Pentru  John Doi-Şoimi

 

„Natura nu ştie ce înseamnă dispariţia;

ea nu ştie decât să se transforme.

Tot ceea ce m-a învăţat ştiinţa

– şi continuă să mă înveţe şi acum –

îmi întăreşte convingerea

că existenţa noastră spirituală

se continuă după moarte.”

Wernher von Braun

 

Apropiindu-mă de sfârşitul vieţii, îmi dau seama că nu am realizat nimic. Nu am trăit nicio experienţă deosebită. Călătoria mea prin viaţă mi-a lăsat sufletul şi spiritul neatins. Nu a existat niciun loc pe care să-l numesc acasă, niciun om pe care să-l strig tată sau mamă, frate sau soră. Nu am avut niciun prieten adevărat. Nu am ştiut niciodată cum e să iubeşti şi să fii iubit. Nu mi-a rămas altceva decât să încerc să-mi imaginez toate acestea.

De când mă ştiu, n-am fost credincios nici măcar o secundă, însă acum ştiu că există un loc unde voi merge, unde voi continua să exist. Am dovezi ştiinţifice incontestabile. Viaţa oferă speranţă, până la urmă. Aşa că stau aici, la un pas de moarte, ultima mea transformare, şi mă întreb ce să fac cu cadoul pe care l-am primit pe neaşteptate. Mă îndoiesc că-l merit. Mă îndoiesc că mă voi purta cu înţelepciune măcar de data asta. Dar Mama Geea este atotcuprinzătoare şi atoateiertătoare. Nu pot da greş şi tocmai asta mă întristează cel mai mult.

Luni,  10:20 p.m.

– Hai, pleacă, i-am spus Lindei. – Nu ne-am mai certat aşa niciodată şi probabil că asta e cea mai mare problemă a noastră. – Părăseşte-mă. Acum e momentul. De-acum înainte, nu poate fi decât mai rău. Întotdeauna ai ales calea cea mai uşoară. Cred că de-asta te-ai şi măritat cu mine.

– Ştiu că e o cruzime din partea mea, recunoscu ea.

N-aş putea spune dacă era mai furioasă pe mine sau pe ea însăşi. Avea ochii roşii, larg deschişi. Se apropie de mine cu paşi mici şi nesiguri, aşa cum se şi retrase.

– Boala ta mă va distruge şi pe mine. Nu mai sunt atât de tânără. E dezgustător să te văd… în halul ăsta. Mă fixă cu ochi reci. Adevărul e că pur şi simplu nu-mi pasă cum te simţi.

– Foarte bine. După douăzeci de ani, după ce am crescut trei copii şi după câte-am clădit pentru tine, numai atât ai să-mi spui? Că nu-ţi pasă?

Ea scutură din umeri.

– Nu mi-a păsat niciodată. Să nu-mi spui că nu ştiai.

Eram în bucătărie. Sclipirea roşiatică a serii pătrundea prin ferestrele înalte ale camerei de zi. M-am prăbuşit la podea şi am făcut pe mine a doua oară astăzi. Linda m-a ajutat să mă ridic, icnind de nervi, şi-a pus un flacon de pastile şi un pahar cu apă pe masa din faţa mea.

– Nu mi-a păsat nici mie, i-am replicat. Dar, dacă eşti atât de sinceră acum, de ce nu m-ai părăsit cu ani în urmă?

– Ai dreptate. Am fost o leneşă. Prezenţa ta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătesc pentru tot luxul ăsta. Dar preţul devine tot mai mare.

– Ei, atunci nu te mai deranja atâta cu mine. Du-te şi împachetează. Dar grăbeşte-te, ca să pot vinde odată rahatul ăsta de casă. Oricum nu mi-a trebuit-o niciodată.

Am deschis flaconul cu degete scuturate de tremurături, am lăsat să-mi cadă trei capsule în palma dreaptă şi le-am dat pe gât cu o înghiţitură zdravănă de apă. Tremuram ca o frunză, dar nu era decât efectul crizei. M-am întrebat scurt de ce sunt atât de calm pe dinăuntru. N-am simţit altceva decât uşurare.

Ea rămase pe loc o clipă, o siluetă sfrijită, cu păr rar, de culoarea paiului, ochi mici şi bărbie scoasă în faţă, o caricatură a femeii suple şi sexy pe care o cunoscusem în tinereţe. Mă studie din cap până-n picioare şi clătină din cap.

– Am fost o fată frumoasă. De ce n-am dat peste un bărbat mai bun? Nu aşa ar fi trebuit să fie.

– Am fost făcuţi unul pentru altul. Când Dumnezeu a pus ruşinea şi raţiunea în mintea omului, a sărit peste noi. Nimeni n-ar fi rezistat cu noi atâta vreme.

Ea scoase o strâmbătură, se răsuci şi ieşi în coridor. Am văzut-o intrând în dormitorul ei.

Am meditat la opţiunile pe care le aveam. Peste câteva luni, în cel mai bun caz, voi avea nevoie de ajutor ca să mănânc şi să mă spăl. Singurul lucru care mă deranja era acela că plecarea Lindei producea o schimbare. Detest schimbările. Vreau ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. Linda mă silea să ajung în cea mai neplăcută situaţie din lume. Aşa că s-o ia naiba, mi-am zis.

Miercuri, 9:30 a.m.

Leonard intră în biroul meu ca să discutăm despre ultimele pregătiri ale experimentelor planificate pentru săptămâna următoare. Când am terminat cu treburile de serviciu, tăcu dintr-o dată şi se aşeză la biroul meu, faţă în faţă cu mine.

– Arăţi groaznic, Christian, îmi spuse. Eşti aşa de slab şi de palid… Ai pielea aproape străvezie.

– Chimioterapia nu face din tine un Adonis, am rostit, fără să-l privesc în ochi.

Am răsfoit teancul de hârtii pe care mi-l adusese, l-am dat la o parte şi am trecut la teancul următor.

– Ce-ai de gând să faci? mă întrebă. Dar copiii tăi?

– Pierre are viaţa lui. Nu-i pasă de mine. Cei mici vor trebui să meargă cu Linda.

– Dar nu plănuiai să te întorci în Europa?

– E puţin cam târziu pentru asta.

– Cred că ar trebui să te odihneşti. N-ar mai fi acelaşi lucru, dar putem duce la capăt proiectul şi fără tine.

Am lovit cu palma în tăblia mesei.

– Ce vrei? Nu mai poţi aştepta până vine vremea să-mi iei locul? Poate că nu mai sunt nici şase luni până o să cad mort şi-o să fiu scos de-aici. Până atunci, o să lucrez mai departe fără să-ţi cer voie ţie pentru asta.

– Eşti nedrept. – Părea gata să plângă. E un tip durduliu, cu o faţă delicată, aproape feminină. – Toţi suntem îngrijoraţi din cauza ta. La urma urmei, sunt prietenul tău.

– Dacă ai fi prietenul meu, ai şti că mi-am dedicat cariera acestui subiect de cercetare. Şi mă voi ocupa de el cât timp voi fi în stare. Ai priceput?

Plecă fără să-mi răspundă.

Manifestările linguşitoare venite din partea unor oameni care au profitat de realizările mele şi vor continua să profite de ele pe tot parcursul carierei lor încep să mă calce pe nervi. Sunt îngrijoraţi? Îngrijoraţi din ce cauză? Toate hotărârile sunt luate. Voi muri. Probabil nu voi apuca să văd rezultatele finale ale muncii mele. Către toţi aşa-zişii mei prieteni: lăsaţi-mă să culeg o parte cât de mică din cât am semănat şi tăceţi naibii din gură.

 

Miercuri, mai târziu

Leonard e fie laş, fie ignorant. Nu mi-a dat vestea cea mai importantă. Am găsit proiectul de buget pentru anul următor ascuns în mapa cu documente pe care mi le lăsase ca să le semnez. Nu-i de mirare că şefimea institutului a decis să mai taie din buget şi că noi suntem din nou fruntaşi pe lista de reduceri. Concurenţa universitară propune ca prioritate maximă cercetarea aplicaţiilor practice, spune documentul. Frumos au mai adus-o din condei. Ştim cu toţii că aplicaţiile practice care aduc cele mai mari satisfacţii sunt cele militare. Am parcurs rapid ştirile de pe Google şi-am găsit ceea ce mă aşteptam să găsesc. Lupta pentru ultimele rezervoare de petrol neexploatate din lume, cele din Marea Caspică, se înteţeşte. Suntem la începutul unui nou război rece, care se poate transforma curând într-unul sângeros. Săptămâna asta, Kazahstanul ne-a trimis acasă cincisprezece băieţi de-ai noştri în saci negri. Sabotarea echipamentelor de ridicare şi atacurile lunetiştilor asupra muncitorilor şi inginerilor constituiau justificarea oficială şi s-ar putea să nici nu fie minciuni. Astăzi, prim-ministrul chinez a ameninţat direct cu retragerea investiţiilor majore din statele americane de pe coasta de vest. Chinezii par hotărâţi să controleze zăcămintele de petrol din Marea Caspică şi să transforme SUA într-un stat marionetă. Preşedintele nu va avea probleme în a obţine acordul Senatului pentru a orienta toate resursele disponibile spre noi operaţiuni militare. Dacă mă întrebaţi pe mine, nu cred că avem nicio şansă. Războiul acesta l-am pierdut înainte de a da prima bătălie. Dar el se va purta oricum.

În condiţiile astea, pe cine mai interesează proiectele noastre de ştiinţă ezoterică? Nicio descoperire nu ar fi destul de importantă pentru a justifica bugetul de care avem nevoie cu adevărat. Nici măcar faptul că am putea fi primii care să găsească o explicaţie solidă, bazată pe mecanica cuantică, a gândirii şi conştienţei. Că am putea aşeza la locul ei ultima piesă din tiparul vast şi complicat care leagă mintea de materie. Că am putea chiar dovedi existenţa unui tip de viaţă neaşteptat după moarte. Aţi auzit vreodată de condensatele Bose-Einstein, domnule preşedinte? Ce părere aveţi despre gândire? Şi cine dracu’ sunt eu, să pun asemenea întrebări stupide?

L-am rugat pe Pierre să mă ducă cu maşina. Nu ne-am mai văzut de peste un an, doar am vorbit la telefon din când în când. Ultima dată când ne-am întâlnit i-am cerut să-mi promită că nu mă va întreba niciodată cum stau cu sănătatea, iar el s-a ţinut de promisiune. René, partenerul lui, mi l-a adus acasă tocmai când camionul cu ultimele bunuri ale mele plecase. Eu stăteam pe gazonul din faţa terasei, confruntându-mă cu peştera albă, ca o gură căscată, în care se transformase fosta noastră cameră de zi, când a ajuns fiul meu. S-a apropiat de mine cu o urmă de zâmbet şi o umbră de tristeţe în priviri. Ne-am strâns mâinile, iar el m-a întrebat, uitându-se la geanta cu puţinele lucruri pe care le împachetasem pentru ultima mea călătorie: „Foarte bine. Plecăm imediat?” Am încuviinţat din cap şi am plecat cu automobilul cu tracţiune 4 x 4 pe care i-l cumpărasem când împlinise 22 de ani şi pe care îl lăsase la mine când se mutase la René. Nu-l pot condamna pe René că s-a rezumat să claxoneze şi să fluture din mână către Pierre înainte de-a pleca, ignorându-mă cu desăvârşire. Are tot dreptul din lume să mă urască pe mine şi pe mama lui Pierre.

N-am schimbat mai mult de două vorbe în cele patru oare cât am mers cu maşina. Mă aşteptasem să fiu nevoit să mă explic. Crezusem că mă va întreba ce avea de gând să facă o persoană în situaţia mea în Munţii Ozark. Dar el a tăcut mai tot timpul, cum face de obicei, fără să-şi ia ochii de la drum, uitându-se la mine doar din când în când, aşteptând să spun eu ceva. Însă eu n-am putut deschide gura. Nu ştiam cum să-i explic ce schimbări petrecute în mintea mea m-au determinat să fac un lucru la care nu s-ar fi aşteptat de la mine niciodată. L-am privit cât am putut eu de familiar şi, pentru prima oară după mulţi ani, m-am simţit mândru de el. Şi vinovat, în acelaşi timp. Pierre e un tânăr zvelt, aproape fragil, cu chip de visător, maxilar delicat, pomeţi înalţi şi ochi mari, verzi, care îţi lasă întotdeauna impresia că se uită prin tine, percepând un nivel mai profund al realităţii. Linda nu l-a putut ierta niciodată că nu a devenit tatăl nepoţilor pe care spera ea să-i aibă. Privindu-l, mi-am dat seama că am fost un laş, că am greşit foarte mult faţă de el că nu l-am apărat, că nu am fost tatăl care ar fi trebuit să fiu, că nu l-am acceptat aşa cum e. Ca întotdeauna, m-am ferit de inconveniente, de neregularitate. Aş vrea să vorbesc cu el acum, să-l conving că, în ultimele zile ale mele, am început să mă schimb. Dar când am ajuns în colonia Lakota şi m-a ajutat să cobor din maşină şi să-mi duc bagajul la recepţia motelului, mi-am dat seama că nu mai era necesar. Înainte de-a pleca, am stat amândoi în faţa clădirii, privindu-ne în ochi, şi-am ştiut că era ultima dată când ne vedem în viaţa asta. În cele din urmă, a dat din cap a încuviinţare, mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat. Apoi s-a întors şi a plecat. A înţeles, sunt convins, că, în ciuda celor întâmplate, l-am iubit întotdeauna. Şi îl voi iubi şi de acum înainte.

 

Sâmbătă, 11:30 a.m.

Am urcat la etaj când am auzit huruitul din camera lui Charlene. Când să intru, era gata să mă prăbuşesc peste un morman de haine căzute dintr-o cutie pe care tocmai o răsturnase cu călcâiul. Tommy a strigat nişte cuvinte neinteligibile, mi-a îmbrăţişat picioarele şi s-a lipit de ele, privindu-mă cu ochi umezi şi înfricoşaţi, în timp ce încercam s-o cert pe Charlene. Toată în negru, aşa cum se îmbracă de obicei în weekend, dar palidă ca moartea, arunca întruna cu manualele în posterele cu formaţii gotice de pe pereţi.

– Nu vreau s-o iau pe mama ta de lângă tine, i-am spus. Eşti destul de mare ca să iei hotărâri singură. Poţi să rămâi aici sau să te muţi cu ea. Sau şi una, şi alta, dacă vrei.

Ea mârâi ca un animal agitat.

– De ce sunt singura de aici care trebuie să se comporte ca un adult? Distrugi totul. Ce crezi că ar trebui să facă băieţelul ăsta? Să hotărască, şi el, singur, pentru el?

– Eu rămân cu tati, spuse Tommy.

Preţ de-o clipă, Charlene îl privi aproape dezgustată.

– Eşti un prost. Tati va muri peste câteva luni. Ce-o să te faci atunci, o să stai singur în casa asta mare?

– Termină, am strigat. E o cruzime să-i vorbeşti aşa unui copil de unsprezece ani.

– Adevărul e crud, ripostă Charlene. Nu eu, cea care îl rosteşte.

Împinse la o parte două cutii de carton şi mă scoase afară din cameră.

– Du-te şi reguleaz-o pe secretara ta sau fă ce-ai chef. Nu-i ăsta motivul pentru care bărbaţii de vârsta ta îşi părăsesc familia? Ar trebui să-ncerci, cât mai eşti în stare.

Ieşit din cameră, m-am proptit de balustradă, simţindu-mă deodată atât de slăbit, de parcă picioarele mi s-ar fi transformat în gelatină. Cu colţul ochiului, l-am văzut pe Tommy privindu-mă cu teamă şi nedumerire. Ştiam că, de dragul lui, ar trebui să mă adun, să pun capăt acestei stări de criză într-un fel care să mulţumească pe toată lumea, însă mie îmi venea să urlu de frustrare, totul se destrăma în jurul meu, eram incapabil să păstrez ordinea şi impresia de normalitate.

– E-adevărat ce-a spus? mă întrebă el. O să mă laşi singur?

Uitându-mă la faţa lui micuţă şi delicată, mi-a fost imposibil să îndur suferinţa.

– Nu acum, i-am răspuns. De fapt, n-am să te las singur niciodată. Şi după ce mor o să fiu lângă tine.

– Promiţi?

Am zâmbit, dar nu m-am putut convinge să-i fac promisiunea aceea neadevărată, deşi nevinovată.

– Du-te şi împachetează-ţi lucrurile, l-am îndemnat. Ascult-o pe sora ta, bine? Nu-i vorba decât de weekendul ăsta. Luni o să facem nişte lucruri nemaipomenite. Orice vrei tu.

Nu luni, mi-am zis, când Tommy se răsuci şi se întoarse în cameră. Luni au loc primele experimente. Poate miercuri. Poate îl voi dezamăgi din nou. Cum fac de obicei.

 

Sâmbătă, 10:00 p.m.

Mă bucur că Tommy şi Charlene au plecat şi am fost singur acasă când s-a întâmplat. Crizele sunt tot mai grave. De data asta, am zăcut în pat aproape patru ore, zvârcolindu-mă şi plângând şi urinând ca un nou-născut. În clipele cele mai grele, aveam impresia că mă dizolv în durere. A început cu senzaţia unui junghi în abdomen, la o palmă mai jos de buric, pe urmă junghiul s-a deplasat în sus, mi-a ajuns în creier, în miezul sentimentelor. Timpul s-a oprit cât am zăcut neputincios, terminaţiile nervoase îmi pulsau, expuse la o durere fierbinte, care mă alunga din spaţiu şi din timp pe un tărâm în care existam numai eu – o bucată de carne sfârtecată, putredă. Am auzit nişte zgomote ciudate şi de-abia mai târziu, când durerea s-a mai potolit, mi-am dat seama că-mi auzeam propriile icnete şi ţipete. Mi-a fost imposibil să-mi adun gândurile, să mă concentrez pe ideea că nu pot muri încă, mai am de pus la punct nişte lucruri pentru soţie şi copii. O vreme, toate evenimentele din trecut şi din viitor au ars în vatra creierului meu. Eram captiv într-un iad, suspendat într-o stare de agonie pură şi transparentă, fără început şi fără sfârşit.

Când s-a terminat, am stat în baie câteva ore bune ca să mă spăl, cu mare greutate şi cu mişcări foarte lente. De-abia mi-am recunoscut în oglindă faţa ovală, ca de şoim, încadrată de părul încărunţit. Micul flacon de morfină şi siringa pe care Linda le aşezase pe raft îmi făceau cu ochiul, dar am rezistat tentaţiei de a-mi uşura prea mult situaţia. Într-un moment de luciditate şi conştiinţă de sine, când durerea a atins punctul culminant, mi-am dat seama că meritam pe deplin tot ceea ce aveam de îndurat.

 

Luni, 2:30 p.m.

Astăzi aş putea încheia un cerc pe care am început să-l desenez cu peste douăzeci de ani în urmă, în studenţie, la scurtă vreme după ce m-am transferat de la Sorbona la Universitatea de Stat din Arkansas. Dar nu aveam senzaţia unei încheieri. Când am intrat în aripa laboratorului, am citit mila făţişă a lui Leonard reflectată pe fiecare chip. M-am simţit ca un actor decrepit care traversează scena cu stângăcie, urmărit de publicul venit să-l vadă numai ca să nu-i rănească sentimentele. Asistenţii de laborator, personalul tehnic, studenţii – cu toţii m-au salutat cu umbra aceea de indulgenţă care mă scoate din sărite. Numai Austin, înalt şi uscăţiv, îmbrăcat, ca întotdeauna, într-un costum scump, mult prea elegant pentru momentul respectiv, şi alţi doi membri ai consiliului responsabil de proiect şi-au păstrat figura serioasă când m-am alăturat lor în galeria de supraveghere. Vorbeau cu glas scăzut, sorbeau cafea şi ronţăiau prăjiturele, aparent neinteresaţi de agitaţia de jos, de cablurile încâlcite şi instrumentele de la picioarele lor, acolo unde fasciculul ciclotronului avea să fie orientat curând spre condensatul Bose-Einstein, excitat în mod special.

Ideea îmi venise după ce citisem despre cercetarea desfăşurată de fizicianul Herbert Fröhlich la sfârşitul anilor 1960. Conform descoperirii lui, condensatele Bose-Einstein – de obicei, un fenomen fizic manifestat la temperaturi joase – se pot produce la temperatura corpului, în membranele celulare ale organismelor vii, fiind utile din punct de vedere biologic, la amplificarea semnalelor sau codificarea informaţiei. Mai târziu, cercetătorii speculaseră că astfel de configuraţii ale membranele celulelor nervoase ar putea constitui baza fizică a experienţei conştiente, a tuturor acelor fenomene dificil de abordat, de la conştiinţa de sine la gânduri, sentimente şi afecte. Singura mea contribuţie originală a fost ideea că particulele cuantice ar putea fi implicate în configuraţii care sunt deja împletite cu altele, poate la o oarecare distanţă în timp şi spaţiu. Cum ar putea aceasta afecta tiparele de activare produse de creierele vii? Oare tiparele acestea s-ar putea răspândi, ar putea fi întreţesute cu altele, ar putea continua să existe după ce creierul, ca organ, a murit? Ar putea ele infuza materie nevie, transformând întregul univers într-un mediu conştient? Tocmai asemenea gânduri, prezentate cu entuziasm tineresc, sunt cele care au făcut-o pe Linda, fata cu păr blond-cenuşiu, înclinată spre ezoteric şi mare iubitoare de natură, să se îndrăgostească de mine doi ani mai târziu, când ne-am întâlnit.

– Ai de gând să accepţi proiectul de buget fără să protestezi? l-am întrebat pe Austin în timp ce mă aşezam.

Mobilaseră galeria cu fotolii din acelea joase, luxoase, care par confortabile, dar sunt un chin pentru spate dacă încerci să stai în ele. M-am simţit mai rău imediat ce m-am aşezat pe plăcile tapiţate.

– Calmează-te, îmi răspunse Austin.

După atâţia ani, mai avea încă aerul acela de superioritate dispreţuitoare care îl face atât de greu de suportat. Aş putea ajunge la o sută de ani, iar el tot m-ar privi ca pe-un tânăr revoltat, fără ştiinţă şi experienţă.

– Ai provocat şi aşa destule probleme cu răspunsul tău. Uşurează-mi munca, asta-i tot ce-ţi cer.

– Iar tot ce-ţi cer eu ţie e să mă susţii. Îmi eşti dator. Au fost vremuri când acest departament a fost centrul atenţiei datorită cercetării mele.

– Dar ne descurcăm, nu? Am reuşit întotdeauna să-ţi strecurăm experimentele printre proiectele mai profitabile. Şi voi continua să procedez aşa, dacă nu te amesteci în treaba mea.

Nu-mi amintesc numele celorlalţi doi, nişte birocraţi şterşi, cu mutre posomorâte şi priviri blazate. Unul din ei a spus ceva despre ştirile dimineţii şi-a făcut schimb de glume penibile cu celălalt, despre încercările nereuşite ale preşedintelui Woodruff de a descuraja, încet şi sigur, ameninţarea nucleară din partea chinezilor. Îmi venea să le trag palme. Atât de mult s-a degradat viaţa mea: e redusă la vorbărie goală, discuţii fără sens, conflicte pe care nimeni nu are chef să le aplaneze. Nu-i de mirare că mizeriile astea mi-au afectat şi trupul.

La un moment dat, Austin îşi aruncă ochii la ceas.

– Suntem gata să începem, rosti el. Cum e să ajungi la un moment istoric, care-ţi încheie cariera de o viaţă?

Eu nu simţeam aşa ceva nici pe departe.

– Astâmpără-ţi entuziasmul, am replicat. La vârsta ta…

– Hei, e o încercare oarbă. În realitate, noi nici nu ştim ce facem. Cum ai vrea să mă port? Să angajez o fanfară şi dansatoare despuiate?

Avea dreptate. În ştiinţă, momentele măreţe sunt, de obicei, absolut nespectaculoase. Nu faci decât să stai şi să aştepţi o revelaţie, informaţia aceea care te poate înălţa sau distruge complet. La fel stau şi eu acum, privind în jos, în zona detectorului, unde personalul stă cu ochii la monitoare, fumând şi schimbând câte-o vorbă din când în când. Eram pe cale să creăm primul tipar de activare artificial, de complexitate similară cu a ţesutului nervos uman, şi să vedem ce se întâmplă, cum sunt afectate zonele înconjurătoare. Nici măcar eu nu puteam prevedea rezultatele. Înainte, aş fi visat la crearea unui nou tip de fiinţă, un spirit aşa cum n-a mai fost altul. Acum, nu ştiam ce să cred.

Am fost cam nedumerit când am auzit de bărbatul acela. Unii îi spuneau omul-lup, după cum era de aşteptat. Alţii îl numeau omul-şarpe. N-am înţeles de ce. Am auzit o grămadă de glume când am întrebat, dar nimeni nu mi-a dat o explicaţie clară. „Întreabă-l pe el”, mi s-a răspuns. Ghid mai priceput n-o să găseşti. Du-te şi întreabă-l.”

E un tip solid, înalt de un metru optzeci, cu umeri laţi, picioare butucănoase şi şuviţe cărunte în părul strâns într-o coadă scurtă. Locuieşte într-o zonă de la poalele Munţilor Boston, la sud de Mountain View. Casa lui e o colecţie de cocioabe, două colibe dărăpănate, cu un etaj, şi nişte cuşti mari, pentru câini. Animalele au făcut o gălăgie infernală când taximetristul m-a lăsat pe aleea privată şi-a zâmbit larg în faţa sulului de bancnote pe care i l-am lăsat în palmă, zicându-i să păstreze restul.

Sam Omul-Lup m-a întâmpinat tot cu un zâmbet larg, al unui bărbat pe care nu-l mai surprinde nimic. Văzând că sunt gata să cad din picioare, m-a rugat să beau cu el o bere pe terasă. A râs când l-am întrebat de treaba cu şarpele.

– A început în Florida, acum aproape treizeci de ani, mi-a explicat el. Un adăpost de animale exotice a fost distrus de un uragan şi câţiva pitoni-tigru au evadat în mlaştinile Everglades. Alţii au fugit din casele colecţionarilor particulari. Le-a mers bine şi s-au impus în faţa rivalilor lor, aligatorii. Cu vremea, s-au răspândit în nord. S-au dovedit mult mai toleranţi la clima temperată decât se aştepta. Schimbările de climă i-au ajutat să ajungă în regiuni nordice mult mai îndepărtate decât s-a crezut a fi posibil. Trăiesc aici de câţiva ani. Pentru munca mea, sunt o adevărată binecuvântare. Unii cresc foarte mult, ajung până la doi metri şi jumătate, iar guvernul e interesat să-i ţină la distanţă cu ajutorul altor animale prădătoare.

Aşa am aflat că Sam e ecolog şi genetician şi a predat aproape două decenii la Universitatea de Stat din Nord-Est, din Tahlequah. A renunţat la cariera universitară cu zece ani în urmă, iar acum încearcă, prin încrucişare şi împerecherea unui hibrid cu unul din părinţi, să obţină o specie de lup robust care, în timp, poate fi trimis în sălbăticie, printre alţi lupi, ca duşman natural al pitonilor.

– Ce cauţi în Munţii Ozark? m-a întrebat. Nu-mi pari în cea mai bună formă. Iar ăla nu e un rucsac pentru drumeţie, să ştii…

– Ştiu, i-am replicat.

Înainte de-a se crăpa de ziuă, am admirat cum se ivesc treptat versanţii muntoşi din învelişul norilor.

– Povesteşte-mi câte ceva despre pământul de-acolo şi du-mă la el, i-am cerut. N-am de gând să mă întorc.

M-a fixat cu ochi nedumeriţi preţ de câteva secunde, neştiind dacă am chef de glume proaste sau vorbesc serios. Apoi, faţa i se relaxă.

– Poţi rămâne în şopron peste noapte. Ar trebui să te relaxezi câteva zile, altfel nu vei ajunge prea departe.

S-a aplecat spre mine şi mi-a mai dat o sticlă de bere.

– Spune-mi de ce-ai venit aici.

 

Duminică, 6:00 p.m.

Nu mi-am amintit nimic când m-am trezit. Nici cum mă cheamă, nici trecutul meu, nici o altă persoană din viaţa mea. Habar n-aveam unde mă aflu, ştiam doar că trebuie să fie un salon de reanimare. În nas şi gură îmi intrau tuburi de cauciuc. De braţul meu era ataşată o pompă de infuzie. Mă scăldam într-o lumină zgârcită. O perdea de plastic mă separa de restul lumii.

Mă simţeam ameţit. Capul meu era o masă vâscoasă de gânduri şi sentimente formate numai pe jumătate. De undeva, dinăuntrul meu, am auzit o voce care mă îndemna să mă mişc, să-mi străpung ceaţa interioară, dar s-a stins repede. Cu oarecare efort, am reuşit să-mi îndoi picioarele şi să-mi mişc mâinile pe care le ţineam încrucişate pe stomac, ca un cadavru. Din când în când, vedeam umbre mişcându-se în spatele perdelei şi auzeam voci slabe, cuvinte şoptite, secrete, ca bâzâitul unor insecte prea mari.

A trebuit să aştept nu mai ştiu câtă vreme până când o faţă a venit de nicăieri  şi s-a apropiat de mine; era o siluetă neclară, cu ochi ca nişte cavităţi şi cu buze groase, lăţite într-un zâmbet artificial. Când a dat din cap a încuviinţare, am simţit că se cutremură pământul sub mine. Am încercat să spun ceva, dar fiinţa aceea m-a redus la tăcere cu nişte mormăituri groase, imposibil de neînţeles, parcă scoase de un robot stricat.

Când a revenit la patul meu, văzul mi se îmbunătăţise. Am văzut că era o blondă îndesată, de vreo treizeci de ani, îmbrăcată într-un sarafan alb. A zâmbit întruna cât s-a ocupat de mine şi de aparatura de la capul patului.

– Cum ne simţim astăzi? mă întrebă.

– Ca o morman de gunoi, am reuşit să răspund, nerecunoscându-mi vocea care suna subţire şi stinsă, ca de copilaş.

– Asta-i bine. Mult mai bine decât ieri.

– Ce s-a întâmplat? De cât timp sunt aici? am întrebat.

– Cam de-o săptămână, veni răspunsul, indiferent. Nu te speria dacă nu-ţi aduci aminte. Memoria îţi va reveni curând, aşa zic doctorii. Lucrurile merg bine. E posibil să te mutăm de la reanimare peste câteva zile.

Am încercat să mă scufund în puţul întunecat în care ar fi trebuit să se afle memoria mea. N-am reuşit să-mi amintesc decât că zăceam în biroul meu, pe jumătate îngropat în hârtii. Un bărbat înalt, cu faţă de bebeluş, a intrat, s-a aplecat deasupra mea şi a strigat după ajutor. Orice alt eveniment se ascundea în străfundurile minţii mele, înceţoşat şi lipsit de sens.

– Nu mă minţi, i-am cerut femeii. Probabil că a fost o metastază nouă. De data asta, în creier, bănuiesc. Când se aşteaptă doctorii să-mi vină sfârşitul?

– Cine ştie? rosti ea, fără să-i piară zâmbetul. Aruncă o privire spre cer. Am văzut o cruciuliţă de aur atârnând la gâtul ei. Depinde de El.

Primul lucru pe care am avut voie să-l consum a fost un pireu din… ceva. Asistenta mi-a ridicat spătarul patului, aşa că am reuşit să ţin farfuria şi să mănânc singur. Mâncarea nu avea niciun gust. Mi-am simţit falca mestecând şi muşchii încordaţi, dar altfel, corpul meu nu era decât o povară amorţită şi neîndemânatică. Ducând la gură lingură după lingură, am meditat la săptămâna pe care, după spusele asistentei, am petrecut-o inconştient. Aveam senzaţia că ar fi trebuit să se întâmple lucruri importante în ea. Ştiam că ar fi trebuit să fiu prezent undeva şi că absenţa mea probabil a cauzat pagube iremediabile. Şi mai aveam sentimentul straniu că am ratat cele mai importante zile din viaţa mea, dar nu puteam spune exact ce anume am pierdut.

 

Luni, la prânz

Mi-au dat voie să am primul vizitator. Când perdeaua s-a dat la o parte şi l-am văzut pe individul ăla bondoc, cu ochi înceţoşaţi, stând la patul meu, prin minte mi-a trecut un nume: Leonard. Şi mi-am adus aminte de o altă scenă, petrecută mai devreme: el, eu şi alţi membri ai echipei adunaţi în jurul unui ecran mare, discutând nişte măsurători încâlcite. „Se pare că se răspândeşte şi se subţiază”, m-am auzit spunând. „Dar devine şi mai complex prin interacţiunea cu alte câmpuri. Are loc un proces de prelucrare a informaţiilor.” Mi-am amintit ce sentiment ciudat am avut atunci, acela că mai era cineva cu noi în laborator, o prezenţă, un freamăt discret al senzaţiilor acorporale care au început să ne afecteze dispoziţia şi gândurile.

Leonard îşi trase un scaun lângă pat şi se trânti stângaci pe el, făcându-l să scârţâie. Îşi împleti degetele pe burdihanul moale, ca şi când s-ar fi pregătit să se roage. Mă cercetă cu priviri triste, anticipând un final inevitabil.

– Ceilalţi m-au rugat să te salut, rosti el, de început. A fost un adevărat şoc. Se vor bucura să afle că te simţi mai bine.

Am încercat să-i găsesc locul în haosul în care se transformase trecutul meu. Senzaţiile pe care mi le stârneau asociaţiile provocate de Leonard erau vagi şi contradictorii, cea mai clară fiind un fel de iritare cauzată de prezenţa lui lângă mine. Concentrarea cu care mă privea a sfâşiat învelişul unui colţ înăbuşit al minţii mele. Voiam să plece din nou, imediat.

– Nu-ţi face probleme, îmi spuse el. Lucrurile sunt sub control. Până şi lucrurile tale personale. Apropo, Linda i-a cerut avocatului ei să o ajute cu casa.

– Linda, am şoptit şi m-a durut că nu-mi aminteam de nimeni cu acest nume.

Ştiam că ar trebui să-mi amintesc, dar nu puteam.

– Pot să te ajut cu biroul tău de acasă. Odată, ai spus că ai de gând să donezi totul arhivei institutului nostru. Nu trebuie decât să mă anunţi ce ai de gând şi eu voi rezolva problema imediat.

Adunându-mi bruma de putere, m-am ridicat în capul oaselor. Leonard sări imediat de pe scaun şi încercă să mă susţină, dar l-am respins.

– Ieşi afară, am spus, mai încet, prima oară, apoi am început să strig: ieşi afară! Lasă-mă în pace!

Leonard mă privea înspăimântat când veni asistenta în fugă şi-mi injectă un sedativ.

– Spune-mi, am implorat-o, înainte de-a mă scufunda iar în inconştienţă, sunt însurat? Am copii?

 

Marţi, 11:00 a.m.

Tipul din patul de alături doarme cât e ziua de lungă. E mic şi sfrijit, cu faţa ca un craniu, şi aproape că se pierde pe sub aşternut. Când e treaz, vorbeşte mult şi face glume cu o voce incredibil de profundă.

– Am fost cântăreţ, mi-a explicat. De operă. Coardele mele vocale sunt singurele care mi-au rămas intacte din tot corpul. Tu ce meserie ai?

Nu i-am putut spune altceva decât că sunt fizician. Dă milos din cap când nu sunt în stare să-i dau un răspuns.

– De un lucru sunt sigur, îmi spune el întruna. Cu timpul, n-o să mai ştim nici că am venit aici ca să murim. Atunci începe distracţia.

Am încercat să-i reţin numele, dar n-am reuşit. Pe el nu-l deranjează.

E mult mai bine să zaci într-un pat simplu de spital fără toate aparatele alea în jurul tău. Mi-a dispărut amorţeala şi simt o durere intensă în burtă, în vintre şi, uneori, în cap. Dar e o durere normală, naturală, care mă ajută să mă ţin tare, şi refuz să înghit toate calmantele care mi se aduc. Încet şi sigur, amintirile mele capătă substanţă şi contur. Am renunţat să mai forţez lucrurile. O amintire îmi mângâie în fugă marginea conştienţei, e o parte vitală din mine, gata să spargă bariera şi să iasă la lumină. Am întrebat din nou dacă am soţie şi copii. Doctorul, un bărbat înalt şi zvelt, căruia îi place să mi se adreseze ca unui coleg savant, a refuzat să-mi spună ceva.

– E mai bine dacă vă amintiţi totul singur. Şi vă veţi aminti, vă promit.

Noaptea, visez că sunt din nou tânăr. Am senzaţia că am fost creat cu doar câteva zile în urmă, că de-abia mi-am început experienţa în lume. Mă simt ca o fiinţă fără formă, plămădită din materie fină, lipsită parcă de substanţă, extinzându-mi treptat limitele, invadând lucrurile şi fiinţele din jur, căutând alţii ca mine. Când mă trezesc, fiinţa din vis zăboveşte o vreme înainte de-a se retrage în străfundurile mele şi de-a mă părăsi, lăsându-mă să mă întreb ce fel de suferinţă stranie poate fi aceasta care nu s-a dezlipit de mine cât am zăcut în comă, în vreme ce viaţa mea adevărată, tot ceea ce am iubit şi-am preţuit, e atât de greu de recuperat.

Într-una din aceste dimineţi, mi-am adus aminte dintr-o dată de o altă scenă cu Leonard, o discuţie din biroul meu. S-a repetat de nenumărate ori, într-o buclă scurtă, de parcă ar fi avut o semnificaţie anume, pe care eu eram prea prost ca s-o înţeleg. L-am văzut pe Leonard cu ochii în pământ, scărpinându-şi ţăcălia rară. „Ar putea să afecteze şi creierul nostru?” m-am auzit întrebând. „Vreau să zic, e acolo, există, se strecoară în pânza spaţiului şi-a timpului. Suntem alcătuiţi din aceeaşi materie. De ce să se oprească la marginea craniilor noastre?”

 

Vineri, 8:30 p.m.

Tocmai am urmărit ştirile la televizor. Asistentele ne aduc ziare şi reviste, însă noi suntem amândoi prea agitaţi şi nu ne putem concentra asupra cititului. Aşa că deschid televizorul cel mic ori de câte ori e treaz amicul meu. Când am văzut reportajele, a fost pentru prima oară că nu mi-a spus o glumă. Nu există nicio filmare de la locul exploziei, iar reportajele se contrazic. Dacă e să-i cred pe cei din Kazahstan, a fost o bombă antibuncăr, clasa B-61, cu aproximativ zece kilotone echivalent TNT care a distrus o instalaţie militară de lângă Aktau, în sud-vestul Kazahstanului. O operaţiune minoră, ne linişteşte Pentagonul, dar suficientă ca să omoare peste două mii de soldaţi. China, America şi Kazahstanul se acuză unele pe altele că ar fi provocat incidentul. Singurul lucru pe care nu-l neagă nimeni este acela că s-a folosit o armă nucleară. Pentru prima oară în aproape şaptezeci de ani, s-a păşit peste un prag pe care nici măcar dictatorii cei mai abrutizaţi n-au îndrăznit să-l treacă.

N-am putut sta în pat. Am urmărit transmisiunile speciale stând în picioare, timp de două ore, în faţa televizorului, ignorând durerea care mi se târa în sus, pe glezne. Era clar că suntem în pragul unei crize diplomatice globale, cu potenţiale consecinţe fatale. Când am văzut un reporter întrebându-i pe oamenii din Times Square ce părere au despre situaţie, ceva a cedat în mine. Ei sunt acolo, mi-am zis. Soţia şi copiii mei, oricine ar fi ei. Sunt acolo şi, orice se va întâmpla, îi va afecta şi pe ei. Iar eu nu sunt lângă ei, ca să-i apăr. Trebuie să-i găsesc – şi să-mi amintesc.

Amicul meu m-a urmărit curios când am deschis dulapul şi mi-am scos hainele.

– Ce faci, prietene? mă întrebă. Fii sobru. Doar nu ne pândesc chinezii de după colţ. Hai, întinde-te puţin. Asistentele o să se enerveze dacă trebuie să umble după tine.

– Sunt destul de bătrân ca să iau hotărâri singur, am mormăit şi-am început să mă îmbrac. Oi fi eu bolnav pe moarte, dar nu şi retardat. Nu permit nimănui să-mi spună ce să fac.

S-a produse un declic în mintea mea şi acum ştiam cum îi cheamă. M-au apucat convulsiile când mi-am forţat memoria ca să storc din ea puţinul pe care mi-l aminteam: Linda, 43 de ani, soţia mea – încă-mi era soţie. Tommy, 11 ani. Charlene, 17 ani. Pierre – nu-mi venea să cred ce proşti am fost când l-am izgonit din familia noastră pentru că e homosexual. Toate lucrurile mărunte din viaţa noastră, care ne deranjează atât de mult în treburile zilnice, mi s-au părut atât de ridicole, că nu mi-am putut reţine râsul.

După ce m-am îmbrăcat, a trebuit să mă proptesc de perete ca să nu cad din picioare. Înainte de-a ieşi din salon, mi-am îmbrăţişat vecinul de pat.

– Îmi pare rău, i-am spus, probabil că n-o să ne mai vedem niciodată. Dar sunt onorat că te-am cunoscut.

Aveam impresia că suntem prieteni de o viaţă. Într-un fel, chiar eram.

– Nu-ţi face griji pentru mine, mi-a zis. Orice ai de gând să faci, fă acum. Dacă nu acum, atunci, când? Zâmbi larg. Pun eu mâna pe una din asistentele alea mişto după ce pleci. Doar n-o să refuze ultima dorinţă a unui om pe patul de moarte…

Sam a observat că nu pot dormi noaptea. Când mă plimb în jurul clădirilor, unul din câini, cenuşiu şi cu ochi fioroşi, dar oarecum mai mic şi mai pirpiriu decât un lup adevărat, mi se alătură şi scheaună întruna. Astăzi am găsit o carte pe noptieră şi am început să citesc când m-a trezit un junghi în stomac. Era un volum subţirel, de optzeci de pagini, scris de un poet amerindian, al cărui nume l-am uitat. Mai mult de jumătate din el era o epopee despre războiul dus de albi împotriva naţiunilor băştinaşe. Epopeea vorbeşte despre moartea indianului Sitting Bull, despre masacrele de la Wounded Knee şi Sand Creek, despre sutele de tratate care au fost încălcate de guvernul american şi sunt încălcate şi acum, în noul secol. Povesteşte despre discursul căpeteniei indiene Seattle, ţinut în faţa guvernatorului Stevens, în 1854, şi în ce a transformat acest discurs, după peste de o sută de ani, o mişcare ecologică bine intenţionată, dar neinformată. Vorbeşte despre Lozen, cea mai aprigă luptătoare dintre toate luptătoarele, care a murit bolnavă şi învinsă, într-o celulă din Mount Vernon, în 1887, însă spiritul i-a rămas neînfrânt şi nici n-ar fi putut să-i fie înfrânt vreodată. Povesteşte despre obiceiurile şi credinţele bătrânilor, care nu mai pot fi înviate aşa cum au fost, dar s-au continuat şi s-au adaptat la o lume nouă, în schimbare. Aminteşte de milioanele de răni provocate de albi, care nu au apucat să se vindece, totuşi, nu-i împiedică pe indieni să lupte din răsputeri pentru propriul lor viitor. Pomeneşte de tineri albi care pretind că-i adoră pe băştinaşi, dar nu ştiu că nu le place să li se spună pieile roşii, şi nici de ce unei băştinaşe nu trebuie să-i spui niciodată „indiancă” pe un ton jignitor. Poemul e atât de simplu, de direct şi de crud uneori, încât îl tulbură pe cititorul mai sensibil. Totuşi, se încheie cu o notă de speranţă, cu evocarea puterii tradiţiei şi a spiritului, şi rezumă viziunea despre viitor a acestei tradiţii în două propoziţii scurte:

    “A fost cândva pace.

    Va fi pace din nou.”

 

Luni, 11:00 a.m.

Din casa în care doream să-mi trăiesc restul vieţii a rămas doar biroul meu. Am petrecut două nopţi pe un pat, în camera ticsită de mobilă. Restul casei e gol. N-am putut dormi deloc, adormeam, dar mă trezea chiorăitul propriilor mele măruntaie şi mă tulbura liniştea, lipsa zgomotelor care, acum îmi aminteam, făcuseră cândva parte din mine: vocile îndepărtate ale lui Charlene şi Tommy certându-se din cauza unui joc pe calculator, înainte de-a se duce fiecare în camera lui; Linda stând în bucătărie şi vorbind la telefon cu vreuna din cunoştinţele noastre trecătoare care nu însemnau nimic pentru ea sau dând la maximum sonorul televizorului mare din camera de zi, numai ca să-mi atragă atenţia asupra ei; câinele nostru, adulmecându-mi picioarele în timp ce stau şi meditez în faţa monitorului, sau alergând după pisici pe coridor.

Biroul meu de acasă ocupă jumătate din spaţiul de la etaj, limitându-l pe cel disponibil pentru copil. Spărsesem un perete despărţitor ca să fac loc cărţilor, hârtiilor, afişelor şi terminalelor pe care le voiam la îndemână. Iniţial, îl concepusem ca pe-un mic refugiu în care să-mi văd de gândurile şi calculele mele migăloase, dar, în acelaşi timp, să fiu lângă familie. Cu vremea, însă, a devorat tot, timpul meu, atenţia mea, devotamentul meu pentru Linda şi copii.

Rătăcind ca un somnambul printre birouri şi rafturi, atingând aparatele şi lucrările de referinţă de care mă folosisem ani de zile, oprindu-mă câteodată la fereastră, ca să dau la o parte draperiile grele şi să privesc cerul luminându-se deasupra caselor dispuse cu bun gust, am devenit conştient de lunga istorie a neglijenţei mele. Mi-am dat seama cu groază că nu-mi aduc aminte când am stat ultima oară toţi împreună, ca o familie adevărată. Nu-mi aminteam decât anii de căutări, când evitam orice companie şi refuzam să vorbesc despre altceva în afară de chestiuni banale, de refuzul mut, al Lindei şi al meu, de-a lua în seamă semnele de nefericire ale copiilor noştri. Mi-am adus aminte de un şir lung de necazuri apărute în vremuri pline de speranţă şi aşteptări, atât de îndepărtate, încât păreau ireale.

Agentul imobiliar venise cu două ore mai devreme – o femeie suplă, pe la treizeci de ani, cu păr lung şi blond şi o faţă delicată, de copil, nepotrivită cu meseria ei. Am avut un şoc când mi-a spus că locuinţa fusese deja vândută şi că trebuia să plec din ea, cu lucruri cu tot, într-o săptămână.

– De ce-a vrut să scape de mine aşa de repede? am întrebat. – Nu eram atât furios, cât dezamăgit de mine însumi. – E şi casa mea, să ştiţi. Nu poate lua hotărârea asta fără consimţământul meu.

Femeia stătea în pragul biroului, neştiind dacă să intre sau să plece.

– Soţia dumneavoastră şi-a consultat avocatul. Contractul de căsătorie îi conferă autoritate deplină asupra chestiunilor de familie, în caz că vă îmbolnăviţi sau decedaţi.

– Voi discuta problema asta direct cu ea.

– Puteţi încerca. Dar mă îndoiesc că va sta de vorbă cu dumneavoastră.

– Unde a plecat?

– Nu am voie să vă spun.

– Asta ce înseamnă? Că am murit deja pentru ea?

Femeia se holbă la mine în tăcere. Mi s-a părut că sesizez o scurtă ridicare din umeri.

– Degeaba vă enervaţi pe mine, rosti ea, într-un sfârşit. E vorba de căsătoria dumneavoastră, nu a mea.

După plecarea ei, i-am sunat, pe rând, pe Linda, Charlene şi Tommy, le-am trimis mesaje şi e-mailuri, însă zadarnic. Toate conturile lor fuseseră închise. Auzindu-mi vocea, mama Lindei a închis imediat, apoi, când am revenit, a sunat ocupat tot timpul. Îmi venea să dau cu telefonul de pereţi, însă mi-am adus aminte de un alt membru al familiei noastre, unul cu care nu vorbisem de foarte mult timp.

Pierre răspunse la telefon cu o voce blândă şi melodioasă, care semăna foarte bine cu a surorii lui.

– Sunt tatăl tău, i-am spus. Ştii unde e mama ta?

Am auzit o răsuflare întretăiată, apoi a urmat o tăcere prelungită. Am lăsat să treacă mai mult de un minut până când am îndrăznit să întreb:

– Pierre?

– Am crezut că ai avut o criză, veni răspunsul lui, stins. Cineva ne-a spus că eşti la reanimare şi am crezut că…

– De ce nu puteţi aştepta să mor atunci când mi-e scris să mor? Unde-i mama ta? Ai vorbit cu ea?

– Nu pot să-ţi spun.

– Hai, băiete, suntem o familie. Nu mă lăsa de căruţă.

– Mă mir că mă consideri încă membru al familiei. Tu m-ai lăsat de căruţă cu mulţi ani în urmă.

În prima clipă, n-am ştiut ce să-i răspund. Ştiam că are dreptate şi-mi era ruşine. M-am întrebat de ce am considerat vreodată că alte lucruri sunt mai importante pentru mine decât el, fratele şi sora lui şi mama lor. Avusesem nenumărate ocazii să schimb cursul vieţii noastre, dar le ratasem pe toate.

– Mi-au rămas doar câteva zile, i-am spus. Nu pot schimba ce-am făcut. Dar lasă-mă să fac, totuşi, ceva. Te rog.

După câteva clipe, m-a întrebat:

– Unde eşti?

– Acasă.

– Nu eşti la spital? Du-te înapoi.

– Nu mă pot ajuta acolo. Am treburi mai importante de rezolvat. O să discuţi cu mama ta? Nu vreau decât să vorbesc cu ea pentru ultima dată.

– O să-ncerc, dar nu-ţi promit nimic.

– Pot să te sun din nou?

– Da.

I-am auzit respiraţia grea. N-am scos un cuvânt, nici eu, nici el, preţ de câteva minute. Într-un sfârşit, a închis. Acum nu mi-a rămas decât speranţa.

 

Luni, 9:30 p.m.

Am ieşit din casă, am dat colţul şi m-am plimbat pe Woodsprings Road, pe lângă puţinele case, şi acestea împrăştiate, ale familiilor din clasa de mijloc, cu gazonul şi piscinele lor, până când am simţit mireasma vie a frunzişului primăvăratic, bogat şi atârnând aproape de pământ, venind din pădurea aflată la numai câteva sute de metri distanţă. Am vrut să scap de sclipirea blândă de chihlimbar a serii care-mi invada casa, de umbrele vesele mişcându-se în spatele ferestrelor luminate din celelalte case, de vecinii care sporovăiesc leneşi pe aleea casei lor şi de copiii rumeni în obraji, care se întorc acasă de la terenul de joacă. M-am simţit exclus cu desăvârşire şi alungat din viaţă şi nu ştiu care instincte anume m-au îndemnat să mă las călăuzit spre un lucru aflat la limita capacităţii mele de înţelegere, tăcut şi stăruitor, mai profund şi mai paşnic decât viaţa pe care am lăsat-o în urmă.

În vreme ce drumul devenea din ce în ce mai abrupt şi mă încetinea, iar crengile de deasupra capului se împleteau, îndesindu-se, şi mă înveleau în întuneric, îmi imaginam faţa Lindei pe un monitor, pe ecranul unui videofon, după ce a acceptat, în sfârşit, să discute cu mine. Mi-am închipuit-o agitându-se şi zvârcolindu-se, evitându-mi privirea şi răspunzându-mi în propoziţii scurte, eliptice, impenetrabilă, în ciuda eforturilor mele disperate de a-i cere iertare, de-a mă justifica în faţa ei. Căutam întruna cuvintele potrivite cu care s-o conving că în ultimele zile ale mele am devenit alt om, dar nu găseam niciunul care să mă convingă pe mine, în primul rând. Înaintând copleşit de sentimentul tot mai puternic de oboseală şi deznădejde, n-am mai reuşit să mă regăsesc; priveam înapoi, ca un străin, la lucrurile pentru care depusesem atâta efort, care mă ţinuseră ocupat atâţia ani la rând şi mă împiedicaseră să trăiesc şi să iubesc.

Niciun act de voinţă, mi-am dat seama, nu mă putea ajuta să retrăiesc emoţia cu care lucrasem, cu atât mai puţin s-o înţeleg. Mi-am amintit de primele schimburi de experienţă cu citologii care m-au convins că mă aflu pe drumul cel bun, că sunt pe cale să dezleg unul din cele mai mari mistere din istoria ştiinţei. Mi-am amintit de conferinţa deschizătoare de drumuri pe care am ţinut-o la un congres de neuroştiinţă, de reacţiile diferite, de la entuziasm la revoltă, stârnite când mi-am prezentat modelul cerebral ca obiect cuantic complex care, în principiu, poate fi reprodus şi păstrat în substraturi de diverse tipuri. Şi mi-am amintit de momentele de încordare din institut, doar cu câteva săptămâni în urmă, când tiparele de fractali de pe un monitor au furnizat dovada finală că structura testului nostru iniţiase un schimb de informaţii cu creieri vii, adică cu creierii noştri. Singura mea legătură cu toate aceste evenimente, care acum îmi păreau obscure şi imaginare, era doar un fir ţesut în conştiinţa mea, abia perceptibil, pulsând vag cu informaţii care mi s-au infiltrat în minte din altă parte, dintr-un loc care, simţeam eu, nu voia să piardă legătura cu mine.

Am ajuns într-un luminiş şi m-am aşezat pe iarbă. Mă mângâia un vânticel, dar pe dinăuntru mi se făcea şi mai frig. Printre copaci, am întrezărit cartierul Ridge Point, unde se înălţa şi casa noastră, benzile şerpuitoare ale autostrăzii Joe N. Martin şi luminile din centrul oraşului Jonesboro în spatele lor. Parcă vedeam un tablou abstract, crâmpeie dintr-o altă lume, pe care nu o vizitasem niciodată. Aveam impresia că stau pe cel mai înalt punct de pe planetă, cu toate vieţuitoarele şi lucrurile ei la îndemâna mea, gata să fie cercetate şi admirate. Firul acela straniu din mine a început să strălucească de o energie bruscă. S-a dovedit că face parte dintr-o structură mai largă. O fracţiune de secundă, eu fiind doar un nod dintr-o reţea complexă, incomprehensibilă, am simţit că structura aceea cuprinde nu doar întreaga planetă, ci tot trecutul şi viitorul ei, şi se extinde şi dincolo de ea, trimiţând fascicule de energie spre alte lumi, alte minţi, alte vieţi. În acea fracţiune de secundă, mai fertilă şi mai profundă decât sute de ani de viaţă obişnuită, m-am simţit conectat la întreaga existenţă, ca şi cum nimic nu mi-ar fi depăşit puterile, ca şi când orice întrebare aş fi pus, aş fi primit răspuns la ea. Pământul de sub mine şi cerul de deasupra mea scânteiau într-un tipar de lumină şi înţelesuri. Existenţa mea fizică şi-a pierdut semnificaţia. Pluteam într-o stare de existenţă pură, fără nevoi şi dorinţe.

Apoi s-a terminat, iar eu am rămas din nou singur. Mai singur ca niciodată.

Ca deconectat, am căzut la pământ. Am simţit o greutate uriaşă pe piept şi de-abia mai respiram. Mi se învârtea capul şi-mi bătea inima nebuneşte. Cred că mi-am pierdut cunoştinţa o vreme. Când m-am trezit, dispăruseră şi ultimele sclipiri roşiatice de pe cer. M-am ridicat în picioare cu mari eforturi. Cu eforturi şi mai mari, mi-am găsit drumul pe întuneric. Habar n-aveam unde merg. Îmi aminteam de casa noastră, dar ştiam că nu mai pot petrece încă o noapte în ea.

 

Marţi,  1:00 a.m.

În drum spre casă, am văzut luminile unui bar de noapte. Îmi era frig şi sete şi abia când am intrat în el mi-am dat seama că e Wigwam, un local mic şi modest, frecventat de amerindieni, muncitori în construcţii sau la fabricile din zonele industriale învecinate. Perechi de ochi curioşi şi bănuitori m-au urmărit când am trecut pe lângă bar cu paşi timizi, căutând o masă goală în spate. Aşezându-mă, mi s-a părut că sunt acceptat ca o prezenţă neobişnuită, dar neglijabilă, şi niciunul dintre clienţi nu s-a mai uitat la mine. O fată cu chip oval şi păr lung şi negru, într-o fustiţă cu talie joasă, a venit să-mi ia comanda, apoi a plecat.

Cât mi-am băut berea, am încercat să înţeleg experienţa pe care tocmai o avusesem. Inima îmi bătea şi acum foarte repede, ca şi când cineva mi-ar fi deschis pieptul şi viaţa mea întreagă, cu fiecare moment din trecutul ei, a fost expusă ca s-o vadă lumea, în special eu. Parcă stăteam în faţa oglinzii şi-mi vedeam nu doar obrazul zbârcit şi trupul costeliv, ci tot ceea ce am făcut, am gândit şi am simţit vreodată. Copleşit de suferinţă, mi-am adus aminte de răul pe care l-am provocat apropiaţilor, fără să ştiu cât de prost şi crud am fost. Momente aproape uitate mi-au trecut fulgerător prin minte, împunsături în inimă care nu mă omorau, cum credeam eu, ci se  succedau cu repeziciune, una mai intensă decât cealaltă.

Am văzut-o pe Linda tânără, într-o zi senină de vară, stând într-o barcă în faţa mea, vorbind şi glumind plină de viaţă şi câteodată zgâlţâind veselă barca pe care încercam s-o deplasez în linie dreaptă, în linia gândurilor mele care-mi plănuiau deja următoarele mişcări, cum să-mi apăr poziţia în institut, cum să-mi înlătur concurenţa, cum să fac rost de fonduri. Acum vedeam limpede ceea ce nu observasem atunci: compasiunea profundă a Lindei, entuziasmul ei la orice făceam şi eram eu, la cele mai neînsemnate răspunsuri pe care le dădeam şi fiecare cuvânt pe care îl rosteam şovăitor.

Am văzut-o peste doi ani, când am vizitat pentru prima oară casa care urma să devină a noastră. A fugit neobosită în sus şi-n jos pe scări, s-a uitat de zece ori în fiecare cameră, mi-a spus că vrea să cumpere câte-n lună şi-n stele, m-a întrebat dacă e posibil să luăm una sau alta, dacă ne permitem casa şi dacă sunt aşa de drăguţ să-i împlinesc o ultimă dorinţă. Eu doar o aprobam din cap din când în când şi mormăiam câte-un cuvânt, întrebându-mă întruna dacă va fi, în sfârşit, fericită că are casa ei şi copilul pe care îl purta în pântec, dacă voi scăpa de pisălogeala ei şi voi avea timp să mă ocup de ceea ce conta mai mult pentru mine decât orice locuinţă.

Am văzut-o pe la treizeci şi cinci de ani, zăcând pe un pat de spital, după ultima şi cea mai complicată sarcină. Doctorii mi-au spus că ar fi putut să moară, iar ea arăta atât de bolnavă şi de vlăguită, de parcă nu scăpase încă de ameninţarea morţii. Stând pe marginea patului ei, ţinând-o de mână, am încercat să simt afecţiune şi iubire, însă n-am simţit decât furie, revoltă împotriva răspunderii mai mari faţă de un al treilea copil, care se putea dovedi handicapat. Îmi venea s-o lovesc pentru toate poverile pe care nu înceta să mi le arunce pe umeri.

Am văzut-o blocând uşa casei noastre, înfruntându-l pe Pierre pentru ultima oară, cu o figură agitată, până când el şi-a luat cele două valize cu restul lucrurilor lui, a dat-o la o parte şi s-a dus la René, care îl aştepta lângă maşină, pe marginea drumului. Mi-aduc aminte că m-am întrebat atunci dacă am vreo legătură cu băiatul acela ciudat şi încăpăţânat şi că am sperat să se termine odată, să nu mai fiu nevoit să îndur necazurile şi tensiunea care ne-a despărţit familia luni de zile. Nu voiam să ştiu ce se petrecea în sufletul lui sau al ei. Nu voiam decât să înceteze amândoi, să nu mai invadeze cu meschinăria lor spaţiul gândurilor şi-al ambiţiilor mele.

Am văzut-o stând picior peste picior pe canapea, cu privirea lipită de televizor, ţeapănă ca o statuie, fără să aibă nicio reacţie când i-am spus care e cel mai nou diagnostic al meu şi că nu am şanse de însănătoşire. Am fost absolut şocat, am stat lângă ea ore întregi, aşa mi s-a părut, şi mi-am dat seama treptat că era mult prea târziu să mă aştept la sentimente din partea ei. Depăşisem amândoi punctul în care să ne urâm şi să ne condamnăm reciproc. Nu mai aveam în comun decât blazarea, dorinţa de a termina cu viaţa asta, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul.

Fără să-mi dau seama, începusem să plâng. Am tresărit şi-am ridicat capul, revenind în prezent, aici. De teamă să nu fiu văzut aşa, m-am uitat în jur, dar lumea mergea mai departe, ca şi cum eu nici n-aş fi fost. Mai venisem la Wigwam de câteva ori şi mi s-a părut că fusese amenajat de o persoană cu gust ironic: scaune şi mese de cârciumă, capcane de vise, port tradiţional şi fotografii decolorate cu căpetenii indiene şi chelneriţe care arată exact ca indiencele din westernuri. Bănuiam că băştinaşii încearcă să ne enerveze prezentându-se exact aşa cum preferăm noi să-i vedem. Dar poate mă înşelam. Nu ştiam nimic. Un singur lucru îmi trecea prin minte urmărind trupurile înalte şi uscăţive şi feţele întunecate, ca de şoim.

În spiritualitatea indienilor, am citit eu odată, lumea întreagă e o fiinţă vie. Fiecare lucru şi creatură are propria minte, propriul spirit şi toate sunt conectate la o pânză care se întinde peste întreaga creaţie. Poate că băştinaşii ştiu deja de o mie de ani ceea ce eu am muncit din greu să descopăr cu mijloacele fizicii moderne. Poate că eu nu am creat ceva nou, ci doar am adăugat un tipar nou unei structuri care exista deja de la începutul timpului, unei minţi care cuprinde universul întreg, izvorului din care ne-am născut şi la care ne vom întoarce cu toţii.

La masa vecină, un bătrân cu păr cărunt şi lung şi pălărie de cowboy stătea de vorbă cu doi tineri. Au părut uşor enervaţi când m-am ridicat şi m-am apropiat de ei.

– Nu vă supăraţi, pot vorbi cu dumneavoastră? Mi-aţi putea fi de folos.

Bătrânul mă studie din cap până-n picioare. Am avut senzaţia că află dintr-o privire tot ce trebuie să ştie despre mine. După un moment de încordare, încuviinţă:

– Bine. Hai să bem împreună.

Ceea ce se pregăteşte să mă înveţe Sam este arta de a îndura. Merge înainte în ritm constant, străbătând văi strâmte şi cărări întortocheate într-un peisaj arid, printre tufe, copaci împrăştiaţi şi roci ivite din sol; nici nu grăbeşte pasul, nici nu încetineşte când urcă în direcţia soarelui care apune, înaintând spre o destinaţie pe care eu pot doar s-o bănuiesc. N-am vorbit între noi de ore întregi. Trebuie să-mi adun ultimele puteri ca să ţin pasul cu el. Căldura şi uscăciunea din aer îmi pârjolesc creierul, îmi reduc gândurile şi sentimentele la un singur punct de conştiinţă pură. Fiecare pas îl resimt ca pe-o povară de care trebuie să scap, uşurându-mă şi pregătindu-mă de plecare. Acesta este, cred eu, felul în care mureau băştinaşii în zilele de demult, când în lume exista încă un echilibru.

Încet-încet, rămân în urmă. Silueta îndesată a lui Sam se micşorează până când devine o figură minusculă, la câteva sute de metri în faţa mea, apoi dispare. Ştiam că aveam să rămân singur mai devreme sau mau târziu şi mi-e bine. Aş vrea să fi avut mai mult timp să stăm de vorbă. Aş vrea să fi petrecut o întreagă viaţă ca să învăţ ceea ce a încercat el să mă facă să înţeleg cât am stat în curtea din spatele casei sale, înconjuraţi de câini, şi mi-a povestit despre încercările lui de a reintra în legătură cu trecutul, cu strămoşii lui, de a înţelege de unde se trage şi unde ar trebui să se întoarcă. Simt urmele trecutului, ale vieţilor trăite de generaţiile anterioare chiar aici, unde au muncit din greu şi s-au maturizat cândva, iar până la urmă s-au stins. Nu m-am simţit niciodată mai acasă decât în acest loc straniu şi singuratic.

Lucrul pe care l-am creat e încă în mine, o prezenţă vagă, zăbovind la marginea minţii mele. E legătura mea cu ceea ce mă înconjură, cu fiecare fiinţă şi piatră, cu aerul şi apa din pârâul îngust de-a lungul căruia merg acum. Deşi mi se topesc puterile şi fiecare pas mă istoveşte mai mult decât cel de dinaintea lui, nu m-am simţit niciodată mai viu şi mai energic decât în orele acestea. Parcă mă împletesc cu liniile de energie care hrănesc lumea sinelui meu celui mai ascuns. Sunt singur aici, totuşi, simt prezenţa fiecărei fiinţe de pe Pământ. Lumea se deschide în jurul meu, iar limitele mele dispar.

Aş vrea să fii cu mine acum, Linda. Aş vrea să ştii că am înţeles viaţa noastră şi te-am înţeles şi pe tine. Să dea zeii ca, într-o zi, să am şansa de-a te iubi aşa cum ar fi trebuit să te iubesc în anii aceştia. Oare unde eşti? Mă întreb dacă simţi ceva din ceea ce simt eu acum. Dacă tiparele minţii mele vor ajunge la tine şi te vor atinge. Dacă vor ajunge la Charlene, Pierre şi Tommy. Nu vreau să mor fără să primesc iertarea voastră.

Ziua se sfârşeşte deasupra crestei. Noaptea se furişează, răcindu-mi oasele. Nu voi ajunge până în vârf, ci mă voi prăbuşi pe o stâncă, vlăguit, dar în extaz. Voi auzi şuierul vântului, ciripitul păsărilor de noapte, urletul unui lup singuratic, acele sunete ale liniştii, delicate şi intense ca un val care mă va purta departe, acolo unde fiinţa întâlneşte nefiinţa. Cu urechea internă pe care n-am crezut niciodată că o am, aud voci. Mă simt înconjurat de miliarde şi miliarde de spirite care pot fi atinse şi văzute numai cu miezul fiinţei. Sunt îmbrăţişat de generaţii întregi de morţi şi nenăscuţi. Mă iau de mână. Îmi arată drumul. Ei ştiu prin câte am trecut şi ce mă aşteaptă.

Totuşi, mă aflu încă pe această planetă. Încă îmi simt corpul. Încă îmi amintesc de viaţa de zi cu zi şi de oamenii pe care i-am cunoscut. Sunt încă viu şi încep să-mi dau seama că aşa voi fi întotdeauna. Certurile şi mizeriile se ridică deasupra mea şi dispar ca nişte vise urâte. Am venit la locul potrivit.

Aştept şi ascult.

Băştinaşii acestui tărâm au un singur mesaj pentru lume: suntem încă aici. Mâine vom fi tot aici. Nimic nu se va pierde. De-abia acum încep să înţeleg – e lucrul cel mai înălţător din viaţa mea. Le sunt recunoscător acestor oameni. Ei ştiu ce înseamnă libertatea. Ştiu ce înseamnă frumuseţea. Ştiu ce înseamnă bucuria.

Lumea se frământă, dar eu am uitat ce e frica. Voi muri uşurat de suferinţă şi regrete. Aici, în munţi, voi pătrunde în eternitate, mă voi alătura spiritelor tuturor celor care au fost şi vor fi de acum înainte.

A fost cândva pace.

Va fi pace din nou.

© Michael K. Iwoleit

Titlul original : „Spirits”

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Michael K. Iwoleit

Michael K. Iwoleit

Michael K. Iwoleit s-a născut în Düsseldorf (landul Renania de Nord-Westfalia, Republica Federală Germania) în 1962 și în prezent locuiește în Wuppertal (landul Renania de Nord-Westfalia, Republica Federală Germania). În 1982 și-a finalizat studiile de tehnician. A studiat filosofia, sociologia și filologia germană pentru cîteva semestre la Universitatea din Düsseldorf și a și lucrat în cadrul aceleiași universități. Este autor, traducător, critic și editor în domeniile SF-ului și fantasticului. De la jumătatea deceniului nouă a fost copywriter și traducător în sectorul publicității și în domeniul IT. Este laureat al Premiului DSFP (Deutscher Science Fiction Preis), pe care l-a cîștigat de trei ori ( pentru „Itinerarii în lumină”/„Wege ins Licht”- 2002 ; „Nu mă tem de niciun rău”/„Ich fürchte kein Unglück”, „Psyhack” - 2006 ) și al Premiului Kurd Laßwitz, care i s-a decernat de trei ori, pentru „Molohul”/„Der Moloch” -2008 și „Pragul”/„Die Schwelle” – 2011 și pentru traducerea (în colaborare cu Hort Pukallus) a romanului „Feersum Endjinn”de Iain Banks. A publicat patru romane („Rubikon” -1984,  „În spatele zidurilor timpului/„Hinter den Mauern der Zeit”-1989, în colaborare cu Hort Pukallus, „Pe marginea prăpastiei”/„Am Rande des Abgrunds” – 2003, „Psyhack” - 2005) și treizeci de povestiri, în antologii și reviste. Câteva dintre povestirile sale au fost traduse în engleză, italiană, poloneză și croată. La care acum se adaugă și limba română.  I-a tradus în germană pe Iain Banks, John Kessel, Cory Doctorow, Sean Williams, Chris Moriarty, David Wingrove.

Michael Iwoleit este co-fondatorul revistei SF germane „Nova” (împreună cu Ronald Hahn și Helmut Mommers) și co-fondator și editor în 2005 al revistei de SF internațional (în limba engleză) „InterNova” accesibilă online. „InterNova” a avut numai un singur număr tipărit și fost relansată ca e-zin la sfârșitul anului 2010, iar în perioada trecută de atunci s-au publicat 40 de povestiri SF ale unor scriitori din peste douăzeci de țări și eseuri despre SF-ul din America Latină, China, India, etc.
Michael K. Iwoleit

Latest posts by Michael K. Iwoleit (see all)