Coperta-Teofil-si-Cainele-de-lemn-Cosmin-PertaComin Perța – „Teofil și Câinele de lemn”, editura Herg Benet, 2012

Scriind, acum câteva săptămâni, despre straniul roman al lui Silviu Gherman, „Hârtiile masculului” (Curtea Veche, 2012), pe care încercam să-l definesc prin mai multe sintagme la fel de ciudate (ficțiune postapocaliptică specistă, fantasy evoluționist, distopie falică, gendermorfoză socială), aminteam și alte cărți greu încadrabile, scrise de tineri scriitori, nu multe, cărți pe care nu le voi recomanda niciodată îndeajuns :  fantasy-ul (clinic, i-am zis eu) al lui Matei Florian, „Și Hams Și Regretel” (Polirom, 2009), foto-romanul metafizic-oniric „Oase migratoare” de Iulian Tănase (Nemira, 2011) sau monografia poematică „Parohia” de Dan Coman (Cartea Românească, 2012).

(Fac aici o paranteză pentru a remarca, o dată în plus, faptul că, în ultimii trei ani, tinerii scriitori și-au subintitulat în fel și chip cărțile de proză ; astfel am avut „supraroman” – Maria Manolescu, „Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift” ; „superRoman” – Stoian G.Bogdan, „Nu știu câte zile” ; „rockman” – Mihail Vakulovski, „Tovarăși de cameră” ; „roman playlist” – Mihnea Blidariu, „Playlist” ; „roman în versuri” – Caius Dobrescu, „Euromorphotikon”; „povestiri ultimative” – Adrian Buzdugan, „Capela excomunicaților”; sau „povestiri aberantastice” – Liviu Drugă, „Ceasornicarul dansator”.)

Cel mai proaspăt venit în categoria prozatorilor, să le zicem, new weird – gen dezvoltat în ultimul deceniu prin mixul de fantasy, steampunk, literatură speculativă ș.cl. –, cu relativ aceeaşi detentă stilistică şi imaginar poematic precum Iulian Tănase şi Dan Coman, este Cosmin Perţa. Doar că poetul şi eseistul Cosmin Perţa nu se află deloc la prima ispravă de acest fel în proză. În 2007 a publicat romanul „Întâmplări la marginea lumii” (Cartea Românească), un fantasy în două părți unde cartografia un regat populat cu oameni, pitici, elfi și vrăjitori, regat guvernat de „gașca de despoți” a Marelui Cler de pe munte. Dacă în prima parte, protagoniștii – o vrăjitoare „pasivă”, un (semi)vrăjitor proscris (însoțit de fiul său, Băiatul cu cămașa de păr) și un vrăjitor de gradul al doilea – erau supușide către Marele Clerunor probe magice ca niște farse; în a doua parte a cărții, avatarii vrăjitorilor de dinainte apăreau în pielea a doi scriitori mediocri ce încercau, prin literatura lor, să redea ținutului Pind magia de altădată. Cum spuneam atunci, romanul mi se părea cam rupt în două, mai degrabă un crochiu, și îl vedeam ca pe „o mare promisiune”. Promisiune, pot spune acum, concretizată în acest mic roman, subintitulat „poem”, în care Cosmin Perța se joacă, riscă și scrie un text hibrid la limita dintre mai mult genuri. Dezvăluind alternativ poveștile celor două personaje din titlu, cartea dezvoltă două tipuri/paliere textuale. În primul, îl avem pe mediocrul scriitor Teofil Barbălată care, profitând de invitația unui bătrân inginer, acceptă să ia parte la un experiment. Mai exact, se oferă de bunăvoie să fie teleportat în Bucureștiul începutului de secol XX, cu gândul ascuns de a juca rolul literar al lui Urmuz și a-și asigura astfel o posteritate literară: „Credea Teofil Barbălată că, într-o altă vreme, scrisul său ar fi putut conta, ar fi fost important, singurul motiv pentru care acum, în vremea în care el trăia, era invizibil se datora unui gust pervertit, prea dedat unor cutume schimbătoare, pe care niciodată nu le putea prinde la timp…Dar, într-un alt timp, într-o altă vreme, dinainte, el, cu arta scrisului său, ar fi știut exact ce urmează și ar fi putut s-o ia înaintea tuturor…Dacă el, Teofil Barbălată, ar fi măcar Urmuz ? Și la o adică de ce nu ? Talent avea, secolul îi lipsea.” Astfel, Teofil Barbălată ajunge cârciumar pe Lipscani (unde-l are client pe însuși P.P. Carp), se căsătorește cu nepoata nelegitimă a Mitropolitului Veniamin Costachi, având chiar binecuvântarea Regelui Carol I, și, în general, ia parte la mai toate momentele istorice importante ale Bucureștiului de dinaintea Primului Război Mondial. Mai ales că – și aici intervine o a doua importantă deviație speculativă – Teofil Barbălată descoperă cum, teleportat înapoi în timp, căpătase câteva superputeri, printre care și cititul gândurilor. Motiv pentru care scriitorul mediocru venit din viitor să lase orice gând literar deoparte și să se consacre unei cariere nocturne secrete de superhero, devenind „Supermanul Bucureștiului de început de secol” care împiedică orice fărădelege și, în cele din urmă reduce criminalitatea capitalei regale aproape de zero. Sunt, în aceste episoade cu Teofil Barbălată (căruia, în cele din urmă,  „i se face dor de nimicnicia lui de dinainte”), câteva elemente   – nu știu dacă voluntare – care trimit cu gândul, într-o cheie soft parodicăla capodopera bulgakoviană și chiar la „Zilele Regelui” de Filip Florian.

Spre deosebire de acest palier narativ cu supermanul Teofil Barbălată plasat într-un trecut istoric monden, de un bun și fin comic speculativ în tradiția steampunk-ului,episoadele care ni-l prezintă pe cel poreclit, după jucăria favorită din copilărie, Câinele de lemn sunt plasate într-un spațiu distopic totalitar nenumit și sunt scrise sub forma unor similipoeme onirice cu enumărate elemente parabolice și dramatice de post-absurd. Evadarea dintr-un Șantier concentraționar în timpul căreia Matrioșca, fata Câinelui de lemn, este ucisă ; internarea într-un sanatoriu alături de personaje precum Conducătorul de Oști Celeste Gavril, Regele Nisipurilor Mișcătoare sau Petru, cel care are „complexul ușilor închise” ; interogatoriul (purtat ca și cum Matei Vișniec ar rescrie „La vie en rose” de Dorin Tudoran) și detenția în Închisoarea din Pădurea de pini ; relația cu Jumătatea de Matrioșcă, dublul surogat al fiicei moarte – toate aceste momente, desfășurate după logica coșmarului, cu halucinații, treziri și treceri, compun un lung poem în proză, secvențial și foarte întunecat, cu accente politic distopice, postexistențiale, vizionare, de absurd-horror.

De altfel, joncțiunea celor două planuri textuale, întâlnirea dintre cele două personaje aparținând unor spații și timpuri paralele și incompatibile, are loc prin portalul unei mlaștini care-i înghite pe cei doi aducându-i împreună într-o anticameră purgatorială de unde Teofil Barbălată, ratatul scriitor, se va alege cu Câinele de lemn în chip de înger păzitor, destul de slab de înger – dacă-mi este permis acest joc de cuvinte.

Din acest punct, textul fusion al cărții încorporează elemente comune ambelor povești într-o dezvoltare narativă poematică și mai bizară, cu episoade ce evoluează între parodicul social și morbid, cu învieri și năluciri, cu personaje noi, cum ar fi Stăpânul tuturor (al cărui sediu e în Aleea Alexandru și care se prezintă drept „Rege Atotputernic al Federației Intergalactice și comandant al Universului și al Veacului acestuia”), cel care îi și propune lui Teofil Barbălată un pact în urma căruia ar obține cariera literară visată. Moment în care textul devine și o meditație despre natura, condiția și scopul scrisului : „Să nu scrii nimic e un curaj mai mare decât să scrii. Teofil Barbălată e doar un om care vrea să-și salveze sufletul. Și să-și salveze îngerul.” Iar salvarea, dacă despre salvare e vorba, se petrece în cheia unui vizionarism dark ce încorporează și câteva eresuri populare. Greu încadrabilă – căci eticheta de new weird nu delimitează, cât combină și aglutinează teme, motive, genuri – cartea lui Cosmin Perța este un pariu deopotrivăambițios și riscant, un prozopoem eterogen, deopotrivă comic și oniric, horror și intertextual, cu îndrăzneli și impurități, cu momente de strălucire și obscuritate, o carte gen „take it or leave it”, căreia îi pot fi aduse, în egală măsură, laude și critici, dar pe care eu o găsesc fascinantă în demența ei stilistică și o pun lângă celelalte cărți ciudate ce sunt, de fapt, sarea și piperul literaturii.

© Marius Chivu & Dilema Veche

Textul a fost republicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Textul a fost publicat în Dilema Veche nr.469/7-13 februarie 2013:

http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/supereroul-ingerul-pazitor

Marius  ChivuMarius Chivu (născut în 1978), este critic literar, scriitor, traducător și jurnalist. Absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din București (2003), a semnat recenzii literare în numeroase publicații culturale (Dilema, Observator Cultural, 22, Cultura, Dilemateca etc.) și a realizat rubrici și emisiuni de televiziune (Antena 3, TVR 1, TVR Cultural). A alcătuit, adnotat și prefațat mai multe antologii de proză scurtă din scriitori clasici și contemporani.

A participat cu proză scurtă și eseuri în numeroase antologii, precum „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola” (coord. Irina Nicolau, Ed. Ars Docendi și Muzeul Țăranului Român, 2002), „Cartea cu buniciun proiect pe care l-a inițiat și coordonat (Humanitas, 2007), „Povestiri erotice românești” (coord. Magdalena Mărculescu, Ed. Trei, 2008), „Ion Budai-Deleanu – 250. Țiganiada azi” (coord. Irina Petraș, Ed. Casa Cărții de Știință, 2010), „Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete” (coord. Ioana Pârvulescu, Ed. Humanitas, 2012). Marius Chivu a tradus din literatura de limbă engleză (Lewis Carroll, Oscar Wilde, Paul Bailey), cea mai cunoscută dintre tălmăcirile sale fiind volumul de versuri semnat de Tim Burton, „Melancolica moarte a Băiatului-stridie” (Humanitas, 2009).

În 2012, a publicat două volume: „Vîntureasa de plastic” (versuri, Ed. Brumar) și „Trei săptămâni în Himalaya” (jurnal de călătorie, Ed. Humanitas). Deține rubrica săptămânală de cronică literară, „Feedbook” în revista Dilema Veche.

Teofil şi câinele de lemn (fragment de roman, 1/2) – Cosmin Perța

Teofil şi Câinele de lemn (fragment de roman, 2/2) – Cosmin Perța

Latest posts by Marius Chivu (see all)