume pe lângă Sedna. Perspectiva era aiurea, proporțiile aiurea, umbrele cădeau aiurea; nu era un teritoriu potrivit pentru ochii oamenilor și recunoașterea spațială.

În cele din urmă, se apropie de locul cu pricina. Inima-i i se strânse o clipă când văzu secțiunea de locuit sub farurile roverului. Părea aproape intactă. Alergă spre cel mai apropiat sas. Încă mai funcționa, putea intra.

Nu părea că nava ar fi trecut printr-un accident grav. Coridorul părea aproape normal. Totul era, oricum, imobilizat sau fixat permanent, așa că nu trebuia să te aștepți la vreo priveliște de haos total. Însă, majoritatea sistemelor erau decuplate, după cum află intrând în rețea. Ușa camerei de control se deschise înaintea ei, puțin avariată, însă funcțională.

– Dimitri!

Găsise  răgaz să-și pună un costum pentru avarie și era legat în centurile de siguranță în fotoliul său. Theodora se aplecă spre el. Părea că-și pierduse cunoștința. Accesă sistemul costumului lui și parcurse repede datele.

Momentul decesului… Mecanismele de protecție ale costumului nu puteau acorda asistență…

– Oh, Dimitri, spuse ea cu glasul răgușit.

Gâtul îi era uscat și-și simți lacrimile adunându-i-se în ochi. Se sforță să le reprime. Nu era vreme pentru așa ceva. Nu acum. Trebuia să facă ce-ar fi făcut și el în locul ei.

Îi duse trupul, îmbrăcat în costum, până în incinta criogenică. Odată ce reuși să-l pună acolo, derulă aceeași procedură pe care o executaseră de atâtea ori înainte. Numai că, de data asta, totul era oarecum diferit, menit să mențină un creier mort pe cât de intact posibil, într-o stare de funcționare pentru o scanare ulterioară a rețelei neurale. Theodora știa că Dimitri al ei nu mai era; însă ar fi putut folosi aceste informații, împreună cu fiecare informație despre viața lui, pentru crearea unei personalități virtuale, aproximativ ca Dimitri. Astfel, nu va fi dispărut… cu totul.

După asta, verifică din nou sistemele navei. Nicio schimbare. Nimic nu necesita, momentan, atenția ei imediată, cel puțin nu în perioada imediat următoare.

Se sprijini de un perete și dădu drumul, în sfârșit, lacrimilor.

 

Aceasta este o parte dintr-un jurnal mai vechi, însă nu doresc să repet tot ceea ce mi s-a întâmplat… Trebuie să merg, în curând, la culcare. Kittiwake a murit, la fel și Dimitri. N-am putut face nimic, pentru niciunul dintre ei. Am avut o singură opțiune, una destul de disperată. Trebuie să-mi echipez modulul de asolizare în așa fel încât să mă poate duce acasă. Noi am evaluat această posibilitate prin mai multe scenarii de avarie; știu ce am de făcut și că pot să reușesc.

Desigur, va trebui să petrec întreaga călătorie trează. Modulul nu are nicio incintă pentru somnul criogenic, iar cea din navă nu poate fi montată acolo. Dar dacă sistemele de reciclare funcționează bine, pot s-o fac. Am destule rații de mâncare pentru cinci ani, dacă mai fac și puțină economie. Asta nu mă va aduce nicăieri în apropierea Pământului, însă am examinat posibilele traiectorii din sistemul solar interior și acestea m-ar putea aduce până în apropierea lui Saturn, dacă plec de-aici în trei săptămâni, înainte de închiderea acestei ferestre. dacă nu reușesc în acest timp, sunt ca și moartă. Dar să presupunem că reușesc, trebuie… În timpul călătoriei, aș putea contacta Pământul și o altă navă, chiar dacă ar fi doar una automată, încărcată cu provizii și echipament, ar putea să-mi iasă în cale. În cele din urmă, aș ajunge acasă.

Dacă reușesc să reconstruiesc modulul de asolizare  pentru o călătorie interplanetară. Nimeni nu s-a așteptat, de fapt, ca așa ceva să se întâmple, dar iată-mă. Trebuie să încerc.

 

Următoarele zile au fost pline. Theodora  a continuat să recupereze lucruri de pe Kittiwake și a îmbunătățit, prudentă, sistemele modulului. În majoritatea cazurilor, aceste îmbunătățiri erau tot ce-i trebuia. Apoi, trebui să se scape de unele piese, necesare doar pentru asolizare și alte operațiuni de la suprafață, atașând, în final, rezervoarele de combustibil pentru urgențe și generarea de combustibil. Modulul avea un motor clasic, cu combustie internă. Propulsie puternică, însă în mare nevoie de combustibil.

Din fericire, era înconjurată de gheață din metan și apă, iar metanul lichid purificat și oxigenul erau exact cele două lucruri de care avea nevoie. Odată ce lansă ciclul de separare și purificare, rezervoarele au început să se reumple încet. Cel puțin, asta funcționa după cum trebuia.

Ar fi vrut foarte mult să anunțe Pământul despre accident, însă nu putea. Majoritatea stațiilor-releu se aflau acum în spatele soarelui, din perspectiva ei, iar restul erau inaccesibile cu antena slabă de pe modul; cea de pe navă era mult prea avariată. Pământul nu va afla nimic despre asta decât atunci când va fi pe drumul înapoi. Planul părea tot mai realizabil, cu fiecare zi ce trecea. Se agăța de el ca de ceea ce și era, singura ei șansă de supraviețuire.

Când un mesaj cum că sonda de foraj ajunsese la adâncimea programată și se oprise apăru pe ecranul de pe casca ei, Theodora rămase perplex preț de câteva secunde, înainte de a-și da seama despre ce era vorba. Părea o lume cu totul diferită, cartografierea suprafeței de sus, trimiterea de sonde… În ultimele trei zile, dormise puțin, concentrându-se numai asupra lucrului ei la modul. Uitase cu totul de sonda de forare. Ei bine, după ce verifică din nou generatoarele de combustibil, ar trebui să-și facă timp pentru a se ocupa și de ea, era destul de avansată cu programul ei. În fond, adevărații exploratori nu-și abandonau obiectivele în momente de mari încercări.

 

„Sunt bucuroasă că mă m-am decis să arunc o privire. Altfel, aș muri disperată și fără speranțe. Acum, sunt ciudat de calmă. E ceea ce o astfel de descoperire te face să simți. Te face să te simți minuscul. Uluirea și surprinderea…”

Theodorei nu-i venea să creadă aceste rezultate, până când nu coborî personal prin galerie în spațiul restrâns săpat de sondă în jurul unei părți din acel lucru. Rămase în mica peșteră de gheață, privind-o plină de uimire. Nu încercă încă s-o atingă.

Suprafața era întunecată și netedă. Fuseseră descoperiți doar vreo doi metri pătrați din ea; restul era încă înconjurat de gheață. Potrivit măsurătorilor, lucrul acela avea cel puțin cinci sute de metri în lungime și avea o formă conică. Nu exista niciun dubiu că descoperise o… navă.

„Nu vă puteți imagina senzația până nu ajungeți acolo. Și nici măcar nu mă așteptam la asta. Era… nu pot s-o descriu, de fapt. Nepământească. Minunată. Uluitoare. Înspăimântătoare. Toate astea și mult mai multe, amestecate la un loc. I-am acordat navei extraterestre fiecare clipă pe care-am putut-o folosi. Modulul meu avea nevoie de tot mai puțină atenție, și aveam aproape două săptămâni până la închiderea ferestrei de zbor. I-am dat numele de Peregrinul. Mi s-a părut potrivit. Nu era o mică navă interplanetară, așa ca și Kittiwake; pasărea asta putea zbura mult mai repede. Dar totuși… părea prea mică pentru a fi o navă interstelară, chiar dacă aceasta era o secțiune din compartimentul locuibil și motoarele se duseseră. Probabil că era cea mai mare descoperire din întreaga istorie de până acum a omenirii. Păcat însă că nu aveam nicio șansă să povestesc nimănui de ea. Chiar sper să fie cineva care ascultă toate astea.”

Theodora dirijă toate resursele  de care n-avea o nevoie vitală pentru modulul ei, spre Peregrin. La numai o zi după descoperirea ei inițială, sondele au detectat un alt obiect straniu îngropat în gheață, nu departe de navă. Când ajunseră și acolo, Theodora fu până peste poate de uimită. Era, în mod clar, o parte din motoare.

În timp ce lucra la modulul ei, continua să recepționeze date despre navă și totul sugera că Peregrinul folosise un soi de motor de fuziune; la prima vedere, nu era cu mult mai avansat de sistemele făcute de oameni. I se părea chiar mai fascinant decât dacă ar fi găsit ceva cu totulnou.

„În cele din urmă, am putut să fac o datare radiometrică a gheții din jurul navei. Rezultatul sugerează că a aterizat aici acum două sute cincizeci de milioane de ani. Gheața a conservat-o foarte bine. Însă trebuie să mă întreb… ce făceau aici? De ce-au venit în sistemul nostru solar și de ce numai aceasta? Cu toate că nu înțeleg multe din cele văzute de mine, nava nu mi se pare chiar atât de sofisticată. Poate că-i ceva ce și noi am reuși să facem. Dar de ce să folosești așa ceva pentru călătoriile interstelare? Cu o viteză prea mică, n-ar ajunge aici nici în câteva sute de ani, chiar dacă ar fi venit din Alfa Centauri.

Afară doar dacă… distanța a fost mai mică. Încă nu știm prea multe detalii despre istoria sistemului solar. Se presupune că orbita Sednei a fost modificată de trecerea unei alte stele dintr-un nor stelar deschis, de unde își are originea și soarele, la aproximativ opt sute de unități astronomice distanță, la nu multă vreme după formarea sistemului nostru solar. Dar ce-ar fi dacă un asemenea eveniment s-a petrecut de mai multe ori? Oare era posibil ca asta să se fi petrecut cu un sfert de miliard de ani în urmă? Aproape orice stea cu traiectoria potrivită s-ar fi putut intersecta cu sistemul solar. Într-un milion și jumătate de ani, Gliese 710 ar trebui să treacă prin norul Oort. N-am avea cine știe ce dovezi dacă un astfel de eveniment s-a întâmplat într-un trecut îndepărtat, afară doar de orbite perturbate și bombardamente mai intense de comete și asteroizi asupra planetelor, ulterior.

Sute de UA reprezintă totuși o mare distanță, dar cu siguranță, nu este una imposibilă. La naiba, sunt la aproape o sută de unități astronomice distanță de soare, cu toate că n-am străbătut întreaga distanță deodată. Dacă am folosi gravitația soarelui, am putea acoperi chiar și o distanță de o mie de UA în numai o decadă. Poate că au făcut-o și ei, sperând, probabil, să ajungă în partea interioară a sistemului, însă ceva i-a împiedicat s-o facă. Și, probabil, chiar primul obiect pe care l-au întâlnit, destul de aproape de propria lor stea în acel timp, a fost o planetă pitică înghețată aflată între o sută și aproape o mie de UA depărtare de soare, trimisă pe orbita sa excentrică de o trecerea anterioară a unei stele și acum perturbată din nou. Trebuie să fi fost norocoși că Sedna n-a fost capturată de propria lor stea în aceea vreme. Sau poate că steaua lor a fost cea care a deviat atât de mult orbita Sednei? Oricum, ar fi trebuit să străbată sute de Unități Astronomice, dar asta-i dublu. Dacă am avea o motivație suficient de puternică, am putea reuși mult mai multe.

Să presupunem, pentru o clipă, că ipoteza mea nebunească ar fi corectă…

Apoi, mă întreb ce fel de motivație aveau.”

S-a întâmplat cu trei zile înainte de plecarea ei programată.

Se afla la suprafață în acel moment, ceea ce s-ar putea să-i fi salvat viața, sau mai  bine zis, să i-o prelungească.

Cutremurele se declanșară fără niciun avertisment. Tocmai trăgea un pui de somn în roverul ei, când fu trezită de cutremur. Patru, poate cinci grade pe scara Richter, își dădu cu părerea Theodora. Gâtul îi deveni, dintr-o dată, foarte, foarte uscat.

Generatoarele de combustibil…

După ce cutremurul încetă, se duse să le verifice. Străbaterea micii distanțe dintre ea și ele părea că lua o veșnicie; în gheață se formaseră noi crevase.

Când dădu cu ochii de ele, Theodora își dădu seama că trebuia să simtă furie, panică și disperare. Însă se simțea incredibil de obosită. Două din rezervoare erau complet distruse și generatoarele avariate. oricum, făcu o verificare mult mai detailată, însă rezultatul nu o surprinse deloc. Nu mai puteau fi reparate; nu la timp. Poate, peste câteva luni… dar pentru ea va fi prea târziu în mai puțin de o săptămână.

Se lăsă cu spatele sprijinit de perete, în rover, istovită, însă brusc foarte, foarte calmă. Ceea ce constituia o amenințare acum câtva timp, acum devenise o certitudine. Nu va reuși și știa asta. Singurul lucru pe care-l mai putea face era să-și folosească timpul rămas pe cât de eficient putea.

 

„Când termin aici, am să mă îngheț. Dar de data asta… am să pregătesc procedura de criogenizare finală. Dacă ne-ați descoperit și nu este prea târziu… ei bine, atunci s-ar putea să vorbesc din nou. ”

Galeria inițială a fost distrusă de seism, însă ea folosi sonda rămasă, continuând să foreze cu viteza maximă disponibilă și continuă să măsoare stratul de gheață prin scanări ultrasonice. În vreme ce se derulau aceste proceduri, Theodora încercă să afle mai multe despre Peregrin. A putut să obțină rezultate spectroscopice care sugerau că suprafața sa exterioară consta în principal din titan, oricum, nu putu interpreta toate caracteristicile spectrale; aliajul părea să aibă multe componente.

Obținu și noi date privitoare la grosimea crustei de gheață. Sonda foră aproape doi kilometri în adâncime. Rezultatele sale sugerau că era posibilă existența unui ocean sub stratul de gheață, poate la cincisprezece, douăzeci de kilometri mai în adâncime față de locul unde se afla ea acum. Theodora știa că nu va trăi ca să ajungă să vadă vreodată răspunsul final; însă aceste măsurători s-ar putea să fie utile altora. Dacă aceștia-i puteau intercepta mesajul.

Încercă de mai multe ori să trimită datele înapoi pe Pământ, însă știa prea bine ce șanse avea, fără a mai fi deloc optimistă, cu toate că recuperase o antenă mai mare de pe Nerivik 2. Însă transmițătorul era mai degrabă slab, iar direcționarea inadecvată. Fără stațiile de releu, mesajul ei va deveni un zgomot de fond cosmic, nimic mai mult. Cel mai sigur mod de a arăta omenirii, într-o bună zi,  aceste informații era de a le depozita aici, în câte copii putea și să spere că vor fi suficiente. Nu prea mai avea alte opțiuni.

Se tot gândea la nava extraterestră. Dacă datarea făcută de ea era corectă și sosise aici acum un sfert de miliard de ani, asta ar coincide vag cu Evenimentul Marii Extincții din Permian-Triasic. De regulă, extincția era atribuită, în general, unor factori geologici, însă exista posibilitatea unei contribuții ale unor alte efecte: o perturbație în norul Oort și a mai multor comete trimise astfel în interiorul sistemului solar. Reușise, recent, să măsoare cât timp fusese expus Peregrinul radiațiilor cosmice și se părea că doar pentru câteva sute de ani, afară doar dacă aceasta nu era vreo greșeală, ori se datora vreunui factor necunoscut ei. Nu exista nicio posibilitate ca orice navă ca asta să fi venit dintr-un alt sistem solar într-un răstimp atât de scurt, doar dacă steaua respectivă era foarte aproape în acel moment. Theodorei i se părea că asta începea să aibă tot mai mult sens, cu toate că tot ce avea la îndemână erau doar niște speculații.

– Și vor rămâne niște speculații, până când cineva ne va găsi, zise ea cu glas tare, uitându-se spre Peregrin. Dar vor veni. Ai să vezi.

Oricum, nu era atât de convinsă. Va trimite compania o nouă expediție după ce-și vor da seama că Theodora și Dimitri nu vor mai răspunde la apeluri? Depindea mai ales de buget; era mai de grabă pesimistă. Iar despre alte companii sau țări, nici măcar nu-și putea da cu presupusul. Însă distanța până la Sedna va crește an de an. Înainte ca altă misiune să poată fi suficient de pregătită și lansată, probabil că vor trece ani de zile. Și alți ani pentru călătorie. Și alți ani pe drumul înapoi.

Trebuia să admită că nimeni nu va da de ei prea curând, poate doar până la următorul periheliu. Iar asta era atât de departe în viitor, încât nici nu-și putea imagina. Privi spre cealaltă navă și-i atinse suprafața metalică întunecată. Dar încă era mult mai puțin decât a trebuit tu să aștepți.

 

* * *

 

– Și tu ai naufragiat aici, nu?

Theodora reuși să zâmbească puțin.

– Păcat că nu putem vorbi despre ce s-a întâmplat cu noi. Chiar că mi-ar place să-ți aud povestea. Și se pare că vom rămâne aici, împreună, o bună bucată de vreme.

Zâmbetul ei se mări, însă deveni, în același timp, mai amar.

– Probabil, pentru multă vreme. Sper că ne-ați găsit și ați aflat povestea noastră, indiferent cine-ați fi. Chiar îmi doresc să se fi întâmplat asta.

 

– Foarte interesant, zise Manuel. Trebuie să raportăm aceste descoperiri imediat Consorțiului.

Fără a aștepta aprobarea Chiarei sau a lui Jurriaan, începu să asambleze mental o transmisiune compactă de date, cu ajutorul lui Orpheus. În câteva minute, erau pregătiți s-o trimită.

Nici Chiara, nici Jurriaan nu obiectă cu nimic.

Când se termină, Manuel le trimise o notă mentală a ceea ce intenționa să facă mai departe.

– Nu! izbucni Chiara. Nu poți face asta! Nu merită un astfel de tratament. Au murit acum prea multă vreme pentru a o astfel de procedură să reușească. Nu-i vei reînvia, n-ai să obții decât niște fragmente jalnice, dacă reușești ceva! Sunt niște eroi. Au murit ca niște eroi. Nu poți să le faci așa ceva.

– Este ceva de o valoare științifică deosebită. Aceste trupuri au fost conservate aproape intacte în gheață, la o adâncime suficientă pentru a fi ferite de mare parte a radiațiilor. N-am încercat niciodată să revitalizăm trupuri atât de vechi, și în condiții atât de bune. Trebuie s-o facem.

– Are dreptate, se băgă Jurriaan.

Chiara se uită surprinsă spre el. Era probabil primul lucru spus în această călătorie care nu implica muzica lui. Era depășită la voturi. Chiar și Orpheus își exprimase sprijinul pentru propunerea lui Manuel, cu toate că AI-urile nu primiseră drept total la vot din partea Consorțiului.

Părăsi cabina în tăcere.

Lui Manuel îi fură necesare mai multe zile de eforturi neobosite pentru a pregăti trupurile. Le umplu cu nanoboți și verifică rezultatele. Le ținu într-o temperatură și atmosferă constantă. Extrase din nava moartă demult ce informații putu despre starea lor medicală. Și apoi începu să aplice procedura. Le deschise, cu prudență, craniile, expunându-le creierul, și începu să le repare. Nu mai rămăsese mult de recuperat, după unsprezece mii de ani, însă cu ajutorul unor bacterii și cu nanoboți de înaltă tehnologie, încă mai exista o șansă de realizare a unei scanări decente.

După încă o săptămână, începu scanarea.

Chiara se simțea, în sfârșit, împăcată. De la întâlnirea lor cu Sedna, se simțise plină de tot felul de emoții în fiecare zi și, în cele din urmă, consideră că nu mai putea suporta așa ceva. În vreme ce pășea în interiorul lui Orpheus, după ultima vizită planificată pe suprafața Sednei, știu că venise vremea.

În interiorul cabinei sale, se întinse calmă și-l lăsă pe Orpheus să-i introducă în creier un mixaj precis de modulatori. Apoi Chiara intră în Tărâmul ei al Viselor.

Proiectase chiar ea acest mediu, cu câteva decenii în urmă, pentru a facilita procesul de creare a unor noi teme muzicale și idei din emoțiile și amintirile ei, pe cât de bine putea. Și Chiara simți că istoriile străvechii nave extraterestre, a Theodorei, Dimitri și Sedna vor constitui niște variații muzicale minunate. Apoi, Jurriaan va avea principala sarcină de a asambla piesa ei și a lui Manuel, adesea dramatic de diferite, într-o simfonie așa cum nu mai ascultase lumea niciodată. Vor fi în așa fel încât îi va face celebrii, chiar și dincolo de Consorțiul Jupiterian, posibil atât în rândurile Tradiționaliștilor, cât și ale Tranziționiștilor. Își vor aminti cu toții de ei.

Chiara zâmbi și rătăci dincolo de conștientul obișnuit.

 

În timpul șederii ei în Tărâmul Viselor, Orpheus abandonă, încet, orbita Sednei și se orientă pe o traiectorie care ducea înapoi în teritoriul Consorțiului Jupiterian. O altă expediție, stârnită de raportul lor trimis acasă, era deja în drum spre Sedna, nerăbdătoare să afle cât mai multe, în special despre nava extraterestră și să foreze prin crusta de gheață până la posibilul ocean interior.

Chiara, Manuel și Jurriaan aveau puțin echipament la dispoziție ca să exploreze nava în siguranță, însă nu regretau asta. Aveau tot ce le trebuia lor. Acum venise vremea să înceapă să asambleze totul cu grijă, bucată cu bucată, ca și cum ar fi lipit la loc o vază antică sfărâmată.  Nici chiar Manuel nu regreta că se îndepărta de descoperirea sa. Avusese trupurile și încercarea de a le recupera personalitățile îi capta acum mare parte din atenție. La câteva zile după plecarea lor de pe Sedna, termină procedura.

Chiara era din nou trează în acel moment, povara noilor simțăminte, tânjind să fie transformate în muzică, dispăruse. Acum nu-i mai păsa ce făcuse Manuel; n-ar fi avut nici un rost să simtă ceva despre asta, după ce-și crease partea ei de capodoperă.

Manuel activă prima dată simularea personalității lui Dimitri.

– Unde mă aflu? Dora… Dora… Dora, repetă acesta ca o placă de patefon stricată.

– Creierul său a fost afectat mai mult decât al ei, după ce a murit, admise Manuel. Ea a avut timp să treacă prin procedura destul de obișnuită a ciro-conservării. Oricum…

– Sunt blocată aici. Reactorul nostru s-a stricat și nava s-a rupt în două. Sunt prea multe avarii. Soțul meu este mort… Însă am descoperit ceva, trebuie să transmit acest mesaj… Însă mă simt dezorientată, ce am terminat? Unde mă aflu? Ce se întâmplă?

După o vreme, vocea feminină reîncepu:

– Am mai apus asta deja? Nu știu. Sunt blocată aici. Reactorul nostru s-a stricat…

– Amândouă personalitățile sunt doar niște fragmente, mici amintiri de dinaintea morții, câteva emoții și n-au aproape niciun fel de capacitate cognitivă. N-am putut recupera mai mult. Fără îndoială însă, acesta reprezintă un uriaș salt înainte. Teoretic, n-ar fi trebuit să putem recupera atât de mult după mai bine de unsprezece mii de ani.

Chiara asculta glasurile slabe ale morților și fu brusc podidită de durere. Îi vibra în fiecare bucățică din trup, iar mintea-i era plină de ea. Era aproape insuportabilă. Și era chiar frumoasă.

– Este nemaipomenit, într-adevăr, șopti ea.

Nu trebuia să mai spună ceva. Jurriaan îi afla gândurile printr-un canal deschis. Și ea știa că gândea la fel. Asculta tot timpul. Mintea lui, și cu ajutorul lui Orpheus, continua să ascultă înregistrările obținute de Manuel, alternându-le, modificând frecvențele, schimbându-le… transformându-le într-o melodie.

– Păstrează în conținut și câteva din cuvintele lor, da? rosti Chiara cu glas moale. Te rog.

Așa am să fac.

Vor realiza un preludiu măreț. Le vor da ascultătorilor o senzație de epoci demult trecute și de personalități ale foștilor oameni. Și se scufundă la loc în compoziția sa. Ea știa că era mai bine să nu-l întrerupă acum. În câteva zile sau săptămâni, va termina; o va fi explorat cu totul, pe ea și sugestiile muzicale ale lui Manuel, și va realiza o primă variantă a simfoniei. Apoi, va folosi feedbackul ei și al lui Manuel pentru a o termina. Însă Jurriaan va avea ultimul cuvânt. De fapt, el era Compozitorul.

Și după aceea, vor trebui să-i dea un titlu adecvat. O Simfonie de Gheață și Praf, poate? Și poate că ar trebui să adauge un subtitlu: Duhurile lui Theodora și Dimitri trăiesc pe vecie? Nu, mai bine nu; mult prea pompos și nepotrivit pentru o piesă clasică, în cea mai mare parte. Vocile Morților? Un Cântec al Naufragiului?

Sau, pur și simplu: Un Omagiu.

© Julie Novakova

Titlul original : „Symphony of Dust and Ice”. Povestirea a fost publicată în limba engleză în revista americană Clarkesworld nr.85/octombrie 2013.

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în revista „Fantastica” cu permisiunea autoarei. Îi mulțumim.

Julie Nováková

Julie Nováková

(născută : 15 mai 1991, Praga, Cehoslovacia), scriitoare cehă de science fiction, fantasy și thrillere. A absolvit în iunie 2015 Facultatea de Biologie din cadrul Universității Carol din Praga.
Este autoarea a patru romane și mai mult de treizeci de povestiri publicate în reviste cehești (Ikarie, XB-1, Pevnost), în multe antologii SF&F cehe, și de asemenea, în revista americană Clarkesworld și într-o antologie a seriei Penny Dread Tales. Primul ei roman publicat este thrillerul SF „Zločin na Poseidon City” (Crimă în Poseidon City, editura Triton, 2009), apoi „Nikdy nevěř ničemu” (Nu avea încredere în nimic, editura MOBA, 2011), „Tichá planeta” (Planeta tăcută, editura Epoch, 2011), o serie de aventuri SF ale agentului JFK, „Bez naděje” (Fără speranță, editura Triton, 2014), opera spațială „Prstenec prozření” (Inelul înțelegerii, editura Brokilon, 2015), reprezentând prima parte a trilogiei „Gemenilor”, și romanele „Elysium” și „Hvězdoměnci” (editura Brokilon, 2015).
Este coordonatoarea antologiei de science fiction transumanist, „Terra Nulius” (Pământul nimănui), editura Brokilon, 2015. Împreună cu alți patru autori a colaborat la scrierea romanului fantasy „Tajná kniha Šerosvitu” (Cartea secretă a clarobscurului, editura Albatros, 2011). Julie a scris de asemenea diverse articole pentru revistele XB-1, Vesmir, Clarkesworld, Perihelion SF. Julie Nováková a fost nominalizată la premiile Karel Capek și Ikaros, la premiul fantasy Vidouci și i s-a decernat Premiul de încurajare EUROCON al Societății Europene de Science Fiction.
Julie Nováková

Latest posts by Julie Nováková (see all)