Întreaga omenire își duce existența într-un mare și aparent insolubil mister. Misterul fundamental. Sensul vieții. Există așa ceva oare ? Cu toții ne naștem, parcurgem un traseu scurt pe care îl numim „viață”, ne bucurăm și suferim, iar mai apoi murim. Dispărem. Fizic, cel puțin. În urma fiecărui om rămân în final câteva oase (care dispar și ele relativ rapid) și amintirea faptelor sale care se estompează și se duce și ea după un timp (mai scurt sau mai lung, în funcție de impactul acelor fapte asupra lumii).

Aceasta este condiția umană.

Aparent tragică și aparent nedreaptă, pentru că, atunci când un om se naște, singura certitudine absolută pe care o poate avea până în prezent, cel puțin este aceea că, într-o bună zi, va muri. Și, inevitabil, din confruntarea cu această situație ce pare complet absurdă ca atâta complexitate și frumusețe ce este cuprinsă în fiecare ființă umană să dispară pur și simplu în neant se naște strigătul de revoltă al fiecărui om și dorința irepresibilă de a afla că lucrurile nu stau așa, ci că, de fapt, dincolo de viață există sau poate exista ceva, că nu suntem sortiți, inevitabil, dispariției.

Este absolut limpede că, indiferent cât de detașat de preocupările metafizice s-ar putea declara cineva, această perspectivă a neantizării nu poate lăsa indiferent pe absolut nimeni și astfel se explică faptul că, în decursul timpului, gândirea umană a încercat permanent să genereze soluții (măcar și numai teoretice) pentru a o contracara și de a oferi omului o speranță cu privire la viitorul său, la perpetuarea sa dincolo de limitele biologice.

Așa se face că, începând cu mitologiile popoarelor străvechi (babilonienii, asirienii etc), trecând prin cultele antichității clasice greco-romane și prin religiile abrahamice (iudaismul, creștinismul, islamul) sau extrem orientale (a se vedea, de exemplu, budismul), lăsând urme adânci în folclor (a se vedea, de exemplu, Miorița sau basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) și devenind o temă fundamentală a gândirii filozofice, conceptul de imortalitate a ajuns până în zilele noastre, când post-umanismul, trans-umanismul și singularitatea vin să ne  propună diverse soluții tehnologice de prelungire a existenței umane.

Vedem astfel că în decursul celor aproximativ 6000 de ani de istorie documentată, cultura umană a generat o multitudine de idei menite a atenua anxietatea noastră în fața fatalității morții, ce pare a fi, până acum, inexpugnabilă.  Și, dacă cea mai mare parte a omenirii a ales să considere ca adevărat discursul metafizic al diferitelor doctrine religioase care învață omul că este nemuritor în duh și că existența sa spirituală continuă într-un alt plan și după dispariția trupului său biologic, odată cu dezvoltarea accelerată a științei din ultimele două sute de ani, au apărut și curente de gândire care doresc a arăta că nemurirea este posibilă chiar aici, în planul acesta al universului material în care ne găsim.

Așa au apărut teoriile post-umanismului, ale trans-umanismului și ale singularității, potrivit cărora utilizarea tehnologiei ne poate da posibilitatea de a depăşi actualele limite ale fiinţei umane, de a ne îmbunătăţi sau modifica structura biologică până la un nivel la care homo sapiens ar putea deveni irecognoscibil sau poate chiar inimaginabil din perspectiva zilei de azi, fiind înlocuit de fiinţe biologice şi tehnologice superioare, care ar putea atinge, eventual, chiar și nemurirea fizică.

Și, pentru că trăim într-o civilizație multimedia intensă și atot-devoratoare, era cumva inevitabil ca cinematografia  mai ales ea să surprindă și să ilustreze aceste idei. De aceea, în cele ce urmează în cadrul acestui eseu, vă propun să explorăm modul în care aceste idei sunt valorificate în discursul contemporan al celei de a șaptea arte, spre a înțelege mai bine dacă a noastră condiție umană poate avea speranța unei existențe nepieritoare, fie în forma biologică pe care o cunoaștem, fie într-o formă materială diferită de aceasta, fie într-un plan spiritual transcendental.

Precizez dintru-început că lista de filme la care voi face referire în continuare nu este nici pe departe exhaustivă, rațiunea principală a selectării acestor titluri fiind aceea a adecvării acestora la tema în discuție, a faptului că sunt relativ recente și a notorietății fiecăreia dintre aceste opere exemplificative alese.

Să începem această discuție cu prima situație posibilă, aceea a unei așa-numite pseudo-imortalități, obținută prin conservarea organismului pe cale artificială și a revenirii la viața conștientă la un anumit moment.

Urmărind filme precum Planeta Maimuțelor (1968), Hibernatus (1969), Sleeper (1973), Forever Young (1992) sau Vanila Sky (2001) care ne propun ipoteza criogenării (sau a vreunui mecanism similar), observăm că, odată reveniți la viață, titularii acestor experiențe sunt departe de a fi fericiți, fie că se văd obligați să trăiască într-o societate umană pe care nu o mai cunosc și din care lipsesc persoanele dragi, fie că sunt nevoiți să se confrunte cu o lume total schimbată și complet ostilă.

Mai departe, probabil că următoarea oprire ar trebui s-o facem asupra filmelor  Gattaca (1997) sau Hollow Man-Omul invizibil (2000), Limitless (2011)  care, continuând tradiția deschisă de Frankenstein (1931),  ne arată cum, într-un viitor nu foarte îndepărtat, atomii și moleculele ar putea deveni asemenea plastilinei, pe care noi, oamenii le-am putea manipula după bunul nostru plac spre a ne modifica, transforma și îmbunătății capacitățile fizice de care dispunem. O subspecie a acestei posibilități  privind  îmbunătățirea capacităților umane ne este oferită de seria filmelor  X Men, diferența fiind aceea că, în cazul ipotezei promovate în acest ultim caz, saltul calitativ spre varianta post-umană îmbunătățită a omului se face în mod spontan, ca urmare a unei evoluții naturale nedirijate artificial. În mod unitar, însă, toate aceste opere cinematografice atrag atenția și asupra consecințele sociale pe care un asemenea progres le-ar putea aduce și care ar putea să nu fie întotdeauna unele pozitive.

Păstrând același registru al ingineriilor bio-tehnologice de care aminteam ceva mai sus, filme precum Ziua a șasea (2000) sau Moon (2009) ne-au arătat că ar fi posibil ca, la un moment dat, fiecare dintre noi să își poată realiza copii identice cu sine însuși, inclusiv din punct de vedere neuropsihic. În acest mod, se presupune că o persoană ar putea perpetua la nesfârșit prezența identității sale în această lume. Întrebarea care se pune este dacă, în această ipoteză a clonării, dublurile care ar rezulta sunt aceeași ființă cu originalul pentru a putea vorbi de nemurire  sau sunt alte entități umane, foarte asemănătoare cu arhetipul lor, dar totuși diferite? Niciunul din aceste filme nu oferă un răspuns definitiv și tranșant la această întrebare, ci doar ne lansează această temă de reflecție.

O variantă un pic modificată a clonării este aceea a mutării conștiinței într-un alt trup fizic generat artificial, diferit de cel al originalului, permițând astfel  teoretic, cel puțin identității spirituale să-și continue existența la nesfârșit, într-o succesiune continuă de „ambalaje” diferite. Această posibilitate ne este arătată în filmul Avatar (2009), care însă nici el nu tranșează dilema cu privire la faptul dacă o conștiință umană încapsulată într-o altă formă non-umană ar putea fi considerată o perpetuare a vieții umane sau ar trebui considerată ca fiind un alt tip de transformare.

Aceleași întrebări ni le ridică și filmul Transcendence (2014) care, în plus, ne arată că  “ambalajul” noul corp adică nici măcar nu trebuie să fie alcătuit neapărat din substanțe organice, ci poate fi un laptop, de exemplu, existența ulterioară a ființei astfel perpetuate urmând să se desfășoare în interiorul acestui mecanism sau, eventual, într-o rețea a unor astfel de mecanisme. Sincer, dragii mei care vă aflați în această sală, cine dintre dumneavoastră s-ar mai considera pe sine însuși ca fiind om dacă ar avea ocazia să se verse într-unul din laptopurile prezente aici ? Sau câți dintre dumneavoastră ar prefer asta în locul obștescului sfârșit ?

Și, ca o apoteoză a acestor speculații de natură științifică, filmul  Lucy (2014) vine și ne spune că nemurirea și eternitatea sunt la îndemâna fiecăruia dintre noi, cu o singură condiție: să facem în așa fel încât să ne utilizăm capacitățile psihice la potențialul lor maxim. Vedem, așadar, în finalul acestei opere cinematografice, cum personajul interpretat de către Scarlett Johansson, atunci când ajunge la o rată de utilizare a creierului de 100%, dispare din planul fizic, afirmându-și însă existența prin intermediul comunicațiilor electronice și spunând că prezența sa este ubicuă. Deducem din aceasta că, prin atingerea întregului  nostru potențial, oricare dintre noi poate deveni o ființă deplină, pentru care existența perpetuă constituie firescul și  normalitatea.

Să fie oare așa ? Vom ajunge la un moment în care inteligența noastră va stăpâni complet materia? Vom putea oare crea ființe vii asemenea Marelui Arhitect?  Am putea deveni ființe fără de limite, asemuindu-ne zeilor ? Putem îndrăzni asta? Este bine să îndrăznim asta?

Dacă în ceea ce privește filmele care reflectă posibilele transformări ale speciei homo sapiens în entități de nivel superior mă voi limita doar la titlurile enumerate mai sus pentru fiecare ipoteză, în ceea ce privește singularitatea adică acea teorie care ne spune că, la un moment dat, tehnologia creată de om ar putea căpăta în mod spontan conștiință și ar putea deveni mai inteligentă decât însuși creatorul său, căruia i s-ar și putea substitui sperând, datorită structurii ei fizice mecanico-digitale, la o existență ce poate tinde spre infinit titlurile pe care le voi aduce în discuție sunt ceva mai multe: Blade Runner (1982), Omul bicentenar (1999), Inteligență Artificială (2001), Eu robotul (2004), Ex Machina (2015), Seria Robocop, seria Terminator, seria Matrix. Și această enumerare putea continua. Așadar, acesta să fie viitorul omului ? Suntem noi doar un stadiu intermediar de manifestare a inteligenței în lumea noastră? Să fim noi destinați să dispărem spre a lăsa locul liber unui alt tip de inteligență pe care noi înșine l-am creat? Într-un fel, aceasta pare a fi și concluzia capodoperei Odiseea spațială 2001(1968) din a cărei întreagă poveste și scenă finală se poate degaja ideea că, deși omul nu are acces direct la nemurire, el totuși face parte dintr-un lanț de ființe sau entități care se perpetuează în Univers la infinit și că astfel, o parte a sa inteligența, să spunem poate avea șansa unei existențe eterne. A unui fel de nemurire cosmică, cum s-ar spune.

La capătul acestei enumerări de filme și de întrebări al căror răspuns ultim este foarte probabil că noi, cei care ne găsim în aceasta sală, nu-l vom afla niciodată, aș încerca să închei prin a spune următoarele: din ceea ce se întrevede în acest moment, în cele mai multe dintre cazuri, transformările trans-umaniste par a obliga omul să-și părăsească identitatea, condiția și natura sa care îl definește în prezent. Întrebarea este dacă merită ca acest schimb să fie făcut. Merită să încetăm a mai fi oameni pentru a deveni, poate, nemuritori ?

Sau, oare, ar fi mai în acord cu firescul condiției noastre să considerăm că aspirația spre viața eternă este, de fapt, după cum spunea Mircea Eliade, o “nostalgie a Paradisului”, “o dorință a omului de a se afla întotdeauna și fără efort în centrul sufletului lumii”  și că, așa cum spunea criticul literar Roxana Sorescu, “singura modalitate existențială dăruită ființei umane de a pătrunde în fluxul energiei universale este dragostea” ? Și dacă ar fi așa, ar trebui oare să ne propunem  a urma calea cavalerilor Jedi din seria Star Wars care, după ce dispar din planul fizic, se reintegrează în câmpul Forței, continuând acolo să existe în eternitate ?

Vă mulțumesc pentru atenție.