A declara genul epic mort înseamnă a nu-l recunoaște sub deghizeuri și transformări. Despre Țara pustie de T S Eliot, putem spune că e un anti-epos, în care temele specifice – modelul uman ideal și viaţa exemplară – apar în negativul deșertului spiritual al societății moderne și în sordidul exemplarelor umane care mișună în decorul ei. Cu saga călătoriilor în timp și a războaielor galactice revenim în contextul familiar al primelor epopei. Modelul uman ideal este conceput în spiritul noii mișcări a Transumanismului, un Umanism upgradat, semnul plus indicând, ca și la benzina Lukoil, un plus calitativ: capacități umane fizice și mentale sporite cu ajutorul tehnologiei (grefe, genetică, sau producția de piese de schimb pentru un trup uman modular, care nu mai este centrat ca până acum, fie pe creier, suportul material al intelectului, fie pe inimă ca metonimie a afectului). În niciun caz nu este vorba de  conceptul deleuzian, a deveni animal, folosit la modul figurat pentru a desemna cartografierea conceptuală operată de fiecare fază culturală asupra lumii în care trăim, ci în sens literal, de ieșire din condiția umană așa cum a fost ea definită în ultimele cinci secole de umanism. Dispare omul ca agent al gândirii, simțirii și voinței, toate eforturile melioriste concentrându-se asupra trupului ale cărui metamorfoze sfârșesc în ipostaza extermă a unui CHIP care se sustrage morții.

Această focalizare asupra trupului ne poate eventual transporta într-un viitor foarte îndepărtat, dar în mod sigur ne întoarce la începuturile epicului, când frica primară de moarte a lui Ghilgameș sau idealul uman suprem de forță fizică și vitejie ale lui Aiax și Ahile erau expresia gândirii unor societăți de migratori. În starea evoluată a comunităților stabile, genul epic înlocuiește acest model primar cu tipul evoluat al unui Enea, care își sacrifică dorințele personale pentru a îndeplini datoria față de zei și față de tată, părăsind-o pe Didona și întemeind un mare imperiu. Conștiința unor idealuri mai presus de individ, prioritatea valorilor morale față de barbara afirmare a forței fizice nu au fost apariții spontane ci efectul calculat al gânditorilor antici, mai ales din miraculorsul secol al cincilea înainte de Cristos. Lumina aruncată de contextul istoric și cultural mi-a revelat o nouă Antigonă, personajul cu care se identifică de obicei și în mod eronat cititorul sau spectatorul. Ea nu este victima unui ritual sacrficeal ci o eroină de tragedie, adică, aşa cum o defineşte Aristotel, victima unei erori de judecată.  Argumentul ei – ritualul cuvenit oricărui suflet individual – este contracarat de Creon: nimeni nu s-a întors din Infern pentru a dezvălui voința zeilor, în schimb tratamentul diferit al fraților căzuți în război este justificat etic, deoarece unul a venit cu oaste asupra poporului său, iar celălalt l-a apărat. Creon impune un ideal situat deasupra individului, discursul său patriotic evocând indubitabil orația funerară a lui Pericle din Războiul peloponiziac de Tucidide. Ca membru în Sfatul Atenei și prieten al lui Pericle, Sofocle slujește ideologia acestuia, care poate fi citită printre rândurile textului încredinţat Corului: în lume-s multe mari minuni!/ Minuni mai mari ca omul nu-s. Urmează un recital al capacităților fizice și mentale ale omului de a lua în stăpânire natura, de a izvorî logos, limbaj și gândire, dar numai respectul pentru legile Cetății îi poate câștiga un loc în Cetate. Creon disprețuiește pe cei care pun mai presus de binele Cetății sentimentele personale, de exemplu, sentimentul prieteniei.

Modelul uman propăvăduit  în ”Principles of Extropy” de Max More, guru de California, și de discipolii săi transumaniști, este unul individualist, care își propune să elimine singurul element invocat de Corul din Antigona  ca provocare a măreției omului:  moartea. Opus al entropiei, extropia promite nemurire, vitalitate, energie, perfecționism. Cu ce preț’?  Omul este acum desemnat ca “sistem viu” și tratat ca atare. Pericle deosebea între individual inferior care urmărește propriile plăceri și eroul care își dă viața pentru semeni câștigând admiraţie în memoria lor. Modelul transumanist a devenit credem posibil într-o societate în care consumismul și gratificarea dorințelor senzuale au devenit singurele preocupări. Imaginarul societății de consum include reclame ale vieții bune din perspectiva consumatorului sau utilizatorului de bunuri și dispozitive performante, ale idealului uman redus la aspectul fizic câștigat prin tehnologie – grefe și cosmetică. Cinematografia produce aproape exclusiv scenarii ale violenței fizice, seducătoare prin forța fizică a protagoniștilor și coregrafia rafinată, judo-istă a luptătorilor. Spectacolul morții e mai înfiorător decât în orice coșmar. Trupul uman maleabil, torturabil, cosmetizat sau zoomorfizat este unul desprins din afara spațiului și timpului. Dezabilitat de migrație, de ruptura cu istoria unei familii, cu  rădăcinile unui popor, unei culturi, el a devenit, ca un copil orfan, un sclav al imaginarului postumanist.

Este transumanismul o noutate imposibil de tradus în termenii discursului umanist?

Un documentar urmărit aseară la un canal de televiziune mi-a amintit că automatizarea ființei umane este un fenomen vechi mai înainte de a fi unul futurist. Vechi de pe vremea societăților totalitariste, fie de dreapta, fie de stânga, fie religioase, fie atee. Niște soldați în uniforme germane din timpul ultimului război mondial, tot atât de disciplinați și estetici în mișcări precum soladții galactici, examinează curioși pe membrii gardei suedeze a Papei pe care au venit să-l aresteze sau să-l omoare. Ofițerii suedezi stau încremeniți asemeni unor statui, aparent impasibili față de curiozitatea amuzată a ofițțerilor germani care le dau roată. Căpetenia oaspeților nepoftiți se aruncă înaintea Papei, îi sărută mâna, îi spune cum încearcă el să amâne executarea ordinului primit, dar busc sare în picoare, precum o armă cu resort din megaoul pe care îl cumpăr adesea pentru nepotul meu de șase ani ordonând: Halt. Totalitarismul este, fără îndoială, generator de schizofrenie.

Intelectualii, de obicei victime ale fanatismului politic, nu sunt nici ei scutiți de fanatisme. Iată, de exemplu, cum discută Manuela Rossini, de la Universitatea Basel, despre Science Fiction şi imagineria, prin analogie cu ingineria, trupurilor postumane la o conferință despre “Gen și Putere în Noua Europă“ ținută la Universitatea Lund, Suedia, în 2003. Aceasta consideră că transferul de țesuturi și organe de la un om la altul sau de la animal la om a alterat esența a ceea ce numim umanitate. Tehnologia creează trupuri postumane, conferindu-le o ontologie  cyborgiană în permanentă construcție. Fenomenul i se pare binevenit, deoarece anihilează două clișee demonizate de discursul universitar al ultimelor decenii și atât de des invocate, încât, vorba unei persoane de tristă amintire, îți vine să scoți pistolul: bărbatul alb, anglo-saxon, și eul cartezian raționalist, redus la ipostaza de subiect al gândirii. Trupurile postumane ar putea fi programate pentru o societate mai democratică, în care femeile, de exemplu, nu ar mai fi discriminate. Cu ingenuitate relatează o experință personală și, cu această ocazie, și mecanismul osificat al gândirii unei părți a lumii universitare. Reacția ei la vederea imaginii unei femei-robot, despre care ulterior a aflat că făcea parte dintr-o expoziție intitulată “Roboți sexy” din 1990, este în primă instanţă euforică: iată, trebuie să fie vorba de o artistă feministă, care va fi avut în minte pe Marilyn Monroe, parodiind pozele artistei în semn de protest față de transformarea femeii într-un obiect al plăcerii bărbatului. Îi pune numele Robotul Marilyn. Ulterior află că numele de Sorayama aprținea de fapt unui bărbat, un artist japonez. Dezamăgită, se refugiază  numaidecât în alt clișeu: dacă nu era feminism, atunci era un caz de … misoginism.

Documentarul HBO  intitulat „Proiectul Uman Vizibil”, inspirat de imaginile trupului secționat al criminalului Joseph Paul Jernigan la Facultatea de Medicină a Universității din Colorado, este criticat de Rossini pentru apelul la mitologie. Jernigan și femeia imaginară sunt Adam și Eva, femeia e dsicriminată deoarece e digitalizată după bărbat, iar modelul ei în trei dimensiuni reproduce doar pelvisul, partea de trup cu funcții de reproducție. Alte aluzii la eroi literari sau mituri în cărţi şi filme SF, cum este „epoca lui Frankenstein” pentru experimentele postumaniste, sunt respinse, autoarea propunând o tabula rasa a memoriei naostre culturale, urmată de generarea tehnologică a societății de cyborgi și creaturi hibride. Ingineria genetică și biotehnologiile sunt capabile să producă trupuri perfecte care nu au nevoie de învechitele straie ale mitologiei, ele trebuie să fie produsul științei, nu al ficțiunii.

Cu tristețea de a citi un asemenea proiect generat de o minte umană, ne îndreptăm atenția către versiunea opusă a prelucrării estetice de trupuri postumane. În capitolul „Ipostaze ale hibridului corp-mașină” din cartea sa, Autres Mondes, Approches SF (Ars Longa 2015), Rodica Gabriela Chira, de la Centrul Speculum de studii ale imaginarului de la Universitatea Alba Iulia, comentează doi autori: pe regretatul Yal Ayerdhal și pe Constantin Cubleșan, cel dintâi cu povestirea „L’Adieu à la nymphe” (1993), iar cel de al doilea, cu Suflete mecanice (1992), incluzând povestirile “Falsa memorie a domnului Tomas”, „Poveste de dragoste” și „Balerina albastră”. Este evident că ambii autori s-au format în cea de a doua jumătate a secolului trecut, dominat de existențialism: Sartre, Camus și Heidegger. În „L’Adieu à la nymphe” (1993), protagonistul deplânge substituirea morţii care punea la încercare adevărata superioritate a rasei – moartea ca transcendere, transfigurare –  prin efasare treptată, metamorfoză în stadiul hibrid de nimfă şi apoi dematerializare totală în imago. Axen, protagonistul, refuză această formă de in-finitudine, realizată de Bluzele Albastre la ordin şi ca formă de supunere fără discernământ la orice comandă. Autorul subminează încărcătura valorică a metamorfozei prin suprapunerea, cu efect reciproc distrugător, a personalului medical, ştiinţific, din universul SF Star Trek şi a nimfelor din Misterele Eleusine, care „ţes” trupurile sufletelor ce coboară pe pământ din imperiul lor astral (Peştera Nimfelor). Într-o manieră similară, Constantin Cubleşan realizează, în „Balerina albastră” (1967), un intertext care combină motivul hoffmannian al păpuşilor inteligente, preluat apoi în opere coregrafice şi muzicale,  şi povestirea lui Asimov despre un robot care interpretează cu virtuozitate („Virtuozul”) Appassionata lui Beethoven. Balerina mecanică a lui Cubleşan nu dispune de  încărcătura psihică presupusă de partitură, dar, fără să vrea, contribuie la educaţia sentimentală a savantului care o crease ca un modern Pygmalion. Cei dou autori se conectează peste timp la sursele gândirii umaniste care merg mult mai departe decât cele cinci sute de ani demonizate de Ihab Hassan (“Prometheus as Performer” 1977), rădăcinile modernității înfigându-se de fapt în tradiția lui Sofocle, Pericle, Tucidide.

Spre deosebire de mintea îngustă, vicitmă sigură a stereotipurilor, mințile creatoare reușesc, dacă sunt ascultate, să ofere umanității soluții pentru oricare aparentă criză. Jeanette Winterson, o scriitoare britanică excepțional de inventivă, și-a însușit tehnica moderniștilor din țara ei de a îmbina experimentul și tradiția. The Powerbook, “Cartea de putere”, din 2000, este concepută ca un mixaj de tehnici media, incluzând Internetul și cinematografia. Nu poate fi vorba de moartea cărții, spune într-un interviu, ci de transformarea ei, astfel încât marile întrebări dintotdeauna să poate fi puse în continuare dar într-un limbaj nou. Mai mult, ea recomandă autorilor foarte multe lecturi, marea literatură constituind sursa și școala autorului contemporan. Întâmplător, autorii menționaţi sunt creratori de epic – Malory și Dante – care au construit modele ale aristocrației medievale sau ale eroului în ipostaza de artist.

Naratorul de gen imprecis al cărţii de la graniţa dintre milenii stă la noua masă a actului de inscripție, nu masa de scris, ci laptopul. Numele său este Ali (pronunţat  <Eli>, ca Dumnezeul Vechiului Testament), sau Alix (combinație de  <Eli> și X, Isus). Cititorul virtual e invitat să intre în muzeul londonez de costume Verne – în atelierul de confecționat identități prin limbaj sau prin imaginaţia ilustrului predecesor omonim -, să se bucure de lepădarea identității sale și de libertatea de a dobândi alta, preț de o noapte. El însă va ieși transformat, deoarece acesta este efectul de realitate al cărții. Ecoul fin al Șeherezadei, care poartă un mesaj de la Suliman către olandezi, se suprapune peste mitul olandezului zburător sau al jidovului, care l-a gândit pe Eli, dar și cel rătăcitor.  Avalanșa de aluzii culturale face să ne pară familiară și prietenoasă și plină de sens lumea în care ne introduce această creatură cyborgiană, rezultată din grefa unor bulbi de lalele pe un trup feminin.

Sunt surpinsă să văd în căruciorul împins cu evlavie de nepoata mea de doi ani un obiect care nu seamănă nici cu copilul dolofan imitat de păpușile copilăriei mele, nici cu stilizatele și nefireștile Barby ale fiicei mele. Mi se spune că e Minnie Mouse, iubita lui Mickey. Nu am succes nici cu eroii frumoși și viteji ca Făt Frumos pe lângă nepotul de șase ani. Lui îi plac transforners, eroii din filmele lui cu creaturi modulare, groteşti, care mie îmi sugerează doar resturile carbonizate ale unui astronaut sovietic de prin anii ’60, resuscitat de curând de o arhivă Yahoo a fotografiilor care au îngrozit lumea. Cu toate acestea, poveștile în care sunt inserate le-au insuflat și duioșia maternă și cultul binelui sau al curajului. Nu imaginarul trupului va schimba vreodată ceea ce numim umanitate, ci valorile atribuite lor, felul în care sunt simbolizate. Conștiința este aceea care ne conferă identitate, iar dacă aceasta este un univers cuantic, imposibil de măsurat în toți paremetrii simultan și perpetuu emergent, nici nu va putea fi modelat și produs. Identitatea ființei umane ca specie nu va putea fi uzurpată, dar, ținând cont de istoria de până acum, aceasta e problema ….