Selectează o Pagină

1. De ce este România altfel?

 

Titlul şi mai ales conţinutul acestei cărţi a istoricului Lucian Boia a scandalizat pe destul de multă lume, mulţi resimţind în orgoliul lor naţional consideraţiile Profesorului Boia ca pe o lovitură puternică în plex (sau mai jos, unii dintre ei). Cum să fim tocmai noi un neam de mâna a doua? când – uite – a fost cât pe ce să luăm premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, în 1921. Mai mult, chiar, unul dintre cei doi canadieni care şi-au adjudecat acest premiu în 1923, Charles Best, recunoştea, la cincizeci de ani distanţă, ce greşeală au făcut ei acceptând premiul pentru o lucrare în care pur şi simplu interpretaseră prost descoperirea lui Nicolae C. Păulescu făcută cu aproape un an înainte de ei. Mai recent, în 1986, profesorul Gheorghe Benga de la Cluj descoperă proteina-canal pentru apă (aquaporina); însă în anul 2003 jumătate din premiul Nobel pentru Chimie i se acordă americanului Peter Agre pentru descoperirea aquaporinei, pe baza unui articol publicat în 1988 în care nu-l mai cita pe Benga al nostru, deşi îl citase în articole anterioare.

Am avut, cu toate acestea, un oarecare noroc cu George Emil Palade, premiat Nobel în 1974 pentru descoperirea mitocondriilor, la aproape trei decenii după ce se însura cu fiica lui Malaxa şi părăsea ţara.

Una peste alta, cu medicina sau cu chimia nu prea avem noroc. Am luat un fel de premiu Nobel pentru literatură, atribuit unei doamne ale cărei cărţi mi le-am cumpărat pe toate, dar n-am reuşit să citesc niciuna până la capăt. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre Lucian Blaga sau de Nichita Stănescu, pe care i-am devorat literalmente în liceu, dar la a căror nominalizare la Nobel s-au opus „ai noştri”. Nu-i nimic, şi-o fi râs în barbă cineva: nu vreţi să vi-i premiem pe Blaga sau Stănescu? las’ că v-o premiem pe Herta Müller!

Ghinion.

La fizică, ne chinuim să existăm şi cam atât. Ştefania Mărăcineanu s-a plâns că Irène Joliot-Curie i-a folosit rezultatele privind radioactivitatea artificială în studiile pentru care a luat premiul Nobel pentru chimie în 1935, dar a fost izolată rapid de către puternicul grup Curie şi a murit liniştită (de cancer). Ştefan Procopiu a descoperit magnetonul lui Bohr şi nu a luat premiul Nobel, pare-se, dintr-o neglijenţă a suedezilor (mai greşesc şi ei, oricum Niels Bohr era mai de-al lor). Ion I. Agârbiceanu este printre primii creatori ai laserului cu gaze, dar – iarăşi – Academia Regală îi preferă în 1964 pe un american (Charles Hard Townes) şi pe doi sovietici (Nicolai Ghenadievici Basov, Aleksandr Mihailovici Prohorov), că doar ne aflam în toiul războiului rece. Radu Grigorovici, despre care mă pot lăuda că este mentorul mentorilor mei de la Măgurele, nu ia premiul Nobel, dar este citat de sir Nevill Francis Mott în lectura sa de decernare a acestui premiu, în 1977. Pentru Alexandru Proca, descoperitorul (pe hârtie al) mezonilor şi care a scris nişte ecuaţii care-ţi taie răsuflarea şi în zilele noastre, prefigurând câmpul Higgs şi fizica modernă a particulelor, nici nu s-a pus problema unui Nobel.

Iar în ceea ce priveşte economia, am fost totdeauna la mare distanţă de vreo premiere, deşi soluţia „democraţiei originale” ar fi avut ceva şanse, vezi ce bine se mişcă acum din punct de vedere economic China sau India.

Şi, la urma urmei, ce atâta zarvă pentru premiul ăsta Nobel? Să şi-l dea ei lor, să şi-l bage undeva! (A propos, cum se spune a băga în engleză sau în franceză? nu a introduce, a băga…) Noi putem trăi şi fără Nobel, şi fără Schengen, şi fără Maastricht, şi fără Ialta, şi fără Versailles, dacă este s-o spunem pe de-a dreptul.

Totuşi, un motiv am şi eu să-i tot dau într-una cu premiile astea Nobel. În circa un secol de cînd se dau (deoarce au fost şi ani când nu s-a dat nimic), numărul premianţilor a ajuns la 838, colecţie care-ţi permite să faci un început de statistică. Românii sunt în număr de cca. 20 ± 3 milioane, deci reprezintă cam 0,3 % din populaţia planetei. Un calcul simplu arată că am fi avut dreptul la cca. 2,5 premii Nobel până acum, şi nu la doar cele două jumătăţi reprezentate de românii Palade şi Müller. Stăm prost.

Pe „tehnic”, ca să citez din clasici, se pare că am putea sta mai bine. Românii au descoperit caloriferul, stiloul rezervor şi psihologia consonantică. Ana Aslan i-a tratat cu deplin succes cu Gerovital pe Mao Tse Dung, Charles de Gaulle, Iosip Broz Tito, Leonid Ilici Brejnev sau Charlie Chaplin. Toţi copiii de şcoală ştiu că românii au inventat avioanele cu reacţie (de fapt, chiar şi avioanele, şi rachetele) şi că piloţii români sunt cei mai buni din lume. La fel, şi inginerii, şi doctorii, şi groparii români sunt cei mai buni din lume! La Microsoft se vorbeşte, pe culoare, româneşte la fel de mult ca englezeşte. Nemţii îţi casează BMW-urile, înghesuindu-se să-şi cumpere Dacii.

…Cred că am înţeles. Uite de-aia este România altfel, nu? D-le Boia!

Suntem, în realitate, o periferie. O mahala, ca să folosim un cuvânt cu rezonanţe turceşti (ar fi fost bine să fim un faubourg sau ein Slum?). Aşa am luat fiinţă, la marginea Imperiului Roman, aşa ne-am dezvoltat, anexaţi şi periferici când unora, când altora (Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic, Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană). Nimeni nu s-a chinuit vreodată să ne integreze până la capăt, dar drept este că nici noi nu ne-am obosit prea tare să fim asimilaţi. De notorietate este scurta dominaţie habsburgică asupra Olteniei, între tratatul de la Passarovitz (1718) şi acela de la Belgrad (1739), când austriecii se retrag din proprie iniţiativă; după care această regiune devine un no man’s land până pe la începutul secolului al XIX-lea. Iar aceasta se întâmpla într-o perioadă în care în alte regiuni ale globului aveau loc colonizări intensive. Cu mentalitatea aceasta de scuipător de seminţe pe marginea magistralelor europene, este clar că nu ne puteam ridica mai mult. Problema cea mare este că ne şi place modul cum suntem, periferici, gălăgioşi şi înfumuraţi. Vezi imaginea românilor din filmele pe care le exportăm: uşurateci fără detaşarea filosofică a lui Zorba, leneşi fără visarea lui Oblomov, spurcaţi la gură fără suculenţa din romanele lui Vargas Llosa, revoluţionari fără înflăcărarea unui Danton; în general, suntem de treabă. Dar nu contaţi pe noi prea tare.

Şi totuşi, un alt istoric, Neagu Djuvara, a enunţat teza ascensiunii periferiei câte unei civilizaţii, care preia controlul asupra centrului decadent. (Cu binecunoscutele exemple de ascensiune a Romei ca periferie a spaţiului elenistic, apoi a Imperiului Romano-German, a Angliei, Rusiei, Statelor Unite.) De data aceasta, fraţilor, suntem într-o poziţie privilegiată! În materie de periferie, chiar suntem la noi acasă! Nu ne putem compara cu bieţii unguri, polonezi sau ceho-slovaci: ăştia şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul. Nu-i aşa? Budapesta a fost a doua capitală a Imperiului Habsburgic, iar Praga capitala lui industrială. Polonezii au dat istoriei tot ce au putut, pornind de la un puternic stat medieval şi terminând cu Chopin, Sienkiewicz sau Marie Curie. Noi n-am dat încă nimic, avem toţi aşii în mânecă. Vom sparge seminţe pe marginea magistralei europene până când vi se va termina motorina sau va deraia locomotiva, iar atunci la noi o să veniţi să vă scoatem din mocirlă, dragii de voi…

 

2. Un colţ uitat de Inspiraţie. Înflorirea sterilităţii

 

Cum – totuşi – pornisem să discut despre ştiinţă, promit că nu mă voi mai abate de la această cale. Şi, ca să împing consecvenţa până la capăt, voi discuta în special despre un domeniu care am pretenţia că-mi este mai familiar, acela al fizicii. Fizica în România se face (bineînţeles) la o periferie, comuna-oraş Măgurele, cum mergi din cartierul Rahova spre Alexandria (jud. Teleorman), niţeluş mai la stânga. De centrul de fizică de la Măgurele sunt legate numele sonore ale lui Horia Hulubei (cel mai mare institut de cercetare din România îi poartă acum numele), Ioan Ursu (avea intrare liberă la Elena Ceauşescu, gurile rele sugerează că nu numai la uşa Cabinetului Doi), “prinţişorii” Valentin şi Nicu Ceauşescu, dintre care despre primul sunt întrebat şi acum de toată lumea dacă îl mai văd pe acolo, deşi nu l-am văzut nici pe vremuri, deoarece eu jucam bridge în cămin, iar el în Blocul Turn al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară. Iar acum toată lumea ştie că la Măgurele va fi construit “cel mai mare laser din lume”, acela care va vindeca definitiv cancerul, va neutraliza deşeurile radioactive, va produce găuri negre şi va face vidul să fiarbă în suc propriu.

Drept este că în ultimii 8 ani s-au investit în institutele de la Măgurele vreo 100 milioane de euro, bani care ar fi fost suficienţi pentru a finaliza, de exemplu, şoseaua de centură pe 4 benzi şi cu pasajele aferente pe toată circumferinţa Bucureştiului. Aşa, vreo mie de cercetătoare şi cercetători pot spune că lucrează în condiţii similare cu omologii lor “vestici”. Întrebaţi-i ce fel de cercetare execută şi vă vor răspunde în cor “cercetare fundamentală”. Şi vor afirma, cu mândrie, că în momentul de faţă se află conectaţi la “fluxul principal de publicaţii” şi că cercetează la unison şi în fază cu “lumea bună”.

Aici trebuie să explic puţin cum merg lucrurile cu această cercetare fundamentală. Finalitatea acestor activităţi care de multe ori înseamnă bani serioşi şi multe-multe ore de muncă este “vizibilitatea ştiinţifică internaţională” care se traduce în numărul de articole publicate şi mai ales în “factorul de impact” al revistelor în care se publică, în numărul de citări şi în invitaţii la conferinţe internaţionale. Societatea de cam multă vreme a renunţat să încerce să înţeleagă cu ce se mai ocupă savanţii ăştia şi-i lasă să se evalueze între ei, bazându-se pe faptul că aceşti cercetători sunt în primul rând oameni, iar numai apoi “de ştiinţă”, drept care ocupaţiunea lor primordială va fi aceea de a se săpa şi de a-şi trage scatoalce unii altora. Şi, ce-i drept, aceasta se şi întâmplă. Rareori un articol trimis la o revistă este publicat în varianta lui iniţială, ci numai în urma unor intense negocieri cu cei (minimum) doi referenţi, necunoscuţi în principiu. Unele reviste se laudă cu o rată de acceptare de 5 sau 10 % din articolele pe care le primesc în vederea publicării. Aşa că această publicare în reviste “indexate ISI” a devenit o meserie în sine, o luptă permanentă de a “aduna” în palmares cât mai multe articole în reviste cu punctaj cât mai mare. Citările, de asemenea, sunt o dovadă a numărului de echipe cărora le-a folosit vreo descoperire de-a ta. De fapt, acel celebru “factor de impact” ai unei reviste se calculează tot pe baza citărilor articolelor din revista respectivă.

Ei, aici e aici. Ce te faci cu unii care formează (2-3-4 grupuri în lume) un cerc foarte restrâns, studiază o chestie numai de ei înţeleasă, se citează din răsputeri ei între ei, şi tot ei între ei îşi evaluează lucrările, pentru că alţii nu se pricep? Sau cu alţii care, prin diverse moduri, reuşesc să se facă citaţi, pe prietenie, contra unor servicii (deblocarea unor fonduri, atribuirea unor posturi, numiri prin comisii, promovări). Astfel se formează grupuri de interes, se poartă războaie, se încheie armistiţii sau se poartă tratative, câte unii sunt “scoşi în faţă”, iar alţii “traşi pe linie moartă”, nu neapărat pe merit, ci pentru că sunt în graţiile sau dizgraţiile câte unui “mandarin”. Acest “mandarinat” este, de fapt, consecinţa unui fenomen care a apărut odată cu congresele Solvay, probabil cel mai nociv fenomen din ştiinţa contemporană, cultul personalităţii.

Ca lucrurile să fie clare, acum nu mai vorbesc de Măgurele, nici de România, ci încerc să evaluez fenomenele sociale globale asociate cu cercetarea ştiinţică contemporană.

Cariera oricărui cercetător începe în momentul în care îşi elaborează teza de doctorat. Titlul de “doctorand” sună diafan de bine, amintindu-ne de vremurile în care accesul la acest statut era dificil în România, trebuia obligatoriu să fii membru P.C.R. şi să ai toate rezervele profesionale şi politico-ideologice încărcate la maximum, ca să te pregăteşti de decolare. Era cumva sinonim cu un viitor luminos asigurat, o cale deschisă, orizonturi frumoase. Un tânăr de viitor – doctorand. Ei bine, în momentul de faţă, se poate spune că doctorandul este un personaj angajat pe un contract temporar care se poate sista la o simplă încruntare din sprâncene a conducătorului de doctorat. Un fel de om bun-la-toate, care munceşte fără să crâcnească, suportă hachiţele şefului, este supus în mod sistematic la tot felul de umilinţe sau frustrări. Un nègre. Situaţia doctorandului se apropie de paroxism în momentul în care teza de doctorat se apropie de final. În orice moment şeful sau şefa poate să se supere definitv, să-i taie finanţarea şi să-l izgonească, având grijă, totodată, să-i pună şi “contrapilele” becesare, ca nimeni să nu îndrăznească să mai angajeze pe undeva pe nefericitul sau nefericita cu pricina. În spaţiul anglo-saxon acest fenomen se numeşte destroying a career.

Şi totuşi, marea majoritate a doctoranzilor şi majoritatea doctorandelor strâng din dinţi până în ultimul moment. Unii clachează, dar îşi revin rapid – şi în cele din urmă reuşesc să-şi susţină teza de doctorat. Dacă ai rămas în relaţii bune cu şeful sau şefa şi acesta/aceasta sunt destul de influenţi, vei fi propulsat pe o poziţie post-doctorală într-un grup prieten, unde viaţa este ceva mai uşoară decât la doctorat, pentru că scapi de spectrul “totul sau nimic” în primul rând, în al doilea rând ai pe unii “sub tine”, doctoranzii, pe care începi să ai voie să-i torturezi după cum ai chef. Începe ascensiunea spre culmile consacrării ştiinţifice, începi să ai ceva bani pe mână, să tai şi să spânzuri şi tu la urma urmei, să porţi mici războaie, să închei alianţe şi să duci tratative. Devii membru în comitetele editoriale al unor reviste, publici din ce în ce mai uşor în reviste prietene, participi la conferinţe şi începi să te cunoşti cu aceia care ţi se aseamănă. Treptat, vei ajunge să cunoşti cam pe toată lumea care lucrează în domeniul tău, să câştigi finanţări din ce în ce mai serioase, grupul tău creşte numeric, institui un sistem piramidal, aşa cum ai învăţat: tu, în vârf, the Professor, the Group Leader, the Head of Laboratory. Sub tine, doi-trei colaboratori cu care te-ai înţeles cel mai bine şi despre care ştii că nu te vor trăda niciodată. Mai jos, post-docii, şi mai jos, doctoranzii şi muncitorii. Stai la bloc şi vecinii tăi nici nu-şi imaginează când te văd ieşind la 7 dimineaţa cum va tremura un colectiv întreg când te va vedea intrând pe uşă.

Iar în materie de cercetare, eşti “cuplat la fluxul principal de informaţii”, te cunoşti cu leaderii de opinie pe plan mondial, ştii “ce mai pluteşte în aer”, poate ai avut şi tu 2-3 idei (neapărat nu extrem de îndrăzneţe, sociologia succesului elaborată de Mihai Ralea spune că o idee de succes este una care propune o modificare minoră a percepţiei comunităţii dintr-un anumit domeniu). Vei merge înainte. Unii vor “beneficia” de faptul că un anumit fenomen, concept, ecuaţie sau bază de date le vor purta numele. Atunci chiar pot să moară liniştiţi. “Ei nu s-au născut degeaba”, cum spune Călăuza.

Şi totuşi, hai să tragem puţin o linie orizontală şi să inventariem descoperirile ultimei sute de ani. După ce într-o perioadă relativ scurtă, ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, omenirea a avut certitudinea existenţei atomilor, a aflat care este structura acestora şi cum se explică aproximativ toată chimia, a explicat natura luminii (chiar în două moduri diferite), a descoperit fenomenele cuantice şi cele relativiste, a descoperit chiar şi supraconductibilitatea – exact din punct de vedere fundamental nu s-a mai întâmplat nimic notabil în ultimul secol (sau, ca să fim mai precişi, în ultimele nouă decenii). Ce-i drept, tehnologia a făcut câteva salturi uriaşe, de la utilizarea energiei atomice până la microprocesoare, însă acestea au fost în exclusivitate dezvoltări inginereşti, de studiul materialelor, proceduri de sinteză, tehnologia vidului, a fasciculelor de electroni, a LED-urilor, laserilor cu corp solid şi a materialelor care operează la frecvenţe ridicate. Însă aceste lucruri, deşi tot “cercetare” se numesc, funcţionează după cu totul alte reguli: nu se publică nimic, secretul tehnologic este litera de lege, se brevetează, se copiază modele, se adaptează… Însă noi vrem să vorbim despre concepte fundamentale apărute în cursul ultimului secol.

Probabil că un mare rău a fost administrat acestei cercetări de către şcoala de la Copenhaga. În plin cult al personalităţii lui Niels Bohr, acesta a primit dreptul de a tăia şi spânzura în domeniul fizicii cuantice, impunând o anumită interpretare a funcţiilor de undă de care nici acum nu ne mai putem dezbăra. Probabil din cauza aceasta teoria cuantică a câmpurilor este, din punct de vedere matematic, inconsistentă, operând în principal cu valori infinite, la care s-a adăugat o procedură barbară de “renormalizare” (de care unul din părinţii ei, Richard P. Feynman, nu a fost mulţimit până când s-a renormalizat şi el). Dar nu are a face. Electrodinamica cuantică, aşa greoaie cum este, a putut calcula deplasările Lamb din spectrul hidrogenului, ce, nu era destul? Ei bine, această teorie a stat la baza cromodinamicii cuantice, a modelului standard al particulelor elementare şi al teoriilor actuale privind câmpul Higgs, supersimetriile şi teoriile M. Culminând cu fizica exotică la scala lungimii Planck, , care este de 16 miliardimi de miliardimi de miliardimi de miliardimi de metru (Şi totuşi, nimeni nu-şi pune problema? chiar aşa, că la asemenea scale de lungime, oricare din cele 3 constante fundamentale: G, constanta gravitaţională, ħ, constanta lui Planck, sau c, viteza luminii, s-ar putea să nu mai fie cele pe care le ştim noi? De exemplu, dacă tot vorbim de lumină la scala Planck, un singur foton care ar avea lungimea de undă egală cu lungimea Plank ar înmagazina o energie egală cu valoarea de pe factura pe care o plăteşte trimestrial o familie nu foarte economă.)

Putem spune că atitudinea generală din ştiinţă este că visul unei teorii elegante care să explice şi să unifice totul, aşa cum îşi dorea Einstein, este depăşit în momentul de faţă. Calculatoarele sunt din ce în ce mai puternice, putem aplica liniştiţi teorii de perturbaţii şi renormalizări în orice ordin şi să prezicem, teoretic orice. Ar fi bine să fie aşa, pentru că s-ar economisi bani pentru experienţe costisitoare şi poate că am avea la un moment dat o şosea de centură corectă şi în zona de sud a Bucureştiului. În realitate, vă pot spune că nimic nu funcţionează cum trebuie din punct de vedere fundamental. Nu există, din multele programe de calcule ab initio, cu nume din ce în ce mai ciudate (GLAPW, OFDFT, GGA-LSD), vreunul care să-mi spună ce material rezultă dacă pun laolaltă, de exemplu, 1 % mangan, 39 % titan, 55 % oxigen şi 5 % azot, ce structură şi ce proprietăţi ar avea acest obiect? Cel mai adesea, aceste simulări se desfăşoară a posteriori, doar de dragul de a confirma rezultatele câte unui experiment. Puteau lipsi cu mare succes, dar “simulatorii” sunt extrem de bine reprezentaţi în comitetele de redacţie şi printre referenţii jurnalelor ştiinţifice, nu e bine să-i laşi deoparte.

Este ca şi când inspiraţia subită care frământa omenirea acum 150-100 ani s-ar fi “stins” brusc. A înflorit, în schimb, sterilitatea, cu o tenacitate apropiată de aceea a deşertului care cucereşte noi şi noi spaţii împădurite. Nu ştiu în ce măsură acest fenomen este urmarea cultului personalităţii pe care l-am schiţat mai înainte (formatorii de opinii sunt de multe ori trecuţi de a doua tinereţe), a faptului că aceia sau acelea care ajung să supravieţuiască începuturilor de carieră nu au neapărat profilul unor genii, ci mai degrabă al unor mediocrităţi care au ştiut să combine linguşirea şi obedienţa în primii 10 ani de carieră cu abilităţile politice în următorii 10-30 ani. Sau dacă nu cumva robinetul cu inspiraţie nu a fost închis de altcineva?

 

2. Un colţ uitat de Galaxie. Unde suntem noi?

 

Aici vom constata cu tristeţe că, deşi am ieşit din periferii, din Măgurele şi din România, tot mici suntem, tot departe de locurile unde s-ar putea întâmpla ceva ne aflăm. Există locuri în Univers cu o densitate inimaginabilă de materie stelară, este foarte de presupus că acolo sălăşuiesc suprainteligenţe cu care nu ne vom putea compara niciodată. Noi avem încă dificultăţi în a învinge câmpul gravitaţional al Pământului, nu mai vorbesc de acela al Soarelui. Există dubii chiar şi privind aselenizările din 1969-1972 – iar, chiar dacă au avut loc, de ce nu s-a mai mers pe Lună de atunci? Există vreun alt mod de propulsie la care se lucrează? Sigur, putem spune că, de exemplu, telescopul Hubble a fost una din marile realizări ale ultimelor decenii, iar imaginile furnizate ne-au învăţat mai multe despre Univers decât costisitoarele misiuni cu echipaj uman.

Şi totuşi, este cam puţin. Planeta se populează până la limita admisibilului, resursele se epuizează pe zi ce trece, calota polară se topeşte, spectrul coliziunilor cu diverse alte corpuri cereşti creşte, iar omenirea nu are nicio soluţie de avarie. Sau poate că există, dar n-o ştim noi?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mi se întâmplă uneori să mă simt cam prizonier, aici, în lumea aceasta. Una din primele mele amintiri este aceea când familia mea şi vecinii care nu aveau televizor am privit toată noaptea zbenguielile lunare ale lui Armstrong şi Aldrin. Nu ştiam că aveau să fie printre ultimele. Ulterior, toată adolescenţa am citit numai literatură SF, convins fiind că “evadarea” este aproape. Eram, de asemenea, convins că în jurul anilor 2000, orice om mai cu dare de mână va avea o navetă spaţială în garajul vilei. Îmi puneam doar problema părăsirii Sistemului Solar, pe care nu ştiam dacă o voi mai apuca în această viaţă. Acum suntem în 2013, iar în garajul subteran dispun numai de un automobil Volkswagen care poate, în principiu, atinge 200 km pe oră, însă nu prea ai unde să faci acest lucru. S-a renunţat şi la avioanele supersonice, toate avioanele de linie zboară cuminţi cu 850 km pe oră. Avem Google Earth şi putem, oricând, să vizualizăm colţuri ale planetei unde nu ştim dacă vom ajunge vreodată. Omenirea se repliază asupra ei înseşi, fiecare preferă să se ocupe de grădina şi de calculatorul lui. În cazul unor nostalgii excesive, revedem în condiţii de home cinema seriile Star Wars sau StarTrek.

Poate că soluţia există pe undeva, la îndemână, dar n-o vedem noi. Fără a face apologia fenomenelor paranormale, sunt totuşi surprins de cât de puţine studii sistematice s-au efectuat asupra acestor fenomene. De asemenea, trei decenii de mecanică cuantică mi-au lăsat un gust amar: la urma urmei, ce se ştie despre această realitate? Şi unde suntem noi?

Într-un studiu anterior, am enunţat un principiu care s-ar putea chema “al similitudinii disconfortului intelectual” sau “al universalităţii impotenţei cognitive”: de câte ori încerc să înţeleg natura conştiinţei umane sau originile comportării cuantice a materiei, evident că nu reuşesc, dar senzaţia de disconfort este absolut similară. Este ca şi cum bariera cognitivă ar fi constituită din acelaşi material. Sunt convins că orice om realizează natura materiei cu care intră în coliziune, de exemplu nu te simţi la fel când te dai cu capul de pereţi sau când te loveşti de un copac sau de un stâlp din metal. Pornind de la această senzaţie de disconfort, am putea postula că manifestările cuantice ale materiei şi originea conştiinţei sunt cumva din aceeaşi familie. Şi iată cum am ajuns la controversata şi nu pe deplin acceptata teorie Orch-OR (orchestrated objective reduction) a conştiinţei, elaborată de un matematician, Sir Roger Penrose şi de un anestezist-fizician (amator) Stuart Hameroff. Dacă sediul conştiinţei se află în microtuburile neurale sub formă de suprapuneri cuantice care evoluează nestingherite (şi care se suprapun de la un microtub la altul, de la un neuron la altul, de la un creier la altul, de la o Galaxie la alta) şi care interacţionează numai sporadic prin proteinele ataşate de unele din ele, care asigură slaba legătură a acestei supraentităţi cu lumea impulsurilor nervoase şi a organelor de simţ, poate că soluţia este destul de simplă: să încercăm să comunicăm mai mult cu aceste entităţi din noi înşine.

Nu prea pot spune cum se poate face aceasta. Poate prin electroencefalografie sau magnetoencefalografie la frecvenţe ridicate (GHz, faţă de 20 kHz, rata de eşationare cea mai ridicată folosită actual). Poate trebuie şi frecvenţe ridicate, şi tomografie simultană. Probabil că în felul acesta am putea interacţiona mai intens cu microtuburile neurale şi cu ce se află în ele. Cu ce se află în noi.

Revenind la principiul similitudinii disconfortului intelectual, poate că disconfortul legat de senzaţia de prizonierat în câmpul gravitaţional al Pământului, acela al imposibilităţii practice a călătoriei în timp sau chiar de înţelegere a originii timpului – ar putea fi legate de acela al naturii conştiinţei sau al originii fenomenelor cuantice. Poate că accesul la acele microtubule este cheia spre evadarea în spaţiu sau în timp.

Ca o paranteză, am primit de curând o reclamă la un nou jurnal ştiinţific, parcă Journal of Quantum şi-nu-mai-ştiu-cum (am şters e-mailul). În această scrisoare de lansare a jurnalului, editorii spuneau răspicat că nu vor accepta articole din domeniile Quantum Consciounsness sau alte speculaţii filosofice pe marginea mecanicii cuantice. De asemenea, cele mai celebre articole ale lui Stuart Hameroff (în reviste serioase, de exemplu în Physical Review E) nu au decât vreo 60 de citări. Oare de ce?

Şi – iarăşi – revin la principiul similitudinii disconfortului. În 1862-1864 James Clerk Maxwell punea împreună legile lui Faraday şi ale lui Ampère, deducea ecuaţiile care-i poartă numele şi arăta că aceste ecuaţii permit ipoteza existenţei unor unde “electro-magnetice”. Când le-a calculat viteza, folosind valorile cunoscute experimental la acea dată, a obţinut o valoare foarte apropiată de viteza luminii (era diferită cam cu 3,6 %). De aici, toată comunitatea ştiinţifică a fost unanim de acord că lumina este o undă electromagnetică, deşi doar una din caracteristicile ei (viteza de propagare în vid) semăna cu aceea a undelor prezise de Maxwell. (A apărut problema prin ce se propagă aceste unde, aceea a eterului care ba există, ba nu există, apoi teoria relativităţii pe care, iarăşi, toată lumea o aplaudă ca pe o teorie completă şi ultimă a electromagnetismului şi a mişcării corpurilor la viteze apropiate de aceea a luminii.)

Nu cumva, pornindu-se de la noţiunea, e adevărat, ceva mai vagă, a disconfortului intelectual, s-ar putea ajunge la concluzia că fenomenele cuantice, conştiinţa şi posibilitatea propagării libere prin spaţiu-timp ar avea aceeaşi natură sau origine? Disconfortul de care vorbesc este intim legat de conştiinţă, este o stare, o senzaţie care nu poate fi explicată, cel puţin nu deocamdată. Nu cumva această stare nu tocmai plăcută, dar nici prea neplăcută (seamănă cu poeticul dor al românilor) nu este semnalul Galaxiilor, civilizaţiilor, creierelor, neuronilor, microtuburilor şi funcţiilor de undă să le luăm, cumva în seamă?

M-ar bucura să fie România, în sfârşit, altfel într-un alt mod decât până acum.

La revedere. Mi-am terminat seminţele şi o iau pe marginea liniei de tren.

În care direcţie? În sus sau în jos, nu contează. Totul este să te mişti, la urma urmei.

Author

  • Cristian M. Teodorescu

    Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo. (sursa: Nemira)