În piesele lui William Shakespeare apar, nu foarte des totuși, personaje care țin de un „alt tărîm” și care interacționează cu unele, nu cu toate, personajele umane. Pentru cei din lumea noastră care nu sesizează prezența personajelor de acest tip, cei care le percep prezența par, în chip absolut firesc, nebuni. La Shakespeare ambiguitatea există în multe cazuri, chiar în cele mai multe: sînt oare personajele fantasmatice, indiferent că sînt avataruri ale unor foști oameni (stafii, fantome, strigoi) sau metaumane (spiriduși, zîne, duhuri), prezențe adevărate sau doar creații ale unor conștiințe tulburate?

În Macbeth, de exemplu, stafia lui Banquo nu este sesizabilă decît pentru cel care i-a pus la cale moartea. Ea ocupă la banchet chiar locul stăpînului, care pare tuturor celorlalți gol. Macbeth nu mai are unde să stea. Dar restul mesenilor nu observă asta: E locul tău, ce te neliniștește? (III.4) Cînd Macbeth i se adresează explicit lui Banquo: Nu da spre mine părul plin de sînge, Ross reacționează rațional: Prieteni, săriți, căci regele-i bolnav! Lady Macbeth caută și ea să dezamorseze situația: Încă de tînăr, se mai poartă astfel. / Rămîneți, deci, pe loc, că-i trece iute. Este sau nu de față stafia lui Banquo? Ea nu rostește niciun cuvînt. Într-un eventual spectacol, regizorul poate s-o prezinte printr-un actor sau să îl lase pe Macbeth să se adreseze unui jilț gol.

Altfel stau lucrurile în Richard al III-lea și Julius Caesar și încă mai complicat în Hamlet. Fantomele victimelor i se adresează lui Richard în ajunul bătăliei de la Bosworth (22 august 1485) și fantoma lui Caesar lui Brutus dîndu-i „întîlnire” la Philippi. Fantomele îi bîntuie ucigașii cînd aceștia sînt singuri. Ar putea s-o facă doar în vis. Fantoma regelui Danemarcei însă nu îl atacă pe fratele ucigaș Claudius, ci îl caută pe Hamlet-junior. Spre deosebire de celelalte stafii menționate, a lui Hamlet e văzută indubitabil de mai multe persoane. De vorbit însă, ea îi vorbește, doar fiului dezvăluindu-i povestea asasinatului și cerînd răzbunare. E singura fantomă care îi spune unui muritor ceva din chinurile de dincolo, deși declară că este oprit s-o facă:

I am forbid/ To tell the secrets of my prison-house. (…dar sînt oprit/ să spun din taina închisorii mele.  I.5.).

Personajele lui Shakespeare cred în stafii, entități care transcend pragul dintre viață și morate și își continuă existența într-un alt spațiu, cu posibilitatea de a reveni printre cei vii. Prezența lor este malefică. Tocmai de aceea Lady Macbeth o invocă în sprijinul ei cînd pune la cale uciderea lui Duncan:

Veniți, strigoi care-ndemnați la crimă,

Luați-mi feminitatea, umple-ți-mă

Din cap pînă-n picioare de cruzime

Și îngroșați-mi sîngele în vine.

Și îi numește:  Servitori ai crimei/ Ce, cu făptura voastră nevăzută,/ Aduceți rău în lume. (I.5) Așa cum știm însă, strigoii pot deveni și vizibili.

Cum pot oamenii să comunice cu creaturi transumane sau metaumane în piesele lui Shakespeare? Se vede că poarta dintre lumi este deschisă numai într-un singur sens: dinspre tărîmul „de dincolo” spre lumea muritorilor. Titania și Oberon, ca și slujitorii lor din Vis de-o noapte-n miezul verii, dintre care cel mai remarcabil este Prihor Prunc-Bun (Robin Goodfellow), îi pot vedea pe oameni fără a fi văzuți și pot interveni asupra lor. Ei pot provoca fenomene artificiale care să-i încurce pe aceștia, cum este ceața pe care ordonă Oberon și o aduce Prihor pentru ca Demetrius și Lysander să nu se mai vadă între ei și să nu se poată lovi:

Să-ntuneci cerul nopții înstelat

Ca negrul Acheron. Și imediat,

În fuga mare, să aduci o ceață

Cît poți de groasă, pune-o peste tot.

În felul ăsta nu se văd la față

Și nici să se rănească numai pot.

Prefă-te ca Lysander că vorbești

Și-n beznă pe Demetrius să-l stîrnești.

Apoi, tu ca Demetrius vorbește,

Să creadă celălat că-l urmărește. (III.2.)

Așadar vocea lui Prihor poate fi auzită de pămînteni, la nevoie. Dar nu numai vocea. Ca să creeze diversiune și să-i sperie pe meșteri cu bubuieli, Prihor recurge la o artilerie neomenească:

 

S-au răspîndit cu pantalonii-n vine.

I-am însoțit c-o salvă de bășine. (III.2)

Dintre meșteri, Prihor alege să-l dichisească pe Nicu Mosor (Nick Bottom) și – după cum se știe – îi pune pe cap, fără probleme, o țeastă de măgar, îngrozind restul trupei:

I-am pus drept cap o țeastă de măgar.

Cînd a intrat cu el în scenă iar,

Ăilalți, săracii, au tulit-o-n zbor

Ca gîștele cînd simt un vînător. (III.2)

Latest posts by Horia Gârbea (see all)