Premiul Nebula 2013

Cimitirul epavelor se afla într-un sector izolat din Exterior, într-unul din numeroasele puncte rămase albe pe harta interstelară, cu nimic mai tentant sau mai respingător decât cvadrantele învecinate. Pentru majoritatea oamenilor, sectorul acela ar fi însemnat doar atât: o porţiune plictisitoare a unei călătorii lungi – evitată de Navele-Minţi, care străbat adâncurile cosmice, şi ocolită de cele din Exterior, care trec pe lângă ea cu viteză mică, în timp ce pasagerii lor dorm în leagănele de hibernare. Numai dacă te apropiai mai mult de cimitir vedeai carcasele masive ale navelor: sclipirea luminii stelare pe metal, frumuseţea dură, imaculată a fuzelajelor, deşi toate zăceau mute şi diforme, incapabile să se mai mişte vreodată – cadavre vii, păstrate ca amintire a locului îndepărtat în care se prăbuşiseră, afirmarea trufaşă a puterii militare a Exteriorilor, aluzie la faptul că deţineau armele necesare pentru a doborî orice Navă-Minte pe care alegeau s-o vâneze. Pe senzorii Palatului de Cinabru, navele apăreau mărunte, reduse ca dimensiuni, machete de jucărie sau avataruri – obiecte pe care Lan Nhen le-ar fi putut ţine în palmă şi zdrobi cu uşurinţă. În timp ce linia de vizibilitate a senzorilor se deplasa – captând în câmpul vizual navă după navă, epavă după epavă, mase obscure de metal ars şi contorsionat, de motoare smulse, de capsule distruse şi navete zdrobite – Lan Nhen avu senzaţia că un pumn rece ca gheaţa îi face inima fărâme. Când se gândea la Minţile din nave, moarte sau schilodite, incapabile să se mai mişte vreodată…

– Nu-i aici, rosti, iar pe ecranul din faţa ei se perindau tot mai multe nave, o procesiune de cadavre care ameninţau s-o copleşească cu suferinţa, mâhnirea şi înverşunarea lor.

– Ai răbdare, copilă, o sfătui Palatul de Cinabru. Vocea Minţii era amuzată, ca de obicei – la urma urmei, împlinise cinci secole de existenţă şi avea să-i supravieţuiască lui Lan Nhen şi copiilor săi cu atât de mulţi ani, încât cuvântul „copil” suna mărunt şi nepotrivit pentru a exprima prăpastia dintre generaţiile lor. Doar ştiam dinainte că ne va lua timp.

– Trebuia să fie la marginea cimitirului, vorbi Lan Nhen, muşcându-şi buza. Trebuia să se afle acolo, altfel, misiunea lor de salvare avea să fie infinit mai complicată. După spusele lui Cuc…

– Verişoara ta ştie ce vorbeşte, spuse Palatul de Cinabru.

– Bănuiesc că da.

Lan Nhen ar fi vrut să fie şi Cuc lângă ele, nu să doarmă în cabina sa, liniştită ca un bebeluş, dar Palatul de Cinabru subliniase că verişoara ei trebuia să se odihnească pentru cele ce urmau, iar Lan Nhen, de rang mult mai mic, cedase. Totuşi, Cuc era de încredere, în sensul restrâns al cuvântului – câtă vreme nu i se pretindeau aptitudini sociale sau iscusinţă la negocieri. Însă, când venea vorba de informaţii tehnice, nu avea egal în familie, iar reţeaua sa de contacte se întindea până departe, în Exterior. Doar datorită ei aflaseră despre cimitir…

– Iat-o.

Senzorii le alertară, iar pe ecran apăru imaginea mărită a unei nave de la marginea cimitirului, mai mică decât tovarăşele ei voluminoase. Citadela Ţestoasei făcuse parte din generaţiile de nave mai noi, având carcasa compactă şi fiind mai agilă decât a predecesoarelor ei: fusese proiectată pentru zbor şi manevre, mai degrabă decât pentru transport, şi era mai elegantă şi mai rafinată decât oricare altă navă ieşită din Atelierele Imperiale – spre deosebire de alte nave, avea prova şi fuzelajul împodobite, pictate cu numeroase desene inspirate din legende şi mituri, de la cele străvechi, până la cele despre dinastia Dai Viet de pe Vechiul Pământ. O singură gaură de glonţ strica aspectul exterior al fuzelajului – o urmă de arsură care perforase unul din turnurile citadelei pictate, pătrunzând până în camera inimii şi rănind Mintea care însufleţea nava.

– Ea este, rosti Lan Nhen. Aş recunoaşte-o dintr-o mie.

Palatul de Cinabru avu graţia de a tăcea, deşi, bineînţeles, ar fi putut regăsi designul în vastele ei baze de date într-o clipită.

– Atunci, a venit vremea. Să pregătesc o capsulă?

Lan Nhen constată că palmele i se umeziseră brusc de transpiraţie şi că inima îi bătea într-un ritm nebun, ca un gong dintr-un templu care au luat-o razna.

– Într-adevăr, cred că a venit vremea.

După toate normele, planul lor era o nebunie. Să te infiltrezi în Exterior, într-o zonă oricât de izolată, să repari o navă, oricât de mică ar fi defecţiunea…

Lan Nhen studie un timp Citadela Ţestoasei – urmări cu privirea rotunjimea fuzelajului, înclinarea graţioasă a motoarelor, plasate la distanţă de camerele însufleţite; urma de arsură din fuzelaj, ca o urmă de glonţ într-un piept de om. La prova zări o pictură discretă, vizibilă numai dacă aveai ochi buni: o singură crenguţă de cais, însemnând o urare de noroc în Anul Nou – desenată migălos cu peste treizeci de ani în urmă de însăşi mama lui Lan Nhen, cadou de despărţire pentru strămătuşa ei, înainte ca nava să plece în ultima ei misiune, sortită pieirii.

Cum era şi firesc, Lan Nhen cunoştea pe dinafară fiecare detaliu al navei, fiecare cotitură a coridoarelor interioare, fiecare ungher şi crăpătură accesibilă din exterior – le ştia de când văzuse schiţele navei şi chiar dinainte ca sămânţa planului de salvare să-i încolţească în minte –, de pe vremea când stătuse în faţa altarului ei ancestral, urmărind holograma rotitoare a unei nave care era strămătuşa ei şi întrebându-se cum era posibil să dobori o Minte sau să renunţi la ea, pentru că o consideri pierdută.

Acum, Lan Nhen era mai în vârstă şi destul matură ca să fi văzut destule lucruri care să-i îngheţe sângele în vine, destul de matură ca să pună la cale propriul plan nebunesc şi să le atragă şi pe verişoara şi stră-strămătuşa sa în el.

Mai în vârstă, cu siguranţă. Mai înţeleaptă, poate; dacă ar fi şi destul de norocoase ca să supravieţuiască…

***

În Instituţie circulau poveşti pe seama lor, lumea se întreba ce erau, deşi nu trebuia decât să te uiţi la ele, la siluetele lor mai îndesate, la tenul lor măsliniu, la felul în care li se încreţea pielea din jurul ochilor când râdeau, ca să înţelegi. Existau şi alte indicii: amintirile care o făceau pe Catherine să se trezească din somn cu răsuflarea tăiată, dezorientată, să rămână cu ochii ţintă la pereţii albi ai căminului, până când formele care vibrau şi se zvârcoleau şi pe care nu le putea identifica dispărea, iar respiraţia zecilor ei de colege de cămin o liniştea, adormind-o la loc. Pofta de mâncăruri ciudate, ca sos de peşte şi carne fermentată. Sentimentul vag şi îndepărtat că nu aparţinea de locul acela, că e constrânsă din toate părţile de o societate al cărei rost nu-l înţelegea.

Deşi ar fi trebuit să-l înţeleagă. Fusese luată de copilă, ca toate colegele ei de şcoală – salvată de mizeria şi pericolul sălbaticilor şi adusă la lumina civilizaţiei – a încăperilor albe, sterile şi a alimentelor fade, a îmbrăţişărilor stânjenite, pe care le simţea întotdeauna prea neconvenţionale. Salvată, spunea întotdeauna Matroana, cu figura complet transfigurată, cu pomeţii obrajilor foarte proeminenţi pe tenul palid. Adusă la loc sigur.

Catherine întrebase de la ce primejdie fusese salvată. La început, toate puseseră aceeaşi întrebare – toate fetele din Instituţie, Johanna şi Catherine fiind cele mai vehemente. Asta până când Matroana le-a arătat filmul. Stăteau la masă, privind ecranul din mijlocul amfiteatrului – în linişte, cuminţi, măcar de data aceea, fără să se îmbrâncească sau să glumească între ele. Tăcea până şi Johanna, cea care avea întotdeauna pregătită o remarcă usturătoare, transfigurată, cu ochii la ecran. Văzură mai întâi o femeie care semăna cu ele – era mai scundă şi cu pielea mai închisă la culoare decât galacticii, dar avea pântecul uriaş şi umflat, ca o tumoare dintr-un film cu dezastre. Lângă ea, un bărbat a cărui privire nefocalizată sugera că verifică date din reţea cu ajutorul implanturilor – până când femeia scoase o grimasă, ducându-şi mâna la pântec şi strigându-l. Privirea bărbatului se concentră într-o clipă şi teama luă locul expresiei goale de pe chipul său. Porni şi sunetul după o fracţiune de secundă – un moment îngheţat în timp, când cuvintele, sunetele silabelor rostite una după alta, răsunară dureros de cunoscut pentru Catherine, asemenea unei amintiri din copilărie pe care nu reuşea s-o localizeze în timp – amintiri fulgerătoare, petarde explodate în ajun de An Nou, într-un spaţiu închis, teama că o vor arde, că-i vor afecta capacitatea de vindecare a trupului… Dar momentul se sparse ca o bulă de săpun, pentru că imaginea din film se schimbă cu una abominabilă.

Camera de filmat se clătina, înaintând în grabă pe un coridor cuprins de pulsaţii – fetele auzeau respiraţia greoaie a femeii, scâncetele pe care le scotea, ca un animal în suferinţă, cuvintele blânde şi încurajatoare pe care medicul i le adresa mecanic.

– Vine, şoptea femeie întruna, iar medicul încuviinţa din cap, fără să ia mâna de pe umărul ei, strângându-l atât de tare, încât propriile încheieturi îi dobândiseră culoarea unei luni mânjite cu noroi.

– Trebuie să fii puternică, îi spunea. Hanh, te rog, fii puternică pentru mine. E pentru binele Imperiului, fie să dăinuie zece mii de ani. Fii puternică.

Filmul se întrerupse scurt, apoi imaginea tremură tot mai tare, iar în câmpul vizual apărură porţiuni răzleţe dintr-o sală înghesuită, cu litere derulându-se pe pereţi, cei de faţă purtând toţi aceeaşi expresie de teamă pe chip; femeia, culcată pe o suprafaţă plană, ţipa de durere – sângele ţâşnea din ea de câte ori smucea din şolduri – camera se deplasă între picioarele ei, medicul îşi vârî mâinile în deschizătura întunecată, scoţând la iveală o formă netedă şi lucioasă, chiar în clipa când femeia ţipă din nou – şi iarăşi sânge, mai mult sânge, şuvoaie de sânge, imposibil să fi avut atâta sânge în corp, chiar în clipa când obiectul din ea se eliberă şi se văzu limpede că, deşi arăta ca un bebeluş cu capul mare, avea prea multe cabluri şi unghiuri ascuţite ca să fie om… În linişte, imaginea se întunecă treptat, pe urmă apăru aceeaşi femeie, spălată de medic, însă obiectul – fătul – nu se vedea nicăieri. Femeia stătea cu ochii ficşi la cameră, fără să privească ceva anume, stropi de salivă i se adunau în colţul gurii, mâinile i se scuturau spasmodic. Imaginea se întunecă din nou, pe urmă se aprinseră luminile, într-o sală care părea să fi devenit mult mai friguroasă…

– Aşa dau naştere Dai Viet, rosti Matroana, spărgând liniştea de mormânt, Minţilor din navele lor spaţiale: le incubează în pântecele femeilor. Iată soarta care v-ar fi aşteptat şi pe voi. Pe fiecare fată din camera aceasta. Le scrută cu privirea pe toate, zăbovind mai mult ca de obicei asupra lui Catherine şi a Johannei, capul răutăţilor din clasă. Iată de ce a trebuit să vă luăm noi de acolo, ca să nu ajungeţi animale de prăsilă şi să înduraţi asemenea chinuri cumplite.

„Noi” însemna, bineînţeles, Consiliul – sonaţii religioşi, cum îi plăcea Johannei să-i numească, o biserică a izbăvirii, care învârtea banii cu lopata, finanţând salvarea şi educaţia fetelor, şi considera sacră orice formă de viaţă, de la oameni la insecte (evident, toate fetele se întrebaseră de care categorie aparţin ele).

După ce se risipiră ca un cârd de vrăbii, Johanna ţinu şedinţă în curte, cu ochii lucind de agitaţie.

– E fals. Trebuie să fie. Ne-au băgat pe gât o explicaţie idioată, ca să ne ţină închise aici. Vreau să zic, de ce să mai naşti pe cale naturală, când există pântece artificiale?

Catherine, care mai vedea încă în faţa ochilor bălţile de sânge de pe podea, se înfioră.

– Matroana a spus că nu-i aşa. Că, după părerea lor, naşterea naturală creează o legătură specială între Minte şi mama ei, dar că femeile trebuie să fie şi ele implicate, adică să fie treze în timpul naşterii.

– Prostii, replică Johanna, scuturând din cap. De parcă ar fi plauzibil aşa ceva. Vă spun eu, filmul e contrafăcut.

– Mie mi s-a părut real.

Catherine îşi aminti de ţipetele femeii, de zgomotul ca un plescăit, auzit atunci când Mintea se zbătuse ca să se elibereze din pântec, de teama de pe chipurile doctorilor.

– În filmele contrafăcute nu apare atâta… mizerie.

Mai văzuseră filme contrafăcute; imagini care se scurgeau natural, lin, actori înalţi şi musculoşi, actriţe drăguţe şi graţioase şi câteva defecte de suprafaţă, generate artificial, ca să pară toată treaba credibilă. Învăţaseră să le deosebească de cele reale; pentru că, în Instituţie, a distinge adevărul de minciună era o deprindere de care depindea supravieţuirea.

– Fac pariu că şi mizeria o pot falsifica, spuse Johanna. Pot falsifica orice, dacă aşa au chef.

Dar expresia de pe faţa ei îi contrazicea vorbele; până şi ea fusese şocată. Nici ei nu-i venea să creadă că ar fi mers atât de departe.

– Nu cred că-i o minciună, rosti Catherine, într-un final. Nu de data asta.

Şi nu trebui să se uite la chipurile celorlalte fete ca să ştie că erau şi ele de aceeaşi părere cu ea – chiar şi Johanna, în ciuda înverşunării sale – şi să simtă, în adâncul sufletului, că întâmplarea schimba complet situaţia.

***

Cuc apăru online când capsula se lansă din Palatul de Cinabru, în momentul acela răscolitor când Lan Nhen nu mai simţi gravitaţia navei, iar siluetele distante ale epavelor luară locul întunericului intim al leagănului din capsulă.

– Ce mai faci, verişoară? Ţi-a fost dor de mine? întrebă Cuc.

– Ca de-un foc devastator.

Lan Nhen verifică aparatura pentru ultima oară – capsula era funcţională şi uşor de manevrat, dar de-abia aveai loc să te strecori pe scaunul de pilotaj, iar ea fusese nevoită să-şi înghesuie cablurile şi terminalele în colţurile şi crăpăturile unei structuri proiectate exclusiv pentru evacuare de urgenţă. Ar fi putut cere Palatului de Cinabru o navetă de transport, dar capsula era mai uşor de controlat şi îi oferea mai multe şanse de-a se feri de apărarea din cimitirul epavelor.

– Ha, ha, ha, râse Cuc, deşi nu părea amuzată. Apropo, familia a aflat ce facem.

– Şi?

Cu câţiva ani în urmă, Lan Nhen ar fi fost bulversată. Acum, nu-i mai păsa. Ştia că face exact ceea ce trebuie. Nicio fiică nu ar lăsa o membră a familiei să putrezească într-un cimitir străin – dacă nu o putea salva pe strămătuşa ei, cel puţin îi aducea trupul înapoi, ca să fie înmormântat cum se cuvine.

– Îşi închipuie că ducem la îndeplinire unul din planurile nebuneşti ale Stră-strămătuşii.

– Ha! pufni Lan Nhen.

Degetele ei dansau pe taste, desenând traiectoria care urma s-o conducă la Citadela Ţestoasei, lăsându-şi, în acelaşi timp, suficientă forţă de propulsie pentru manevre neaşteptate.

– Nu eu sunt cea care vine cu planuri nebuneşti, sublinie Palatul de Cinabru pe un ton distras, pe canalul de comunicare. Le las pe seama tinerilor. Stai puţin…

Dispăru din vedere, pe urmă anunţă:

– Vin drone, copilă.

Bineînţeles. Doar nu era ca Exteriorii să-şi lase nepăzite nepreţuitele trofee de război.

– De unde?

Un strat translucid se suprapuse peste câmpul vizual al lui Lan Nhen, prin geamul capsulei, şi se umplu de puncte luminoase pe toată suprafaţa – o armată de drone deplasându-se cu viteză şi săgeţi indicând informaţii cinematice primare, precum şi conurile traiectoriei proiectate. Lan Nhen îşi înăbuşi o înjurătură.

– Aşa de multe? Exteriorilor le plac epavele la nebunie, nu?

Nu era o întrebare propriu-zisă, aşa că nu catadicsiră să-i răspundă nici Cuc, nici Palatul de Cinabru.

– Sunt drone defensive, care patrulează perimetrul. Te vom ghida noi printre ele, spuse Cuc. Dă-mi câteva minute, să mă conectez la sistemele Stră-strămătuşii…

Lan Nhen şi-o imagină pe verişoara ei pe puntea inferioară a Palatului de Cinabru, aşezată pe pat, cu faţa puţin aplecată în jos, cu chipul brăzdat de o expresie pe jumătate nedumerită, pe jumătate concentrată, tipică pentru ea în procesul gândirii – rămânea aşa minute la rând sau atât timp cât îi trebuia să găsească o soluţie. Pe geam, dronele se împrăştiau – veneau direct spre ea din toate părţile, într-un balet ameţitor, menit s-o copleşească. Şi ar fi copleşit-o, dacă nu s-ar fi mişcat destul de repede.

Rămase cu degetele deasupra comenzilor înainte de-a lua o hotărâre şi de-a se lansa într-o mişcare de ruliu, ca să evite cel mai apropiat ciorchine de drone.

– Verişoară, ce-ar fi să te grăbeşti puţin?

Niciun răspuns de la Cuc. Demonii s-o ia, nu era momentul să răsucească problema pe toate părţile. Lan Nhen înclină brusc capsula, ferindu-se în ultima clipă de o formaţie de drone care o ocoli numai ca să se întoarcă imediat, mult mai rapid decât anticipase ea. Strămoşii se mişcau repede, mult prea repede pentru motoarele cu propulsie ionică. Cuc va trebui să-i regândească traiectoria.

– Verişoară, ai văzut?

– Da, răspunse Cuc, pe un ton distant. Am luat-o deja în calcul. Ţinând cont de mărimea dronelor, era de aşteptat să folosească elice elicoidale.

– Ce spui e fascinant, dar…

Lan Nhen se strecură printre alte două valuri de drone, înjurând de mama focului când izbiturile făcură capsula să se clatine. Câtă vreme putea menţine viteza, avea să fie în regulă… Avea să fie în regulă…

– … dar probabil ai băgat de seamă că mie nu prea îmi pasă de tehnologie, mai ales nu acum!

O dungă roşie subţire îi apăru pe ecran – o traiectorie care se unduia şi se înclina ca dâra lăsată de un peşte speriat – tot traseul, până la Citadela Ţestoasei şi formaţiile ei de leagăne-capsulă. Părea să conducă direct în miezul norului de drone, deşi nu acela era aspectul cel mai îngrijorător.

– Verişoară, spuse Lan Nhen. Mi-e imposibil să fac asta…

Marja de eroare era nulă – dacă ar aluneca într-una din curbe, nu şi-ar mai recupera forţa necesară ca s-o ia şi pe următoarea.

– E singura soluţie. Vocea lui Cuc suna indiferentă. Actualizez pe parcurs, dacă Stră-strămătuşa vede o deschidere. Dar, deocamdată…

Lan Nhen închise ochii o clipă – îi înălţă spre Cer, deşi Cerul se întindea peste tot în jurul ei – şi adresă o rugăciune şoptită strămoşilor săi, implorându-i s-o ocrotească. Apoi îi coborî spre ecran şi se lansă în zbor, mâinile fluturând şi schimbându-se între ele deasupra comenzilor, reglând automat traiectoria capsulei – alunecă în mijlocul roiului de drone, în ele, departe de ele, descriind un traseu neregulat de-a curmezişul sectorului de spaţiu care o separa de Citadela Ţestoasei. În toată vremea asta, nu-şi luă ochii de la stratul translucid – degetele îi alergau pe comenzi, ajustând orice deviere a cursului, cât de mică, în funcţie de traiectoria fixată – şi lua curbe cu o fracţiune de secundă înainte ca eroarea de pe traseu să devină perceptibilă.

– Ajungi imediat, spuse Cuc, cu o urmă de încurajare în glas. Hai, verişoară, poţi s-o faci…

În faţa ei, la mică distanţă, trona Citadela Ţestoasei: leagănele-capsulă se contractaseră de atâta nefolosinţă, dar hangarul de andocare pentru navete şi capsule externe rămăsese intact, intrarea lui, o linie cenuşie subţire pe suprafaţa metalică a jumătăţii inferioare a navei.

– E închis, rosti Lan Nhen, respirând greu.

Înainta repede, mult prea repede, împrăştiind dronele din calea ei ca nişte şoareci speriaţi, iar dacă hangarul nu se deschidea…

– Verişoară!

Vocea lui Cuc se auzi parcă de foarte departe, înăbuşită, în sistemul de comunicare:

– Am discutat despre asta. În mod normal, nava a intrat în stare de urgenţă când a fost lovită şi ar trebui să deschidă…

– Şi dacă nu-l deschide? întrebă Lan Nhen.

Nava se desluşea uriaşă, ameninţând să-i acopere tot geamul, destul de aproape ca să-i poată număra capsulele, să le vadă suprafeţele pătate – Lan Nhen bănuia cât de brutal ar fi impactul dacă propria ei capsulă s-ar izbi de o suprafaţă care nu ceda prea uşor.

Cuc nu răspunse. Nici nu era nevoie; ştiau amândouă ce s-ar întâmpla dacă s-ar produce impactul. Strămoşii mei, ocrotiţi-mă, repeta întruna Lan Nhen, în timp ce uşile hangarului veneau spre ea cu viteză, tot închise – strămoşii mei, ocrotiţi-mă…

 

Se apropiase suficient ca să vadă straturile fine de gravuri de pe uşi când acestea se dădură la o parte – suprafaţele de metal glisară dinspre centru, dezvăluind o deschizătură suficient de largă pentru a trece prin ea o navă mică. Capsula se strecură prin spaţiul disponibil: întunericul acoperi cabina de pilotaj când uşile se închiseră glisând din nou, iar capsula patină scurt şi se opri, zguduind-o pe Lan Nhen ca pe o păpuşă dezarticulată.

Îi trebui un timp să se oprească din tremurat şi să-şi desfacă centura de siguranţă, ca să poată ieşi din capsulă şi să facă primii paşi nesiguri pe navă.

Mica lampă din costumul ei lumina nimic altceva decât o masă de umbre tulburi: hangarul era destul de spaţios ca să adăpostească nave mult mai mari. Cu treizeci de ani în urmă, fusese plin, fără îndoială, dar Exteriorii probabil că înlăturaseră toate navele când târâseră epava acolo.

– Am intrat, şopti Lan Nhen şi plecă pe întuneric, în căutarea camerei inimii şi a Minţii care era strămătuşa ei.

***

– Îmi pare rău, îi spuse Jason lui Catherine. Consiliul nu a aprobat locul de muncă pe care ţi l-ai ales.

Catherine stătea ţeapănă în scaun, încercând să ignore costumul incomod – i se desfăcea prea mult peste piept şi era prea evazat la şolduri. În plus, trebuise să scurteze în grabă pantalonii, după ce ea şi Johanna constataseră că le greşise lungimea croitoreasa.

– Înţeleg, rosti ea, pentru că altceva chiar nu era de spus.

Jason lăsă capul jos, sfredelind cu privirea metalul biroului său, de parcă aşa i-ar fi putut găsi o slujbă din pământ, din iarbă verde. Catherine ştia că e bine intenţionat, că, probabil, se oferise să-i comunice rezultatul el însuşi, în loc s-o lase în seama unui străin căruia nu i-ar fi păsat de ea nici cât negru sub unghie – dar în clipa aceea nu voia să i se aducă aminte că Jason lucrează pentru Consiliul pentru Protecţia Refugiaţilor Dai Viet, că fusese şi el implicat, cât de puţin, în a o împiedica să-şi îndeplinească dorinţele de viitor.

În cele din urmă, Jason spuse încet, prudent – recitând un discurs pe care, fără îndoială, îl mai rostise de zece ori în ziua respectivă:

– Guvernul alege cu mare grijă slujbele pentru refugiaţi. S-a considerat că a te trimite pe o staţie spaţială ar fi… neproductiv.

Neproductiv. Catherine continuă să zâmbească; îşi păstră masca, deşi o durea să-şi tot ridice colţurile gurii, să-şi încreţească pielea din jurul ochilor, ca şi când ar fi fost mulţumită.

– Înţeleg, repetă ea, ştiind că ar fi fost inutil să spună altceva. Mulţumesc, Jason.

El se înroşi în obraji.

– Am încercat să-ţi susţin cauza, dar…

– Ştiu.

Era funcţionar, atâta tot. Un funcţionar tânăr, de la baza piramidei Consiliului, şi nu avea cum să-i ofere ceea ce-şi dorea, chiar dacă ar fi vrut să o favorizeze. Şi, oricum, rezultatul nici măcar nu o luase prin surprindere. După Mary, Olivia şi Johanna…

– Uite, propuse Jason, hai să ne întâlnim deseară, bine? Te duc într-un loc în care să uiţi de toate astea.

– Ştii că nu-i aşa de simplu, răspunse Catherine.

De parcă un restaurant, o alunecare pe o cascadă furioasă sau orice altă activitate încântătoare plănuia Jason ar putea-o face să uite.

– Ştiu, dar nu pot face nimic în legătură cu Consiliul, spuse el, cu glas ferm. Însă mă pot asigura că te vei simţi bine deseară.

Catherine îi oferi un zâmbet forţat.

– O să ţin minte. Mulţumesc.

Când ieşi din clădire, trecând pe sub arcadele ample, văzu scânteierile soarelui pe geamuri – o fracţiune de secundă, nu mai fu ea însăşi –, admiră îndelung lumina stelelor reflectată într-un ochi de sticlă, urmări cu privirea o femeie mai în vârstă pipăind un zid şi zâmbindu-i cu o tristeţe răscolitoare… Clipi şi momentul pieri, deşi sentimentul de tristeţe, de nelinişte persista, ca şi când lui Catherine îi scăpa din vedere un lucru esenţial.

Johanna o aştepta pe trepte, cu braţele încrucişate în faţă şi o privire care părea că străpunge gazonul.

– Ce ţi-au spus?

Catherine scutură din umeri, întrebându-se cum e posibil ca un gest atât de simplu să coste aşa de mult.

– Exact ce ţi-au spus şi ţie, îmi închipui. Neproductiv.

Ceruseră toate acelaşi gen de slujbă – un post în spaţiu, fie la un observator, fie pe o staţie spaţială, fie, în cazul Johannei, să facă parte din echipajul unei nave de mică viteză. Şi toate fuseseră refuzate, primind ca răspuns variante ale aceluiaşi motiv.

– Tu ce-ai primit? o întrebă Johanna.

Îşi reciclase deja înştiinţarea boţită la terminalul cel mai apropiat; mergea în nord, la Steele, pe un şantier arheologic.

Catherine scutură din umeri cu o nepăsare care-i era străină. Întotdeauna se simţiseră în largul lor sub stele – întotdeauna tânjiseră să plece în spaţiu, le încercase aceeaşi dorinţă de a fi mai aproape de planetele lor natale – să atârne, imponderabile şi fără a fi legate, într-un loc unde nu erau cântărite, nu erau judecate dacă nu respectau nişte valori care, până la urmă, nici măcar nu le aparţineau.

– Redactor de ştiri.

– Măcar nu te muţi foarte departe, spuse Johanna, cu o umbră de invidie în voce.

– Nu.

Birourile companiei de reţea erau la două străzi de Instituţie.

– Pun pariu că Jason ţi-a pus o vorbă bună.

– Nu mi-a zis nimic despre asta…

– Normal că nu ţi-a zis, pufni uşor Johanna.

Nu-i prea păsa de Jason, dar ştia cât de mult înseamnă compania lui pentru Catherine – cât de mult avea să însemne în continuare, dacă urma să le separe un continent întreg.

– Jason vorbeşte despre eşecurile lui pentru că îl deranjează. N-ai să-l auzi niciodată vorbind despre reuşitele lui. Ar trăi cu impresia că se laudă. Expresia de pe chipul Johannei se schimbă, se îmblânzi. Îi pasă de tine, să ştii… Îi pasă cu adevărat. Ai noroc cu carul.

– Ştiu, spuse Catherine, gândindu-se la buzele lui atingându-le pe ale ei, la braţele lui, care o strângeau până se simţea întreagă, împlinită. Ştiu.

Noroc cu carul – ea şi Jason şi noul ei apartament, vechile ei obsesii, faptul că stătea aproape de Instituţie – deşi nu era chiar sigură dacă asta era o binecuvântare, dacă voia să-şi amintească de anii în care Matroana le vârâse în cap cu forţa cum să se poarte: lipsurile la care le supunea dacă nu vorbeau perfect galactica; orele petrecute curăţind toaletele din cămin, pentru că făcuse mofturi la masă sau noaptea pe care o petrecuseră închise afară, goale, pe un frig crâncen, pentru că nu-şi amintiseră care preşedinte galactic colonizase Staţia Longevity – Matroana le găsise înghesuite una într-alta, încercând să se încălzească şi să nu adoarmă, apoi le trimisese la Disciplinar încă cinci ore, certându-le că se purtaseră ca nişte animale sălbatice.

Catherine îşi înfipse unghiile în palmă – lăsă durerea să o readucă în prezent, pe treptele care duceau la birourile centrale ale Consiliului, departe de Instituţie şi de tot ceea ce însemna ea.

– Suntem libere, rosti, într-un sfârşit. Asta-i tot ce contează.

– Nu vom fi libere niciodată, replică Johanna, pe un ton sumbru, intens. Pe dosarele tale scrie „Instituţia”. Şi dacă n-ar scrie, chiar crezi că ne-am putea integra undeva?

Nu mai era nimeni ca ele pe Prima, unde Dai Viet nu erau bine-venite; nu cu ochii aceia, nu cu pielea de culoarea aceea – nu cu felul acela de a se purta, pe care nici anii petrecuţi în Instituţie nu l-au putut schimba.

– Te-ai întrebat vreodată…

Vocea Johannei se stinse, ca şi cum s-ar fi gândit la un lucru prea impresionant ca să fie exprimat în cuvinte.

– Ce anume să mă întreb?

Johanna îşi muşcă buza.

– Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să fi stat cu părinţii noştri? Cu părinţii noştri adevăraţi.

Părinţii pe care nu şi-i puteau aminti. Făcuseră şi socoteala – niciun copil din Instituţie nu-şi amintea nimic din cele întâmplate înainte de a ajunge acolo. Matroana le explicase că fuseseră foarte tinere când le luaseră, că aşa fusese cel mai bine. Johanna, bineînţeles, găsise o justificare mai sinistră: Instituţia făcuse ceva pupilelor sale, ca să fie mai ascultătoare. Pentru o clipă, Catherine îşi închipui viaţa printre Dai Viet – o imagine idilică a unei familii armonioase, ca în holofilme – un miraj care se spărgea în bucăţi când îl compara cu realitatea inevitabilă a filmului cu femeia care năştea.

– Ne-ar fi folosit ca animale de prăsilă, spuse Catherine. Ai văzut…

– Ştiu ce-am văzut, se răsti Johanna. Dar poate… Era albă la faţă. Poate n-ar fi fost chiar aşa de rău, în comparaţie cu ceea ce am fi primit în schimb.

Ar fi primit dragoste, ar fi fost demne de laudă şi s-ar fi putut integra, ar fi fost capabile să privească stelele fără a se întreba care dintre ele era casa lor – fără a visa la clipa când se vor putea întoarce la familiile lor.

Catherine îşi mângâie pântecele, cu gândul la film – la obiectul care se târâse afară din burta femeii, la muchiile metalice şi la cristalul sclipitor, acoperit de sângele mamei – şi, pentru o clipă, avu senzaţia că ea era femeia aceea – plutea deasupra propriului corp, desprinsă de învelişul ei carnal, se vedea pe sine în durerile naşterii. Apoi senzaţia dispăru, dar ea se simţea în continuare risipită, mai împrăştiată decât ar fi fost normal să fie – privindu-se de la distanţă şi urmărindu-şi propria viaţă trecând pe lângă ea, măruntă şi fără noimă, mărginită de graniţe stricte de la început până la sfârşit.

Poate că Johanna avea dreptate. Poate că nu ar fi fost atât de rău, până la urmă.

***

Nava era mai mică decât se aşteptate Lan Nhen – o judecase după experienţa avută cu Palatul de Cinabru, care aparţinea unei generaţii mai vechi, însă Citadela Ţestoasei, deşi îndeplinea aceleaşi funcţii, era mult mai mică.

Lan Nhen urcă din hangar în încăperile vii, cu echipamentul atârnat pe umeri. Se aşteptase la un sistem defensiv sofisticat, asemenea dronelor, dar nu întâmpină niciun fel de rezistenţă. Doar pereţii îi dădeau sentimentul acela insinuant, familiar, al unei nave însufleţite, un semn că Mintea pe care o adăpostea era încă vie – chiar dacă atârna de un fir de păr. Pereţii erau goi, fără desenele migăloase cu care se obişnuise în Palatul de Cinabru – fără caligrafie derulată, fără picturi curgătoare, închipuind peisaje stelare sau flori, fără zgomot ambiental, vibraţii de coarde sau orice alt sunet care să însufleţească liniştea.

Nu era timp de pierdut – Cuc îi spusese că aveau două ore la dispoziţie între momentul în care acţiona apărarea perimetrului şi cel în care dispozitivele de siguranţă mai solide se activau manual –, însă nu se putu abţine: aruncă o privire într-una din încăperile vii. Era tot goală, cu pereţii găuriţi de gloanţe. Singura culoare o dădeau petele de sânge uscat de pe un scaun, amintirea prăbuşirii tragice a navei – execuţia ocupanţilor săi, târârea epavei în cimitir – sânge uscat şi holograma unei femei pe o masă, a unei mame sau bunici adorate: un tablou sec, uitat, fără ofrande sau tămâie, tot ce rămăsese dintr-un altar ancestral distrus. Lan Nhen scuipă pe jos, ca să ţină la distanţă spiritele rele, apoi reveni pe coridor.

Avea cu adevărat senzaţia că se află într-un mausoleu – ca atunci când sora ei mai mare le provocase, pe ea şi pe Cuc, să petreacă o noapte în sanctuarul ancestral al familiei şi nu puseseră geană pe geană – nu din cauza monştrilor, ci a liniştii atotstăpânitoare care se infiltrase pretutindeni, printre mirosul de tămâie şi ofrandele funerare, amintindu-le că şi ele erau muritoare.

Că şi Minţile puteau muri – că salvarea era inutilă – nu, nu-şi permitea să gândească aşa. Cuc îi stătea alături şi împreună aveau să…

N-o mai auzise pe Cuc de-o vreme încoace.

Se opri în loc – nu o tulbura doar liniştea de pe navă, ci şi tăcerea de mormânt a dispozitivului ei de comunicare. De când – de când intrase în Citadela Ţestoasei – atunci o auzise ultima dată pe verişoara ei, vorbindu-i, calmă, despre starea de urgenţă, despre uşile hangarului, spunându-i că avea să se termine cu bine…

Îşi verifică dispozitivul de comunicare. Funcţiona, dar, orice frecvenţă selecta, nu auzea decât paraziţi. În cele din urmă, găsi un canal mai puţin aglomerat.

– Verişoară? Mă auzi?

Zgomot pe linie.

– Foarte… prost. Cu greu recunoscu vocea lui Cuc. Sunt… interferenţe…

– Ştiu, spuse Lan Nhen. Se aud paraziţi pe toate canalele.

Cuc nu răspunse imediat, iar când o făcu, vorbi cu voce aparent şi mai distantă – o nouă problemă îi captase atenţia.

– Nu… zgomot. Se transmit… date. Trebuie să…

Apoi comunicarea se întrerupse. Lan Nhen încercă toate frecvenţele, sperând să nimerească una mai puţin parazitată, însă nu avu noroc. Îşi înăbuşi o înjurătură – nu se îndoia că verişoara ei avea să găsească o cale de a sparge blocajul ridicat de Exteriori în jurul  navei, dar ceea ce-i spusese era pur şi simplu bizar. De ce să transmită date? Întreruperea comunicaţiilor presupuşilor atacanţi nu părea destul de importantă – cel puţin nu în comparaţie cu dronele defensive sau alte mecanisme similare.

Străbătu coridoarele, urmând calea în spirală către camera inimii – nu auzea decât paraziţi, un cântec al pulsaţiilor care-i anula orice gând coerent – măcar era mai bine decât liniştea, decât sentimentul că înaintează pe sub apă într-un oraş părăsit – sentimentul acela că venea prea târziu, că strămătuşa ei murise deja şi nu mai putea fi salvată, că nu mai avea ce face aici, decât s-o omoare, să-i pună capăt suferinţei…

Îşi aminti, fără nicio legătură cu prezentul, de un film cu străbunica ei aşezată confortabil în camera inimii – în primii ani de viaţă ai Citadelei Ţestoasei, în momentele acelea cruciale din copilărie când mama navei rămăsese la bord, ca să călăuzească Mintea spre maturitate. Străbunica îi spunea poveşti navei, iar Citadela Ţestoasei se străduia să imite cuvintele rostite în textele derulate pe pereţii ei, râzând încântată ori de câte ori reuşea – veselă şi tânără, neştiind în ce fel i se va schimba, până la urmă, existenţa.

Spre deosebire de restul navei, camera inimii era plină ochi – cu echipamentele Exteriorilor, care năpădeau locul de odihnă al Minţii în mijlocul încăperii, acoperind-o de sus până jos, astfel încât Lan Nhen nici nu vedea luciul metalului de dedesubt. Dădu un ocol larg ansamblului bizar – spiţele şi proeminenţele navei formau unghiuri curioase, sclipind de un lichid negru pe care nu-l recunoscu –, iar echipamentele îngrămădite peste Minte, o masă de cabluri şi aparate neobişnuite, arătau ca şi când ar fi fost nevoie de mult timp ca să fie puse în ordine.

Erau ecrane peste tot, expuneau zeci de grafice şi diagrame care se modificau pe măsură ce urmăreau variabile pe care Lan Nhen nu reuşea să le identifice – semne vitale, pesemne, deşi n-ar fi putut spune precis care anume.

Lan Nhen se înclină în direcţia Minţii, o tânără în faţa cuiva mai în vârstă – superficial, din moment ce nu era sigură dacă Mintea o vede sau nu. Nu sesiză nicio reacţie, nici verbală, nici de altă natură.

Strămătuşa ei era acolo. Trebuia să fie.

– Verişoară, auzi vocea lui Cuc, aspră, limpede şi neobişnuit de îngrijorată.

– Cum se face că te aud bine? întrebă Lan Nhen. Pentru că sunt în camera inimii?

Cuc pufni.

– Nici vorbă. De acolo provin toate datele. Pur şi simplu am găsit o soluţie ca să filtrez transmisiunile de la ambele capete. O problemă fascinantă…

– Crezi că acum e momentul? Vreau să mă ghidezi, ca să reanimez…

– Nu. Mai întâi trebuie să auzi ce am de spus.

***

Apelul sosi noaptea: un bărbat în uniforma Consiliului ceru să stea de vorbă cu Catherine George – de parcă n-ar fi ştiut că discută chiar cu ea, că ea e aceea care stă, răvăşită şi palidă, în faţa ecranului, la trei dimineaţa.

– Eu sunt.

Alungă povara coşmarurilor – se trezea tot mai des în toiul nopţii, cu amintirea petelor de sânge pe tot corpul, a stelelor fărâmiţându-se sub ochii ei, neajutorate – a unui scrâşnet şi a unui moment când atârna singură în beznă, conştientă că primise o lovitură mortală…

Vocea bărbatului era calmă, neutră. Avusese loc un accident în Steele, un eveniment regretabil, care n-ar fi trebuit să se fi petrecut, iar membrii Consiliului doreau să-i transmită condoleanţe – îşi cereau scuze că o apelează atât de târziu, dar s-au gândit că ar trebui să ştie…

– Înţeleg, spuse Catherine.

Îşi menţinea statura ţeapănă incomodă – amintindu-şi de ultima oară când se aflase în faţa Consiliului – atunci când Jason îi spusese că dorinţa ei de a merge în spaţiu ar fi fost neproductivă. Când îi spuseseră Johannei…

Johanna.

După un timp, cuvintele bărbatului începură să alunece pe lângă ea ca stropii de apă pe sticlă – asigurări mincinoase, condoleanţe prefăcute, în timp ce ea stătea ca şi când cineva i-ar fi smuls inima din piept, înăbuşindu-şi dorinţa de a plânge, de a vomita – voia să dea timpul înapoi, să se întoarcă înapoi, în săptămâna trecută, la crenguţele de cais pe care i le oferise Jason cu un zâmbet timid – să inspire aroma puternică şi stridentă a tortului de lămâie pe care îl pregătise pentru ea, să revadă expresia goală, prudentă, de pe faţa lui, în timp ce aşteaptă să vadă dacă îi place –voia să fie strânsă în braţe şi să i se spună că totul era bine, că lucrurile se sfârşeau cu bine, că Johanna avea să fie bine.

– Le vom apela şi pe celelalte prietene ale ei, spuse bărbatul, dar, cum voi două aţi fost mai apropiate…

– Înţeleg, zise Catherine – bineînţeles că el nu înţelegea ironia, faptul că acelaşi răspuns îl dăduse şi Consiliului – lui Jason – ultima dată.

Bărbatul întrerupse legătură şi ea rămase singură în cameră, respingând sentimentul care ameninţa s-o copleşească – senzaţia, nu neapărat nouă, că i se rupe ceva în pântec, conştientizarea ideii că locul ei nu era printre galactici, că nu se afla aici pentru că aşa dorise şi că nu putea pleca; că propria ei viaţă ar fi trebuit să fie mai împlinită, mai mulţumitoare decât moartea aceasta înceată, cu fiecare clipă, scriind reclame la furaje, fără să i se recunoască vreodată contribuţia – că viaţa Johannei ar fi trebuit să fie mai împlinită…

Ecranul pâlpâia încă – un mesaj anterior de la Consiliu pe care nu-l observase? Dar de ce…

Pipăind pe întuneric, comandă extragerea mesajului – ecranul se întunecă scurt, cât dură decomprimarea textului – apoi se trezi cu chipul Johannei în faţă.

În prima clipă – atemporală, dureroasă – Catherine se simţi uşurată, crezând că fusese o greşeală, că Johanna trăia; apoi îşi dădu seama că fusese o proastă – nu era un apel, ci doar un mesaj din mormânt.

Johanna era palidă, atât de palidă, încât Catherine vru s-o strângă în braţe, să-i spună vechea minciună că totul va fi bine – dar nu avea să-i mai vorbească, nici acum, nici altă dată.

– Îmi pare rău, Catherine, spuse Johanna.

Îi tremura vocea, iar cearcănele îi acopereau jumătate de obraz, transformând-o într-un coşmar din filmele de groază – o fantomă, un suflet tulburat, un spirit rău, disperat după carne de om.

– Nu mai pot să fac asta, nu mai pot. La Instituţie a fost bine; dar aici e rău. Mă trezesc noaptea şi mi-e rău – de parcă tot binele s-ar fi scurs din lume, de parcă mâncarea nu ar avea gust, de parcă aş aluneca, precum stafiile, printre zilele vieţii mele, de parcă întreaga mea viaţă nu ar avea rost şi nici o fărâmă de adevăr în ea. Nu ştiu ce ne-au făcut cu amintirile la Instituţie, dar acum ies la suprafaţă. Simt că mă rup în două. Îmi pare rău, dar nu mai pot suporta. Nu… Întoarse scurt capul de la camera de filmat, apoi se uită din nou la Catherine. Trebuie să plec.

– Nu, şopti Catherine, dar nu putu schimba nimic, nu putea face nimic.

– Dintre noi două, tu ai fost întotdeauna mai puternică, vorbi Johanna. Te rog să nu uiţi asta. Te rog. Catherine.

Pe urmă, filmul se opri, liniştea puse stăpânire pe cameră, grea şi insuportabilă, iar lui Catherine îi veni să plângă, deşi nu-i mai rămăseseră lacrimi.

– Catherine? o strigă Jason din dormitor, cu voce somnoroasă. E prea devreme să-ţi verifici mesajele de la serviciu…

Serviciu. Dragoste. Fără noimă, spusese Johanna. Catherine merse la ochiul de geam uriaş şi privi fix oraşul întins dedesubt – puternica Prima, centrul Federaţiei Galactice, clădirile scăldate în lumină, străzile străbătute de plutitoare; clădirea masivă a Parlamentului în mijloc, dovada mândră că Federaţia Galactică încă le stăpânea galaxia.

Ardeau prea multe lumini ca să se vadă stelele, dar Catherine le bănuia, le simţea încă atracţia – îşi amintea şi acum că una dintre ele era casa ei.

O minciună, spusese Johanna. O plăsmuire, ca să ne poată ţine pe loc, aici.

– Catherine?

Din spatele ei, Jason o cuprinse pe după umeri – cu obişnuita lui tandreţe stângace, ca în ziua când se oferise să împartă cu ea apartamentul, lăsându-şi greutatea pe un singur picior şi nereuşind s-o privească în ochi.

– Johanna a murit. S-a sinucis.

Nu-l văzu, ci-l simţi cum se crispează şi, după o vreme îl auzi vorbind cu glas schimbat:

– Îmi pare atât de rău. Ştiu ce mult a însemnat…

Lăsă propoziţia neterminată şi păstră, şi el, liniştea, privind oraşul.

Dăinuia un sentiment – acelaşi pe care ea îl avusese în copilărie, când se trezea, senzaţia difuză că ceva nu era bine cu lumea, că umbrele o urmăreau, aşteptând clipa cea mai potrivită ca s-o înhaţe; că nu revenise complet în trupul său – că mâna lui Jason pe umărul ei era atingerea unei fantome, că nici dragostea lui nu era suficientă pentru ca ea să fie în siguranţă. Că lumea se fractura în jurul ei, din nou şi din nou – inspiră adânc, sperând să alunge senzaţia. Desigur, nu era decât suferinţă, decât extenuare – dar senzaţia nu voia să dispară, ci îi stârni o greaţă iminentă.

– Ar fi trebuit să ne omorâţi, rosti Catherine. Ar fi fost mai omenos.

– Să vă omorâm?

– Când ne-aţi luat de lângă părinţii noştri.

Jason tăcu o vreme, apoi spuse:

– Noi nu ucidem. Ce crezi că suntem, monştrii din poveştile cu zâne, care-i omoară şi-i ard pe aceia care nu arată ca ei? Nu suntem deloc aşa.

Nu mai părea nesigur sau stângaci. Ca şi cum Catherine ar fi eliberat în el un izvor, ca şi cum i-ar fi zgâriat pielea şi ar fi găsit numai reflexe primare sub ea.

– Ne-aţi şters amintirile.

Catherine nu făcu niciun efort ca să-şi ascundă amărăciunea din voce.

– Am fost nevoiţi. Jason clătină din cap. Altfel, v-ar fi omorât. Doar ştii şi tu.

– Cum pot avea încredere în tine?

Uită-te la Johanna, ar fi vrut să-i spună. Uită-te la mine. Cum poţi să spui că a meritat?

– Catherine… În glasul lui Jason se strecură lehamitea. Am mai discutat despre asta. Ai văzut filmele din primele zile. Nu ne-am dus după voi ca să vă furăm copilăria, nici pe-a voastră, nici pe-a altora. Dar când ai rămas… intactă, s-au întâmplat accidente. Neglijenţă. Ca Johanna.

– Ca Johanna.

Lui Catherine îi tremura acum vocea; dar Jason nu se mişcă, nu făcu nimic care s-o aline sau s-o apropie de el. Într-un sfârşit, ea se răsuci să-l privească în ochi şi-l văzu transfigurat de lumină, cu privirea întoarsă de la ea, cu fiecare celulă a fiinţei sale pătrunsă de convingerea că are dreptate, că erau în regulă şi că o copilărie furată era un preţ mic de plătit ca să devii galactic.

– Vă foloseaţi de orice, rosti Jason cu voce scăzută, domoală – explicând unui copil viaţa, un scenariu pe care îl repetaseră la nesfârşit în anii petrecuţi împreună, revenind întotdeauna la alegerea aceea monstruoasă, de neiertat, care fusese luată în locul lor. Foarfeci, cuţite, sticle sparte. Vă tăiaţi venele, vă spânzuraţi, vă umflaţi cu droguri… Am fost nevoiţi… a trebuit să vă blocăm amintirile, să vă transformăm în nişte tăbliţe goale.

– Aţi fost nevoiţi.

Catherine tremura acum; iar el tot nu-şi dădea seama. Tot nu reuşea să-l facă să înţeleagă.

– Îţi jur, Catherine. A fost singura soluţie.

Ea ştia, ştiuse dintotdeauna că Jason spunea adevărul – nu pentru că avea dreptate, ci pentru că el chiar nu-şi putea imagina un alt viitor pentru ele.

– Înţeleg, rosti ea.

Greaţa, sentimentul ruperii nu voiau s-o părăsească – dezgust faţă de el, faţă de viaţa care o ţinea ca într-o capcană, faţă de ceea ce devenise sau faţă de ceea ce o făcuseră alţii să devină.

– Crezi că mie îmi place? o întrebă Jason cu amărăciune. Crezi că mă ajută să dorm mai bine noaptea? În fiecare zi urăsc alegerea făcută, deşi nu eu sunt cel care am făcut-o. În fiecare zi mă întreb dacă nu ar fi putut face altceva Consiliul, dacă nu ar fi putut găsi altă soluţie decât aceea de a vă priva de absolut tot ceea ce eraţi.

– Nu de tot, îl contrazise Catherine calmă, precaută. Încă mai arătăm ca Dai Viet.

Jason făcu o grimasă, părând stânjenit.

– Acesta e corpul tău, Catherine. Sigur că nu aveau de gând să ţi-l fure şi pe el.

Bineînţeles; şi, dintr-o dată, văzându-l atât de stingher, lui Catherine îi trecu prin minte că i-ar fi putut schimba şi trupul, la fel de uşor ca amintirile; i-ar fi putut face pielea mai deschisă, ochii mai puţin distinctivi; ar fi putut-o ajuta să se integreze în societatea galatică. Dar nu procedaseră aşa. Le ţinuseră în frâu până în ultima clipă, ar fi spus Johanna.

– Trageţi linia când vine vorba de trupul meu, dar amintirile vi se pare corect să mi le furaţi?

Jason oftă; se răsuci către fereastră, cu ochii la stradă.

– Nu, nu e corect şi îmi pare rău. Dar cum altfel să vă fi ţinut în viaţă?

– Poate că nu doream să rămânem în viaţă.

– Nu vorbi aşa, te rog. I se schimbase vocea, devenise temătoare, protectoare. Catherine. Oricine merită să trăiască. Mai ales tu.

Poate că nu merit, îşi zise ea, dar Jason o lipi de el, refuzând să-i dea drumul – ancora cu care ea se lega de apartament, de camera de zi, de viaţă.

– Tu nu eşti Johanna. Ştii asta.

Cea mai puternică dintre noi două, spusese Johanna. Catherine nu se simţea puternică, ci fragilă şi plutind în voia sorţii.

– Nu, vorbi ea, până la urmă. Sigur că nu sunt.

– Hai, o chemă Jason. Îţi pregătesc o infuzie – arăţi ca şi când ai mare nevoie de ea. Stăm de vorbă în bucătărie.

– Nu.

Catherine ridică ochii – îi căută buzele pe întuneric, sorbindu-i respiraţia şi căldura, ca să-şi umple golul lăuntric.

– Nu de infuzie am nevoie.

– Eşti convinsă?

Jason părea nesigur – dulce, inocent şi naiv, exact ceea ce o atrăsese la el.

– Nu eşti în starea în care să…

– Sst, rosti ea, acoperindu-i cu mâna buzele pe care le sărutase. Sst.

Mai târziu, după ce făcuseră dragoste, Catherine îşi propti capul în scobitura braţului său, ascultându-i pulsul lent al inimii, ca şi când ar fi ascultat linia vieţii, şi se întrebă câtă vreme avea să fie în stare să se ferească de pustietate.

***

– Sunt transmise către Prima, spuse Cuc. Toate datele sunt direcţionate pe Prima şi provin de la aproape fiecare navă din cimitir.

– Nu înţeleg, mărturisi Lan Nhen.

Îşi conectase propriul echipament la navă, schimbând cu grijă terminalele cărora nu le găsea rostul – nu îndrăznise să se apropie de centru, acolo unde tehnologia Exteriorilor năpădise locul de odihnă al strămătuşii sale, ascunzând vederii Mintea şi masa de conectori care o legau de navă.

Unul din ecrane îşi lansă programul de protecţie: noaptea pe o planetă pe care Lan Nhen nu o recunoscu – una din Exterior, cu plutitoare aerodinamice şi roiuri de roboţi-asistenţi, străzi late, impersonale, cu copaci prea înalţi şi perfecţi ca să fie altceva decât produsul a ani de zile de cultivare artificială.

– Nu e aici, spuse Cuc.

– Nu…

Lan Nhen vrusese să spună că nu înţelege, apoi o izbi sensul celor rostite de Cuc.

– Nu e aici? Trăieşte, Cuc. Văd nava. O aud peste tot în jur…

– Da, da, încuviinţă Cuc, puţin nerăbdătoare. Dar asta e… echivalentul proceselor inconştiente, ca respiratul în somn.

– Adică visează?

– Nu, răspunse Cuc. Făcu o pauză, pe urmă, vorbi cu multă atenţie: Cred că e pe Prima, verişoară. Datele care sunt transmise – par a fi procese de gândire ale Minţii, cu nivel de compresie ridicat şi amestecate toate la un loc. Probabil că la capătul celălalt sunt decomprimate şi trimise la… Of, nu ştiu unde! Oriunde li se pare potrivit celor de acolo.

Lan Nhen îşi reţinu încă o dată impulsul de a-i blestema ignoranţa mărturisită şi reveni la ceea ce ştiau.

– Pe Prima.

Ce enormitate! Să iei o Minte – o navă preaiubită, cu propria ei familie – s-o adormi şi s-o trezeşti în altă parte, pe o planetă necunoscută, într-o cultură străină – să o răsădeşti ca pe o floare sau ca pe un copac…

– E pe Prima.

– Se află într-un terminal sau e folosită ca sursă de energie, spuse Cuc.

– Dar de ce ar face cineva aşa ceva? Consumă foarte multă energie numai pentru a obţine un computer suplimentar.

– Ţi se pare că-i pricep pe Exteriori? Lan Nhen şi-o imagină pe Cuc aruncându-şi braţele în aer, în gestul acela pe care-l făcea de atâtea ori. Îţi spun ce-am aflat, verişoară, atât.

Pe Exteriori – Federaţia Galactică a Planetelor Unite – nu-i puteai înţelege niciodată. Erau urmaşii unei flote a Exodului care nimerise într-o galaxie izolată: lăsaţi singuri şi izolaţi decenii la rând, se întorseseră unii împotriva celorlalţi într-o operaţiune amplă de purificare etnică, înainte de a-şi părăsi planetele natale în calitate de concurenţi la întrebuinţarea resurselor şi a planetelor locuibile.

– Bine, bine. Lan Nhen inspiră adânc, încet, şi încercă să se concentreze pe problema prezentă. Îmi poţi arăta cum să întrerup transmisia radio?

Cuc pufni:

– În locul tău, aş repara mai întâi nava.

Lan Nhen îngenunche lângă echipamente şi studie cablul care se încolăcise în jurul scheletului navei.

– Bine, hai să vedem pentru ce am venit. Vezi ceva?

Tăcere, apoi holograma în mărime naturală a lui Cuc pluti în faţa ei – deşi avatarul avea doar nişte trăsături generale, Stră-strămătuşa reuşi să redea suficiente pentru ca Lan Nhen să-şi dea seama că nu putea fi decât Cuc.

– Drăguţ, spuse ea.

– Ha-ha-ha, râse Cuc. Nu-i suficientă lăţime de bandă pentru nimicuri – trebuie să o păstrăm pentru detalii aici, la tine. Ridică o mână şi arătă spre unul din ecranele cele mai îndepărtate, de lângă perete. Deconectează-l pe acela primul.

O treabă înceată, dureroasă, Cuc dădea indicaţii, iar Lan Nhen verifica înainte de a deconecta şi de a muta. De două ori îşi apropiase degetele prea mult de un cablu şi simţi pericolul de electrocutare – era mult prea aproape ca să fie în siguranţă.

Se deplasară de lângă perete în centru, ca să lucreze cu dispozitivul uriaş la sfârşit. Primele încercări ale lui Cuc se soldară cu un cablu detaşându-se cu un zgomot de rău augur; aşteptară, dar nu se întâmplă nimic.

– S-ar putea să fi prăjit ceva, spuse Lan Nhen.

– Ghinion. Nu-i vreme de precauţii, ştii bine. Mai avem… poate jumătate de oră până se activează sistemul de apărare. Cuc se deplasă din nou, arătând spre un alt terminal. Ăsta trebuie oprit.

Când terminară, Lan Nhen se dădu înapoi, ca să admire ceea ce făcuseră împreună.

Camera inimii revenise la gloria ei trecută: în loc de aparatura Exteriorilor, se vedeau acum ácele organice ascuţite ale locului de odihnă al Minţii şi Mintea însăşi – aşezată confortabil în leagăn, învăluind comenzile navei – miriadele de braţe ale ei apucând fiecare un suport de conectoare; capul imens scânteia în lumină – un glob discret, acoperit de cabluri şi vene lucioase. Urma de arsură lăsată de atacul Exteriorilor se zărea clar, o formă întunecată, alungită, la marginea capului, care învineţise două vene – lovise şi un conector, prăjindu-l şi împrumutându-i culoarea cernelii.

Lan Nhen expiră prelung, fără a-şi da seama că-şi ţinuse respiraţia.

– A dat peste cap conectorul.

– Şi a speriat-o, dar n-a omorât-o. Exact cum ai anticipat.

– Da, dar…

Una era să tot repeţi simulări ale atacului, obţinând întruna aceeaşi prognostic, şi alta să constaţi că simulările redau adevărul, că defecţiunea se poate repara.

– Ar trebui să mai ai nişte conectoare în geantă, spuse Cuc. Îţi explic eu cum să le introduci în sloturi.

Când termină, Lan Nhen făcu un pas înapoi şi-şi admiră strămătuşa, având sentimentul ciudat că viola intimitatea Minţii. Pentru o Minte, camera inimii era o fortăreaţă, un loc în care Exteriorii puteau deforma realitatea după cum doreau, şi se pare că o doreau într-adevăr. A o vedea pe strămătuşa ei astfel, fără nicio urmă de schimbare sau pretenţie de schimbare a înfăţişării, era… mai tulburător decât crezuse.

– Şi acum? o întrebă pe Cuc.

Chiar şi fără prea multe detalii, Lan Nhen ştiu că verişoara ei zâmbea.

– Acum ne rugăm la strămoşi ca întreruperea transmisiei să fie suficientă pentru a o aduce înapoi.

***

Încă o noapte pe Prima, iar Catherine se trezeşte cu răsuflarea întretăiată, în ghearele altui coşmar – lumini roşii, texte care se derulează şi senzaţia de frig până în măduva oaselor, un frig atât de pătrunzător, încât nu-i vine să creadă că se va mai încălzi vreodată, oricâte pături ar pune pe ea.

Johanna nu e aici. Lângă ea, Jason doarme, sforăind uşor; şi o apucă dintr-o dată greaţa, amintindu-şi de cuvintele lui – cât de lejer îi vorbise despre blocarea amintirilor ei, despre casa pe care i-a oferit-o, după ce i-a furat-o pe a ei. Catherine aşteaptă să-i treacă, aşteaptă să revină la viaţa ei obişnuită. Dar nu revine.

În schimb, se scoală, merge la fereastră şi cercetează Prima – străzile late şi curate, copacii perfecţi, baletul plutitoarelor pe întuneric – miriadele de dansuri care alcătuiesc societatea ale cărei constrângeri le îndură din zori şi până-n noapte –, se întreabă ce-ar spune Johanna, dar, bineînţeles, Johanna nu va mai spune nimic, niciodată. Johanna a plecat înainte, în întuneric.

Greaţa nu vrea să dispară; dimpotrivă, se răspândeşte, până când Catherine are impresia că e într-o cuşcă – la început, crede că senzaţia e în stomac, dar o simte urcând, până când membrele îi devin prea grele şi prea mici – până când orice mişcare devine un efort. Ridică mâinile, luptându-se cu nişte apendice mişcătoare care nu-i aparţin, şi-şi urmăreşte conturul feţei, căutând trăsături familiare, orice care s-o ancoreze în realitate. Senzaţia de greutate se răspândeşte, îi apasă pieptul până când nu mai poate respira – îi trosneşte coastele şi-i pironeşte tălpile de podea. I se învârteşte capul, o ia cu leşin; dar întunericul nu se îndură s-o acopere.

– Catherine, şopteşte. Numele meu este Catherine.

Un alt nume, neaşteptat, îi stă pe limbă. Mi Chau. Numele pe care şi l-a dat sieşi în limba Viet, cu o fracţiune de secundă înainte ca laserele să o separe, înainte să se scufunde în beznă: Mi Chau, prinţesa care şi-a trădat, inconştientă, tatăl şi poporul, al cărei sânge s-a transformat în perle pe fundul mării. Îi simte gustul pe limbă, e singurul lucru care pare să-i mai aparţină.

Îşi aminteşte cum a fost prima oară – cum s-a trezit pe Prima într-un corp străin, luptându-se să respire, să înţeleagă de ce e atât de mică, atât de departe de stelele care o călăuziseră prin spaţiu – îşi aminteşte cum s-a plimbat, ca o fantomă, pe coridoarele Instituţiei, până când a doborât-o amintirea a ceea ce îi făcuseră galacticii şi şi-a tăiat venele în baie, urmărind cum sângele i se adună leneş la picioare, gândindu-se numai cum să scape. Îşi aminteşte cum a fost când s-a trezit a doua oară, în a doua viaţă, a uitării, a lui Catherine.

Johanna. Johanna nu a supravieţuit celei de-a doua vieţi şi chiar în clipa aceasta o începe pe a treia, undeva, în măruntaiele Instituţiei – un copil cu pielea măslinie, ca toţi ceilalţi copii cu pielea măslinie, fără nicio amintire, în afara unui melanj confuz…

Afară, luminile nu s-au micşorat, dar au rămas stelele – prea strălucitoare şi străine, plutind deasupra Primei, în configuraţii ciudate; şi îşi aduce aminte, dintr-o dată, cum s-au aşezat odată în jurul ei, cum au călăuzit-o de la o planetă la alta – cum frigul spaţiului îndepărtat a cuprins-o tocmai când a pătruns în el, ca să călătorească mai repede, aşa cum o cuprinde şi acum, intrându-i în oase – îşi aduce aminte că ar trebui să fie mult mai răspândită, mult mai risipită… Stelele sunt pretutindeni şi, suprapuse peste ele, sunt feţele a două femei Dai Viet, strigând-o întruna. Chemând-o înapoi, în corpul care-i aparţinuse dintotdeauna, în braţele familiei sale.

– Vino, vino, şoptesc femeile, iar glasurile lor sunt mai puternice decât orice zgomot, decât respiraţia lui Jason în dormitor, decât motoarele plutitoarelor sau mirosul discret de usturoi din bucătărie. Vino, strămătuşă!

Ea este mai mult decât acest corp, decât viaţa aceasta limitată – gândurile i se răzleţesc, înconjurând hangare şi camere însufleţite, şi greutatea capsulelor susţinute de leagăne – îşi aminteşte de reuniunile de familie, generaţii întregi de copii atingându-i coridoarele cu mâinile, îşi aminteşte de pielea lor mângâindu-i pereţii metalici; de râsul lor, în timp ce se luau la întrecere în fugă; de sporovăiala domoală a mamelor lor în camera inimii, ţinându-i companie la începutul Anului Nou; de atingerea uşoară pe fuzelajul ei, desenând o floare de cais, în semn de noroc…

– Catherine? o strigă Jason, din spate.

Ea se întoarce, cu un efort mare de voinţă, găsind cumva puterea de a-şi păstra cunoştinţa într-un corp mic şi înghesuit, alături de celălalt trup al său, mai cuprinzător. El stă cu mâna pe tocul uşii, fixând-o din priviri, cu faţa palidă, lipsită de culoare în lumina stelelor.

– Mi-am amintit, şopteşte ea.

Jason întinde mâinile, implorând-o:

– Catherine, te rog. Nu pleca.

Jason e bine intenţionat, o ştie. Toate lucrurile pe care le-a ascuns de ea, le-a ascuns din dragoste; ca s-o ştie în viaţă şi fericită, ca s-o ţină lângă el, în ciuda a ceea ce ar fi trebuit să-i separe; şi, chiar şi acum, gândul iubirii lui o înţeapă în inimă, un ultim regret care zăboveşte, uşor ca fulgul şi mărunt în faţa potopului de amintiri – dar nu complet lipsit de sens.

Acolo unde merge, va fi întotdeauna cineva în jurul ei – nu aşa cum a fost cu Jason, când a simţit că pe lume contează ea şi numai ea. Va avea o familie; o ceată de copii, mătuşi şi unchi care o vor îngriji, dar nu se va compara cu intimitatea dulce, pură, în care ea şi Jason împărtăşesc totul şi orice. Nu va mai avea alt iubit ca el, naiv şi sincer şi foarte sigur pe lucrul pe care-l vrea şi pe ceea ce e gata să facă pentru a-l obţine. Societatea Dai Viet nu tolerează oameni ca el – care nu-şi cunosc locul, care nu ştiu să fie umili, să accepte un eşec sau să se încline în faţa utilului.

Acolo unde merge, va fi întotdeauna cineva în jurul ei; dar, vai, cât de singură va fi…

– Te rog, spune Jason.

– Îmi pare rău. O să mă întorc – îi promite lui, îi promite Johannei, care nu o mai poate nici auzi, nici recunoaşte.

Fiinţa ei întreagă se răspândeşte, se subţiază ca apa aruncată în foc – iar în clipa aceea de sfârşit, se trezeşte că întinde mâinile spre el, că încearcă să-l atingă pentru ultima oară, să-i mai vadă o dată chipul, simţind o sfâşiere în inima ei, pe care nici măcar nu bănuise că o are.

– Catherine.

El îi şopteşte numele întruna, suspinând; şi tocmai numele acela, minciuna aceea care încă se agaţă de ea, cu amintirile ei dulci-amărui, tocmai pe aceea o ia cu ea când fiinţa i se risipeşte fir cu fir – când îşi ia zborul către stelele care stau în aşteptare.

© Aliette de Bodard

Titlu original : „The Waiting Stars”.

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus și publicat în revista „Fantastica” prin bunăvoința și cu permisiunea doamnei Aliette de Bodard. Îi mulțumim.

Latest posts by Aliette de Bodard (see all)