Dacă adultul din fiecare dintre noi ar reuşi să fie prelungirea în linie dreaptă a copilului care a fost cândva, lumea ar fi probabil mai bună şi mai dreaptă; sigur mai frumoasă. Viaţa nu e decât în aparenţă reconfortanta poveste cumulativă a câştigurilor pe care anii le aglomerează în mintea, în cugetul şi-n buzunarele noastre, ci, mai curând, trista istorie a unor pierderi fundamentale şi iremediabile: a inocenţei, a iluziilor, a visurilor – într-un cuvânt, a utopiei generoase cu care toţi ne naştem în suflet şi la ruinarea căreia cotizăm ulterior cu încrâncenată şi dramatică inconştienţă. Vorbindu-ne dinspre eternitate, Constantin Brâncuşi are încă odată dreptate: când nu mai suntem copii deja am murit! Maturii care am ajuns fără să vrem şi fără să ne dăm seama, încercăm să ne liniştim cu gândul că spusa lui e doar o metaforă. Poate că da, dar una dureros de adevărată în inexorabila-i neîndurare.

Trecut de vârsta pe care Dante o numeşte „mezzo del camin” – amiaza vieţii, mijlocul drumului dintre început şi sfârşit – contabilizez abătut semnele tot mai numeroase că timpul cel lung ce mi s-a dat spre pământească locuire e undeva în urmă, iar cel ce mi se aşterne înainte devine, cu fiecare aniversare, mai umbros, mai sărac şi mai anemic.

Unul dintre semnele care marchează edificator-contondent distanţa dintre mine, maturul de acum, şi copilul/adolescentul de odinioară este rarefierea progresivă a ţesăturii relaţiilor mele personale cu ceea ce numim generic SF. Relaţii închegate de timpuriu, în vremea când abia începusem să-mi scriu vârsta cu două cifre şi când, printr-o mirabilă întâmplare, am descoperit în casă câteva zeci de broşuri din acea minunăţie fascinantă numită Colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice editată sub auspiciile revistei Ştiinţă şi tehnică. Tatăl meu – un cititor pasionat, a cărui mare mâhnire acum, la 86 de ani, este că ochii nu-l mai ajută să vadă literele de pe paginile cărţilor, ci doar titlurile lor – le adunase laolaltă şi le legase cu un şnur subţire câte 15-20, începând de la numărul 1/1955. Mi-l amintesc perfect: Meteoritul de aur de Octavian Sava, o broşură cu copertă galbenă şi cu un desen ce promitea fabuloase revelaţii epice. Nu mai vorbesc de al doilea fascicul, colorat în albastru care garanta continuarea şi amplificarea aventurii. Instantaneu, alunec pe tărâmul nostalgiilor livreşti şi, aleatoriu, memoria îmi este invadată de alte titluri: Indienii, Sfârşitul oraşului subteran, Uraniu, Nebuloasa din Andromeda, O iubire din anul 41.042, Sahariana, Paradoxala aventură, Insula cu elice… Pe la numărul 50, cred, am găsit în comoara de hârtie tipărită adunată de tatăl meu o povestire pe care şi astăzi o consider una dintre cele mai palpitante din câte s-au scris vreodată: Jucătorul de şah de Ştefan Zweig. Faptul că, peste ani, am devenit un pasionat al jocului de pe magica tablă cu 64 de pătrăţele (din păcate, nu şi un performer în materie)  se datorează în proporţie covârşitoare acelei tulburătoare povestiri.

Tot atunci s-a produs familiarizarea mea treptată cu numele autorilor de gen: I.M. Ştefan, Ion Hobana, Adrian Rogoz, I. Efremov, Ion Mânzatu (pe care aveam să-l cunosc peste decenii, în vremea când se visa preşedintele României), Sergiu Fărcăşan (tot mai târziu am aflat că el se ascundea sub pseudonimul Crişan Făgeraşu) şi alţii care s-au adăugat celor pe care îi ştiam mai demult: Sadoveanu, Jules Verne, Victor Eftimiu… Ei mi-au deschis apetitul pentru cărţile lui H.G. Wells (Omul invizibil, Insula doctorului Moreau, Războiul lumilor, Primii oameni în Lună), Alexandr Beleaev (senzaţionalul Omul-amfibie, Capul profesorului Dowell), Alexei Tolstoi (Aelita), Stanislaw Lem (indimenticabilul Solaris ecranizat genial de Andrei Tarkovski), V. Obrucev (Ţara lui Sannikov), apoi, bineînţeles, Jules Verne şi mulţi, mulţi alţii a căror enumerare mi-ar lua pagini întregi. O impresie deosebită mi-a provocat – n-aş putea spune cu precizie din ce motiv (sau aş putea, dar e o poveste prea lungă şi întortocheată…) – o carte intitulată Mess-Mend despre care n-am mai auzit nimic de atunci, dar datorită căreia am câştigat, în primul an de liceu, un concurs pe teme de literatură SF. (Trăiască internetul:    m-am întrerupt din scrierea acestor însemnări, am căutat titlul cu pricina şi astfel mi-am reamintit numele autorului, Marietta Şaghinian, şi subtitlul cărţii: Yankeii la Petrograd. Astfel am înţeles şi cum de încăpuse un titlu cu sonorităţi englezeşti în bibliografia pentru concursul destinat elevilor: autoarea era o scriitoare sovietică!).

Dar nu despre tribulaţiile mele literar-ideologice din acele vremuri mi-am propus să scriu câteva cuvinte acum, ci despre cu totul altceva. Şi anume despre efectul miraculos pe care l-a exercitat asupră-mi SF-urile copilăriei şi adolescenţei. Am parcurs atunci, la umbra cărţilor în floare, poate cel mai frumos timp şi anotimp al vieţii mele. De fapt, nici nu ştiu dacă „frumos” este cuvântul ce exprimă adevărul; are în el ceva indefinit şi limitativ, îl suspectez şi de un oarecare impuls de literaturizare post-factum

Cred că mai potrivit ar fi să vorbesc despre o senzaţie – copleşitoare şi persistentă, naivă şi irezistibilă, nebuloasă şi tainică la originile ei, dar de un bizar realism în inefabilul întrupărilor ei. Trăiam cu acuitate şi, în acelaşi timp, cu un inexplicabil sentiment al normalităţii excepţionalului convingerea (mistică, aproape) că Omul – shakespeareană minune a lumii, pildă a vieţuitoarelor – are dreptul să fie aşa cum se visează şi datoria să creadă că visul acela este posibil şi aievea. Credeam cu fervoare infantilă în bunătate, inteligenţă, curaj, onestitate, în eternitatea iubirii şi-n regalitatea dreptăţii, în lumină şi zbor, în egalitatea oamenilor în faţa vieţii şi a morţii, în miracolul inventivităţii tehnice şi-n pantocraţia ştiinţei… Şi mai credeam ca un prost că noi, în anul 2000, când nu vom mai fi copii vom face tangibile vorbele lui Ţiolkovski: „Pământul este leagănul omenirii, dar omenirea nu va rămâne mereu în leagăn”. Credeam…

Au trecut anii, iar astăzi, privind înapoi cu… nu, nu cu mânie, ci cu dezolare perplexă, mă simt cutreierat de interogaţii cardinale, împrumutate din tezaurul sapienţial al textelor de muzică uşoară, chestionându-mă debusolat: Ce s-a-ntâmplat cu mine? Ce s-a-ntâmplat cu noi? Locul SF-urilor a fost luat pe nesimţite de lecturi „serioase” (deşi, nu o dată, peste măsură de plicticoase), am început să înţeleg că viaţa bate fantezia până o lasă lată (atunci când n-o omoară, pur şi simplu), m-am consolat cu adevărul terestru că nu tot ce zboară este rachetă cosmică, a trebuit să admit că, din păcate, cuvântul om trebuie scris mai degrabă cu literă mică pentru că, de cele mai multe ori, el este rău şi meschin, laş şi oportunist, că fiinţa umană e rareori vegheată de kantianul cer înstelat de deasupra noastră, iar legea morală nu este în noi, ci oriunde altundeva; în fine, am fost obligat să constat, dimpreună cu Eminescul cel melancolic, că lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi, respectiv, că domnul-tovarăş Alexei Peşkov era un biet visător incurabil când proclama optimist şi exclamativ: „Omul – ce minunat sună acest cuvânt!” şi că mai inspirat se dovedise când îşi alesese pseudonimul Gorki (în ruseşte, amar…).

Bref: pierderea contactului cu literatura SF a fost echivalentă  pentru mine cu pierderea iluziilor şi a credinţei în Platon cu adevăr–bine–frumosul lui cu tot! Drept răzbunare, în urmă cu câţiva ani, când acestea toate şi altele asemenea deveniseră deja inconturnabile evidenţe, am scris Codul lui Alexandru, un roman fantasy care, deşi nu pare, este, în fond, o utopie neagră despre predestinarea întru nefericire a locuitorilor planetei Pământ. Finalul cărţii lasă intenţionat loc pentru continuarea acţiunii; tare mă tem însă că volumul al doilea nu va apărea niciodată.

Încă ceva: am găsit zilele acestea, postată pe net, întreaga colecţie de Povestiri ştiinţifico-fantastice (inclusiv seria a II-a, din 1990). Se pot descărca şi citi de oricine doreşte. Mărturisesc ca am stat minute în şir cu mouse-ul în poziţia de accesare a textelor care m-au fascinat odinioară. N-am găsit curajul, nici puterea să dau click…

P.S.: Din când în când, prin ani, hazardul vrea să mă facă să cred că legăturile mele cu SF-ul nu s-au rupt, totuşi, definitiv şi iremediabil. De pildă,     m-am bucurat mult de şansa de a fi redactor de carte la cel din urmă volum antum semnat de unul dintre idolii mei vechi, Ion Hobana, şi publicat la Editura Academiei Române. (Am şi dialogat la telefon cu autorul într-un rând sau două…). Superstiţiosului din mine i-a plăcut să vadă în întâmplare nu doar un privilegiu cultural, ci şi un semn al destinului. Ca întotdeauna, speranţa moare ultima: mai ştii? Poate că nu-i totul pierdut încă…

© Gelu Negrea

De ce urâm utopiile – Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic şi istoric literar, romancier, jurnalist şi regizor.

A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucureşti, 1969), Facultatea de Ziaristică – curs postuniversitar (1981) şi Facultatea de Regie de Teatru (1994).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate: „Anti-Caragiale” (Editura Cartea Românească, 2001; ediţia a II-a, 2002); „Cine eşti dumneata, domnule Moromete?” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2003); „Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z)”, vol. I (Editura Cartea Românească, 2004; editia a II-a, 2005); „Codul lui Alexandru” (roman) (Editura Cartea Românească, 2007); „Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z)”, ediţie definitivă (Editura Cartea Românească, 2009, Premiul „Titu Maiorescu” acordat de Academia Română pe anul 2009); „Secretul lui Don Juan. 1001 aforisme” (Editura Palimpsest, 2010).

Latest posts by Gelu Negrea (see all)