Categoria estetică a sublimului este conceptul pe seama căruia eseistul şi teoreticianul Cornel Robu îşi construieşte contribuţia sa majoră la o teorie a SF-ului pe care o vede capabilă să scoată genul din periferia conceptuală unde l-au izgonit pe de-o parte prejudecăţile curente ale establishment-ului literar, pe de alta însăşi orgolioasa lui debusolare. Apărută în arenă în urma fantasticului şi a literaturii gotice, anticipaţia evolua la un moment dat printre jaloanele literaturii juvenile (aşadar, produsă special „pentru copii şi tineret”), cele ale fantasticului în descendenţă hoffmannian-poescă şi, în sfârşit, unele aparţinând mai trivialelor domenii rezervate popularizării de fapte ştiinţifice şi aventurilor detectiv-poliţiste. Cu o descendenţă incertă şi mereu tentată de anexări din sferele limitrofe, de unde putea veni un râvnit prestigiu asigurat de materialul literar înrudit tematic, prin urmare asimilabil realizărilor proprii; cu o evoluţie marcată de ipotezele unor relaţionări intergenerice iarăşi tentante, însă la fel de nesigure, SF-ul avea nevoie să-şi afle punctul de sprijin în sine însuşi, pentru a-şi descoperi în felul acesta identitatea, liniile de forţă profunde. Numai o „genă” proprie, cu autenticitate dovedită, dispunând de suficientă energie pentru susţinerea legitimităţii sale în propriii ochi şi în sfidarea scepticismului general, ar fi avut capacitatea de a scoate anticipaţia din condiţia ei de „bastard” aflat în continuă, în umilitoare căutare de relaţii şi descendenţe onorabile prin domeniile vecinilor mai mult sau mai puţin întâmplători.

Intuiţia faptului că SF-ul reprezintă „o literatură a sublimului” prin însăşi natura sa apare, la Cornel Robu, într-un articol publicat de revista Echinox în 1984: Ce aşteptăm, în definitiv, de la science-fiction? E adevărat, în acest material avem de-a face cu un simplu enunţ, justificat de constatarea că „abisurile fantasticului ştiinţific” nu au tangenţă cu psihologicul (a cărui absenţă o reproşează frecvent criticii genului), ci cu ontologicul, iar accesul nemijlocit al finitudinii umane la infinitul ontologic este o situaţie generatore de sublim şi de „vibraţie estetică”. Autorul avea să revină câţiva ani mai târziu cu o demonstraţie temeinic argumentată, prin care conceptul sublimului pătrunde în prim-planul construcţiei teoretice: O „cheie” pentru science-fiction: sublimul (în Helion, nr. 5, Timişoara, 1988). Concomitent cu varianta sa în limba română, studiul apare şi în revista londoneză Foundation (nr. 42, 1988), sub titlul A Key to Science Fiction: the Sublime, pentru ca peste puţin timp o traducere în franceză să fie realizată şi publicată în Canada: Une clé pour la science-fiction: le sublime (în Solaris. Science-fiction et fantastique, nr. 92, Québec, 1990). Primit cu interes în mediul anglofon, dar şi cu unele obiecţii pornite din orgoliile priorităţii asupra ideii ce se „breveta” în el, studiul i-a adus autorului român un credit suficient pentru ca Peter Nicholls, unul dintre cei doi editori principali ai voluminoasei The Encyclopedia of Science Fiction, edited by John Clute and Peter Nicholls (1993), să-l asocieze pe Cornel Robu la semnarea articolului Sense of Wonder din lucrarea amintită. Probabil flatat de gest, dar în mod cert nemulţumit de felul în care era tratată în materialul respectiv – prin scoaterea din registrul său principial, filozofic şi estetic, şi devierea ei discretă spre un context paraliterar – contribuţia sa privitoare la poziţia-cheie a sublimului în SF, autorul nostru revine prompt cu un studiu mai amplu, de hotărâtă reluare şi de apăsată subliniere a problemei (problemă nu atât controversată în revuistica genului, cât lăsată să se „stingă” de la sine): The «Sense of Wonder» Is «A Sense Sublime», în SFRA Review, nr. 211, USA, 1994. Şi nu întâmplător O cheie pentru science-fiction se intitulează ampla lucrare publicată de autor în 2004, veritabilă exegeză teoretică a anticipaţiei, unde capitolele, sprijinite pe analize meticuloase şi pe o vastă infrastructură a citatului semnificativ, nu fac decât să dezvolte şi să pună spectaculos în lumină conceptul şlefuit cu o răbdătoare migală vreme de două decenii.

Cornel Robu formulează teza conform căreia SF-ul este, dacă nu integral, în mod preponderent o artă a sublimului, și anume: „ipostaza inedită şi particulară sub care sublimul se prezintă în arta secolului XX”. Căci, continuă autorul ei, apelând la cuvintele lui Thomas Weiskel, specialist în sublimul romantic, „dacă, în secolul romantismului, sublimul «a furnizat un limbaj pentru trăiri ale anxietăţii şi emoţiei, presante şi aparent nemaiîntâlnite până atunci, şi care aveau urgentă nevoie de legitimitate», exact acelaşi lucru rămâne perfect valabil, mutatis mutandis, şi pentru science-fiction, în «secolul ştiinţei».” Teza aceasta surprinzătoare pentru mulţi, amici sau inamici din principiu ai anticipaţiei, nu se lansează, bineînţeles, în gol, ci blindată cu serii consistente de argumente, anume spre a descuraja şi bloca atacurile menite s-o demoleze şi s-o spulbere. Robu îşi decantează ideea proprie de sublim (ca element structural definitoriu în SF) pe seama esteticilor filozofice elaborate în proximitatea noastră temporală de Nikolai Hartmann şi Pierre Teilhard de Chardin, dar şi pe emanaţiile terminologice durabile din estetici şi filozofii şi estetici mai vechi, datorate lui Immanuel Kant, Blaise Pascal, Edmund Burke şi Friedrich Schiller, ajungând, pe rădăcina conceptelor fecunde, până în antichitatea aristotelică. Burke îi furnizează conceptul infinitului generator de „spaimă încântătoare”, ca sursă autentică de sublim. De asemenea, conceptul de pleasure in pain, plăcerea provenită din suferinţă, şi pe care, în afara tragicului, numai sublimul o va putea produce. Estetica lui Hartmann contribuie la această construcţie aplicată SF-ului cu conceptele de „copleşitor” (das Überwältigende) şi „covârşitor-de-mare” (das überagend Grosse), şi ele importante pentru înțelegerea categoriei sublimului. Sublim care, observă autorul nostru, trebuie decelat conceptual prin detaşarea lui de noţiunea estetică a frumosului (frumosul perceput la modul inefabil), şi pentru care termenul de sense of loss (senzaţia de pierdere) este întru totul caracteristic:

„… acea «senzaţie de pierdere» care semnalează, prin simpla-i prezenţă, proximitatea plăcerii estetice «majore», nu doar în science-fiction şi nu prioritar aici, ci în «marea literatură» (mainstream), în genurile narative, dar mai ales în poezie şi în muzică: acea «notă de tristeţe inseparabil legată de toate manifestările superioare ale adevăratei Frumuseţi» (Edgar Allan Poe, Principiul poetic), pentru a cărei indicare operativă poate fi adoptată ad hoc o sintagmă uzuală din limba engleză, «a sense of loss», circumstanţiată astfel estetic”.

În SF, observă teoreticianul, plăcerea estetică este duală, iar „senzaţia de pierdere” reprezintă primul dintre termenii acestei dualităţi. Ca element generator de efecte estetice importante, „senzaţia de pierdere” este găsibilă îndeosebi în soft SF, domeniu ce acoperă doar o parte din producţia genului, lăsând descoperită sub raportul înţelegerii estetice hard SF-ul, pentru care conceptul de „sense of loss” devine inoperant.

„Mai specifică şi mai definitorie, în science-fiction, este însă plăcerea sau emoţia estetică a sublimului, care-şi are ultima sursă, cum observa acelaşi Edmund Burke încă în secolul XVIII, într-un alt «basic instinct» al «animalului biped şi implum» (Swift) care este omul: «instinctul de conservare». Iar denumirea, quasi-intraductibilă în româneşte, sub care s-a consacrat în science-fiction ipostaza specifică sub care se manifestă aici emoţia estetică a sublimului este «the sense of wonder» – senzaţia de uimire, de cutremurare şi veneraţie (ca) în faţa unui miracol.”

În consecinţă, pe seama acestui concept prezent mai ales în SF-ul „dur” şi alintat de critica mai veche şi de fani cu o expresie trecută într-un registru mai prietenos, afectiv, aproape familial – „that old sensawunda”, „senzaţia de miracol”, iar în detalierea nuanţatoare şi sugestivă a lui Cornel Robu* „senzaţia de a asista la o minune, sau, într-un sens mai larg psihologic, «capacitatea de a ne uimi»”, teoreticianul afirmă fără ezitare că:

„Este perfect posibil şi legitim, aşadar, un criteriu valoric ce se revendică din sublim, nu din frumos: criteriu estetic şi criteriu critic, totodată, criteriul organic al unei identităţi ireductibile şi inalienabile, în sfârşit conştientizate, criteriul legitimităţii, criteriul demnităţii şi criteriul justiţiei estetice în science-fiction.”

Sublimul legitimează domeniul, aducând totodată o neaşteptată consolare chinurilor minţii confruntate cu perspectiva ontologică a speciei umane. O perspectivă incomodă, fireşte, şi generatoare de suferinţă tocmai prin conştientizarea limitărilor biologice ale omului raportat la o scară universală, microscopicul şi cvasi-neputinţa confruntate cu infinitul şi cvasi-atotputernicia.

„Numai această covârşire fizică a trupului şi acestă scurtcircuitare a minţii prin mişcare bruscă pe scara magnitudinilor, prin juxtapunere perceptibilă pentru simţuri a unor magnitudini, dimensiuni, durate, forţe, forme, grade se complexitate a corpuscularizării materiei în Univers etc. aflate la distanţe imense pe acea scală a magnitudinilor inerentă în orice reprezentare unană a Universului, şi cu atât mai mult în imaginea Universului aşa cum rezultă ea din ştiinţa actuală, numai acest «vertij mental», aşadar, este specific şi definitoriu în science-fiction, în «hard sf» în primul rând. Din moment ce este – şi este! – convertibilă direct în plăcere estetică, în acea «plăcere specifică de căutat în science-fiction» (Darko Suvin), întreagă această trăire şi-a atins scopul şi s-a legitimat spiritual, şi-a probat pe deplin identitatea unică şi ireductibilă.

Nu este oare o suficientă legitimare estetică pentru science-fiction faptul că, aici, «rana» ontologică fără leac a omului în Univers nu este doar «linsă» cu «senzaţia de pierdere» a frumosului, dar şi «arsă», «cauterizată» cu «senzaţia de miracol» («sense of wonder») a sublimului? «Rana» sau suferinţa ontologică de a fi atât de infim faţă se un cosmos atât de imens, ori atât de imens faţă de un microcosmos atât de infim, suferinţa de a fi atât de efemer faţă de marile durate cosmice, ori atât de slab faţă de marile forţe cosmice, suferinţa de a fi atât de ireversibil închis între propriile bariere ontologice şi biologice, suferinţa de a fi atât de străin şi de singur şi de altfel faţă de tot ce există ori se poate imagina că există în Universul fizic. Nu numai suferinţa pe care omul o provoacă omului, nu numai suferinţa care vine de la semeni sau de la sine însuşi, dar şi suferinţa pe care o provoacă omului Universul, cosmosul şi microcosmosul, covârşindu-l pe om prin dimensiuni, prin magnitudine, forţă, viteză, durată, complexitate etc., prin însuşi faptul că Universul fizic, aşa cum ni-l dezvăluie ştiinţa acestui secol, nu e făcut pe măsura omului, nu-l aşteaptă pe om, nu ştie de om şi de singurătatea cosmică a omului pierdut în acest Univers străin şi indiferent.”

Interesantă şi fertilă pentru demonstraţia lui Cornel Robu este şi analiza relaţiei sublim-ştiinţă. În dualitatea specifică plăcerii estetice din SF, frumosul şi principiul său guvernator, „sense of loss”, conduc în mod evident spre maniera soft, spre tratarea principial umanistă a materialului generic, în vreme ce ştiinţa „constrânge la sublim”. Nu doar conduce într-acolo, ci chiar instituie o relaţie de autoritate, o perspectivă inevitabilă în maniera hard a genului. Afinitatea dintre sublim şi ştiinţă – consideră teoreticianul – este demonstrată teoretic şi atestată istoric. În Cugetările lui Pascal, care „dau o atât de cutremurătoare expresie a trăirii sublimului”, în profunda gândire ştiinţifică a lui Newton, în meditaţiile filozofice ale lui Burke, dar şi la gânditorii contemporanii. Hartmann, de pildă, aşază alături de sublimul natural lucruri surprinzătoare precum construcţia internă a atomului şi mişcările din nucleul celulei, care, afirmă esteticianul german, pentru omul de ştiinţă „pot fi şi ele cu adevărat sublime”. Sau Thomas Weiskel, pentru care găurile negre, bomba cu hidrogen şi capacitatea colosală a computerului de a stoca şi opera cu informaţie electronică imensă „oferă, în stadiul actual al cunoaşterii, un prilej pentru sublim”. Pornind se la asemenea premise încurajatoare, Robu caută în prozele hard ale genului prezenţa altor surse de sublim: infinitul fizic (sau multiplele infinituri decelate de mintea savantă), infinitul complexional, ciberspaţiul şi realitatea virtuală, hipespaţiul şi a patra dimensiune, infinitul numerelor (sublimul matematic), precum şi domeniul, de asemenea de o mare bogăţie pentru problema discutată, al gradienţilor temporali.

„Cheia” făurită de Cornel Robu pentru science-fiction se profilează în orizontul actual al exegezei generice ca un instrument subtil, bine forjat şi înzestrat cu funcţionalitate. Revenind în mod inevitabil la comentariul mai degrabă reticent decât admirativ al lui Peter Nicholls din Encyclopedia of Science Fiction, se impun câteva precizări lămuritoare. După exegetul australian, chestiunea incomodă ar fi legată de sintagma „sense of wonder”, devenită la Robu un clişeu critic utilizabil (şi utilizat) în caracterizarea şi valorizarea cărţilor de SF. Nicholls acceptă că amintitul concept – să-l cităm: „poate fi necesar ca să  înţelegem esenţa SF-ului, cea care îl deosebeşte de alte forme ale ficţiuniii, inclusiv de cea mai mare parte a scrierilor fantasy. Diamantul este autentic, şi taie. Dar înainte de a putea folosi termenul de «sense of wonder» drept o trăsătură definitorie, trebuie să ştim mai clar ce elemente ficţionale produce el”. Ceea ce nu i se pare că s-ar fi realizat până la data alcătuirii acestei ediţii (a doua, complet revăzută şi substanţial lărgită) a Enciclopediei  (publicată în 1993).

În plus, Nicholls are impresia că sarcina validării conceptului amintit devine tot mai dificilă, „întrucât «sense of wonder» este pe cale să ajungă un termen tot mai compromis până şi în fandomul genului, care actualmente îl foloseşte la modul ironic, scriindu-l şi pronunţându-l «sensawunda»”.

Dar se poate obiecta că nu fandomul, cu abordările sale glumeţe, expeditiv-superficiale, construieşte teorii temeinice şi importante. După cum nici autorii slabi, producători rutinaţi de SF serializat, cei ce dau în mod nesocotit năvală asupra subiectelor generatoare de uimire (alieni teribili şi lucruri de mari dimensiuni), compromiţându-le printr-o tratare submediocră, nu pot fi invocaţi, cum o face editorul opului enciclopedic, în rol de argumente descurajatoare, la această dezbatere asupra sublimului. O dezbatere ale cărei coordonate sunt indiscutabil mai vaste, iar sensul rezultatelor ei, în mod cert mai profund decât cel figurat înainte de „încheierea lucrărilor”. Prin masivul său volum de teorie a genului (O cheie pentru science-fiction, din care provine cea mai mare parte a citatelor folosite aici), Cornel Robu a rezolvat tema în mod inspirat, totodată conştiincios şi cu temeinicie. Mai rămâne ca rezistenţa ideilor, argumentelor şi demonstraţiilor sale să se verifice în timp.

Unele obiecţii se pot aduce şi din analiza materialului oferit de anticipaţia românească. Atunci când vorbeşte despre hard-SF ca mediu generator de sublim, autorul nostru lasă impresia că o face oarecum in abstracto, furat de calităţile unor noţiuni „pure”, filozofice în esenţa lor. Infinitul mare şi mic, infinitul complexional, hiperspaţiul şi vertijul cibernetic, sunt, e adevărat, domenii în care sublimul există, iar efectele lui asupra minţii umane – senzaţia de uimire, de cutremurare şi veneraţie, altfel zis: „sense of wonder” – se pot manifesta. De acord şi cu observaţia că asemenea efecte trebuie căutate în vecinătatea ştiinţei, în SF-ul „dur”,  mai degrabă decât în soft, aşadar în cărţile care se inspiră strâns şi direct din rezervorul de idei şi de fapte experimentale ale unor ştiinţe de frontieră. Asta în teorie, fiindcă în practică apar destule exemple nedumeritoare, lucrări de hard SF care, în ciuda doveditei lor apartenenţe la domeniu, nu receptează şi nu produc sublimul, ba chiar îl resping cu ostentaţie, în favoarea unei imagini „îmblânzite” a ştiinţei: o ştiinţă prietenoasă, coborâtă dintre distanţele ei născătoare de spaime metafizice şi adusă la un colocviu lejer cu mai modestul spirit comun. I.M. Ştefan, Ion Mânzatu, D. Todericiu, Ovidiu Şurianu au scris, la noi, hard SF, dezvoltându-şi romanele şi nuvelele în jurul unor idei ştiinţifice precise, supuse în diverse grade, mai strict sau mai elastic, extrapolărilor de rigoare. Navele lor îşi poartă echipajele prin Cosmosul apropiat şi îndepărtat, printre semnele infinitului şi prin complicaţii inspirate nemijlocit din fenomenele grandioase ale spaţiului interstelar, chiar intergalactic. Cu toate acestea, nu sensul miracolului se degajează din aceste aventuri, iar sublimitatea afişată de ele rămâne cel mai adesea calitate simulată şi sonoritate goală. De la noţiunile ideale şi până la concretizările lor în practica scriiturii SF distanţa e, uneori, enormă. Şi destui cultivatori ai stilului hard, fanatici ai ştiinţei, harnici popularizatori, militanţi la scenă deschisă pentru valorile fanteziei nutrite din substanţiale provizii ştiinţifice, se dovedesc în fond impenetrabili la sublim, deşi prefabricatele cu care operează ei îl conţin. Constatarea aceasta n-are drept obiectiv să dărâme o teorie abia constituită, fiindcă există şi exemple din care sublimul ştiinţei se degajă, iar fiorul, „scurtcircuitarea” emoţională a minţii, cum scrie Cornel Robu, are loc. Observaţiile noastre tind să nuanţeze nişte afirmaţii poate prea categorice, introducând unele amendamente asupra cărora e bine să medităm. Condiţia hard SF-ului nu este suficientă pentru sublim şi, în mod paradoxal, ne putem aştepta să descoperim sublimul, sub forme subtile şi poate mai greu perceptibile, chiar şi în scrieri aparţinând seriei soft.

© Mircea Opriţă

Articol scris pentru „Enciclopedia anticipaţiei româneşti”.

Mircea Opriță
Mircea Opriță

Latest posts by Mircea Opriță (see all)