Fragment de roman

Era sufocant. Perdeaua fâşâia încetişor, mişcată de valurile de aer cald eliberate de aparatul de aer condiţionat. Nu dormea, stătea cu ochii închişi şi o strângea tare în braţe. Mirosul părului ei era reconfortant. Nu era prima oară când nu reuşea să adoarmă şi nu era prima oară când se gândea de ce făcea, de fapt, asta… Era absurd, morbid, patologic. Ştia, dar nu se putea controla. Odată pe săptămână trebuia, trebuia să vină la Matrioşca lui. Era, de fapt, o Jumătate de Matrioşcă. Matrioşca lui era moartă, cea din braţele lui era doar un surogat.

 

Fiica Câinelui de lemn s-a născut pe Şantier. La fel ca mama Câinelui de lemn şi mama fiicei Câinelui de lemn, a murit la naştere. Pe atunci Câinele de lemn avea 14 ani, iar mama fiicei Câinelui de lemn 12. Pe Şantier totul era posibil.

Fiica Câinelui de lemn a fost crescută de aceleaşi femei care l-au crescut pe Câinele de lemn. I-au spus Matrioşca pentru că prima şi singura jucărie a fiicei Câinelui de lemn a fost o Matrioşcă făcută de Câinele de lemn, pentru ea, din tărtăcuţe de diferite mărimi.

Una dintre cele mai mari plăceri ale Câinelui de lemn era să se joace cu fiica lui, Matrioşca, în groapa de gunoi a Şantierului. Erau acolo hectare întregi de explorat, de descoperit, iar cu gioarsele mereu se putea încropi ceva de joacă pe lângă baracă. Dar cu adevărat cea mai mare plăcere a Câinelui de lemn era să doarmă noaptea cu fiica lui în braţe. O ţinea strâns şi mirosul părului ei îl înnebunea, îl transporta într-o altă lume, cu mult în afara Şantierului, peste norii gri de cânepă şi fum industrial, într-o lume colorată, caldă şi vie, în care mirosul şi umezeala Şantierului nu ajungeau, în lumea curcubeu.

Viziunea acestei lumi izvorâte din părul fiicei sale l-a convins pe Câinele de lemn să încerce să fugă.

Era o noapte ploioasă, ca toate nopţile de pe Şantier. Câinele de lemn, cu Matrioşca de mână, se afunda în pădurea de pin. Mai aveau câţiva kilometri, apoi dădeau peste o fâşie de câteva sute de metri din groapa de gunoi, apoi, în fine, de gardul de sârmă ghimpată. Dincolo de gard era libertatea. Acesta era singurul loc prin care aveau o şansă să treacă. Câinele de lemn studiase bine tot Şantierul. Au ieşit din pădure şi au traversat fâşia de groapă de gunoi târându-se pe burtă. Matrioşca avea 11 ani, Câinele de lemn, 25. Când au ajuns la sârma ghimpată, Câinele de lemn a scos patentul şi a început să taie grăbit. Matrioşca tremura de frig, udă lângă el. Când a reuşit să facă o gaură suficient de mare, Câinele de lemn a băgat capul să vadă mai bine ce era dincolo. Atunci s-a auzit împuşcătura. Câinele de lemn a trecut prin gard ca ars, zgâriindu-se la ceafă şi la umeri. A băgat mâinile prin gaură să o tragă şi pe Matrioşca, dar era deja prea târziu. Matrioşca zăcea întinsă pe grămada de gunoi într-o poziţie nefirească, cu picioarele răsucite, înspre Şantier, cu mâinile şi cu capul întinse spre gaură, spre Câinele de lemn. Picăturile mari de ploaie i se scurgeau pe faţă şi pe tot corpul, scurgând sângele din corpul fetiţei în gunoaiele de zeci de ani ale Şantierului.

 

Au trecut ani buni până când Câinele de lemn să dea semne că şi-ar reveni. Nici vorbă să găsească vreodată lumea aceea colorată, caldă şi vie. Nimerise de pe Şantier pe un Şantier şi mai mare. Ieşise dintr-un cerc mic, concentric, într-un cerc mai mare, concentric. Atât. Dar preţul, preţul i se părea prea mare. Ar fi putut să încerce să evadeze şi de aici, să scape şi din noul şi mult mai marele Şantier în care nimerise, dar nu mai avea motivaţie. Nu s-a căsătorit, nu a mai făcut copii. Ba chiar se credea că nu s-a culcat niciodată cu o femeie. Mergea, în schimb, săptămânal la bordel. Acolo era jumătatea lui de Matrioşcă.

O văzuse pe stradă, o fată care semăna izbitor cu Matrioşca, de la distanţă cel puţin. Aşa ar fi trebuit să arate şi Matrioşca lui acum. A urmărit-o mai multe zile şi aşa a aflat că era una din fetele de la „Salonul de Masaj Erotic”. A început să o viziteze regulat. Cât de des îi permitea salariul. Stătea cu ea şi 5, 6 ore. Nu făceau nimic. Stăteau întinşi în pat, Jumătatea de Matrioşcă dormea, de cele mai multe ori era foarte obosită, iar Câinele de lemn o ţinea strâns în braţe şi îi mirosea pielea, părul. Asta îl liniştea, de multe ori adormea şi el, iar când se trezea ea era deja plecată. Îi convenea să plece înainte pentru că, odată cu deschiderea draperiilor negre, mate şi pătrunderea luminii în cameră, nu era nevoit să îi vadă chipul, să o privească cu atenţie, să îşi aducă aminte că, totuşi, aceasta nu este fiica lui. Aşa, pleca acasă cu un sentiment bun, care îl mai ţinea încă o săptămână.

Dar erau şi dăţi ca aceasta, când nu putea adormi, când era împresurat de griji, de nefirescul actului său. Atunci se chinuia, se zvârcolea. Atunci, de cele mai multe ori, pleca el din cameră înainte să se trezească ea. Tot pentru a nu-i vedea cu atenţie chipul, tot pentru a nu distruge o iluzie care îi permitea să trăiască. Aşa s-a întâmplat şi acum. A mângâiat-o pe păr şi a ieşit în tăcere.

 

La serviciu fusese, la jumătatea lui de Matrioşcă fusese, ba chiar plecase mult mai repede decât prevăzuse, avea deci timp berechet să scape de o altă obsesie, prin urmare, se îndreptă spre parc.

În oraş, deşi era martie, nămeţii aveau câţiva zeci de centimetri. Se mergea greu, şi cu maşina, şi pe jos şi cu orice, chiar şi noaptea târziu. S-a învârtit în jurul parcului aproape o jumătate de oră. Nu mai găsea intrarea, intrarea bine-cunoscută. Nu mai era acolo, de parcă o mâncaseră nămeţii. A văzut până la urmă o alee. Nu putea să ducă decât în parc, aşa că o luă pe ea. Era aproape trei dimineaţa. După câteva zeci de metri, aleea părea să se înfunde. Nu mai înţelegea nimic. Era deja obosit. A găsit o bancă, a curăţat-o de zăpadă şi s-a aşezat. A scos de la piept o sticlă de apă minerală, plină pe jumătate şi a băut puţin. Voia să îşi tragă sufletul şi să plece acasă. Se gândea să se întoarcă mâine. Şi atunci a apărut.

Matrioşca s-a apropiat de el încet, zâmbind. Era neschimbată. Purta chiar aceleaşi haine din urmă cu unsprezece ani. Câinele de lemn a izbucnit în plâns, dar apoi a zâmbit la rândul lui:

Vino, şezi!

Matrioşca s-a apropiat, l-a luat de mână. Apoi au apărut tatăl Câinelui de lemn şi mama lui şi mama Matrioştei. Vanda, mama Matrioştei, avea cam aceeaşi vârstă cu Matrioşca şi cele două semănau leit. Stăteau toţi şi îl priveau. Parcă lor nu le venea să creadă.

Haideţi, haideţi. Bine aţi venit. Ştiu, arăt ca naiba. Voi m-aţi aşteptat, şi eu era nici să nu vă mai găsesc vreodată. Dar de ce mă priviţi aşa straniu? Vai, dar ce curios… Voi nu eraţi morţi? Parcă muriserăţi. Tu, Matrioşca mea iubită, nu ai murit pe când evadam? Nu te-au împuşcat? Şi tu, mamă, nu ai murit la naşterea mea? Şi tu, Vanda, nu ai murit când ai născut-o pe Matrioşca? Cum? Doar te-am văzut eu. Şi tu, tată, tu nu ai murit sub pietre, cu faţa plină de cărbuni? Cum? Şi pe tine te-am văzut. La toţi v-am văzut trupurile reci şi uscate, mai puţin al tău, mamă. Dar nu staţi în picioare, şedeţi, mai sunt bănci şi acolo. Nu, tată, nu, lasă sticla asta, e doar apă. Nu-i sticlă cu rachiu. Tot nu te-ai lăsat de vechiul nărav. Mult ţi-a mai plăcut rachiul. Pe tine te-am îngropat chiar eu în pădurea de pini. Vroiau să-ţi arunce corpul în mlaştină. Nu i-am lăsat. Şi ce mult ai mai băut…Ştiţi, se zice că moartea nu-i aşa o chestie extraordinară. Moartea vine la toţi până la urmă…Lasă, tată, sticla aia! Dar eu, stând mai mult pe aici, după ce aţi plecat voi, am văzut că nici viaţa nu-i cine ştie ce… şi asta e pentru toată lumea… Oh, Matrioşca mea iubită, ce frumos ai zâmbit acum. Parcă nici când trăiai nu zâmbeai aşa frumos. Nu-i aşa Vanda? A, da, stai, că tu nu ai de unde să ştii. Ce semănaţi! Nu-i aşa, tată? Mai ţii minte, tată, cum am îngropat-o noi doi pe Vanda în pădurea de pini, lângă mama? Ei, acolo te-am îngropat şi eu pe tine. Sunteţi la un loc, de nu or fi răscolit ăia mormintele. Dar lasă, măi, tată sticla aia odată! Staţi să-mi termin vorba. Deci, treaba cu moartea şi viaţa e că sunt pentru toată lumea, adică nu-i nimic extraordinar în asta. Dar staţi, unde plecaţi, staţi să vă spun. Staţi că e interesant… ascultaţi…nu mă lăsaţi aici, destul m-aţi lăsat. Moartea şi viaţa, dar mai ales moartea…

Câinele de lemn urmări fantomele familiei sale care trecură prin gardul viu acoperit de nămeţi. Câinele de lemn se opinti în gard. Era ora patru dimineaţa, 15 martie, şi Câinele de lemn trecu dincolo.

 

Dormi, dormi, n-am putut niciodată să mă obişnuiesc cu lumea, cu pielea umană, cu tot ce poate fi explicat. Dormi, dormi, în fiecare zi gândesc totul cu exactitate: acum mă oblig. Cu electrizări epidermice mângâi uşor adevărul. Dormi, dormi, un timp negru, fără amintiri e afară, insecta tenace îmi ronţăie creierul. În Cosmos e bine şi cald.

 

© Cosmin Perţa

 

Fragmentul reprodus din romanul „Teofil şi câinele de lemn” a fost oferit de către autor. Îi mulţumim.

Latest posts by Cosmin Perta (see all)