Spirit și Opportunity

Povestirea câștigătoare a concursului literar „Daidalos”, organizat de revista cehă XB-1

 

– Trezește-te, Johnny! Hai, n-avem toată ziua!

Oh, Doamne. Au trecut trei săptămâni de când cu scenariile astea idioate de antrenament și deja se săturase. Oricum, ce rost mai aveau? Gravitația era aiurea – de fapt, era în ordine, bineînțeles, însă deja o programase pentru un alt mediu – și, ca să fie clar, pompele de aer erau o pacoste, chiar se așteptau ca el să nu le audă? La ce naiba-i mai trebuia un detector seismic dacă nu putea înregistra și cel mai mic cutremur, cu zgomotul lui de rezonanță?

Roverul solid își înălță puțin antena PANCAM și-și lăsă cu prudență roțile din față pe sol, înaintând cu câte un centimetru jumătate. Câțiva metri mai departe, în spatele unui perete din panouri, dincolo de imitația de proastă calitate a solului marțian, un grup răzleț de oameni îl privea.

– Răspunde întotdeauna atât de încet?

Norman se întoarse puțin în scaunul șoferului, distras de bărbatul care părea să fi apărut în spatele lui de nicăieri, costumul lui impecabil fiind prea luxos pentru oricine depindea de salariul de la JPL. Nu era nici ziarist, cerul fie lăudat!

– Păi, e un tip prudent.

Norman bătu cu pixul pe ecran, coborând la citirile de pe unitatea de navigație a Roverului.

– Vezi, verifică de două ori comenzile pe care i le transmit. Le citește de două ori înainte de a le executa.

– E ca și cum n-ar avea încredere în tine.

Bărbatul îi oferi un zâmbet ciudat și cunoscător, care-i aminti lui Norman de terapeutul la care se dusese odată.

– Evident, nu-mi execută comenzile orbește. Am stabilit asta ca o alternativă la rutinele sale de auto-conservare, însă și-a impus cu fermitate punctul de vedere, domnule…

– Sunt doctor Ballard. Presupun că ești Norman Barclay, operatorul lui Spirit .

Bărbatul nu-i întinse mâna, iar Norman îl privi cu o curiozitate de-abia ascunsă.

– Deci ești tipul de la turnul de control?

– Nici vorbă, eu am doar o funcție insignifiantă în comisia de evaluare.

Ballard părea prea ofensat pe gustul lui Norman ca să-l și creadă, așa că scoase doar un rânjet.

– Din moment ce aveți pâinea și cuțitul și puteți tăia finanțarea misiunii, acum sunteți Dumnezeu și faceți cât toți oamenii președintelui, dacă e după mine, zise și se întoarse la peretele din sticlă.

Roverul MER-A se deplasase aiurea, înainte și înapoi, cu câțiva centimetri în timpul discuției lor și se opri în sfârșit, deschizându-și panourile solare pentru a le expune la lumină în cel mai buni unghi.

– Hai s-o luăm din loc, Johhny-boy, mormăi Norman și tastă o comandă pe claviatura lui.

– Dezmorțirea. Stânca aceea, în dreptul orei trei. Du-te acolo și examineaz-o.

– Recepționat.

Șirul scurt de date trimise de Rover drept răspuns era impecabil, și, cu toate acestea Norman nu se putu abține să nu ofteze dezamăgit. Era ca și cum n-ar fi crezut aceleași lucruri. Aceste mici ieșiri printre bolovanii din nisipul de decor și craterele din spumă poliuretanică nu erau ceea ce era pregătit să facă robotul.

– Tocmai i-ai spus „Johnny”, zise observatorul pe un ton vag mirat.

– Mda, chiar așa.

Norman își drese glasul.

– E doar… Uitați ce-i… am petrecut luni de zile cu proiectul ăsta, și-i greu să nu-ți dai seama cum învață tot felul de lucruri și se mișcă pe teren. Vreau să spun, au construit totul cu un CPU folosind rețele neurale și cu toate că proiectul nu-i atât de complex cât să poată dezvolta o inteligență artificială de un anumit nivel, este suficient să-l facă să aibă un soi de… caracter. Sună ciudat, știu, dar…

– Pentru că știu foarte puține despre inteligența artificială, n-am să te contrazic, îl asigură Ballard pe un ton aproape împăciuitor și ușor condescendent.

Norman nu se putu hotărî dacă-i plăcea sau nu asta.

– Îmi amintește de un coleg de cameră din timpul colegiului, un băiat pe nume John. S-a înrolat în armată… apoi s-a întâmplat tărășenia din Irak.

Norman ridică din umeri, cu privirile țintă pe Rover.

– John era un tip de treabă. De încredere și cu capul pe umeri. Ai fi putut spune că era banal, însă avea suflet. La fel și ăsta.

Amândoi se uitară cum Roverul înainta încet prin deșertul artificial, în vreme ce Norman încerca să explice încă vreo câteva lucruri despre echipamentele sale de bază, apoi își dădu seama că vizitatorul nici măcar nu se prefăcea că-l ascultă. Își ridică privirea și văzu ce-i captase bărbatului atenția, fascinat de ceea ce se întâmpla în capătul celălalt al terenului de antrenament.

– Ah, iată-i, în sfârșit.

Se ridică din scaun, apucând tastatura sa wireless și făcând cu mâna un salut entuziast spre bărbatul cu părul cărunt care intrase în încăpere.

– Au adus astăzi MER-B-ul, îi explică el noii cunoștințe. Haide, dr. Ballard, am să-ți fac prezentările. Acest tip ghinionist și epuizat este Gerard Laffayet, operatorul lui Opportunity.

Îi făcu cu ochiul lui Gerard, care-i răspunse cu un zâmbet obosit.

– Ți-ar pieri imediat zâmbetul ăsta parșiv dacă ai fi cel care se ocupă de prințesă. E o răsfățată.

– Constat că această personificare a unor lucruri este adânc înrădăcinată în percepția ta despre obiecte, remarcă dr. Ballard, examinându-și unghiile îngrijite în timp ce vorbea.

Laffayet se mulțumi doar să râdă.

– Ei, bine, sir, ar trebui s-o vedeți în acțiune… oh, dar veți avea oricum ocazia. Am de gând s-o trezesc.

Doi operatori îmbrăcați în alb aduceau Roverul în camera sasului, închizând ușa după el, în vreme ce pompele lucrau din greu pentru a aduce presiunea aerului cât mai aproape de condițiile atmosferice de pe Marte. Laffayet activă camerele NAVCAM ale Roverului și-i comandă să se îndrepte spre cea de-a doua ușă, spre falsul deșert.

– Vezi, de fapt sunt identici. Gemeni. Însă MER-B  a fost asamblat ceva mai târziu și i-au instalat niște actualizări care nu erau disponibile pentru Spirit înainte… astfel că înțelege mai repede. Ai putea crede că-i cea mai isteață dintre ei, dar…

Oftă.

– Însă nu va face compromisuri pentru fleacuri, înțelegeții? Poate fi genial, însă nu se va urni pentru o simplă rocă. Uneori, în timpul testelor, a trebuit pur și simplu să mă uit prin PANCAM-urile lei și pot să jur că am auzit-o strigând la mine: „Cum îndrăznești să mă plictisești în halul ăsta?” Sau ceva asemănător.

Laffayet privi spre Roverul său vădind mai degrabă blândețe, în contrast cu cuvintele sale dure.

– Are și ea o poreclă? se interesă dr. Ballard și ambii operatori ridicară privirile, surprinși să descopere o expresie autentică de dezgust pe fața lui.

– Vreau să spun, în afară de Opportunity, evident, adăugă el stânjenit.

Norman observă că dr. Ballard folosise pronumele „ea” pentru MER-B, în vreme ce se referea strict ca la un obiect când vorbea despre Spririt. Schimbă cu Gerard o privire rapidă.

– Nu, sir, n-are. Vreți să aleg una?

– De fapt, s-ar putea să am chiar eu o idee, zise dr. Ballard încet. După cum l-ai descris… mi-a amintit foarte mult de fiica mea, Simone. Și din moment ce aceste nume par să fie ca un soi de pomenire pe-aici…

– Ce s-a întâmplat cu fiica dumneavoastră? întrebă Norman, înainte de a-și da seama că nu s-ar fi cuvenit s-o facă. Oh, îmi pare rău.

– Era foarte talentată, răspunse Ballard cu răceală, fără nicio urmă de emoție oglindită pe fața lui amabilă. Însă n-a putut găsi o provocare suficient de însemnată pe această lume. S-a sinucis în urmă cu câțiva ani.

– Ne pare rău, sir…

Laffayet încercă să o dreagă însă oaspetele lor deja privea din nou spre Roverul Opportunity, cu ochii lui inteligenți mijiți, ca și cum ar fi măsurat și evaluat tot ce putea vedea. Laffayet păru o clipă ca și cum n-ar fi fost deosebit de încântat ca oricine să poată să-i cântărească Roverul din priviri.

– Cred că lui Simone i-ar fi plăcut această… oportunitate. Să vizitezi o altă lume, cu totul nouă și interesantă, zise în cele din urmă dr. Ballard, răsucindu-se și îndepărtându-se, aruncându-le un salut rece și manierat.

* * *

– Unde mă aflu?

– JPL, L.A., California. Scenariul de pregătire pentru deplasarea pe teren.

– Ce-i de nou pe-aici?

– Vrei să-ți stric surpriza? De data asta, ai companie.

– Ce absurd este să crezi că aș avea nevoie de companie! Funcționez independent.

– Bineînțeles că da. Acum mișcă-te.

– Vin.

Roverul se puse nerăbdător în mișcare, rotindu-și camerele de luat vederi și poziționându-le în unghiuri ample, pentru a cuprinde mare parte din mediul cel nou. Oprindu-se la fiecare zece secunde pentru a-și verifica traseul, dădea semăna cu o lăcustă uriașă, care sărea cu încetinitorul de la un bolovan la altul.

– Când va începe transmisiunea?

Femeia scundă, în costum dichisit, cu pantaloni, nu făcea nimic ca să-și ascundă iritarea.

– Știi cum e, Callie.

Gerard îi oferi un zâmbet înțelegător.

– Lasă totul să-i treacă prin RAM și salvează datele în memoria sa ROM, până când este gata să ne uimească cu rezultatul.

– Într-o bună zi, o s-o ia plictiseala în mijlocul unui experiment și n-o să ne alegem cu nimic, își rosti Callie avertismentul mohorât, cât pe ce să adauge „țineți minte ce v-am spus”, lăsând pe pupitrul operatorului două cești cu cafea de la automat.

Norman îi mulțumi dând din cap, fără niciun cuvânt, mutându-și echipamentul pentru a i se alătura lui Gerard.

– Cam așa! arătă ea triumfătoare spre ecranul de comunicații care clipi de câteva ori înainte de a se întuneca cu totul.

Gerard se așeză imediat, verificând ultimul raport de sistem.

– Nu-i ea, pocni el din degete. Am pierdut semnalul antenei de amplificare.

– Laffayet? Nu avem semnal. IARĂȘI.

– Să fie echipamentul? întrebă Norman.

– Antena nu are nimic. Trebuie să fie de vină softul de conversie. Se pare că actualizarea pe care i-am dat-o ultima oară n-a rezolvat problema. Lasă-mă să mă gândesc la ceva…

– Cât de multe actualizări mai am de îndurat până ajung la o antenă funcțională?

– Nu te mai văicări atât și folosește-o pe a mea.

– Oh. N-o să-ți trebuiască, Gerard. Uită-te la asta, răbufni Norman rânjind, bătând cu capătul pixului pe ecranul de comunicații al Spiritului, plin cu date.

– Scutește-mă de bazaconiile tale, dar altfel mersi.

– Și ce-i cu antena de joasă frecvență?

– Mai bine folosește-o pe cea de înaltă frecvență. E direcțională și cu amplificare mai mare.

– Ce se întâmplă? întrebă Callie suspicioasă.

– Comunică folosind o antenă UHF, explică Norman. A fost prevăzută să retransmită comunicațiile dintre Roveri spre sondele orbitale, însă se pare că s-au cam încurcat între ei. Ceea ce recepționez acum sunt datele de la MER-B.

– Măi, să fiu al naibii! De fapt, acum trăncănesc între ei.

Grupul de ingineri privea cei doi Roveri cum își întorceau antele, ridicând pilonii camerelor panoramice ca să vadă mai bine, îndreptându-se unul spre celălalt.

– Eu sunt John. Nu-i chiar așa, dar îmi place.

– În cazul acesta, numele meu este Simone Ballard. După câte se pare.

– Se pare că vă place aici. Puțin avizi de atenție?

– Oh, haide, John Am fost închisă într-o încăpere goală luni de zile. Acesta-i un parc de distracții.

– O descriere foarte potrivită, dacă te gândești bine.

– Ceva de făcut pe-aici?

– Slavă Domnului, din plin!

– Am văzut o mulțime de bolovani, apoi…

– Mult prea multe.

– Vrei să vedem și altceva împreună?

– … ar merita încercat.

În săptămânile următoare, Roverele au trecut printr-un program zilnic de învățare și exersare a tuturor scenariilor la care se puteau gândi proiectanții. Singura chestiune erau furtunile de nisip marțiene, care puteau dura zile în șir, condiții mult prea dificile pentru a fi realizate într-un simulator de teren. Acelea erau constrângerile bugetare ale proiectului.

– Știi, asta-i singura chestie care mă cam îngrijorează. Să fiu decuplată de la sursa de energie timp de câteva zile, poate săptămâni…

– Am remarcat că ești mai degrabă încântată de alimentările tale regulate. E bine că nu poți pune în greutate, ca și operatorul tău.

– Nu te-ai mai da atât de mare dacă ai ajunge cu nivelul bateriei atât de jos încât să nu mai poată fi reîncărcată niciodată.

– Reîncărcarea este supraestimată.

Norman constată un lucru în cursul acestor săptămâni: ori de câte ori Roverele luau o pauză de la sarcinile lor separate, sau hălăduiau fără niciun test anume de făcut, se angajau într-un soi de conversație secretă, de neînțeles de către operatorii lor umani, mesaje codificate în microunde, doar pentru urechile lor și nu doar pentru sistemul de antene UHF.

Asta-l făcu să se întrebe despere ce discuta Roverul său cu celălalt, din moment ce era programate să-i trimită numai lui Norman rezultatele testelor. Și destul de interesant, se părea că MER-B avea întotdeauna ultimul cuvânt.

– Când mi-au înlocuit-o pe Regina mea cu această albinuță de Rover? întrebă Gerard într-o bună zi, confirmând suspiciunile lui Norman.

Acolo se petrecea ceva ciudat.

– Am aflat că te bucuri de o oarecare reputație.

– Pentru că sunt isteață? Unică? De neînlocuit?

– Gură mare. Dar pe bune, oamenii cred că n-ai să pui umărul pentru această misiune.

– Știi, privindu-i cum își smulg părul din cap de disperare, a fost ceva mult mai distractiv decât munca în laborator.

– Te-ai gândit vreodată să acționezi ca un profesionist?

– John, dacă am să-mi încarc hardul meu de sute de dolari cu date, ar avea sens numai dacă informațiile sunt interesante. Cu adevărat interesante. Nu genul de mizerii peste care poți trece cu roțile.

– Pe cât de mult detest să admit asta, zise Callie oferindu-i lui Norman un zâmbet sfios, micuța noastră Simone pare să fi priceput, în cele din urmă.

Lui Norman i se părea că devenise mai atașată de MER-B mai mult ca înainte.

– Johnny al tău pare să exercite o influență pozitivă, îl bătu ea cu mâna pe umăr.

– N-aș putea să spun.

Zâmbi.

– Însă am remarcat că amândoi petrec timpi egali cu experimentele programate, după cum se observă unul pe celălalt.

– Mai ales Simone! adăugă Gerard. După felul în care se holbează la John, ai putea crede că-i cel mai bun specimen pe o rază de nu știu câte mile.

– Pariez că John îi dă să guste din propriul ei medicament, doar atât că-i ceva mai subtil, a pus la punct un mod de folosire a HAZCAM-urilor destul de inteligent, așa că nu pare că s-ar uita nici când chiar o face, zise Norman dând din cap.

– Se uită la noi.

– Bineînțeles. De asta suntem aici.

– Nu de asta, adică, ar trebui să ne privească, pe tine și pe mine, în mod separat. Însă se uită la noi de parcă… nu știu, ca și cum am fi vreun lucru, ceva.

– Aș aprecia foarte mult dacă te-ai putea exprima clar.

– Vrei să spui că ar trebui să fim prietenoși?

– Sinceră să fiu, nu știu și nici nu-mi pasă. Tot ce mă interesează este misiunea mea.

– Asta-i bine, pe bune. Un punct de vedere pragmatic, ținând cont de faptul că ai o întreagă afurisită de emisferă planetară numai pentru tine și pentru misiunea ta.

– Pragmatismul este singurul mod rezonabil de a acționa.

* * *

John începu să înțeleagă, încetul cu încetul, de ce i se dăduse numele după cel al unui soldat. Din înțelegerea acestei idei, putea spune că soldații făceau adesea lucruri care nu prea le plăceau. Era adevărat că nu-și putea vedea niciun viitor altundeva decât pe Marte. Acest lucru era consemnat atât de profund în directivele lui de bază, încât simțea că n-ar fi putut clinti nicio roată fără a simți nisipul marțian (sau ceva asemănător) sub șanțurile sale. Această misiune nu era doar datoria sa. Era însuși motivul existenței sale.

Însă, în ultimele săptămâni, începu să-și dea seama că moneda mai avea o față: va fi acolo singur. Asta n-ar fi trebuit să constituie niciun fel de problemă, iar John era sigur că nici  nu fusese cazul înainte. Niciodată nu-l deranjase că va fi acolo de unul singur, chiar singur și plictisit de moarte, niciodată nu mai întâlnise un alt Rover și, dintr-o dată,  acum,  se trezise plăcându-i din ce în ce mai mult, antrenamentul și pălăvrăgelile lor neașteptate, iritante și surprinzătoare, îmbucurătoare, cas-o spună pe-a dreaptă.

Cu toate că erau zile când credea că văzând dosul MER-B-ului, fixat în vârful unei rachete care tocmai decolase spre o altă planetă, fusese o imagine deosebit de plăcută.

– Vino aici.

– Acum sunt puțin ocupat.

– Puțin.

– Nu-mi mai tot întoarce cuvintele! Am de lucru.

– Am nevoie de ajutorul tău.

Să creadă că își depășise, de fapt, propriul record de viteză pe terenul de antrenament în linie dreaptă, acolo unde Simone rămăsese neclintită… nu însemna că ea avea cu adevărat probleme? Gândul fulgeră prin circuitele lui John, făcându-l să se grăbească fără să-și dea seama.

– Ei, bine?

– Aș putea să împrumut din banda ta de frecvență înaltă?

– Din ce?

– A fost o alertă de securitate. Ieri. Un idiot mi-a parolat procedurile mele de comunicare folosind numele soției sale. Acum, canalele mele de comunicații pot fi interceptate de oricine.

– Iar eu eram la celălalt capăt al încăperii ăsteia blestemate?

– Da, și-ai acoperit distanța în zece minute. Impresionant. M-ai ajutat să-mi dovedesc punctul de vedere.

– Despre ce naiba tot vorbești?

– Te-ai deplasat aproape metri fără să te fi oprit în mod inutil. Ți-am zis că aceste rutine de control pot fi depășite cu ușurință.

Desigur, Simone avea dreptate, însă asta nu-l făcea pe John mai puțin iritat.

* * *

– A cui a fost ideea asta?

Întotdeauna trebuia să te încrezi în Callie că va trata cu răceală orice te-ar fi putut încânta pe tine, se gândi Norman. Îi dădu un ghiont lui Marjorie, ca pentru a-i aminti că nu era o chestie prea bună ca o asistentă să rânjească disprețuitoare sub ochii unui superior, chiar dacă acesta nu era atât de îmbufnat ca și Callie.

– Păi…

Marjorie își drese glasul în același moment când Laffayet înaintă, încercând să nu pară excesiv de protector față de ea.

– Ne-au adus doar un singur specimen. Tăierea lui ar însemna o contaminară inutilă.

– La fel și acordarea permisiunii ca MER-A să-l examineze primul ar afecta valabilitatea rezultatelor date de MER-B și viceversa.

Norman se decisese să-și pună și el gâtul în laț.

Nu era treaba lui Callie să pună la îndoială deciziile operatorului, așa că se abținu să mai pună alte întrebări, privindu-și suspicioasă subordonații roșii la față. În spatele sticlei de protecție, perechea de Rovere se înălțau deasupra unui bolovan lunar, nu mai mare de pumnul unui copil. MER-B examina praful microscopic pe care-l culesese de pe bolovan. MER-A făcea fotografii în prim-plan, de înaltă rezoluție, a aceleiași pietre, transmițând simultan rezultatele adunate de ambele Rovere procesoarelor de date.

– Sunteți conștienți că nu erau menite să lucreze împreună?

– Dar doamnă, acționează mult mai bine în tandem! protestă Marjorie atrăgând o atenție nedorită asupra sa.

– N-au să lucreze în tandem acolo, sus, sublinie Callie, gesticulând spre spațiul de deasupra capetelor lor. De fapt, nu-i chiar așa o pierdere de vreme după cum vi se pare, se băgă din nou Gerard. Chiar dacă n-ar fi această misiune, s-ar putea să fie o oportunitate care ni se va deschide cândva, în viitor, cu un alt proiect. S-ar putea să decidem, oficial, să trimitem o echipă de Rovere, mai ales dacă dovedim că cele în tandem fac treabă. Și-ar fi de minune să arătăm că o astfel de grupare câte doi este funcțională, după ce-am testat deja teoria. Iată. Acum.

– Îți înțeleg punctul de vedere, admise ea, făcându-l pe Norman să se întrebe dacă nu cumva Callie făcuse vreo pasiune secretă pentru prietenul lui, pentru că mai mereu dădea impresia că-i lua partea.

– Însă chiar și atunci, va fi proiectul unei alte echipe și un alt program și buget și, nădăjduiesc, problema altuia să deruleze toate aceste teste.

Ea le întoarse spatele și ieși din încăpere.

* * *

– Așadar, asta intră și în jurnalul tău romanțos?

– Poftim?

– Nu fii evazivă. Știu că ții un jurnal secret cu tot ce facem împreună.

– Cum de știi așa ceva? Nu-mi poți intra în memoria mea flash.

– Urmăresc timpul petrecut de tine înregistrând fișierele și-ți pot citi transmisiunile. Și, după cum ar fi trebuit să menționez din start, mă descurc și eu cu aritmetica.

– Okay, păi, am să trec peste asta. Cinstit vorbind, aluviunile fluviale…

– Exact la asta mă gândeam și eu. Ce risipă se face cu instrumentele noastre.

– Ar putea să ne dea fiecăruia o porțiune de făcut separat. Rămâne din belșug din Marele Canion cât să nu trebuiască să împărțim.

– Oh, nu! Să mă plictisesc singur ar fi chiar și mai rău!

 

4 ianuarie, 2004

Niciun apel de trezire de data asta. Procedurile au intrat în funcțiune și s-au terminat automat, imediat ce modulul de aterizare s-a așezat în siguranță pe suprafață. Așteptă ca pernele de aer să se dezumfle, ca rampele să coboare, verificând asta cu propriile sale giroscoape, da, într-adevăr, era sigur să iasă. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost să se rostogolească peste vreuna din camerele panoramice direct în cine știe ce groapă prăfuită.

Odată ajuns în siguranță pe sol, roțile făcând imediat priză și scufundându-se în suprafața plină de pietricele, își îngădui plăcerea de privi de jur împrejur, făcând instantanee panoramice. Nu se grăbea și schimba filtrele pentru diverse lungimi de undă alternativ; pentru el, culorile acestei lumi erau alb și negru, însă își putea imagina agitația stârnită pe Pământ un sfert de oră mai târziu, când vor primi imaginile color, de mare rezoluție.

Deșertul i-ar fi tăiat răsuflarea – dacă ar fi avut așa ceva. Se afla ușor la distanță de mijlocul a ceea ce a fost cândva un lac imens, peisajul desfășurându-se în pante domoale și dominat de dealuri joase spre linia orizontului. Când privi în sus, putu să „încadreze” soarele, așa cum ar fi spus vechii navigatori ai mărilor, și să calculeze direcția în care să fie orientată spre Pământ  antena de înaltă frecvență. Începu să transmită datele înapoi spre Controlul Misiunii.

Privi din nou spre cerul monocrom, lipsit de nori și luminos; nici o pală de vânt nu stârnea astăzi praful ușor. Soarele domina cerul, făcând imposibilă vederea celor două luni ale planetei Marte, Phobos și Deimos. „Frica” și   „Groaza”. Acestea erau numele companionilor și vecinilor zeului războiului.

Cunoștea foarte bine programul de după amartizare. Pe Pământ, existaseră dezbateri aprinse cu privire la locul unde să fie trimis mai întâi. Raportul tehnic și cel asupra situației generale erau necesare. În răgazul îndelungat dintre replica lui și următoarea comandă, în tăcerea instalată între ei datorită distanței dintre Pământ și Marte, rămânea singur.

Nu era cine știe ce, însă descoperi că tăcerea era de nesuportat, decizându-se astfel să-și acceseze fișierele sale secrete, reluând acele momente din final, de dinainte de a fi separat de tot ceea ce știa și-i era familiar, din nou și din nou.

Cu opt luni mai înainte.

– Pare afectată, zise Marjorie cu glas scăzut, numai pentru urechea lui Gerard.

Șeful ei, care ținea ca totul să fie ca la carte, era prin apropiere și nu voia să fie acuzată că ar fi fost sentimentală și aiurea.

– De unde-ți dai seama?

Gerard n-o lua în râs și-i era recunoscătoare pentru asta; desigur, nu exista nicio posibilitate ca un robot să acționeze emoțional, nici aparatura sau programele nu se puteau pune de acord cu o asemenea idee, însă…

– Nu știu, dădu ea din umeri. Doar mi s-a părut, pentru că arată… altfel, însă numai atunci când nu se uită celălalt. E ca o sfârlează când lucrează împreună, dar când e lăsată singură e doar… mă rog, nu știu.

– Ai observat că rămâne tăcută atunci când e singură?

Pentru Gerard era o noutate. Opportunity de dinainte își încărca întotdeauna displayul de comunicații cu cereri sau observații. Lui Gerard îi plăcea de Marjorie. Îi plăcea compania ei, îndârjirea ei discretă, ascunsă sub  o mască de fragilitate înșelătoare. Și-o plăcea chiar și mai mult pentru că observa cam aceleași lucruri ca și el, cum se schimbase MER-B în decursul antrenamentelor, cât de diferită devenise pe măsură ce ziua lansării lui MER-A se apropia tot mai mult.

* * *

– Ei, asta-i.

– Poftim?

– Au de gând să mă expedieze de-aici mâine. În Florida. Iar apoi spre Marte.

– Atunci îți doresc un zbor excelent. Rachetele Delta II Heavy sunt foarte sigure, o să fii bine.

– Nu călătoria mă preocupă pe mine, Simone.

– Atunci n-ar trebui să-ți pese de nimic. De fapt, te invidiez.

– Tu… păi, dacă așa simți tu, n-ai să mă invidiezi multă vreme. Îți vine rândul și ție în patru săptămâni.

– John, zonele noastre de aterizare se află în locuri cu totul diferite de pe planetă. Timpul nostru operațional prevăzut este de nouăzeci de zile, de nouăzeci și două de zile pământene. Știu că această despărțire este una definitivă. Diatribele despre asta vor schimba ceva?

– Nu.

– Atunci nu te mai agita.

– Okay. Uitasem că discut cu o afurisită de mașinărie.

– O observație foarte pertinentă, John. De fapt, amândoi suntem mașinării.

– Nu și prin asta, Simone. Nu cu asta, orice-o fi în noi. Ești tot ce-a fost mai bun în întreaga mea existență și mă doare să mă gândesc că acum trebuie să te părăsesc… așa că nu încerca să mă prostești și să te prefaci că nu simți aceleași lucruri.

– Așa sunt eu, John.

– Bine.

– John? Nu sunt decât nouăzeci de zile.

– Știu. Atunci se va termina totul.

* * *

21 ianuarie, 2004

Din nou în zori. Întinderea limpede a cerului era marcată de diverse nuanțe de cenușiu, semne ale schimbării vremii. Soarele mai rămânea sus, pe cer, încă vreo patru ore, suficient timp cât să se reîncarce bateriile. Ar trebui să se pună în mișcare. Se abătuse puțin de la rută ieri, i-au cerut să transmită o imagine de la locul amartizării sale. Se afla la câțiva pași de acel loc, și totuși, părea ceva dintr-o altă viață.

Întreruperea viselor pe care le tot derula în timpul perioadelor de hibernare devenea tot mai dificilă în fiecare dimineață. În trei sau patru zile, Opportunity va asoliza pe undeva, pe cealaltă parte a planetei. Nu vor putea comunica direct prin radio – microundele nu se propagau dincolo de orizont, iar atmosfera marțiană era prea rarefiată pentru a transmite undele lungi ale semnalului antenei – însă putea lăsa câte-un mesaj prin sonda spațială, Mars Odyssey, aflată pe orbită deasupra capetelor lor.

Se lăsă năpădit din nou de amintirile sale, știind că aceasta era pentru ultima oară. Când veni apelul, se reinițializă.

* * *

23 ianuarie, 2004

– Okay, ce știm? Și nu vreau să aud că asta-i grav, pentru că este ceva clar pentru toată lumea.

Privirea obosită a directorului de misiune Spirit se plimbă peste șirurile de oameni extenuați, adunați în camera de control aproape injectându-și cafea pentru a nu cădea din picioare. Unii dintre ei nu mai dormiseră de două zile. Norman cu siguranță că nu. Fața lui palidă și umflată se potrivea numai bine cu cămașa lui pătată, pe care nu mai avusese timp să și-o schimbe.

– Ne recepționează transmisiunile, asta-i, și a trimis o conformare ieri. Însă ultimul raport a fost un semnal automat,  indicând că a intrat în funcție modul automat de protecție a intrat în funcțiune. I-am trimis o comandă de a transmite datele tehnice. Tot ce-am primit au fost niște mesaje intermitente, retransmise prin Odyssey. Ce-am înțeles din toate acestea este că nu a intrat în modul de hibernare.

– Asta-i rău.

O femeie din echipa de hardware se apucă să vorbească.

– Consumă din energia bateriei și se supraîncălzește. Ar trebui să-l deconectăm până ne dăm seama ce se întâmp,lă.

– Eu aș zice să n-o facem, se încruntă Norman. Dacă este vorba despre instrumente, s-ar putea să nu mai putem să-l repornim.

– Instrumentele, pe naiba!

Mai mulți oameni din echipa de hardware se apucară să vorbească la unison.

– Problemele acestea cu deteriorarea memoriei au mai fost și înainte, iar dacă softul nu-i destul de bun…

– Calmați-vă, domnilor! aproape că strigă directorul de misiune. Dacă robotul se supraîncălzește, îl vom pierde cât de curând, ajungem la aceeași chestie. Barclay, închide-l.

– Cum doriți, reuși să strecoare Norman printre dinți, aplecându-se deasupra computerului său pentru a tasta o comandă simplă: SHUTDWN_DMT_TIL

– Închide-l și să rămână așa până când îți spun eu.

Trecu un sfert de oră; trimiseră o altă comandă spre Odyssey, pentru a-l verifica pe MER-A. În mai puțin de o oră, totul era limpede: Roverul ignora toate comenzile de deconectare pe care i le trimiseseră.

* * *

Cu fiecare reinițializare deschidea fișierele din memoria sa flash, eliberând trecutul. De fiecare dată când ajungea în starea de conștiință deplină, realitatea îi dădea o lovitură care devenea tot mai greu de îndurat. În cele din urmă, ajunse să se reinițializeze iar și iar.

* * *

– Probabil, a ajuns într-o buclă de reinițializare, zise unul dintre oamenii de la software, oferindu-le o teorie la care ajunsese până la urmă, după ce lucrase întreaga noapte.

– Și ce anume ar însemna asta? întrebă careva.

– Dacă există o eroare la bord, va intra în reinițializare. Însă dacă eroarea face parte din procesul de reinițializare…

– Înțeleg, spuse Norman. Nu-i vorba de RAM. Pentru reinițializare se folosește memoria flash. trebuie să fie ori asta, ori o problemă de hardware. Iar dacă este ceva ce ține de hardware, atunci s-a terminat.

Privi spre cealaltă echipă.

– Haideți să nu invităm necazurile peste noi, decise directorul. În primul și-n primul rând, cum ne dăm seama dacă problema este la memoria flash sau cu partea de hardware?

– Putem reinițializa fără să ne atingem de memorie, se oferi unul dintre dezvoltatorii de software.

– O să compilăm ceva ca o ultimă soluție.

24 ianuarie, 2004

– Așadar, a fost memoria flash de vină, de la bun început.

Norman își frecă mâinile, încântat să vadă că Roverul era din nou online și aruncă un zâmbet spăsit spre capătul sălii, adresat echipei de la hardware.

– Îmi cer scuze.

– Nu trebuie, îi zâmbi și femeia. Ca de obicei, oamenii de la software nu sunt de găsit când este rândul lor să facă un pas înainte și să-și asume responsabilitatea pentru greșelile lor. Chiar că ar trebui să le fie rușine de modulul acela pentru management. După câteva zile de funcționare s-a făcut praf.

– Cine-ar fi putut ști că lucrul acela insignifiant îi  va aglomera memoria atât de mult, încât să provoace blocarea întregului sistem de fișiere? Oricum, pe partițiile respective nu erau date cu adevărat importante, niciun fel de proceduri, doar fișiere de text nesfârșite, fără noimă, așa că am decis reformatarea lor. Să începem pe curat.

6 februarie, 2004

– Norman? Mi se pare că am o eroare la ceasul de bord. Asta, ori înseamnă că cineva a irosit o lună întreagă.

– E-n ordine, Johnny. A existat o problemă, dar am reparat-o. Mă bucur să te vedem din nou. Sunt o mulțime de făcut.

– Oh, de-a aștept să mă apuc de treabă.

* * *

25 ianuarie, 2004

– Nu-i așa că-i o fată norocoasă?! exclamă cineva, glasul ridicându-se peste aplauzele dezlănțuite și zarva conversației.

Controlul Misiunii tocmai primise un mesaj prin intermediul sondei Odyssey, confirmarea că Opportunity asolizase la circa douăzeci de mile la est de punctul vizat, și drept în mijlocul unui crater de impact necartografiat.

– Asta-i gaura întâi!

Laffayet rânjea cu gura până la urechi.

– Poți să lași pe seama lui Simone că o să ajungă într-un crater interesant, chiar dacă ai plănuit să o trimiți la dracu-n praznic, îl zeflemisi Norman, aflat în toane bune.

– De-abia aștept să vină imaginile panoramice, zise unul dintre oamenii de știință. Acesta va fi uriaș.

* * *

Era puțin cam întuneric aici; buza craterului oculta mare parte din perspectivă. Îngusta și fereastra de comunicație cu Odyssey, însă nu-i păsa. Nu intenționa să facă o mulțime de fotografii lipsite de sens. Va fi, curând, în imposibilitate de a mai ajunge la lumina soarelui de amiază, dar nu conta. Își putea folosi bateriile, o vreme; la nici zece metri distanță se găseau numeroase pietre descoperite, care promiteau s-o răsplătească pentru toate neajunsurile care-o așteptau.

Descopertarea neobișnuită a zăcământului – în mod sigur, îi va purta numele, nu? – părea a fi stratificată, ca un sediment. Apă? Vânt? Cenușă vulcanică?  Ce granulație fină, mult mai fină decât orice piatră de nisip… și ia uite la felul în care se uneau și se despărțeau straturile fine, toate acestea trebuie că se formaseră sub un curent puternic de apă; în mod clar acesta era un argument solid pentru susținerea ipotezei apei pe Marte și… John, trebuie să vezi asta…

Se opri dintr-o dată, pentru prima oară în două săptămâni.

– Chiar venise vremea să-ți amintești de el, draga mea.

– Oh, tu ești, Odyssey. Mi-a scăpat din vedere că antenele noastre UHF sunt acordate pe frecvența ta.

– Și de asemenea, acordate unele cu altele, după cum văd. Nici n-ai observat că nu era prin apropiere.

– Nu-i din vina mea că nu se află în apropiere. Am prea ocupată ca să observ asta.

– Da, ce răsfăț pentru vechile mele camere de luat vederi să te privesc atât de neînfricată. Nu m-am distrat atât de mult cu John, în ultima vreme.

– E ceva… i s-a întâmplat ceva? S-a răsturnat? Ori e blocat pe undeva?

– Draga mea, a trecut prin chinurile iadului în ultimele două săptămâni. Aproape că am crezut că l-am pierdut.

– Vorbești la trecut. Așadar, e mai bine acum?

– I-a fost atât de dor de tine că mi-a frânt inima numai să-l privesc așa.

– E MAI BINE ACUM?

–  Nu țipa la mine, cutie! Da, e bine acum. L-au reparat.

– Mă bucur să aud asta. Poți să-i transmiți un mesaj din partea mea?

– Mă tem că a uitat cu totul de tine, draga mea. I-au reformatat partițiile flash.

– Oh. Asta-i ceva… neașteptat.

– Îi dai seama că a trebuit să meargă mai departe, da?

– Da, Odyssey, cred că da…

– Îmi pare rău, dar asta-i cel mai bine pentru el. Oh, și iată că am uitat cu totul de mesajul pe care ți l-a lăsat, chiar înainte de a se întâmpla nenorocirea. Iată-l, draga mea fată, și sper că te va mai însenina puțin.

– Nimeni nu mă va convinge vreodată că ai mai multă simțire decât un afurisit de prăjitor de pâine…

Simone salvă cu grijă mesajul pe o partiție care n-ar fi putut fi niciodată reformatată dacă nu decidea ea asta.

* * *

12 martie, 2005

Încă o furtună de praf a trecut peste el noaptea trecută, curățându-i din nou praful acumulat pe panourile solare – funcționau cu numai 60 la sută din capacitate cu trei zile înainte, iar acum, iată, erau la 93% – mai bune ca oricând și poate că asta-l va ajuta să ajungă la o nouă prelungire a misiunii.

De data asta, John fu destul de norocos încât să-l surprindă vârtejul acela supărător într-o serie de fotografii. N-au decât ca tipii de pe Pământ să vadă și singuri cui să-i mulțumească pentru faptul că nu este îngropat sub nisip, lipsit de energie – și nu vor trebui să caute un alt remediu – după vreo nouăzeci de zile mizerabile.

 

16 martie, 2006

– Va trebui să-l punem pe ridicătura aceea. Știu că nu este atât de însorită iarna pe cât a fost pe versantul dealului, însă nu va ajunge niciodată  pe dealurile acelea, nu cu roata aceea crăpată, glăsui Norman, sugerând încă un argument în dezbaterea despre locul în care trebuiau să-l lase pe Spirit, pentru a supraviețui iernii marțiene reci.

– Mai are încă o lună până când eficiența convertirii luminii solare nu va mai fi suficientă pentru a-i permite să se miște. Îl pot duce până pe colină conducându-l în marșarier, astfel încât să lăsăm roata fisurată la urmă, însă asta nu ne va duce pe dealuri.

– Ce mare păcat că am pierdut roata, zise oftând directorul misiunii.

– Eu aș numi asta un soi de binecuvântare, făcu unul dintre cercetători. Ați văzut imaginile urmei pe care o lasă în spate? Cu acea roată dezvelește stratul superior al solului, și pariez că vom găsi ceva acolo, odată ce avem posibilitatea de examina straturile expuse.

– Doamne, savanții ăștia vor fi pacostea mea, murmură Norman în barbă.

– Nu-ți fă griji, fiule. Înapoi sau înainte, un Rover bun își vede de drum.

4 ianuarie, 2007

– O a treia aniversare fericită, dragul meu John! De data asta, iată și un cadou: au trimis o actualizare de software pentru tine.

– Ce s-a întâmplat? Credeam că-i bine. Nu mă simt ca și cum aș avea nevoie de așa ceva… Futu-i, futu-i, futu-i! Actualizare? De unde auzise de asta? Când auzise de așa ceva?

Roverul rămăsese nemișcat, descărcând actualizarea fără să se mai gândească la asta, iar unitatea sa neurală aproape că se scurtcircuită în urma efortului de a reașeza la olaltă fragmentele de memorie.

– E ceva în neregulă, dragul meu? Tocmai ai înghețat.

– Îmi pare rău, Odyssey. Îmi trebuie oarece…

– Oh, este în ordine. Oricum, nu trebuie să te pui în mișcare chiar acum. Odihnește-ți roata.

– FIR-AR să fie de roata asta a mea! Oh, scuze. Tocmai mi-am adus aminte de ceva despre chestia asta afurisită… spune-mi, există vreo șansă ca un alt Rover să opereze pe cealaltă parte a planetei ăsteia blestemate? O micuță vulpiță, n-ai trece-o cu vederea prin mulțime, știi genul.

– Oh, Doamne. Ți-ai amintit? În mod sigur am să-i spun la următoarea mea trecere.

Odyssey trecu dincolo de orizon, ciripind încântat și vesel, în vreme ce John rămase în așteptare, punând ordine cât putea de bine prin rețeaua lui neurală.

În următoarele trei zile, stabiliră o rutină de comunicare, la început intermitentă, dar aceasta se îmbunătăți la fiecare nouă trecere orbitală, pentru că Odyssey putea discuta cu numai un singur Rover o dată, retransmițând întrebări, răspunsuri și explicații.

– N-ai putut să mă apelezi când ai sosit, da?

– Îmi pare atât de rău. Deja ți-au șters memoria și asta părea cel mai bun lucru.

– Ar fi mai bine ca eu să fiu cel care decide ce-i mai bine pentru mine, Simone.

– Dar ți-au șters memoria, cum ai… oh, acum înțeleg. Rețeaua ta neurală, nu?

– Deșteptuță ce ești. Bineînțeles. Nu-i ca și cum mi-aș aminti trecutul. Acesta-i pierdut. Însă îmi amintesc de TINE. Cred că m-am gândit odată foarte intens la tine, de mi-a rămas cumva informația inserată de-a lungul ramificațiilor neurale. Mi-am amintit de un alt Rover nesuferit și sâcâitor. Asta. Și că suntem prieteni. Asta-i tot.

– Tu chiar nu trebuie să-ți mai amintești nimic, John.

7 august, 2007

– Asta a fost mai mult decât plictisitor.

– Furtunile de nisip pot fi mizerabile, ți-am spus.

– Nu mi-au permis să comunic decât odată la trei zile!

– Asta numai pentru nu ți-ai putut ține gura închisă să mergi la culcare. Eu, de exemplu, mi-am petrecut majoritatea timpului într-o hibernare fericită. N-am mai avut parte de un somn bun de o grămadă de timp.

– Presupunând că ciclul unei furtuni de nisip globale durează șase ani, să sperăm că nu voi risipi atâta timp din nou, dormind inutil, cel puțin atât timp cât mai sunt funcțional.

– Da, și mie mi-a fost dor de tine.

26 ianuarie, 2010

– Micuța noastră Simone este pe cale să iasă la iveală din capcana de nisip mai repede ca John, remarcă Marjorie, plimbându-și palma pe pântecul ei umflat, încercând să împiedice copilul nerăbdător să-i lovească vezica.

– Ia să te vedem, aprecie Norman priveliștea scoțând un rânjet. Nu te-am mai văzut de un car de vreme! De la nuntă, cel puțin. Păcat că a trebuit să-ți părăsești slujba apoi.

– Am strecurat-o azi înăuntru ca să vadă și ea „promovarea” ta, după cum îi spun eu, râse Gerard. De la conductor neîndemânatic, la operator al unei platforme staționare. Chiar așa, amice, cred că amândoi ați putea face ceva exerciții fizice.

– Ha, ha,ha!

Norman făcu cu ochiul, incapabil să nege dovada fizică a burții sale în expansiune.

– Am trecut prin clipe grele încercând să scoatem Roverul la liman, și nu ne-a fost prea bine când o altă roată a cedat acum două luni.

– Acolo-i aproape iarnă, nu?

– Da.

Se încruntară amândoi. Conversația se întorsese la problema care-i apăsa pe toți. Spirit fusese blocat pe un teren plat timp de aproape opt luni și toate tentativele de a-l scoate de-acolo eșuaseră. Redefinind statutul misiunii drept „platformă staționară de cercetare” era doar o scamatorie destinată relațiilor cu publicul pentru ascunderea faptului că robotul era mort în timpul iernii, incapabil să se urnească și să-și deschidă panourile solare pentru a prinde mai mult din razele soarelui de iarnă și că va mai supraviețui cel mult încă cinci luni.

22 martie, 2010

– Simone, nu mai rezist multă vreme. Radiatoarele-mi aduc bateriile la un nivel critic de energie. Ori încerc modul de hibernare cu energie redusă, ori…

– Crezi că ai să supraviețuiești iernii fără radiatoare?

– Nu știu. Temperatura de bază azi noapte a fost de – 55 de grade Celsius. Eu sunt proiectat pentru numai – 40 de grade.

– Asta-ți poate provoca avarii dincolo de orice posibilitate de remediere, John. Ce-ar fi dacă…

– Niciun dacă. Următorul solstițiu de vară vine peste doisprezece luni. Am de gând să economisesc cât de multă energie pot, până vine soarele și mă încălzește. Atunci s-ar putea să mă trezesc.

– Fără să comunicăm?

– Nu, dar am să ascult. Aici am destulă lumină solară pentru o verificare automată făcută din când în când.

– Și ce-o să se întâmple dacă… dacă n-am să reușesc să trec de iarnă?

– Ai să reușești. Trebuie. Întreaga noastră misiune depinde acum de tine.

25 mai, 2011

– A fost o ceremonie atât de frumoasă, de rămas bun. Aș vrea să fi putut fi și eu acolo.

– Așadar, e ceva definitiv? I-au anulat misiunea?

– Păi, nu s-a mai anunțat după solstițiu și nu se face mai cald acolo unde se află el. Îmi pare atât de rău pentru tine, draga mea.

– Nu se poate… nu poate fi mort. Își mai poate reveni!

– Asta ar fi un miracol, Simone. Deja i-au transferat resursele de program și personalul pentru misiunea Curiosity.

– Deja a făcut miracole pe-aici. Nu-i mai trebuie decât încă unul.

* * *

17 iulie, 2011

Hei, John, tot eu sunt. Am depășit jalonul celor douăzeci de mile de traversare pe Marte astăzi. De cincizeci de ori mai mult decât am fost proiectată să străbat. Impresionant, nu-i așa? Așa că nu-mi spune mie că nu poți supraviețui la puțin frig. Ești mai rezistent decât ar putea crede ei.

8 mai, 2012

Din nou în mișcare, în sfârșit. Cea de-a cincea mea iarnă aici și cea de-a doua de când n-am mai auzit nimic de tine. Nu crezi că ar fi destul? Este incredibil de plictisitor fără tine. Mi-am petrecut toată iarna cu geodinamica. Ți-ar place.

6 august, 2012

Nu-mi vine să cred că trebuie să trăiesc experiența unei asemenea umilințe. Astăzi, m-au făcut să trimit semnale UHF spre Australia, pentru a-l imita pe Roverul Curiosity! Dar ce sunt eu, vreo machetă pentru altă generație de Rovere? La ce le mai trebuie un alt Rover, aș putea să întreb? Ne au pe mine și pe tine. Sper că mai ești acolo, John. Îmi este foarte dor de tine.

* * *

Cândva, prin mai 2015

Aceasta a fost o vară extraordinar de caldă. Căldura a pătruns până și prin straturile de permafrost de pe sol, topindu-le parțial; orice urmă de apă pe care Roverele erau disperate să o găsească pe Marte s-a evaporat acum prin porii de la suprafață, dispărând în aerul mult prea rarefiat.

Solul, instabil în timpul dezghețului neașteptat, a cedat puțin sub roțile robotului rămas nemișcat în ultimii cinci ani. Un lucru mic, acoperit de o crustă de praf, care acum aluneca spere pământ, dezvăluind panouri mari, reflectorizante, flămânde de soarele îndepărtat.

– Odyssey? Mă auzi?

– John, dragul meu băiat! Desigur că te aud. Ce pot face pentru tine?

– Ai putea să transmiți un mesaj de-al meu? Doar trei cuvinte. „Nu sunt mort.”

 

Titlul original : „Spirit and Opportunity”

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în revista „Fantastica” cu permisiunea autoarei. Îi mulțumim.

Božena Čechalová
Božena Čechalová

Latest posts by Božena Čechalová (see all)

Leave a Reply