Introducere

Ce se va întâmpla în continuare, pe scara, sau mai bine zis pe treptele evoluției, când noi încercăm să ne inpunem personalitatea în tehnologia realității virtuale? Să ne prezervăm numai creierul, fără trupul care oricum are funcționalitate limitată și este supus dispariției, ca rasa minților bionice Heechee a lui Frederick Pohl? Câtă umanitate putem astfel salva? Mintea omului din creierul artificial nu se mai poate numi minte senzitivă, emoțională, afectivă.

Influența singulară a individului și-a pus amprenta pe omenire, de când mințile noastre s-au legat de rețeau interconectată a internetului, câștigând popularitatea mediului de păienjeniș al informației globale, world wide web și a pătruns în rețelele de socializare. Prin urmare, omul nu mai singur. Este însingurat. Din perspectiva singularității, tema a fost explorată de către autorii de science-fiction.

Este poate suficientă vizualizarea locului unde vrem să ne deplasăm, să ne teleportăm, ca să și ajungem la destinația aleasă, fără să fie nevoie de calcule complicate, coordonate, vectori, algoritmi. Doar de imaginație. Tehnica a fost descrisă de Van Vogt încă din 1948, în romanele Null-A, unde personajul principal permite corpului său fizic să se materializeze, printr-un salt spațial, acolo unde dorea să ajungă. Controlul mental se realizează cu ajutorul unei mașinării sofisticate, însă trăirile individuale, amintirile și indentitatea lui sunt toate false, induse spre a amăgi.

Poate individul trăi și supraviețui, cel care face parte din compunerea omenirii și este alcătuit din trăsăturile definite ale umanității, într-o societate care tinde spre a-și depăși și surclasa limitările fizice, intelectuale, psihologice și mai ales mentale, utilizând știința și mai ales tehnologia?

Omul, escaladând peretele trans-umanului și depășind etapa tranziției, va mai fi oare aceeași ființă omenească?  Îi va mai rămâne ceva din suflet, spirit, pasiune și conștiință? Devenind atât de semnificativ modificat și modelat, corpul fizic urmând să reprezinte doar un fel de conduct pentru susținerea mașinăriei inteligente numită creier uman.

Însă individul, omul individual, cu organism biologic și funcții fiziologice, cu capacitatea normală de funcționare a organismului, se poate transforma cu ușurință într-un mecanism cibernetic, doar pentru a depăși teama predispoziției la diferite boli, suferință și apoi, moartea? Trecând din utopia trans-umanismului în tehnologizarea post-umanismului, se nasc câteva întrebări legitime.

Cum rămâne cu psihicul uman? Faptul că ne vom pierde sensibilitatea, reacția la excitațiile mediului înconjurător, capacitatea de a transmite și a provoca, de asmenea, a recepționa și absorbi, emoții artistice, creative, afective? Oare vom mai putea iubi, vom mai putea împărtăși căldura dragostei, îmbrățișarea unui copil, zâmbetul unei mame, micile bucurii și măruntele realizări ale vieții cotidiene?

Oare vom mai putea visa sau avea coșmaruri? Să ne facem griji pentru școală, pentru serviciu, pentru un rezultat la un test? Ne va mai fi cald, frig, foame, sete? Sau, post-umanismul ne va îndreapta, pe o cale încă nevăzută, spre un pact faustian cu tehnologia?

Omul post-uman va avea un minim de ”îmbunătățiri” funcționale, după părerea lui Francis Fukuyama (Yoshihiro Francis Fukuyama, 1952, economist, politician, futurolog american) în cartea Our Posthuman Future: Consequences of the Biothechnology Revolution (1992, Free Press), care ne prezintă următoarea variantă: omul va avea meta-creier, cu sistem de memorie cu stocare nanotech; rețea de senzori de percepere a imaginilor dincolo de câmpul vizual, auzul parabolic sonar, implant de fibre optice în șira spinării, sistem intern de navigație organică, biosenzori pentru articulații, flexibilitate cu suspensii turbo pentru mușchi, flux cardio și monitor de funcții, piele inteligentă – protecție solară cu textură intra-schimbabilă.

Dar vorbirea? Exprimarea, limba? Comunicarea verbală cu ceilalți? Omul post-uman va fi nevorbitor, ca să nu zic mut? Nu va articula cuvinte, nu se va auzi vocea lui, nu va scoate nici un sunet? Nu-și va excercita coardele vocale? Nu va cânta, nu va râde, nu va înjura din când în când? De ce să se transforme omul într-o mașinărie silențioasă?

Probabil că viitorul ne va da răspunsul.

O sintagmă japoneză descrie samuraiul feudal, astfel: bărbatul, samurai războinic, se întoarce dintr-o bătălie cruntă, plin de răni, noroi și sângle vrăjmașilor răpuși de el. Pe drum se oprește în fața unui cireș înflori și plânge emoționat de frumusețea unei petale.

Trans-post umanism, în manieră japoneză

Anamaria Borlan

Clubul Antares Brașov

2016

Cultura, în totalitatea ei atotcuprinzătoare, este considerată de specialiști a fi cel mai puternic instrument în domeniul studierii originii și evoluției omului, corelată cu condițiile sociale ale dezvoltării umanității. Cultura, ca fundament istoric pe axa timpului, ne dezvăluie treptele de ascesiune ale omului, atât în interiorul societății căreia îi aparține, cât și pe plan individual.

Totalitatea valorilor, materiale dar și spirituale, create de omenire, reflectă anumite modele de comportament, fiind o formă a conștiinței sociale, se transmit prin funcția artei și a științei. Prin acțiunea artei, omul produce valori estetice, creând imagini de exprimare artistică sublimă, ce transcend, de cele mai multe ori, limita experimentalului, al emprismului pragmatic.

Interacțiunea omului dintre el însuși și lumea înconjurătoare s-a exteriorizat prin multiplele aspecte ale artei, științei, filosofiei. Condiția umană, ca un complement al gândirii și creativității, își are întrebarea, ca și răspunsul, în însuși sensul vieții. Fenomenul evolutiv străbate existența umanizării, deprinderea dobândirii originalității și noutăților prin înțelegerea artei care ne transformă conștiința într-o formă pură de cunoaștere, cu dorința avidă de a realiza valori mai înalte și cât mai perfecționate.

De la umanismul Renașterii, epoca marilor invenții, ale descoperirilor geografice și al interesului pentru știință, tehnică și artă, omenirea a trecut prin multiple schimbări. În prezent, tehnologiile sofisticate îmbunătățesc și intensifică viața cotidiană și cea business, generațiile tinere sunt mult mai inteligente, dovedind capacități intelectuale care, numai cu o jumătate de secol mai devreme, erau de neconceput.

Astfel, am alunecat, fără să vrem, în ceea ce se numește calea spre transhumanism. Însă nu ne oprim aici. Schimbările evolutive se întâmplă chiar sub ochii noștri. Noi, mă refer la cei din generația de mijloc ai acestei țări, avem amintiri despre un anumit stil de viață a unei perioade care ne-a limitat sub mai toate aspectele.

Însă, ne-am adaptat, ne-am dezvoltat și am privit cu îndrăzneală spre viitor. Am îmbrățișat noile tehnologii, globalizarea, socializarea. Avem valori și aspirații. Ne caracterizează o anumită stare de emoție morală și putem declara că suntem sensibili din punct de vedere estetic. Avem, de

asemenea, specialiști în domeniile transumanismului, precum nanotehnologia, biotehnologia, cibernetica, inteligența artificială, interfața creier-mașină, științele cognitive. Astfel că, astăzi, prospectăm posibilitatea postumanismului. Să devenim mai competenți și mai longevivi decât chiar mașinăriile inventate și create de noi.

Oare până unde vom ajunge?

Singularitatea este una din cea mai importantă și senzitivă discuție emergentă, ce apare ca un nou trend în conceptul de tranhumanism. Cu toate că nu este o teorie de curând creată, ea fiind formulată încă din 1965 de către Irving J. Good (Irving John Good, 1916-2009, matematician britanic, autorul conceptului cunoscut sub numele de explozia inteligenței, consultant al filmului epic science-fiction 2001: Odiseea Spațială, în regia lui Stanley Kubric, ecranizare inspirată de povestirea The Santinel a lui Arthur C. Clarke), argumentele acesteia o aduc acum în atenția intelectualității, prin efectele tehnologizate și evoluția civilizației, a condiției umane care se îndreaptă spre un viitor prevestit, nu atât de îndepărtat.

Lasând cu mult în urmă formele dogmatice seculariste și credințele teistice superstițioase care odată înfrânaseră progresele umanității, raționalul rece, care se dorește a fi trecut dincolo de experimental și echilibrat, ne aduce în față, în viața noastră de zi cu zi, formele la care aspiră orice om de pe planetă: oportunitatea de a utiliza tehnica și tehnologia avansată, ingineria genetică, informațiile nano-moleculare, inteligența superioară, interfață directă om-computer, criogenie, să enumăr doar câteva aspecte.

De-a lungul timpului, literatura science-fiction și apoi cinematografia, au explorat, poate nu chiar întru totul de ajuns, aceste sublime viziuni și capacități de dezvoltare ale umanității. Pornind de la Frankenstein-ul lui Mary Shelly, trecând la robotul lui Stanislav Lem din R.U.R[1]. și atingând SF-ul modern, prin I. Asimov, A.C. Clarke, R.A. Heinlein, Nina Nagata, Andy Weir, apoi extrapolând subgenuri precum cyber și biopunk, distopii sau utopii negative, realitate simulată, inteligență superumană, prin W. Gibson, Bruce Sterling, Philip K. Dick, Vernor Vinge, ajungem la apogeul creației literare de până acum, care se materializează în premiul pentru literatură japoneză de mainstream, pentru cel mai bun roman al anului, autor: o inteligență artificială[2].

Omenirea și așteptările, dorințele și posibilitățile au evoluat.

Conceptul punctului de singularitate, dincolo de implicațiile tehnologice futuristice, de teoriile matematice, de astrofizica găurilor negre, a găurilor de vierme și a gravitației cuantice, este de fapt o stare a condiției umane. Vinge încearcă să ne convingă că singularitatea va fi consecința dezvoltării inteligenței artificiale la nivelul la care sisteme inteligente vor crea alte sisteme și rețele inteligente, amplificând scalar procesul tehnologiilor avansate, ce vor duce la explozia puterii supra-inteligente, care nu va mai putea fi controlată și va distruge, în final, umanitatea.

Însă nu toate inteligențele artificiale sunt, sau vor fi, maligne. Trendul tehnologiilor avansate este deja aplicabil în multe domenii, de la medicină la mijloace de transport și la îmbunătățirea vieții casnice. Prin inserarea de Intelligent labels (smart labels, etichete inteligente) în autovehicule sau aparatură de uz comun, se dorește evitarea factorilor de risc în timp ce șoferul se află la volan sau gospodina nepricepută încearcă să prepare o cină.

Aceste etichete fac deja parte din ansamblul bordului unei mașini sau din pupitrul de comandă al unui metrou, care, prin senzori specifici, poate depista o afecțiune medicală sau chiar o stare sufletească. Prin intervenția directă a Intelligent labels, se poate salva viața omului și a celor din jurul său, prevenind accidentele din neatenție sau survenite din cauze de săntătate. Depășirea pragului de mortalitate ne duce cu un pas mai aproape de postumanism.

Noam Chomsky, bine cunoscutul lingvist american, considerat părintele lingvistice moderne, a științei cognitive, într-un interviu realizat de Pagina de Literatură a Universității Wellington, New Zeeland Electronic Text Collection 2016, declara că îl consideră pe Samuel Butler drept un Darwin printre mașini.

De ce?

Este adevărat că vremurile secolului 19 și 20 au trecut de mult, însă am moștenit progresul tehnicii și al tehnologiilor inițat de precursorii timpurilor moderne. Darwin a conceput în 1858 teoria evoluției speciilor. Butler, în 1872, a extrapolat ideile biologului și a prezentat o teză despre prospectarea viitorului rasei umase, prin prisma introducerii tipologiei vieții mecanice.

Începută de trei secole în urmă, teoria evoluției umane bazată pe mașinării va atinge apogeul în ziua în care aceste mașini vor înlocui, total, omul. Prin mașinărie înțelegând orice fel de mecanism, fizic, robotic, cibernetic, android, replicanți perfecți ai oamenilor, compatibilă cu o gândire analoagă, chiar cu funcții identice, cu toate că omul se diferențiază de mașină în structură și origine.

Noam Chomsky reia, amplificând ideea predecesorilor săi, teoria sa despre conștiința umană. Natura în sine, evoluția planetei, a fenomenelor, schimbările climatice, de sol și aer, deplasarea polilor magnetici, dispariția dinozaurilor, toate aceastea și multe altele, s-au desfășurat de-a lungul mileniilor, cu lentoare.

Nu același lucru se poate observa la tehnica muncii intelectuale și la dezvoltarea personalității umane. Începând din preistorie, omul s-a uitat cu interes și curiozitate la cer, apoi a dorit și încercat dominarea universului. Aici intervine cunoașterea. Odată cu progresul științific, tehnic și tehnologic, au fost determinate schimbări rapide în toate domeniile de activitate, la care ființa umană a trebuit să se adapteze. Prin educație și aplicarea științelor, deși uneori cu aspecte negative.

Individul este o ființă creativă, modelat de idealurile societății. Creatorul din lumea noastră modernă nu mai este socotit, nu la o scară prea largă, acel demiurg, aceea forță supranaturală care a făurit universul, astrele, planetele și praful stelar, găurile negre, supernovele, quasarii și pulsarii. Cu toată exuberanța tehnologiei viitorului celui mai apropiat, gnosticii, sau cei care mai cred în transcendența căii intuitive, rămân în continuare tributari propriilor valori. Umanismul, oricât s-ar transforma în trans și post-umanism, este totuși o libertate spirituală.

Desigur, mașinăria fizică, precum mecatronica, robotica, cibernetica, informatica, inteligența artificială, este extensia omului, în scopul de a-i conferi o apropiere mai facilă, o conectare mai rapidă, o legătură tehnică cu mai puține eforturi, cde semenii din toate colțurile pământului rotund, însă, în același timp, mijloacele de comunicare devin și mult mai complicate.

De proiecția viitorului apropiat dar și cel îndepărtat, s-au ocupat, pe lângă oamenii de știință, și autorii de science-fiction, iar imaginile prezentate în literarura lor sunt oarecum sumbre. Utopia devine negativă, distopia se transformă într-un fel de cyberpunk sau tech-noir, iar condiția umană se deteriorează rapid. Omul devine ostil societății pe care el însuși a creat-o și se alienează sub apăsarea noilor factori ai civilizației, formând o mișcare de neo-rezistență față de marginalizare, de subjugarea sub puterea tehnologică, de izolare și singurătate.

La fel cum s-au revoltat roboții lui Karel Čapek sau ai lui Philip K.Dick (ca să dau numai aceste două exemple) și entitățile artificiale par a fi înzestrate cu suflet, dorință de autonomie și liberul arbitru. Uneori, chiar și visează. Însă ceea ce lipsește, și nu va fi nicicând prezent într-un andriod, oricât de sofistificat sau umanoid ar fi el, este aceea, fie ea și minusculă, fărâmă de magie, de puterea ascunsă a fascinației. De care avem nevoie acum și în viitor, să ne diferențiem de analogurile noastre cibernetice.

Posibilul om al viitorului excede prezentul umanism, fără a mai fi un uman ambiguu la cote

obișnuite. Acest fapt înseamnă că omul, acel posibil om al viitorului, devine un postuman. Ființa

sau entitatea postumană a viitorului poate, de asemenea, să fie o inteligență artificială sintetică, ce poate fi încărcat într-o rețea de date și programe, sau poate fi rezultatul unor mărunte și cumulative augmentări la omul biologic, crescând nivelul capacității creierului până la un flux continuu de conștiință, la care un individ obișnuit nu poate avea acces.

Ce are umanismul, cultura, trans și post-umanismul, singularitatea, cyberpunk, distopia post-apocaliptică în comun?

Un film.

Un cult clasic, considerat deopotrivă de critici, specialiști și fani ca fiind piatra de bază a producției cinematografice moderne, care este filmul de lung metraj japonez, anime[3]-ul de factură science-fiction post-apocaliptic cyberpunk trans și postumanist Akira.

Realizat în 1988, după manga cu același nume, cu efecte speciale inovatoare pentru aceea perioadă, cu o caracteristică a CGI (Computer Generated Imagery) în premieră și având o viziune clară asupra umanității viitorului, regizorul Katsuhito Otomo postează acțiunea în anul 2019, la 31 de ani după o deflagrație atomică ce șterge de pe fața pământului metropola Tōkyō.

Akira, filmul, a fost citat de mai multe ori ca stând la baza unor idei preluate, prelucrate și adaptate, care au influențat puternic anumite producții cinematografice americane, dintre care amintesc:

The Matrix (1999, premiile Academiei americane de film, Oscar pentru efecte vizuale; premiul BAFTA pentru efecet speciale și cinematografice, premiul Saturn ediția a 26-a, pentru cel mai bun film science-fiction); Battlestar Galactica (1978-2010, franciză americană pentru producțiile science-fiction sub același titlu, premiul Saturn la edițiile 33, 34, 35, consecutiv trei ani); Chronicle (2012, un found footage (genul înregistrare recuperată) supererou thriller film, premiul pentru cel mai bun film science-fiction la Premiile Saturn ediția a 39-a); Looper (2012, thriller american neo-noir science fiction de genul călătoriei în timp, câștigător a 6 premii);  Strange Things, serial horror SF american, 2016; și chiar filmul japonez Testuo: The Iron Man (1989, horror cyberpunk, spin off Akira).

Ce este surprinzător la filmul Akira este povestirea, pe alocuri stânjenitoare de privit, de o violență superbă și o brutalitate absolut necesară, care îmbină o serie de elemente science-fiction cu doza negreșită de fantastic japonez, ce pornește de la transumanismul respectului pentru logică, dreptate și înțelegere, la tehnologie și știință până la anticiparea schimbărilor radicale ale posibilităților de progres în privința valorii umane.

În cultura cyber a filmului Akira întâlnim un grup de bikeri adolescenți, unde unul din personaje dezvoltă puteri telekinetice și abilități mentale deosebite, dar nu fără doza de suferință și durere asociată, minte care raționează în a găsi o cale de răzbunare asupra societății care-l considera un slab, lipsit de putere fizică, de rezistență, un debil ce nu este necesar lumii sau care prezenta un pericol public.

Akira, personajul, un esper (persoană născută cu capacități psihice deosebite, capabil de telepatie și alte abilități paranormale) psionic (psi vine de la psihic și sufixul –onic de la electronic), ai cărui părinți au fost supuși modificărilor genetice, este întemințat prin criogenare, acuzat fiind de distrugerea metropolei nipone, doar prin puterea minții.

Tema filmului prezintă un Neo-Tōkyō AD 2019, o strălucitoare metropolă de neon, reconstruită peste cenușa fostului oraș. Străzile sunt animate de manifestații de protest și de acte terotiste ale guvernului împotriva cetățenilor, secondat de armata coruptă și neputincioasă. Există un plan complex și complicat despre politica viitorului, proiecte secrete, forțe înarmate, savanți ahtiați după recompense financiare în detrimentul științei, mișcarea fățișă de rezistență, acțiuni ale unor bande rivale de bikeri, nu atât de furioși cât mânați de o sălbatică dorință de distrugere.

Ideea principală se concentrează pe lăcomia pentru putere și palidele încercări de a înțelege și valorifica, chiar și într-o măsură modestă, interiorul sufletului uman, descoperirea frumuseții spiritului și a identității personale ca valoare umană.

Întregul film este o cavalcadă de neoprit, unde este mixată o serie întreagă de elemente din mai multe genuri, prezentând într-o formulă total japoneză amestecul de misticism, furie, teorii ale conspirației, distopie, teama omului de rând privind escaladarea tehnologiei distructive de care devine irecuperabil dependent și ajunge în cele din urmă la construcția unei meme, prin filtrul expunerii la teoria culturală.

Povestea, unică de felul ei, aruncă un aspru și acid comentariu asupra stupidității și lăcomiei umane, asupra omului care, indiferent de poziția lui socială și funcția pe care o deține în organismul de moluscă al guvernului, nu visează decât la dorința puterii, dacă se poate cu un deget lipit de butonul declanșării unei arme nucleare. Însă adolescentul întemnițat în criogenie există în fiecare dintre prietenii săi din gașca lui de bikeri.

În același timp, omul din film este înspăimântat de faptul că în anul 2019, umanitatea, cel puțin cea niponă a secolului 21, nu poate fi curățată și salvată decât de un adolescent care are la dispoziție, fără să vrea sau să aibă nevoie, forța întregului univers. Un punct de singularitate la orizontul evenimentului, băiatul cu numele Akira, care devine o entitate ubicuă.

Personajele sunt creionate în tușeuri nedelicate, cu profiluri dure și expresii încruntate. Nimic din drăgălășenia și delicateția cu care anime-ul japonez ne-a obișnuit. Într-o viitoare lume urbană sângeroasă și agresivă, unde supraviețuirea este scopul în sine al vieții, oamenii nu pot fi frumoși, senini, zâmbitori. Să nu uităm, anul 2019 este mult mai aproape de noi decât a fost de subiectul din Akira.

Filmul a fost clasificat cu litera R, pentru expunere de violență maximă. Cu toate că este un anime, să nu facem confuzie cu alte producții animate, japoneze sau americane sau europene,

dedicate copiilor și tinerilor. Akira, filmul, reprezintă chintesența science-fiction-ului prin tech-noir și cyberpunk, debordând de acțiune, dramă, mister și suspans, fantasy și toate formele de umanism și umanitarism.

A viziona pelicula, chiar dacă este un anime, crează o anumită stare sufletească. Și, cel mai important aspect, ne pune pe gânduri. Recomand cu căldură filmul, cu toate că va fi destul de dificil de urmărit. Este expresia pură și concentrată a subiectului tratat mai sus.

Notă:

Prezentarea de față va avea loc concomitent cu redarea unei proiecții video, spre exemplificare, un fragment de 7-10 minute, extras din filmul Akira, subtitrat în limba engleză.

Bibliografie:

  • Grout, Vic: Conscious, Computing Futures, 2015, Wrexham Glyndwr University in Wales, GB
  • Japan Today, Newspaper, Arts&Culture, Literature Today: Japan’s Writers stunned by the annual Nikkei Hoshi Shinichi Literary Award, Apr. 19, 2016 JST
  • Roux, Marc; Coeurnelle, Didier: Technoprog, le transhumanisme au service du progès social, 2014, Hachette Education Editeur, Paris, France
  • Thiess, Arnold: Understanding the Human Future, IEET (Institute for Ethics and Emerging Technologies) News Publication, July 2016, Connecticut, U.S.A.

[1] R.U.R. (Rossumovi Univerzální Roboti sau Rossum’s Universal Robots), piesă de teatru scrisă de autorul ceh Karel Čapek în 1920; este prima oară când apare termenul robot, ce semnifică mașinărie cu operații autonome sau automat, android sau ființe artificiale (în limba cehă robota înseamnă muncă forțată, derivat din cuvântul rab, însemnând sclav); în piesa de teatru, roboti, creaturi din materie organiză sintetică, se revoltă împotriva oamenilor pentru că se credea superiori în gândire

[2] The Nikkei Hoshi Shinichi Literary Award, premiul literar nipon Hoshi Shinichi, 2016, atribuit romanului Greetings from Outer Space, scris în întregime de un program cu inteligență artificială independentă, fără intervenția omului în procesul de scriere sau de alegerea subiectului, a personajelor, a cadrului în care se desfășoară acțiunea, narațiunea, tema, sintaxa și semantica lingvistică; întregul roman este conceput și scris de androidul A.I.

[3] Anime (japoneză アニメ anime (animēshon), la rândul lui o abreviere a cuvântului englez animation, inițiat în anii 1970) reprezintă orice film de animație produs în Japonia; la originea genului stau benzile desenate japoneze numite manga

Latest posts by Anamaria Borlan (see all)