Sintagma „timp propriu” provine din teoria relativităţii restrânse, dar înainte de această teorie va trebui să recapitulăm puţin mecanica clasică.

Ne întoarcem, aşadar, la clasa a IX-a, la „dinamica punctului material”, la planul înclinat sau la aruncarea unei particule pe o direcţie oblică în câmp gravitaţional. În toate aceste minunate probleme, apare un mic parametru t, despre care ni se spune că este timpul. Astfel, se calculează funcţiile x(t), y(t), z(t), plus diverse unghiuri q(t), j(t) pentru obiecte sau sisteme unde definiţia acestor unghiuri are sens – iar toate acestea, împreună, dau „legile de mişcare” ale obiectului cu pricina. Aceasta înseamnă, pentru fizicienii clasici, să ştii totul despre un sistem: la orice moment de timp, se poate calcula poziţia sau configuraţia (diverse unghiuri) în care se află sistemul cu pricina. Nemaivorbind de faptul că se pot determina şi diverse viteze, liniare sau unghiulare, acceleraţii, forţe şi aşa mai departe.

Toate bune şi frumoase, însă nu prea ni se spune cine este acest parametru t. Cum definim timpul? Şi uite-aşa, pe nepusă masă, am migrat direct în domeniul filosofiei sau psihologiei. De la Henri Bergson al francezilor la Solomon Marcus al nostru, s-au scris cărţi importante pe tema timpului. Nereuşind să-mi reamintesc în concepte simple tot ce scrie în eruditele Essai sur les données immédiates de la conscience sau Matière et mémoire ale lui Bergson sau în încriptatul volum Timpul al lui Solomon Marcus, mi-aş prezenta în rândurile următoare o umilă părere de experimentator: timpul nu poate fi definit (i) în afara unui sistem a cărui stare se modifică în urma a ceea ce se întâmplă în jurul lui, nici în afara (ii) unui sistem care înregistrează aceste modificări, nici în afara (iii) unui sistem care analizează şi stabileşte corelaţii între aceste înregistrări, şi cred că (iv) nici în afara unui sistem care corelează aceste corelaţii cu observaţii pe care le efectuează asupra sie însuşi. Sistemul (i) se numeşte organ de simţ, sau senzor, sau receptor, sistemul (ii) se numeşte memorie, sistemul (iii) se numeşte raţiune, sistemul (iv) se numeşte conştiinţă.

Faptul că parametrul t din mecanica clasică este legat de observaţii şi de înregistrarea lor este evident oricui. Ne decidem că o planetă sau o furnică se îndepărtează de noi observând poziţia la două momente t1 şi t2, după ce acquis-ul nostru de informaţii ne-a determinat să ordonăm (în alt mod) cele două momente, de exemplu să spunem că t2 > t1. De exemplu, ştim din alte surse (mama, de exemplu) că soarele întâi răsare şi apoi apune, sau că ora 11:30 este înainte de ora 11:40.

Observăm, totuşi, că un timp absolut nu există. Nu au sens decât intervalele de timp. (Şi asta se învaţă în clasa a IX-a.) Cu alte cuvinte, se poate defini axa timpului conectând două evenimente despre care sistemul (iii) [dacă a fost concluzia noastră personală] sau sistemul (ii) [dacă am citit în cărţi] ne spune că sunt cauză şi efect. Ar fi bine dacă Universul ar fi constituit dintr-o succesiune de evenimente, fiecare fiind cauzat de precedentul şi cauzându-l pe următorul. Atunci timpul ar fi liniar, pentru tot Universul.

În mod evident, nu este cazul pentru cele 1080 particule din Univers care au experimentat până acum cam 4 x 1017 secunde, adică circa 4 x 1032 femtosecunde, presupunînd că la scara atomică sau nucleară un proces (eveniment) are loc în cam o femtosecundă. Rezultă că Universul nostru este format din maximum 10113 evenimente uniparticulă (pe care le lăsăm la o parte, ce-i aceea un „eveniment uniparticulă”, la urma urmei? cu cine interacţionează uniparticula aceea?), şi cam maximum 10226 evenimente biparticulă. Evenimentele acestea multe-multe-multe nu prea cred că pot fi înşiruite pe o aţă, ca să putem defini un timp cumsecade, valabil la scară universală. Rezultă că axa timpului despre care vorbeam nu se poate aplica decât corpului pe plan înclinat sau mingii aruncate oblic din clasa a IX-a, plus altor câtorva (maximum) milioane de probleme formulate de sistemele de tip (iv) până în prezent. Timpul nu este o linie, timpul este o reţea, un fractal. Fiecare păianjen îşi ţese propria-i pânză, şi niciuna nu seamănă cu vreo alta. Frumos subiect SF sau de poezie.

Pe nebănuite, un concept şi-a făcut locul în demersul de mai dinainte, acela de eveniment. Este destul de greu de definit un eveniment, altfel decât cu barbarismul: un eveniment este atunci când se întâmplă ceva. Într-un limbaj mai subtil, am spune că se schimbă o anumită energie într-o anumită regiune din Univers (observaţi că n-am spus nici spaţiu, nici spaţiu-timp).

În orice caz, un produs destul de interesant al teoriei relativităţii este spaţiul Minkowski, unde vulgul ştie că Einstein a „pus pe picior de egalitate spaţiul cu timpul”, dar mai puţină lume realizează că punctele din spaţiul Minkowski nu mai sunt coordonate unde putem identifica particule izolate (cum ar fi punctele din spaţiu), ci evenimente (care se întâmplă sau nu). După cum nu putem defini 3 coordonate spaţiale decât pentru un sistem format dintr-o particulă fără structură, la fel şi spaţiul Minkowski 4-dimensional nu poate fi definit decât pentru evenimentele asociate sistemului descris mai înainte. Acum, ştim cu toţii că spaţiul Minkowski este format din două regiuni separate de o suprafaţă care poartă frumoasa denumire de „hipercon luminos”, una în care ni se spune că trăim noi (în limbaj tehnic, zona cu evenimente corelate temporal, adică aceea unde succesiunea cauză-efect între două evenimente se păstrează), iar cealaltă unde muncesc, trăiesc şi se iubesc tahionii, particulele supraluminoase printre care mai facem câte o excursie din când în când, folosind SF-ul ca instrument principal de navigaţie.

Şi, ca să intrăm ceva mai în amănunt în teoria relativităţii restrînse, trebuie să mai spunem şi că în „zona noastră” din hiperspaţiul Minkowski se păstrează corelaţiile cauzale dintre evenimente, însă intervalele sunt variabile, ele depinzând de viteza celui care observă cele două evenimente. Intervalul de timp minim se înregistrează în sistemul de referinţă propriu (observatorul se mişcă o dată cu particula observată), iar ceea ce măsoară, înregistrează şi stochează observatorul se numeşte „timp propriu”.

De fapt, trebuie să vorbim de „intervalul de timp propriu” Dt0, având în vedere cele discutate mai înainte. Cele două evenimente separate de intervalul dinainte în „sistemul propriu de referinţă” vor apărea unui observator care se deplasează cu viteza v separate de intervalul Dt = Dt0/(1 – v2/c2)1/2, adică mai lung decât „intervalul de timp propriu”. Astfel, vorbim de „dilatarea duratelor”, paradoxul gemenilor şi toată lumea este fericită; în primul rând noi, sefiştii, avem ce exploata secole multe de-acum încolo. (Dar daca ne imaginăm doi gemeni în contact telepatic care, se intuieşte de către oricine, este instantaneu – ce rezultă atunci? în orice caz, încă un subiect SF.)

Acum vom deveni mai serioşi. Hiperspaţiul Minkowski, în care mai fac câte-un salt cu regularitate navele SF, nu este decât o abstracţiune valabilă pentru o singură particulă. Structura matematică reală care ar trebui să descrie Universul ar trebui să aibă 10320 dimensiuni, dintre care 1080 dimensiuni temporale, şi asta încă dacă se iau în considerare numai particulele din Univers izolate, fără să interacţioneze una cu alta. În aceste 10320 dimensiuni se întâmplă cele maximum 10226 evenimente biparticulă, plus evenimentele implicând participarea mai multor particule, care sunt, din fericire, mult mai rare. În acest hiperspaţiu se pot defini multe hiper-hiper-….-hiperconuri luminoase, pot apărea entităţi care sunt tahionice văzute dintr-un anumit unghi sau cauzale văzute din altul, şi aşa mai departe. De exemplu, traiectoria unei gospodine până la piaţă s-ar putea transforma într-o „gaură de vierme”, observată din alt unghi. De fapt, dat fiind că particule izolate nu se pot observa, aceasta înseamnă şi că „intervale de timp propriu” nu prea au sens.

Aceasta ne obligă să luăm în considerare fenomenele de observare şi să le interpretăm prin prisma entităţilor dotate cu caracteristicile (i-iv) definite mai înainte. Există intervale de timp în afara unui senzor cuplat la o memorie, cuplată la un sistem de identificare a cauzalităţilor, totul în serviciul unui sistem al cărui scop principal este să extragă din aceste informaţii ceva legat de propria sa stare (de exemplu, cum să facă să supravieţuiască în condiţii optime)?

În absenţa unor experienţe directe care să dovedească acest lucru, eu aş spune că: Nu.

Este suficient să asculţi relatări mai mult sau mai puţin dezlânate ale unor copii preşcolari. Sau să vezi cum îşi planifică jocurile: eu acum făceam… pe urmă tu veneai… dar el înainte de asta pleca… Timpul acela propriu, imuabil, se dizolvă în cazul micilor (sau marilor) lor conştiinţe netocite de cauzalitate şi de raţionalism. Sau, trecând în extrema cealaltă, constatăm cum toate marile mitologii descriu viaţa de apoi ca pe un tărâm unde timpul lipseşte cu desăvârşire. Nemaipunându-se problema supravieţuirii, nici înregistrarea timpului, nici ordonarea evenimentelor nu mai are sens. Nirvana este situaţia în care îţi trăieşti simultan toate stările. Dereglările psihice, de la o banală isterie în care A îi reproşează lui B fără vreo ordonare temporală diferite evenimente, până la dereglările grave, delirurile de tot felul, se caracterizează în principal printr-o alterare completă a percepţiei temporale bine stabilită în principal de educaţie şi de necesitatea de a găsi o anumită clasificare a ceea ce ni se întâmplă.

Invers, acum: apariţia unor modificări mai profunde legate de evenimentele care au loc în jurul nostru a condus la procesele psihice de analiză, reflecţie şi anticipare. Faptul că oamenii s-au organizat în societăţi şi şi-au dezvoltat un limbaj a contribuit din plin la apariţia percepţiei timpului. Experienţa generaţiilor dinainte a putut fi transmisă fără a fi necesar să fie implementată în codul genetic. Pe fondul instinctului de conservare, a devenit utilă exploatarea stărilor anterioare (memoria) pentru evitarea unor evenimente neplăcute şi prelungirea vieţii. În toată această transmitere de informaţii, timpul (propriu, dacă ţinem neapărat) a apărut în mod natural. Însă, pe măsură ce îmbătrânesc, realizez că este un concept care nu ne este propriu decât nouă, oamenilor, şi a fost implementat speciei noastre nu cu mult mai devreme de apariţia civilizaţiei.

Timpul este o invemţie şi atâta tot. Probabil că timpul a apărut în viaţa speciei noastre cam o dată cu focul, roata, domesticirea primelor animale, actul sexual din plăcere, fermentarea fructelor şi cerealelor.

Este posibil ca, nu foarte departe de noi, anumite entităţi destul de evoluate să aibă alt mod de a-şi ordona evenimentele. De exemplu, să-şi trăiască toată viaţa biologică simultan. Să dispună de memorii unde diverse evenimente se află înregistrate nu în funcţie de cauzalitatea lor, ci, de exemplu, în funcţie de gradul de plăcere sau de cantitatea de hrană pe care au produs-o. Observaţi pisicile sau câinii vagabonzi din faţa blocului. Sau ascultaţi tinerii dintr-un club, de la masa vecină. Aceia care n-au prea dat pe la şcoală la fizică.

Am mai zis-o, şi o repet: probabil că au dreptatea lor.

Cine ştie ce concept artificial îi face pe dinozauri să nu se adapteze?

Poate că a trecut şi vremea timpului.

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)