The Lobster poster

Regizorul Yorgos Lanthimos ne propune un film parabolă, de tipul o lume într-o altă lume. În acest caz avem hotelul ca parabolă pentru întreaga lume. Sub acest aspect filmul ne trimite cu gândul la un alt film din aceeaşi familie şi anume „Aripile gloriei” (Wings of Fame, R: Otakar Votocek – 1990) unde tot astfel întreaga lume ni se prezintă sub forma unui hotel. Ca gen filmul se înscrie în zona distopiei prezentându-ne o lume cu reguli stricte în care individul este mic şi strivit şi nu are altă alegere decât să se supună regulilor. Şi ca orice sistem totalitar şi aici totul este clădit pe o minciună frumoasă şi anume că se depun toate eforturile pentru ca nimeni să nu rămână singur, pentru ca fiecare om să-şi găsească perechea, „jumătatea cum am spune”. Numai că criteriile de selecţie sunt negative. Potrivirea nu se face după caracter sau temperament, după afinităţi sau pasiuni ci exclusiv după defecte. Iar pedeapsa maximă pentru cine nu reuşeşte nu este o pedeapsă normală cum ar fi moartea sau tortura ci este transformarea într-un animal. Asistăm aici la teoria evoluţionistă a lui Darvin întoarsă pe dos. Aici oamenii care nu reuşesc să se „adapteze” decad în animale. Ni se spune că unele animale sunt mai rar alese şi de aia sunt specii pe cale de dispariţie. Astfel se explică chiar geneza animalelor pe Terra ca provenind exclusiv din oameni decăzuţi. Aceasta este aici „Originea speciilor”. Este evidentă ideea metaforă că omul este de fapt cel mai rău animal. Ca să fim mai precişi, omul dezumanizat este mai perfid decât orice fiară. Iar această dezumanizare este inoculată de către Yorgos Lanthimos în conştiinţa spectatorului, printre alte procedee şi prin faptul că în afară de protagonistul filmului pe care îl cheamă David şi de câinele său pe nume Bob, celelalte personaje nu au nume. Referirea la ele se face prin defecte: femeia fără suflet, şchiopul, omul cu defect de vorbire, femeia căreia îi curge sânge din nas, etc.

Dar în afara hotelului mai există o lume a oamenilor aşa zişi liberi, o lume a rebelilor în care protagonistul alege să se refugieze după ce reuşeşte să evadeze din hotel. La început aceşti rebeli ne duc cu gândul la oamenii cărţi din „Fahrenheit 451” (R: François Truffaut  ‑ 1966). Dar nu trece mult şi constatăm că de fapt am evadat dintr-o distopie în altă distopie şi mai cruntă. Aici în pădure sunt reguli chiar mai stricte ca în hotel. Sub tirania unei dictatoare abjecte, în lumea rebelilor din pădure este interzisă chiar şi dragostea. Şi inevitabil, vom avea o imposibilă poveste de dragoste care paradoxal este bazată tot pe o potrivire de defecte şi anume miopia.

Deşi filmul s-ar putea încadra cu uşurinţă în genul fantastic nu se face apel la trucaje şi efecte speciale de niciun fel sugerând fantasticul mai degrabă prin alăturări inedite între imagine şi sunet, cum ar fi o scenă de vânătoare în pădure care de desfăşoară pe muzică de tango argentinian. Regizorul ştie cu măiestrie ce să arate şi ce să oculteze. Astfel, ni se vorbeşte vag despre procedeul transformării dar niciodată nu suntem lăsaţi să pătrundem în misterioasa cameră să vedem efectiv procedeul. Astfel imaginaţia noastră de spectatori închipuie poate ceva mult mai fantastic decât ar fi putut arăta el în film cu toate efectele speciale posibile. Tot astfel în final ni se refuză scena grotescă în care David şi-ar scoate ochii cu cuţitul. În schimb suntem lăsaţi să aşteptăm. Să aşteptăm şi să medităm

Bogdan Mihăilescu
Bogdan Mihăilescu

Latest posts by Bogdan Mihăilescu (see all)