Postumanismul – ca și forma sa intermediară, transumanismul – este expresia tehnicizată, de dată relativ recentă, a unei utopii melioriste vechi de când lumea. Îmbunătățirea performanțelor de ansamblu, fizice și intelectuale, ale ființei umane, dar, mai cu seamă, prelungirea duratei vieții până în apropierea nemuririi și chiar dincolo de ea, cum glăsuia imnul metafizic al unei echipe bucureștene de fotbal, reprezintă visuri care i-au însoțit întotdeauna și nu-i vor părăsi, probabil, niciodată pe oameni, așa cum niciodată nu-i va părăsi speranța. Căci utopia nu e decât soluția alternativă, mai mult sau mai puțin realistă, a speranței în mai bine. Dar este expandarea timpului alocat vieții omului până la limita nemuririi o faptă bună ori ba? – aceasta-i una dintre întrebări. Ca și în chestiunea virginității nevestei lui Bulă, părerile sunt împărțite: unii zic că da, alții zic că nu.

Fizicienii studiază timpul cu speranţa secretă că, abordându-l  metodic (teoretic şi experimental), vor ajunge tiptil-tiptil la nanosecunda zero a naşterii Universului, când (sau, mă rog, unde) îl vor întâlni pe Marele Arhitect cu care să aibă un eventual schimb de idei pe tema Creaţiunii şi a unora dintre misterele ei, cum ar fi, de pildă, joaca Demiurgului cu timpul ca durată a vieţii colegilor de generaţie ai lui Adam. V-amintiţi, desigur, că Vechiului Testament menţionează faptul că primii oameni atingeau vârste matusalemice: Cainon nouă sute doisprezece ani, Set nouă sute zece, Adam nouă sute treizeci, Iared nouă sute şaizeci şi doi, recordmanul absolut fiind Matusalem cu nouă sute şaizeci şi nouă de ani. Într-un puseu umoral, Dumnezeu le-a tăiat macaroana – lor şi urmaşilor lor, şi urmaşilor urmaşilor lor în veacul vecilor – reducându-le drastic raţia de timp disponibil pentru viaţă la mai puţin de 10% din creditul iniţial. Meschin gest: parc-ar fi dat de la El!…

Rămânând în hotarele creaționiste, postumanismul ar fi, așadar, nu acea tehnică menită să corporalizeze o proiecție futurologică îndrăzneață, ci, mai curând, o formă sentimentală de nostalgie după paradisul pierdut.

Mutându-ne oarece pe teren evoluționist, dacă e să dăm crezare unor geneticieni contemporani, pattern-ul temporal de la începuturile biblice se conservă cu success până încă în zilele noastre. Un universitar de la Cambridge, Aubrey de Grey, a făcut vâlvă afirmând că studii recente efectuate la Strategies for Engineered Negligible Senescense demonstrează că omul dispune de resurse genetice suficiente pentru a trăi, în medie, câteva sute de ani – aproape de o mie – şi că este chiar natural să se întâmple astfel. O mie de ani nu este chiar totuna cu nemurirea, dar, în măsura în care ei încap în granițele imaginației noastre, nici nu diferă fundamental de ea. Va fi fiind oare posibilă Marea Întoarcere la vremurile dintâi ale erei divine? Interogație perfect sinonimă cu ideea cea mai nebunească ce animă conceptul de postumanism. Iar dacă răspunsul este totuși  da, se va fi ocupat răstimp cineva, cu grijă şi competenţă horticolă, de buna conservare a grădinii Edenului şi de pomul cunoaşterii aferent? Fiindcă fără el, toată retro-trambalarea n-ar mai avea nici un haz…

Metaforic vorbind, de la speranța comună în ziua de mâine și până la iluzia postumanismului posibil și nelimitat, gravităm sub semnul utopiei lui mai bine – inform, greu de definit, inefabil, nebulos –, dar acceptat cvasiunanim ca atare. Oameni fiind – deci, nimic altceva decât rezultate ale eşecului utopiei primordiale – supravieţuim  confuz în graniţele unui blestem ontologic implacabil. Creaţia, Geneza, a reprezentat un proiect utopic – ideal, idealist şi idealizant. Numai că Dumnezeu a ratat lamentabil în tentativa de a crea o lume perfectă, ceea ce este deosebit de ciudat pentru că omul – elementul fundamental al Genezei – a fost conceput ca o utopie mimetică. Creat „după chipul şi asemănarea” Demiurgului, proiectul omului adamic a eşuat aproape în opusul modelului mental inițial. Eşecul Pantocratorului s-a transmis fiinţei umane, astfel încât damnaţiunea ratării utopice este genetică şi definitivă. Cu toate astea, ea nu reușește deloc să ucidă perpetua  aspirație a omului către perfecțiune și ilimitat existențial. Că ele se obțin  pe riscante căi artificiale, în laboratoare înspăimântătoare sau, și mai rău, imposibil de controlat devine neimportant, chiar dacă operațiunea poate conduce la schimbarea din temelii a ceea ce numim astăzi condiția umană. Cum va suna mâine această sintagmă, ar fi ultima dintre probleme: istoria recentă ne-a învățat deja paradoxurile dialecticii inextricabile dintre orice acțiune și pagubele colaterale imanente. Sau iminente.

Utopiile îi fac în chip dramatic pe oameni conştienţi de propriile limite fundamentale: imperfecţiunea şi finitudinea. Dacă n-ar fi corupt şi muritor, omul ar putea deveni contemporan cu durata nesfârșită și cu abilitatea demiurgică. Păcatul originar îl face contemporan doar cu fluturii şi cu Dumnezeu, cum postulează liric Lucian Blaga. Și aceasta fiindcă două creaturi infernale, pe numele lor Protagoras şi Einstein, ne-au  smuls din iluzie şi ne-au instalat cu picioarele pe pământ, unde am rămas cantonaţi pentru eternitate. Primul ne-a băgat în cap că omul este măsura tuturor lucrurilor, iar al doilea ne-a scos din cap ideea că există absolut. Azvârliţi de-a berbeleacul în această ecuaţie diabolică, nu ne-a mai rămas decât  şansa de a cultiva nostalgia după vârsta de aur şi certitudinea că din raportarea la absolut, nimeni nu iese bine. Nici măcar viu, de cele mai multe ori, pentru că utopia este expresia umană a absolutului, iar absolutul este intangibil şi, prin urmare, letal.       Sinonimă cu absolutul, utopia stârneşte oroare pentru că este imanentă sieşi, autarhică şi supraumană, iar individul nu dispune, genetic, de resursele necesare inventării  mijloacelor prin care să şi-o poată apropria. Și totuși, omul este singura creatură capabilă de a imagina utopii, singura care făurește proiecte în care este el însuşi inclus. Toate cuceririle fundamentale ale omului şi omenirii au debutat în chip de utopii, de statui ale idealităţii, dar au sfârşit în coşmaruri. Când Alexandru Philippide scrie: Mi-e sufletul o năruire de statui…, formulează o definiţie a eternei distopii care este lumea reală.

Dacă omenirea este o utopie eşuată, iar omul, la rândul lui, este eşecul unei utopii, faptul nu e de natură să deprecieze, principial, utopia. Nevoia de utopie este mai puternică decât nevoia de progres, de rezultat al demersului, indiferent de natura lui, pentru că succesul, făptuitul ucide aspiraţia. Pe cale de consecinţă, omul nu de utopie trebuie să se ferească, ci de posibila ei concretizare într-o formă sau alta, de rezultate, de satisfacţii, de realizări adiacente. Și chiar o face, sfidând logica și abandonându-se paradoxului.

Este, poate, motivul pentru care, instinctiv, omul refuză contactul cu mircolul, cu  manifestarea lui fenomenologică. Îl refuză sau, poate, îl ignoră pentru că nu-l recunoaște. Exempli gratia: Într-o zi de 25 decembrie a unuia dintre anii trecuți, prin Paris se preumblau un bărbat și o femeie – soț și soție, după toate aparențele, ea gravidă în stadiu terminal, dacă mă pot exprima astfel. Solicitau cu umilință un loc, oricât de modest, în care viitoarea lehuză să poată săvârși aducerea pe lume a pruncului pe care-l purta în pântece. Nimeni nu s-a arătat dispus să comită creștineasca faptă a găzduirii și ajutorării sărmanilor. Mai mult decât atât: nimeni n-a realizat că era vorba de reiterarea, după 2000 de ani, a epicii Nașterii Mântuitorului. După repetate încercări ale cuplului de a activa sentimentele caritabile ale locuitorilor Orașului Luminlor, Parisul contemporan  a pierdut prin abandon confruntarea de la distanță cu anticul Bethleem (sau, după părerea istoricilor, cu Nazarethul începutului de eră creștină).

Înainte de a încheia, mă simt tentat să vă mai propun un exercițiu – provocator, dar nu numai – de natură să releve  atitudinea și comportamentul speței umane vizavi de o utopie cu care niște oameni în carne și oase au fost blagosloviți prin bunăvoința divină sau prin conjugarea unor cauzalități și condiționări economice, sociale, spirituale, metafizice etc. A fost o utopie întrupată în timpul vieții acelor oameni, nu a vieții altora, din speranțele, lacrimile și sângele lor. Concretă, capabilă să răspundă prezent la incandescenta invocare argheziană: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”. Vorbesc despre o utopie a egalității și fericirii tuturor în ordine seculară, nu despre regimul politic comunist – eventual, criminal și ilegitim, la activul căruia figurează milioane de victime și căruia i s-a reproșat, în esență, exact faptul că a cutezat să experimenteze o iluzie, o speranță. Dacă avem forța să așezăm o bună parte a secolului  XX sub lupa netulburată de crispări circumstanţiale a analizei şi judecăţii obiective, sine ira et studio, tabloul rezultat va fi policrom, insolit, fascinant, de un spectaculos vecin cu senzaţionalul şi de o nebănuită, indecentă aproape, grandoare. Istoria care, de regulă, curge „înceată şi nepăsătoare”, apud memorabila sintagmă a lui Marin Preda, s-a convulsionat brusc, s-a frânt de la mijloc aglutinând, în fractura unui veac de singurătate istorică, o experienţă umană de dimensiuni planetare, încărcată de consecinţe dramatice, care a angajat într-o aventură teribilă milioane de oameni împinşi pe scena vieţii de capriciul împrejurării că ei şi nu alţii au fost destinaţi de hazard locuirii acelui segment de timp. Un timp condensat ca nicicând altădată, dihotomic şi răscolitor, atroce şi sublim, admirabil şi detestabil, eroic şi frivol, terifiant şi utopic, derizoriu şi măreţ în egală măsură. Pentru că experimentarea unui vis (orice utopie reprezintă, în esenţă, corporalizarea unui vis) nu se numără, orice s ar spune, printre practicile de fiecare zi ale istoriei. Nici măcar printre repetabilele ei derapaje. Faptul că la capătul testului s-a conturat un uriaş şi dezolant eşec nu trebuie să distorsioneze evaluarea momentului privit în imanenţa sa: sforţarea a fost una reală, chiar dacă dintr-însa s-a născut un şoricel costeliv, lumea şi a ieşit viforoasă din ţâţâni, experimentul a fost live, dur şi neiertător. Şi întotdeauna costurile bătăliilor pierdute sunt matematic superioare celor încheiate triumfal. Nu știu dacă și ceea ce se cheamă comunismul real, nu doar ideea de comunism, merita o soartă mai bună. Probabil însă că merita o șansă de care oamenii l-au privat. Și asta  pentru că toate întocmirile sociale pe care istoria le cunoaște și le admite sunt nişte distopii. De la începuturi şi pe toate meridianele, omenirea trăieşte şi experimentează distopii. Doar distopii. Mai mult sau mai puţin îngrozitoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate de o paradigmă normală, dar inexistentă practic.

De fapt, care sunt coordonatele, regulile şi, în ultimă instanţă, imaginea la care ne raportăm în calitate de distopici? Mai exact, există o astfel de imagine? Desigur.                            Și anume o distopie pe dos – respectiv, o utopie. Mă tem că în acest punct al unui cerc eminamente vicios ne aflăm și că întârziem într-însul de căteva milenii bune!

Omenirea există doar conceptual şi nu e foarte limpede definită. Dimensiunea statistică (totalitatea populaţiei planetei) corectată vag de determinări temporale (populaţia respectivă privită diacronic sau sincronic) conturează mai mult o abstracţiune, un construct intelectual aproximativ decât o realitate efectivă. Ceea ce îi lipseşte pentru a însemna CEVA semnificativ este un rost, un înţeles şi o direcţie evolutivă conturată clar, acceptată (cvasi) unanim şi pusă în operă de majoritatea membrilor săi. Or, omenirea n-are un teleos global, unic şi acceptat și nici oamenii nu dispun în arsenalul lor imagistic de geografia unei lumi acceptabile global şi unanim. Și-atunci, atitudinea majoritară este aceea de nemulţumire faţă de existent. De orice existent. Imaginea dorită/visată lipseşte la modul efectiv; nu dispunem decât de negaţia existentului. Cu sau fără argumente, îndreptăţit sau nu. Chiar utopiile (acelea puţine pe care le putem avea în vedere) nu sunt proiecţii propriu-zise ale unei lumi fundamental altfel, ci ale aceleiaşi lumi organizate altfel.

Riscînd o concluzie, aș spune că resursele imaginative al omului par peste măsură de limitate şi, în orice caz, incapabile să transgreseze tipare prestabilite ontologic. Toate utopiile sunt simple variaţii pe o temă dată, nimic mai mult. Omul este, de fapt, neînstare să imagineze în afara unui pattern imuabil și steril. Revolta împotriva neputinţei de a-l depăşi generează repetabile insatisfacţii care, la rândul lor, hrănesc eternul sentiment al distopiei existenţiale în care speranța moare prima.

© Gelu Negrea          

Latest posts by Gelu Negrea (see all)