Modernitatea, și împreună cu ea science-fiction-ul, a sosit foarte târziu în Suedia („Sverige” în suedeză : [pronunție : svărighe]).

Țara este formată în proporție de două treimi dintr-un istm mare la marginea de nord-vest a Europei, partea septentrională depășind bine cercul polar.

Pe la 1500 populația suedeză a fost estimată la aproximativ 700.000 de oameni iar capitala, Stockholm, se lăuda cu nu mai puțin de 6.000 de locuitori, aproximativ cât un sat. În 1700, populația Suediei a ajuns la 1,5 milioane și în 1900, cu puțin peste 5,1 milioane.

Până la începutul secolului al XX-lea, Suedia a fost în mod fundamental o societate agrară.

Din 1611 până în 1721, Suedia a fost de asemenea în mod continuu implicată în războaiele din partea continentală a nordului Europei și a reușit pentru o perioadă scurtă de timp să încorporeze regiuni uriașe în jurul Mării Baltice, dar din cauza costurilor și a forței de ocupație necesare, acest expansionism militarist a fost imposibil de menținut și toate câştigurile teritoriale s-au pierdut treptat, ultimul și cel mai important fiind Finlanda, care a fost invadată și anexată de Rusia țaristă în 1809.

Suedia a fost puterea imperialist-dominantă în nordul Europei timp de câteva secole, între 1560 și 1815.

Suedia a profitat de pe urma implicării în alianța anti-napoleoniană preluând Norvegia (ce aparținuse Danemarcei, aliată cu Napoleon), care a fost forțată să intre într-o uniune cu Suedia (în urma conferinței de pace de la Kiel și campaniei militare conduse de regele Karl XIII în 1814), între 1814 și 1905. Războiul din 1814 a fost ultimul conflict în care Suedia a fost implicată până astăzi.

Până la începutul secolului al XX-lea, standardul de viață al Suediei a fost printre cele mai scăzute din Europa. Pe parcursul secolului al XIX-lea, din cauza recoltelor proaste ce au condus la foamete pe scară largă, între 1850 și 1910, aproximativ 1,3 milioane de suedezi au emigrat în Statele Unite ale Americii. Industrializarea a început după 1870.

Din punct de vedere cultural cât și geografic, Suedia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale destul de izolată.

După ce regele Gustav Vasa (Gustav Eriksson : 12 mai 1496 – 29 septembrie 1560, domnie între 6 iunie 1523 – 29 septembrie 1560) a rupt dominația catolică în 1540 și s-a alăturat mișcării de reformă luterană, influențele de pe continentul european s-au diminuat considerabil, în timp ce pe de altă parte reformarea bisericii naționale în 1541 și publicarea Bibliei în limba suedeză a condus destul de timpuriu la o alfabetizare pe scară largă, în anul 1842 fiind introdusă școlarizarea obligatorie. În justiție, mai ales în secolele XIX-XVIII, franceza era limba preferată; treptat, după perioada napoleoniană, Germania a înlocuit Franța ca sursă a influențelor și ideilor culturale și a experților și specialiștilor importați pentru a ajuta la industrializarea națiunii suedeze.

Literatura suedeză în perioada de dinainte de 1800 a fost foarte limitată, cantitativ și calitativ.

Primul roman suedez, „Stratonice” de Urban Hiärne (1641-1742), o poveste de dragoste parțial autobiografică, a văzut lumina tiparului în 1665, fiind publicat în mai multe părți, în cele din urmă finalizat în 1668. Tot în acel an a fost editat primul volum suedez important în lirică, „Musae Suethizantes” (1668) de Georg Stiernhielm (1598-1672).

Cu toate acestea, în ciuda influenței în mediile cultivate a scrierilor antichității și a literaturii franceze, nici un autor suedez din perioada pre-modernă nu a scris ceva semnificativ ca SF, iar unele idei care pot fi considerate de interes mai târziu, au folosite ocazional.

Astfel, în textul său „ Atland eller Manheim” (Atlantida sau patria omului, 1677-1702, 4 vol.), una dintre cele mai ciudate lucrări de pseudo-știință scrise în Suedia, naturalistul Olof Rudbeck (1630-1702) a încercat să demonstreze că Atlantida lui Platon a fost de fapt Suedia, și a compilat/acumulat un fond imens de cunoștințe plus multă imaginație pentru a arăta că cele mai multe mituri și povești ale antichității mediteraneene și din nordul Europei sunt, de fapt, bazate pe istoria „suedeză” timpurie.

Un alt exemplu ar putea fi o povestire a autorului și polemistului Olof von Dahlin (1708-1763), care – inspirat de publicațiile britanice The Tatler și The Spectator și imitațiile lor neerlandezo-franceze, precum Le Misantrope – a fondat în anul 1732 un săptămânal satiric, „Then Swänska Argus”. Dahlin a scris o mare parte din materiale, de multe ori satirizând imoralitatea curții de la Stockholm și a clasei superioare. Revista a fost în primul rând influentă în stabilirea unei ortografiei mai simple a suedezei; cu toate acestea, într-o scurtă poveste satirică, „Saga om Erik hin Götske” (Povestea lui Erik Gotul; nr.22/1734), Dahlin descrie micșorarea unui om la dimensiuni microscopice și experimentează lumea din această perspectivă, ceea ce îl face să reflecteze asupra importanței relative a preocupărilor umane. Alte texte scrise cu scopuri moraliste, au avut acțiunea în „viața de apoi” sau au avut alte elemente fantastice; dar scopul lor a fost întotdeauna de a satiriza realitatea.

Cu toate că aristocrația suedeză educată a fost influențată cultural până în secolul al XIX-lea de Franța, prea puțin din proto-SF-ul publicat la Paris a fost tradus.

„Micromegas”-ul lui Voltaire (Le Micromegas de Mr.de Voltaire, trad.anonimă, 1753) a fost într-adevăr, publicat de un traducător suedez în 1762, dar nu și retipărit, și nici unul dintre primele texte de tip „Voyages fantastiques” n-au fost publicate în Suedia, până la Jules Verne, Camille Flammarion și André Laurie, care au devenit populari de abia la sfârșitul secolului XIX.

În afară de acești autori, traducerile de proto-SF-uri au fost puține și răzlețe înainte de 1900; s-a publicat în traducere un singur roman de Kurd Laßwitz, o traducere surprinzătoare a lui George T.Chesney, „The Battle of Dorking”, și una a utopiei lui Edward Bellamy, „Looking Backward”.

Dar, mai tipic, atunci când autorii străini populari în Suedia, au scris ocazional și texte de ficțiune speculativă, așa ceva nu s-a tradus, cum s-a întâmplat și în cazul autorului ungar Jókai Mór, care a avut douăzeci și trei de cărți traduse în suedeză, dar nu și vizionarul său text „Romanul secolului viitor” (A jövő század regénye, 1872, 3 vol.).

Editorii suedezi din acea perioadă preferau ficțiunea realistă și cea romantică, iar textele fantastice sau protoSF au fost ignorate. Romanul lui Mary Shelley „Frankenstein sau Prometeul modern” (1818) a trebuit să aștepte până în 1959 o ediție suedeză; prima traducere în suedeză a „Ciudatului caz al Dr.Jekyll și Dlui Hyde” (1886) de Robert Louis Stevenson, a apărut în 1897; și cu toate că povestirea lui H.G Wells, „Bacilul furat” (1895) a fost tradusă în 1897, „Războiul lumilor” (1898) a apărut în traducere suedeză în 1906, și a durat mai mult de douăzeci de ani ca „Mașina timpului” (1895), să fie publicată în Suedia.

Având în vedere această stare de lucruri, nu este deloc surprinzător faptul că primul și pentru o lungă perioadă de timp singurul, roman suedez SF a fost scris de un ziarist, textul bazându-se foarte mult pe o lucrare germană mai timpurie, și nu au fost re-editat timp de 96 de ani.

Claës Lundin (1825-1908) a fost un prolific journalist, corespondent de presă, și autor, în primul rând de memoriale de călătorie și cărți despre istoria și geografia suedeză. Din cele aproximativ treizeci de cărți, singura care mai este uneori amintită este „Gamla Stockholm” (Vechiul Stockholm, 1882), o lucrare despre istoria Stockholm-ului, scrisă în colaborare cu August Strindberg (1849-1912).

Scurta incursiune a lui Claës Lundin în SF, „ Oxygen och Aromasia: bilder från år 2378: efter en främmande idé” (Oxigen și Aromasia: Imagini din anul 2378; după o idee străină, 1878), a fost de fapt destul de strâns bazată pe romanul lui Kurt Laßwitz, „Bilder aus der Zukunft: Zwei Erzählungen aus dem vierundzwanzigsten und neununddreißigsten Jahrhundert” (Imagini ale viitorului: Două povestiri din secolele 24 și 39 ; 1878). Cartea lui Laßwitz a fost, de fapt, publicată aproape în același timp, ca și a lui Lundin, dar povestirile germane apăruseră separat, în 1871 și 1877, așa că Lundin era familiarizat cu acestea, fapt atestat prin scrierea unei cărți la Hamburg, în 1871 și a alteia care detaliază o excursie prin Germania în 1876-1877.

Așa că din păcate, primul roman SF suedez nu a fost cu adevărat suedez ci mai degrabă o necreditată și destul de liberă traducere a unui roman SF german.

Iar prima lucrare SF suedeză (una secundar-marginal-derivată) respinge lumea modernă pe care o înfățișează. În acest sens, conform exemplului dat de Lundin, mulți ulteriori autori suedezi au reliefat în SF-ul lor riscurile și repercusiunile și aspectele negative ale inovațiilor tehnologice și științifice, mai degrabă decât posibilitățile oferite de acestea.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, în cele din urmă a fost publicat și SF scris de autori suedezi, deși aceștia au fost puțini și erau respinși de instituția critico-literară.

Primul și unul dintre cei mai interesanți dintre aceștia a fost Iwan T.Aminoff (1868-1928), care a scris cu pseudonimele Radscha și Vox.

Aminoff (fiul unui ofițer rus și al unei suedeze), a fost un prolific autor de romane de divertisment și aventuri istorice, precum și un pionier al literaturii polițiste și SF-ului suedez.

Aminoff a scris câteva romane SF în care descrie, în general, posibile războaie viitoare, fie în Scandinavia sau în întreaga Europă; cel mai faimos dintre ele a fost „Invasionen” (Invazia,  1910), despre invadarea Suediei în timpul unui război major. El a scris, de asemenea, un roman despre un viitor război între Rusia și Norvegia, „Kriget Norge-Ryssland” (Războiul dintre Norvegia și Rusia, 1906-1907; 2 vol.), precum și alte texte ale imaginarului.

Un scriitor SF timpuriu mai versatil a fost Otto Witt (1875-1923), inginer, inventator, editor și autor de reclame. După terminarea studiilor în Germania (la Technicum în Bingen, unde au studiat simultan și Hugo Gernsback și viitorul nazist Karl Hans Strobl, 1877-1946, autor austriac de fantasy și horror, editorul primei reviste profesioniste de fantasy, Der Orchideengarten. Phantastische Blätter, 51 numere din ianuarie 1919 până în noiembrie 1921), Witt a lucrat ca inginer minier în străinătate , revenind în Suedia în 1911 pentru a deveni scriitor profesionist. A publicat mai mult de patruzeci de cărți, dintre care cincisprezece pot fi clasificate ca fiind SF celelalte fiind romane politiste, thrillere, povești de război și proză pentru copii și adolescenți.

În afară de romanele sale, Otto Witt a publicat în 1916 o revistă, „Hugin. Tidskrift för naturvetande i roande form” (Hugin: Revista științelor naturale istorisite amuzant).

„Hugin” a fost publicată în mod ostentativ de două ori pe săptămână, dar, de fapt, a fost afectată de amânări și întârzieri; de la primul număr, din aprilie 1916, și până la ultimul, în ianuarie 1920, în decursul unei perioade de aproximativ 200 de saptamani, au fost publicate doar șaizeci și cinci de numere individuale, multe dintre ele numerotate ca ediții duble sau triple. Pe lângă romane, dintre care unele au fost serializate în foileton în revist, Otto Witt a scris întregul conținut al publicației „Hugin”, care conținea, în general, o serie de eseuri de știință, popularizată, editoriale strident naționaliste, speculații cu privire la idei și invenții proprii, și ocazional și povestiri.

Primul roman SF a lui Witt a fost „De människorna Sista” (Ultimii oameni, 1911), având acțiunea aproximativ cu 20.000 de ani în viitor, o lume în care un inginer al XX-lea este transportat de o mașină a timpului pentru a găsi cea mai mare parte a Pământului acoperit cu gheață iar puținii oameni rămași trăind în pace și confort, dar fără nici o pasiune pentru viață. Eroul inginer găsește o modalitate de a muta Pământul mai aproape de soare, gheața se topește, evoluția preia din nou conducerea și o nouă omenire, mai creativă, este făurită. Faptul că eroul narațiunii este un inginer este tipic; Witt a tras o ascuțită linie de demarcație între ficționalii săi ingineri plini de imaginație și strălucire și dogmaticii, rigizii și tradiționaliștii oamenii de știință din mediul academic, pe care i-a ironizat.

În acest sens, a prefigurat o viziune caracteristică sefulturii americane din perioada Gernsback până cel puțin în anii 50. În romanele sale ulterioare, Witt, din păcate, a început să exprime puncte de vedere cu fermitate naționaliste și moralizatoare, descriindu-și eroii scandinavi ca fiind în mod inerent superiori. În romanul său „Hur månen erövrades” (Cum a fost cucerită Luna, 1915), n-are nici o îndoială că singurele persoane capabile de o astfel de realizare sunt suedezii. Uneori speculațiile lui Witt au fost atât imaginative și interesante, deși cu greu poate fi acuzat de vreo minimă auto-critică. Dar, datorită moralității sale înguste, stilului său narativ plat și orbirii naționaliste, este în cel mai bun caz doar o curiozitate vetustă. Nici el, nici revista sa „Hugin”, n-au creat adepți.

Pe parcursul anilor 1920 si 1930, au continuat să apară în Suedia lucrări ocazionale SF traduse și originale. Printre textele originale, tânărul inginer și autor Elfred Berggren (1900-1932) a publicat „Robotarnas Gud” (Dumnezeul roboților, 1932), în mod semnificativ inspirat de piesa de teatru a lui Karel Čapek, „R.U.R.: Rossum’s Universal Robots” (1920), cu toate acestea, având un stil imaginativ și matur stilistic; romanul i-a fost, din păcate, publicat post-mortem, Berggren suferea de tuberculoză și a murit la douăzeci și nouă de ani.

Zoolog, prolific autor și neobosit exploratory, Axel Klinckowström (1867-1936) a publicat în 1935 distopia „Skräck över Norden” (Teroare în Nord), descriind modul în care schimbările climatice rapide creează o nouă perioadă glaciară în decursul căreia societatea scandinavă modernă este distrusă.

Autor rus aflat în exil, Vladimir Semitjov (1882-1939) a publicat două excelente romane pentru tineret, „43.000.000 mil genom världsrymden” (430.000.000 de kilometri prin spațiu, 1936) și „Mot slocknande solar” (Către sorii stinși, 1937), în mod clar influențate de lecturi autorului din cadrul SF-ului european și american.

Gunnar Serner (1886-1947), cunoscut pe plan internațional ca autor de thrillere și romane de aventuri, sub pseudonimul Frank Heller, a incorporat și elemente speculative și imaginative în mai multe dintre textile sale, mai ales în „Herr Collin kontra Napoleon” (Dl. Collin contra lui Napoleon, 1934) și „Stölden av Eiffeltornet” (Furtul Turnului Eiffel, 1931). Faptul că Heller a citit și a apreciat S-ul, este de asemenea, evident și din selecțiile prezente în imensa sa antologie „All världens sällsamma berättelser” (Istorii ciudate din întreaga lume, 1947), care include și SF scris de mai mulți autori, inclusiv de Heller.

Pe măsură ce norii celui de al doilea război mondial se adunau asupra Euroei, la sfârșitul anilor 30 au fost publicate două romane suedeze SF diametral opuse.

Primul este „De släckta metropolerna” (Metropolele întunecate, 1937), de Leif Eriksson, pseudonimul lui Rütger Essén (1890-1972), istoric, ziarist, scriitor, și o perioadă, diplomat de carieră.

Cu toate acestea, încă din 1932, Rütger Essén a început să colaboreze la o insignifiantă fițuică suedeză pro-nazistă iar mai târziu a devenit vice-președintele unui partid nazist din Suedia. În romanul său, „Metropolele întunecate, 1937), omenirea a supraviețuit cu greu unui dezastru cataclismic, iar acum este angajată într-un război de exterminare dintre blonzii și albinoșii arieni și tuciurii „chandalas”. Arienii câștigă în cele din urmă și pun bazele „unei lumi noi mai bună” bazată pe „sănătoasele” principii naziste și aberantele teorii rasiste. (În multe privințe, acest roman anticipează, din păcate la modul serios, distopia satirică a lui Norman Spinrad, „The Iron Dream” (Vis de fier, 1972).

Cel mai important roman SF suedez al perioadei a fost „Kallocain” (Kalocaină, 1940), al poetei și naratoarei Karin Boye.

„Kalocaină”, rămâne un text de prim ordin în cadrul literaturii suedeze și este una dintre foarte puținele distopii suedeze majore. Romanul a fost inspirat de experiențele lui Karin Boye în timpul perioadei petrecute la Berlin (1932-1933), și de lectura distopiei „Noi” (1924) de Evgheni Zamiatin, și descrie o lume viitoare împărțită între două națiuni aflate în conflict, ambele subjugându-și total cetățenii și în ambele state fiecare persoană este în mod constant supravegheată. Romanul constă în jurnalul lui Leo Kall, un om de știință care descoperă un medicament care după administrarea face ca oamenii să-și dezvăluie cele mai intime gânduri și sentimente; ajungându-se în cele din urmă la un control total și permanent al umanității, în ciuda faptului că Leo Kall este încredințat că invenția lui va face în cele din urmă să fie posibilă crearea unei lumi perfecte.

Karin Boye, cel mai important autor al SF-ului suedez din prima jumătate a secolului XX, s-a sinucis pe data de 23 aprilie 1941, când monstruosul totalitarism de care s-a temut părea triumfător.

Suedia a reușit să rămână neutră în decursul celui de al doilea război mondial, în mare parte printr-o politică de extremă împăciuire față de Germania, care a inclus livrarea continuă de minereu de fier și produse industriale necesare pentru efortul german de război, precum și prin permiterea tranzitării continue a trupelor germane spre și din Norvegia, prin adoptarea unui număr de legi rasiale, precum și introducerea cenzurării opiniilor anti-naziste. Cu toate acestea, Suedia a trecut prin greutăți și privațiuni, deoarece accesul la piețele externe a fost sever limitat, și a trebuit să fie introdusă raționalizarea produselor de primă necesitate. Un efect al acesteia a fost importul SF-ului american modern, în țară.

Una dintre companiile suedeze active în domeniul presei și francizării, a fost Bulls Presstjänst, fondată în 1929. Ca parte a activității sale, Bulls Presstjänst vindea drepturile de retipărire pe piața suedeză a unui număr mare de benzi desenate străine precum și drepturi de autor deținute de edituri străine. Pentru Bulls Presstjänst, războiul, cu blocada ambelor rute de transport, cea europeană și cea transatlantică, a însemnat un acces tot mai limitat și neregulat la materialul sursă, și unul dintre modurile în care compania a reacționat a fost de a lansa o revistă săptămânală de tip pulp fiction care viza segmentul de cititori suedezi adolescenți, utilizând texte nevândute din stocul Bulls Presstjänst.

Această revistă, numită inițial „Jules Verne-Magasinet” (Revista lui Jules Verne) – deși denumirea a fost schimbată treptat pentru a sublinia ceea ce a fost inițial un subtitlu, „Veckans äventyr” (Aventuri săptămânale) – a fost lansată în decembrie 1940, și a continuat cu 332 de numere până în februarie 1947. Pe parcursul primilor câțiva ani, revista conținea numai SF, texte toate traduse din reviste americane de mâna a doua, cu drepturi cumpărate de Bulls Presstjänst, care includeau maculatură cumpărată de la firma americană Better Publications/Standard Magazines, din fițuici precum Captain Future, Startling Stories, Thrilling Wonder Stories, plus Planet Stories.

Din ultima parte a anului 1943, Jules Verne-Magasinet a început, de asemenea, publicarea, ocazională, în timp, a din ce în ce mai multe povestiri polițiste, narațiuni cu subiecte sportive și de aventuri, iar accentul pus asupra SF-ului s-a diminuat. Cu toate acestea, SF-ul a rămas o parte importantă a conținutului revistei până la dispariția sa, și pare să fi fost caracteristica populară; pe măsură ce conținutul SF a scăzut, s-au micșorat și vânzările care inițial au fost enorme: în primii ani, revista a pretins vânzări de aproximativ 80.000 de exemplare, ceea ce însemna în raport cu populația Suediei din acel moment echivalentul a aproximativ 2,5 milioane de exemplare în Statele Unite.

Dar aceasta a fost revista care a prezentat pentru prima dată cititorilor suedezi, autori americani de SF precum Alfred Bester, Leigh Brackett, Ray Bradbury, Robert A. Heinlein, Henry Kuttner, Robert Bloch, și mulți alții. Din păcate, de multe ori prin povestiri neobișnuit de slabe, sever ciuntite și în  traduceri foarte proaste.

Chiar și așa, mii de cititori adolescenți, potrivit propriilor declarații, inclusiv mai mulți ulteriori scriitori relevanți de SF (printre aceștia, Lars Gustafsson, Jan Myrdal, Pär Rådström, și Sven Christer Swahn), au devenit consumatori entuziaști și mai târziu în unele cazuri, autori de SF, datorită revistei.

În același timp, a Jules Verne-Magasinet dat naștere la o controversă plecând de la o iluzorie viziune negativă asupra SF-ului care ar devenit ulterior dominantă în cadrul establishmentului literar suedez. Asociațiile suedeze ale părinților și profesorilor au organizat reuniuni de protest împotriva acestei noi forme de literatură pentru minori, iar mulți profesori au cerut interzicerea publicării acelor povestiri nerealiste popularizate de revistă.

Editorialul din 8 martie 1941, din publicația „Tidning för Sveriges Läroverk” (Revista liceenilor suedezi) dă un bun exemplu:

Cum va fi posibil să îndrumi imaginația elevilor spre o direcție naturală, atunci când lecturile lor preferate sunt reprezentate de exemplele cele mai grotești pe care o imaginație anormală și bolnavă le poate inventa? […]Ne confruntăm cu reprezentări în mod clar patologice ale unor aberații și fantasmagorii precum raze mistice, planete ciudate și proiectile bizare, și în acest context, pseudo-eroi interlopi și dame fatale cu țâțele la vedere, apar ca personaje principale. Pentru a spune lucrurilor pe șleau, așa ceva este un adevărat scandal și este inadmisibil ca unui astfel de gunoi distribuit în mod abuziv și necontrolat să-i fie permis să revendice banii de buzunar ai unor copii fără discernământ și fără simț critic, monopolizându-le interesul, o cauză demnă de obiective mai bune și mai nobile.

Jules Verne-Magasinet nu a fost singular în popularizarea pe piața suedeză a SF-ului anglo-saxon de consum în anii războiului. Din 1943 până în 1945, autorul suedez Sture Lönnerstrand a publicat aproape optzeci de povestiri, aproape toate SF, în alte reviste săptămânale suedeze, în timp ce Åke Lindman (1909-?) a publicat două romane de explorare a spațiului, destinate adolescenților, „Den döende Planeten” (Planetele moarte, 1944) și „Tarin, löftets planeta” (Tarin, planeta promisă, 1946). La scurt timp după război au fost de asemenea publicate, două romane de anticipație avertizând asupra riscului declanșării unei viitoare conflagrații mondiale atomice, cel mai reușit fiind acela al lui Thore Ericsson,I sista ögonblicket” (În ultimul moment, 1946).

Sture Lönnerstrand, deja menționat, a fost o figură centrală în cadrul SF-ului suedez timpuriu. El a descoperit domeniul în adolescență și a decis să devină scriitor. Și-a abandonat studiile la Universitatea Lund și s-a mutat la Stockholm, în speranța de a deveni autor liber-profesionist. A publicat fantasy-ul epic „Där” (Acolo, 1941), și zeci de povestiri SF în reviste săptămânale în timp ce își câștiga existența lucrând la diverse firme. În 1949, după o intense corespondență, s-a întâlnit cu unul dintre cititorii săi entuziaști, bibliotecarul Roland Adlerberth (1923-1993), și au decis să înființeze un club pe care l-au numit „Futura” și care a devenit sămânța din care a crescut fandomul SF suedez.

Lönnerstrand a continuat să scrie, publicând o colecție de poezie modernistă în mare parte inspirată de SF în 1951: „Den oupphörliga (incestrala) blodsymfonien” (Neîncetata (incestuoasa) simfonie a sângelui), seriale și alte povestiri în reviste săptămânale, apoi în 1954 primul său roman, „Rymdhunden” (Dulăii spațiali), care a câștigat un concurs pentru cel mai bun și original roman suedez SF pentru tineret. După un accident auto, producția sa s-a diminuat drastic, iar ulterior a publicat doar o mână de povestiri, o piesă de teatru radiofonic și distopia în versuri „Virus” (1960), concentrându-se asupra non-ficțiunii. Dar, în anii 1950, Sture Lönnerstrand a fost un personaj central al SF-ului suedez.

În 1952, a fost lansată prima colecție suedeză de romane SF de Eklunds, o editură insignifiantă; colecția a avut doar șapte volume, publicând  texte de Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Robert Heinlein, A E van Vogt și John Wyndham.

În 1953, a fost publicată prima antologie suedeză de SF tradusă, „Morgondagens äventyr” (Aventurile de mâine), în îngrijirea notorietății literare E. N. Tigerstedt (1907-1979).

În acel an, Sture Lönnerstrand s-a întâlnit cu frații Karl Gustav și Kurt Kindberg din orașul său natal Jönköping. Frații Kindberg erau cititori compulsive de SF, auziseră de clubul SF Futura, îl știau pe Lönnerstrand și intenționau să lanseze o revistă SF pentru că moșteniseră o tipografie de la tatăl lor.

Revista a fost numită „Häpna!” (Miră-te!) și l-a avut pe Lönnerstrand ca redactor asociat și pe Adlerberth ca recenzent de carte, și a fost lansată în martie 1954, rezistând până la jumătatea primăverii anului 1966. A publicat povestiri SF în principal din revistele americane Astounding și The Magazine of Fantasy and Science Fiction, și ulterior, și din revista SF britanică New Worlds , dar a publicat și texte originale suedeze – Lönnerstrand a colborat și el, iar mai târziu a publicat și primele povestiri SF ale unor autori suedezi precum Sam J. Lundwall, Dénis Lindbohm și Bertil Mårtensson. Astfel de autori și alții, inclusiv Carl Johan Holzhausen (1900-1999), au fost publicați și de edituri specializate în SF dintre care Delta (pînă la falimentul din 1991) a fost cea mai mare, cu o colecție SF de volume legate însumând peste 300 de titluri.

În anii 50, în Suedia (și nu numai, în întreaga Europă occidentală), SF-ul american importat a dominat această nișă de piață.

Această situație era departe de a fi salutată universal.

În cea mai importantă revistă literară suedeză, BLM (Bonnier’s Literary Magazine), celebrul istoric literar și profesor Elisabeth Tykesson a publicat ceea ce a rămas pentru mulți ani viziunea academică definitorie despre SF, un eseu intitulat „Nästa: Venus” (Următoarea oprire: Venus, martie 1954, BLM), în care a definit SF-ul ca fantasmă juvenilă a puterii, proiecții de compensare  pentru onaniști minori, mâzgăleli încropite de diverși veleitari rudimentari și inculți într-un stupid stil pueril și naiv, care amintesc de cea mai proastă ficțiune de divertisment de pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Cu toate acestea, pe măsura trecerii anilor 50, a devenit evident că existau două tendințe diferite în SF-ul suedez, una inspirată și influențată de domeniul anglo-saxon, constând din diverse imitații, și cealaltă aliniată și convergentă cu literatura suedeză, reflectând aceleași preocupări socio-politice cu mainstreamul; această din urmă tendință a scăpat ochiului critic al dnei prof.Tykesson.

Primul tip de SF suedez a fost de obicei scris de autori fie în contact cu fandomul suedez, fie făcând parte din acesta, indivizi cu lecturi consistente de SF american iar cel de-al doilea tip a fost scris de autori suedezi în general neinteresați atât de ​​fandom, sau de speculațiile tehnologice, cât și de SF în general.

Istoricul literar german Ulrike Nolte numește această formă specială de SF, „ficțiunea socială suedeză”, în studiul său „Schwedische “Social Fiction”. Die Zukunftsphantasien moderne Klassiker der Literatur von Karin Boye bis Lars Gustafsson” (Ficțiunea socială suedeză. Fanteziile viitoriste ale clasicilor literari moderni de la Karin Boye la Lars Gustafsson, 2002). Este demn de remarcat faptul că atât identificarea acestei forme literare specific suedeze, cât și prima examinare critică a acesteia nu au fost făcute de un suedez, ci de un doctorand german de la o universitate germană.

Unul dintre autorii deja influențați de SF-ul anglo-saxon din anii 50 a fost Pär Rådström (1925-1963). Un autor important, considerat a fi cel mai talentat în literatura suedeză din acea perioadă, Rådström, precum omologul său francez, Boris Vian, a scris inițial ocazional povestiri SF în timp ce publica romane mainstream și, concomitent a fost și editorul ediției suedeze a revistei Galaxy (publicată între 1958-1960) . Mai târziu, însă, a lansat o piesă de teatru radiofonic de două ore, „Varför svarar du inte” (De ce nu răspundeți ?), difuzată în 1962 și ultimele două romane ale sale, „Sommargästerna” (Oaspeți de vară, 1960) și „Översten” (Colonelul, 1961), ambele folosind tropi SF și speculații cu privire la timp, identitate și realitate demne de un Philip K Dick.

Ca și în cazul lui Boris Vian, criticii au fost lenți în a identifica elementele speculative SF în narațiunile lui Rådström; deoarece a fost considerat un autor literar „serios”, aportul lui imaginativ a fost privit pur și simplu ca simbolic sau suprarealist în intenție. Moartea lui timpurie, la vârsta de treizeci și opt de ani, a retezat o carieră extrem de promițătoare.

Mai puțin remarcați de critici, și alți autori suedezi scriau SF.

Cu pseudonimul Carl Henner, Henrik Nanne (1923-1995) a scris zece romane SF din 1954 până în 1969, mai ales dedicate tineretului și toate publicate; unul intitulat „Alternativ Luna” (Luna Alternativă, 1956), este un studiu convingător asupra presiunilor psihologice la care ar fi putut fi supuși viitorii astronauți.

Artista germană și autoarea Hilde Rubinstein (1904-1997), care s-a stabilit în Suedia la sfârșitul anului 1935, fugind de persecuția nazistă, a publicat cu pseudonimul Katarina Brendel, un excelent roman SF antimilitarist, „Atomskymning” (Crepuscul atomic, 1953).

Poetul modernist și autorul Ralf Parland (1914-1995), un avid cititor de SF, a inclus numeroase și excelente povestiri în cele șase culegeri proprii de povestiri din anii 50 și 60; primul său roman, „i” (1973), este o reprezentare a unui viitor scandinav îndepărtat, puternic influențat simbolic de „Mașina timpului” a lui Wells.

Börje Crona (1932-2017), poet, muzician, traducător și umorist, a publicat prima sa povestire SF în 1958 și a devenit cel mai prolific autor suedez de profil, cu cinci culegeri publicate până acum, precum și două romane SF; remarcat prin intrigile sale ciudate și complicate și pentru finalurile surprinzătoare, el poate fi numit omologul suedez al lui Fredric Brown, dar împărtășind într-o măsură nefericită, și entuziasmul lui Brown pentru jocurile de cuvinte : „Kosmisk music” (Muzică cosmică, 1977), „Stjärnornas fred” (Steaua păcii, 1979), „Något gott i 2080” (Ceva bun în 2080, 1980), „Mannen från April” (Omul din aprilie, 1982), „Rymden är rund” (Spațiul e rotund, 1983); „Kling vid rymdpolisen” (Ciocnire cu poliția spațială, 2013), „Farlig är jorden” (Periculos e Pământul, 2013).

Mai controversată în epocă a fost ideea că unul dintre cei mai buni poeți ai Suediei ar putea fi inspirat de „maculatura pulp”, un conflict care a devenit public atunci când Harry Martinson a publicat „Aniara” (1956), salutată ca o lucrare importantă în poezia suedeză, transpusă ca operă și interpretată pe plan internațional și un motiv major pentru premiul Nobel pentru literature acordat ulterior lui Martinson. Trebuie menționat că Martinson a vorbit deschis despre interesul său pentru SF, iar intriga din poemul său epic este aceea a parcursului unei astronave care transportă emigranți de pe Pământ pe Marte, se ciocnește cu un meteorit, își pierde direcția și călătorește spre constelația Lira, în timp ce pasagerii îmbătrânesc și mor.

Traducerile SF din engleză au fost din nou tatonate de câteva edituri în anii 50, însă piața suedeză s-a dovedit a fi prea mică și până în 1960 doar foarte puțini autori străini de SF erau traduși; Ray Bradbury, Robert A. Heinlein și Arthur C. Clarke. În anii ’60 nu au fost publicate prea multe titluri originale suedeze, perioadă care în Suedia, ca și în alte părți, a devenit treptat un deceniu foarte politizat, autorii concentrându-se asupra experimentelor moderniste sau criticii sociale. Câteva dintre aceste narațiuni au fost SF dar vor reveni asupra lor mai târziu. Au existat foarte puține opere originale în tradiția anglo-saxonă, cea mai notabilă fiind „Detta är verkligheten” (Aceasta e realitatea, 1968), primul roman al extrem de activului fan Bertil Mårtensson, text inspirat de autorii lui preferați, Philip K. Dick și Clifford D Simak; Acest roman SF a lansat o carieră care a cuprins o duzină de titluri, precum și romane polițiste și fantasy.

În 1969, un alt fan SF, Sam J. Lundwall (n.1941), a publicat prima sa carte, primul studiu în suedeză despre SF, „Science fiction från begynnelsen till våra dagar” (Science fiction-ul de la începuturi până în prezent, tradusă în engleză, rescrisă și extinsă de autor cu titlul Science Fiction: What It’s All About, 1971). Cartea a fost surprinzător de bine primită, noii editori au mizat pe publicarea SF-ului, iar până în 1973 au fost publicate cinci noi colecții SF, titluri traduse și uneori chiar originale; de data aceasta, boom-ul editorial al SF-ului a durat până la sfârșitul anilor 80, când SF-ul tradus a disparut din librăriile suedeze.

Lundwall a preluat un proiect mai vechi și a relansat „Jules Verne-Magasinet” (1972-2011), înviată ca publicație destinată adulților și și-a început cariera de autor, editor, și traducător, publicând cel puțin cincisprezece romane SF, cele mai cunoscute fiind acelea pe care și le-a tradus în engleză : „Alice’s World” (1971), „No Time for Heroes” (1971), „Bernhard the Conqueror” (1973), „2018 A.D. or the King Kong Blues” (1975). În calitate de redactor a coordonat colecția specializată de SF a editurii Delta, publicând peste 200 de titluri. După 1990, Lundwall și-a lansat propria companie, Sam J. Lundwall Fakta & Fantasi.

Alți fani anterior activi, au început, de asemenea, să publice ca autori profesioniști precum Dénis Lindbohm (1927-2005), care a scris douăzeci de romane de acțiune și aventură SF; Peder Carlsson (1945-2011), ale cărui două romane au utilizat o manieră filosofică și satirică, îmbinând teme SF, cât și detectiviste; Steve Sem-Sandberg (n.1958-), care a scris trei romane SF la sfârșitul anilor 70 („Sländornas värld”/Lumea dragonilor, „Sökare i dödsskuggan”/Căutătorul din umbra morții, 1976; „Menageriet”/Menagerie, 1977), dar mai târziu a reapărut ca un important autor de mainstream suedez.

În ultimii ani, alți foști fani, cum ar fi Maths Claesson, K.G. Johansson și Lennart Svensson, au început de asemenea să scrie SF în mod profesionist.

În același timp, mulți dintre cei care crescuseră consumând SF tradus publicat în anii 40 și 50 sau în anii 70 și mai târziu, dar care nu s-au implicat niciodată activ în fandom (înființat în Suedia din anii 50, când a avut loc prima convenție scandinavă de SF la Lund, Suedia, în 1956), au făcut și cariere ca scriitori.

Printre cei inspirate de publicațiile de tip „pulp” precum Jules Verne-Magasinet din anii 40, atât Sven Christer Swahn (1933-2005), cât și Lars Gustafsson (1936-) au devenit autori majori, multi-disciplinarul Swahn, fiind un poet prolific, romancier, autor de proză scurtă și pentru tineret, și dramaturg.

Sven Christer Swahn a scris atât proză realistă contemporană, fabule și SF, care deși este limitat la numai opt romane, în jur de o duzină de povestiri, o piesă și un număr de poezii, trebuie considerat ca fiind cel mai important autor suedez de SF de până acum : „Stenjätten” (Uriașul de piatră, 1965), „Vår man I Nyhavn eller De kalla männen från Atlantis” (Omul nostru din Nyhavn, sau bărbații reci din Atlantida, 1967),  „Havsporten” (The Island Through the Gate/Poarta mării, 1970), „Spionligan” (Liga spionilor, 1972), „Jakten på Stora Sjöormen” (Vânătoarea marelui șarpe marin, 1974) , „Duell på månen” (Duel pe lună, 1975), „Skymningsgästerna” (Vizitatorii crepusculului, 1977), „Spöket på Myntgatan” (Stafia de pe strada Monetăriei, 1992), „Ljuset från Alfa Centauri” (Lumina din Alpha Centauri, 1977), „Jag lovar dig” (Îți promit, 1979), „Oktogon eller De åtta rymdkaptenerna” (Octagon, sau cei opt căpitani cosmici, 1986), „Hotbilden” (Amenințarea, 1991), „Ett monsters memoarer” (Memoriile unui monstru, 2003).

Lars Gustafsson (1936-2016), filosof, precum și poet și romancier, a scris doar un singur volum SF (influențat de SF-ul anglo-saxon), colecția de povestiri „Det sällsamma djuret från norr” (Straniul animal din nord, 1989). Dar a folosit speculații sociale, politice, istorice și tehnologice în multe alte lucrări și a fost interesat și bine versat în SF.

Mai târziu, printre autorii care au crescut consumând SF american în traducere se numără Georg Johansson (1946-), autorul unor bine vândute romane despre explorarea spațiului și multidisciplinarul artist Carl-Johan De Geer (1938-) care a scris mai multe romane folosind tropi și teme SF.

Astronomul Peter Nilsson (1937-1998) a fost primul autor suedez care a lansat un bestseller SF, ambițiosul său roman „Arken: berättelsen om en färd till tidens ände” (Arca: Povestea unei călătorii până la sfîrșitul timpului, 1982), urmând parcursul unui nemuritor prin istorie, apoi pe o astronavă accelerând  constant până la moartea termică a universului nostru și dincolo. Nilsson a continuat să scrie mai departe, dar a murit prematur : „Äventyret” (Aventura, 1989) „Ryndväktaren”, 1995 (Paznicul universului, trad.rom.Monica Bunu, editura Univers, 2000), „Nyaga”, 1996); culegeri de povestiri : „Avgrundsbok” (Cartea abisului, 1987), „Messias med träbenet” (Mesia cu picior de lemn, 1990).

Cel mai bine apreciat scriitor SF activ în prezent este Lars Jakobson (n.1959), un mult premiat  autor de romane și povestiri, combină temele tradiționale și tropii SF cu experimente stilate atât în ​​formă, cât și în conținut; ca un omagiu adus inspirației sale, Jakobson a solicitat editorilor săi în unele cazuri să folosească ilustrații de copertă ale unor importanți artiști internaționali precum Kelly Freas. Printre realizările majore ale lui Jakobson se numără două romane privind colonizarea planetei Marte, „Kanalbyggarens” (Copiii constructorilor de canale, 1997] și „I den Röda Damens slot: en martiansk biografi” (În castelul reginei roșii: o biografie marțiană, 2000).

În 2010, un alt cititor de SF, fizicianul și primul astronaut suedez, Christer Fuglesang (1957-), a publicat primul său roman, o carte pentru copii despre călătoria în spațiu, urmată de două continuări.

Per total deși SF-ul tradițional scris în manieră internațională a existat în mod continuu în Suedia în ultimii optzeci de ani, nu a fost niciodată prezent nici cu multe titluri, nici în tiraje mari și rareori s-a bucurat de succes sau de vreo audiență uriașă. Chiar și așa, SF-ul tradițional continuă să atragă atât scriitori, cât și cititori, iar în ultimii ani, o ușoară creștere a numărului de lucrări publicate și a interesului criticii, poate semnala un nou boom în viața ciclică a SF-ului suedez.

Cu toate acestea, după cum am arătat deja pe scurt, a existat și o formă narativă paralelă, social și politic înclinată spre SF, mult mai acceptată de critica literară, adesea scrisă de importanți autori suedezi.

În Suedia, astfel de narațiuni  nu au fost niciodată considerate și analizate ca SF, în schimb fiind în mod obișnuit descrise drept „ficțiuni politice”, uneori ca „ficțiuni de avertizare”, uneori etichetate ca fiind „reacționare” alteori ca „distopii”.

Caracteristica acestor texte este reprezentarea unui uniformizant viitor suedez totalitar și birocratic, în care indivizii sunt asupriți de un stat presupus benevolent, dar de fapt sufocant și atotputernic. Din moment ce Suedia, în ultimii optzeci de ani, a fost dominată politic de viziunea utopică a unui stat al bunăstării planificate în mod centralizat, o viziune ale cărei principii fundamentale au fost în mare parte împărtășite de toate partidele din parlament, nu este deloc surprinzător faptul că existența unei tradiții literare vitale și populare care se opune acestei viziuni este rar menționată sau discutată vreodată în interiorul țării: deoarece puțini scriitori publică mai mult decât un singur roman de acest fel, fiecare text de acest fel poate fi discutat destul de convingător sau respins ca aberant sau atipic în cadrul operei de ansamblu a autorului respectiv.

Am menționat deja romanul „Kallocain” din 1940 al lui Karin Boye, în care un strălucit om de știință dintr-o viitoare societate totalitară, în convingerea că va transpune în sfârșit în realitate utopia promisă de guvern, furnizează dictatorului un nou medicament descoperit, care oferă controlul total al gândurilor și sentimentelor cetățenilor.

Vilhelm Moberg (1898-1973), unul dintre cei mai populari și mai apreciați autori din Suedia în jumătatea secolului XX, a scris „Det gamla riket” (Bătrânul tărâm, 1953), o satiră vitriolică a birocrației suedeze, injustiției, sistemului judiciar și intoleranței dintr-o imaginară țară europeană numită Idyllia, condusă de Partidul de Guvernământ și mândră de constituția sa, care garantează drepturi ample tuturor cetățenilor, atât timp cât exercitarea acestor drepturi nu afectează în niciun fel statul.

Folke Fridell (1904-1985), un important scriitor de stânga, a scris „Äldst i världen” (Cei mai vechi din lume,  1959), unde statului condus „științific” de lumpenproletari imbecili, puțin îi pasă de viețile sau bunăstarea muncitorilor sau a vreunui cetățean, cu excepția nomenclaturii.

Jurnalistul, militantul politic și autorul unor romane polițiste celebre (În 1971, „The Laughing Policeman”/Den skrattande polisen, 1968, a obținut Edgar Award from the Mystery Writers of America for Best Novel iar împreună cu partenera sa Maj Sjöwall a inventat „nordic noir-ul” în anii 60 ai secolului XX), Per Wahlöö (1926 – 1975), a lansat în 1964, „ Mord pe 31: o våningen” (Crima de la etajul 31, trad.rom. Gh. Ghemiuşliu, colecția Enigma, Editura pentru Literatură Universală, 1969) și în 1968, „Stålsprånget” (Săritura de oțel, 1968), thrillere SF având acțiunea într-o Suedie unde puterea politică și economică este în întregime interconectată la nivelul unei camarile cleptocratice iar singurul scop al celor care dețin puterea este să o păstreze cu orice preț. Romanul „ Crima de la etajul 31” a fost ecranizat în 1982 de regizorul vest-german Wolf Gremm, cu tiltul „Kamikaze 1989”, în rolul comisarului Jensen fiind celebrul regizor Rainer Werner Fassbinder.

Profesorul de filologie și romancierul Göran Hägg (1947-) a scris „Det automatiska paradise” (Paradisul automat, 1979), despre un viitor stat birocratic care înăbușă toată ambiția, opoziția și originalitatea pentru a-și duce pe cele mai înalte culmi conformismul centralist planificat.

Autorul și academicianul Sven Delblanc (1931-1992) a publicat „Moria land” (Moria, 1987), despre o viitoare Suedie condusă de o dictatură comunistă în care funcționarii publici suedezi își păstrează slujbele prin aderarea voluntară și fără vreo crâcnire la ideologia noilor stăpâni.

Medicul și apreciatul scriitor Per Christian Jersild (n.1935) a scris mai multe romane SF. Primul a fost „Grisjakten” (Vânătoarea de porci, 1968; trad.rom. Cristian Iscrulescu, Institutul European, 2009), în care un birocrat suedez primește sarcina neașteptată de a extermina toți porcii din țară și se ocupă de asta fără să pună la îndoială nici motivul, nici etica muncii sale. „Djurdoktorn”, 1973 (Veterinarul, trad.rom. Teodor Atanasiu&Elena Florea, Editura Univers, 1989), are ca temă aspectele etic-morale în relația dintre oameni și animale. Acțiunea se desfășoară în Suedia anului 1989, o perioadă în care societatea se caracterizează prin dezintegrarea sistemului bunăstării de mase și printr-o intensă monitorizare personală. Mai târziu, Jersild, a publicat și „Sena sagor” (Basme târzii, 1998), în care un număr de indivizi își pierd capacitatea de a vedea culorile, percepând totul doar în alb și negru, iar asta conduce la un efect dezastruos și satiric.

Lars Gustafsson, deja menționat, a scris „Familjefesten” (Petrecere de familie, 1975], în care se narează treptat povestea modului în care un înalt funcționar public a descoperit o amenințare la adresa majorității populației, fiind forțat în final să renunțe la poziția sa când încearcă să se opună încercărilor de a fi redus la tăcere.

Jurnalistul și autorul Anderz Harning (1938-1992) a publicat „Mogadondalen” (Valea tranchilizantelor, 1982), descriind o viitoare Suedie unde ștabii birocratici au decis să rezolve problema pensionarilor care sunt lichidați pur și simplu la o anumită vârstă pentru a se salva fondurile și eforturile publice.

Autorul și academicianul Carl-Henning Wijkmark (1934-) a scris „Den svarta väggen” (Zidul Negru, 2002), roman în care un stat suedez aflat în imposibilitatea de a mai apăra drepturile individuale și valorile liberale, este cuprins treptat de haos, opresiune și indiferență barbară.

Înșiruirea aceasta poate părea o listă lungă. Dar singurele titluri menționate sunt acelea ale unor importanți scriitori suedezi sau ale unor autori considerați clasici. Fiecărui titlu dat, i s-ar putea adăuga mai multe.

Tradiția suedeză distopic-literară este atât constantă, cât și puternică; noi titluri se adăugă în fiecare an din ultimele  șase decenii sau mai mult. Faptul că aproape niciodată „ficțiunea socială suedeză” nu este discutată ca fiind SF – de vreme ce consumatorii obstinați (așa-zișii fani) nu devorează decât maculatură escapistă majoritar de proveniență anglo-saxonă iar criticii au respins adesea orice nu este ficțiune realistă sau o literatură coerentă critică din punct de vedere social.

În general criticii literari suedezi consideră ficțiunea speculativă ca fiind irelevantă, clișeatică și manieristă, având o atitudine negativă față de experimentul suedez în domeniul ingineriei sociale ca atare – abordare care pentru mine personal constituie una dintre marile enigme ale caracterului suedez, aceea a indiferenței față de domeniul imaginarului.

©John-Henri Holmberg

Traducere de Cristian Tamaș.

Textul a fost tradus și postat în revista Fantastica prin acordul autorului. Îi mulțumim.

Bibliografie:

Drömmar om evigheten. Science fictions historia” (Visele eternității: Istoria science fiction-ului, 1974)

SF-guide” (1977)

Kvinnor i science fiction” (Femeile în science fiction, 1982), în col. cu Per Insulander

Fantasy. Fantasylitteraturens motiv, historia och författare” (Fantasy. Teme și motive, istoria și autorii, 1995)

Inre landskap och yttre rymd. I: Science fictions historia från H. G. Wells to Brian W. Aldiss” (Peisaje interioare și spațiu cosmic. Istoria SF-ului de la H.G. Wells la Brian W Aldiss, 2002)

Inre landskap och yttre rymd. II: Science fictions historia från J.G. Ballard till Gene Wolfe” (Peisaje interioare și spațiu cosmic. Istoria SF-ului de la J G Ballard la Gene Wolfe, 2003)

„Häpna! En bok ur och om 1950-talets tongivande science fiction-magasin” (Häpna! O carte despre o importantă revistă SF a anilor 50, 2015)

John Henri Holmberg

John Henri Holmberg

John-Henri Bertilson Holmberg (născut la 22 iunie 1949, Essingen, Stockholm, Suedia; locuiește în Viken, sudul Suediei) este autor, critic, editor, traducător și fan. La începutul anilor 60 a editat Forumul Science Fiction împreună cu Bertil Mårtensson și Mats Linder și a publicat peste 200 de numere de fanzine SF, adițional carierei sale de editor și critic. Stieg Larsson, autorul de romane polițiste, și el fan SF, i-a fost prieten și coleg.

Ca redactor specializat în SF, la editurile Askild & Kärnekull, Lindfors, Bokförlaget Bra Böcker/Wiken și mai târziu ca director al propria sa editură Replik, John-Henri Holmberg a lansat în Suedia mulți autori importanți actuali, printre care și mulți autori de science fiction. John-Henri Holmberg este un libertarian convins, a prezentat opera lui Ayn Rand în cadrul dezbaterilor suedeze ale anilor 70 și mai târziu a coordonat publicarea în suedeză a principalelor texte ale lui Rand..

Este contribuitor la Enciclopedia Science Fiction-ului și la Enciclopedia Fantasy-ului, editate de John Clute și Peter Nicholls.

A scris trei romane, un studiu în două volume despre science fiction și un volum de ficțiune psihologică de suspans. Ca traducator, a transpus în suedeză multe dintre romanele lui Stephen King.

Este membru al Academiei de Criminalistică din Suedia și din 2004, editează și publică revista trimestrială Nova, (prima serie: 1982-1987), o importantă revistă scandinavă de science fiction.

Holmberg este un oaspete frecvent la televiziunea și radio-ul publice suedeze pentru discuții despre science fiction și literatură în general și a fost unul dintre invitații de onoare al celei de-a 75-a ediții a Convenției mondiale de science fiction, Worldcon, care a avut loc la Helsinki, Finlanda, între 9-13 august 2017.
John Henri Holmberg

Latest posts by John Henri Holmberg (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →