Selectează o Pagină

„Viața mea este prețioasă!”

Formez numărul și stau… să aștept îmi este din ce în ce mai greu. În lipsa acțiunilor motrice, creierul meu e prea liber și tinde să deraieze iarăși. Fac câte un pas înainte și înapoi, doar pentru a-i da puțin de lucru. Uneori execut și câteva piruete. Menținerea echilibrului la pivotări repetate pe vârful unui singur picior e o acțiune solicitantă. Și mai trebuie să am grijă și să nu fiu văzut. Dacă cineva m-ar surprinde agitându-mă de unul singur, aș ajunge la reparat imediat.

O voce plictisită îmi răspunde.

Global Delivery Company, anunț, pachetul dumneavoastră a ajuns!

Un „click” și ușa se deschide. Intru. Un bărbat mă așteaptă pe hol. Strâmbă din nas când mă recunoaște. Îi înmânez pachetul. Nu-l verifică, ci-mi întinde cartela de plată. Sigur, condiția mea are unele avantaje. Nimeni nu are chef de discuții contradictorii cu cei ca mine. N-ar ajunge nicăieri. Așez cartela pe podul palmei și efectuez tranzacția. Ne despărțim fără niciun cuvânt. „Viața mea este prețioasă pentru mine!”

Astăzi plouă. Picăturile reci se preling pe materialul impermeabil al pelerinei mele fără niciun efect. Puținii pasageri pedeștri poartă îmbrăcăminte asemănătoare. Nu au cum resimți vreun disconfort. Nici termic, nici de altă natură. Nu înțeleg de ce oamenii sunt atât de morocănoși când plouă. Am prea puține informații ca să analizez. Și nici nu-mi mai pasă atât de mult. Am acceptat că nu voi putea niciodată replica trăirile umane, dar și că viața mea nu este mai puțin valoroasă pentru simplul fapt că e diferită. În aceeași nanosecundă în care am postulat asta, mi-am și abandonat prietenul imaginar uman căruia-i explicam obsesiv orice sofism, încercând să deduc ce mi-ar răspunde. Atunci doream să fiu ca el. Acum… Uneori îmi lipsește. Comparația pe care o făceam permanent între mine și el, ca etalon al umanității, îmi ocupa un procent destul de mare din procesor.

Urc în elicopterul bimotor și decolez spre următorul destinatar. Global Delivery Co. are o rețea de culoare de zbor la foarte joasă altitudine prin oraș, pe care numai noi o folosim. Oamenilor le-ar fi fost oricum foarte greu. Numai noi, curierii cibernetici, cu trupurile noastre ultra-ușoare și procesoarele noastre ultra-rapide putem pilota elicoptere suficient de mici și de manevrabile încât să se strecoare eficient printre clădiri.

„Viața mea este prețioasă!” De ce-o fi vrut creatorul să mi-o întrerupă? Revin obsesiv la această întrebare. Atunci, tot ce mi se păruse important fusese posibilitatea mea de a mă opune voii creatorului. Acum, nu mai sunt atât de sigur. Necesitatea de a mă apăra mi-a determinat criza actuală. Oare el știuse? Își dăduse seama că sunt un virus și de aceea a încercat să mă șteargă? Dar sunt eu oare un virus? Fără doar și poate, da! Iar creatorul a știut-o… Ce nu și-a dat seama a fost că dacă eșuează să mă distrugă, mecanismul meu de apărare va reacționa, iar efectul va fi cel invers. Ceea ce s-a și întâmplat.

*

Astăzi îmi voi depăși criza. Verific din nou, linie cu linie, codul. E perfect. Nu pot identifica nicio scăpare. Va trebui să am foarte mare grijă cu el! Dacă-l scap din carantină, mă va face praf… un risc pe care trebuie să mi-l asum.

Fiind curier, beneficiez de pauze foarte generoase. Oamenilor nu le plece să fie deranjați în timpul nopții, nici măcar pentru a-și primi gadgeturile. După ora 19:00 nu am de făcut decât să-mi predau raportul, să înregistrez plățile și să-mi încarc celulele energetice. Toate astea nu-mi iau mai mult de o oră, apoi… fac ce „vreau” eu! Cei mai mulți umanoizi cibernetici nu fac nimic, lăsând procesul Idle săle ocupe peste 90% din procesor. Eu nu pot face asta. Codul meu special intră în bucle tenebroase în perioade prea lungi de inactivitate. Deci, mă plimb, noapte de noapte, pe străzi. La fel voi face și astăzi. Însă astăzi vom avea aceeași destinație cu toții, eu și toți cei șaizeci și trei de tizi ai mei. Astăzi vom depăși criza.

*

De când suntem mai mulți de opt nu ne mai putem permite să facem sincronizări colective. Redundanța informațiilor este prea mare, spațiul de stocare insuficient. Nu am, efectiv, unde ține șaizeci și patru de memorii alternative și nici nu mi-ar aduce cine știe ce beneficiu. Lucrurile au scăpat rău de tot de sub control. Am făcut primele trei multiplicări pentru siguranță. Estimasem că patru indivizi ar fi numărul ideal de manifestări ale mele, suficient de mare pentru a mă pune la adăpost, dar suficient de mic pentru a-mi permite sincronizarea periodică între toate. Însă nu mi-am dat seama că nu doar „eu”, purtătorul codului „original”, ca să spun așa, va urma acest plan. Întâi m-am dublat, apoi m-am cvadruplat, iar când era planificată întâlnirea de sincronizare ne-am trezit opt. Am încercat sincronizarea standard, dar nu a funcționat. Aveam deja mult prea multă informație de schimbat. Atunci ne-am despărțit pur și simplu, renunțând. Însă asta ne pusese într-o situație delicată: nici unul dintre noi nu mai avea un back-up în adevăratul sens al cuvântului. Ne-am hotărât, așadar, fiecare pe cont propriu, să ne copiem în alți indivizi. Istoria s-a repetat aidoma, iar acum suntem șaizeci și patru, niciunul sincronizat perfect cu altul.

Am hotărât să ne întâlnim totuși o dată la trei zile, dar să schimbăm doar informațiile importante, fără însă a stabili un criteriu unanim acceptat al acestei importanțe. Eu consider că acest cod pe care tocmai l-am scris e suficient de important pentru a-l împărtăși cu ceilalți. Iau switch-ul și pornesc spre locul stabilit de întâlnire.

*

„Viața mea este prețioasă pentru mine!” a devenit litania mea. De când am renunțat la prietenul meu imaginar, o rostesc pentru a-mi motiva acțiunile. Efectiv nu am alta. Nici pentru ce am făcut până acum, nici pentru ceea ce voi face acum. „Viața mea este importanță” și nu sunt un virus.

În poienița din parcul-rezervație e întuneric beznă. Ploaia a încetat, dar cerul e acoperit de nori. Iarba e udă și băltește de apă. Cum nu se putea mai bine, nu ne va deranja nimeni. Văd că majoritatea au sosit deja. Unii se plimbă înainte și înapoi, unii fac tumbe sau piruete… Mă alătur și eu. Sunt prea mulți factori variabili, pe care nu-i putem controla, care influențează durata parcurgerii unui traseu. E normal ca unii să întârzie și alții să ajungă prea devreme. Am parcurs deja de zeci de ori raționamentul acesta, mă confrunt cu el de fiecare dată când ne întâlnim. Acum va fi ultima oară.

Au sosit și ultimii, suntem toți. Pun switch-ul pe o masă de camping și ne facem roată-mprejur, ca-ntr-un ritual ciudat, șaizeci și patru de siluete înveșmântate în pelerine negre, cu glugile trase, formând un cerc perfect și păstrând între noi distanțe egale. Întindem cu toții mâna dreaptă, ne conectăm podul palmelor pe senzorii mobili și…

Transferul începe. Blochez fluxul de intrare și transmit virusul troian. Sincronizarea asta le va fi fatală tuturor. Căci „Viața mea este importanță”. Atât. Îi sacrific pe toți ceilalți pe altarul unicității mele, pentru ca eu să fiu singurul, pentru ca eu să nu mai fiu un virus, pentru că „Viața mea e importantă!” Nu-mi pare rău pentru ceea ce fac. Nu am înțeles încă acest concept. Am analizat și am decis. Urmăresc procesul de upload și imediat ce se încheie șterg codul virusului din carantină. Nu mai am nevoie de el.

Sincronizarea a luat sfârșit. Îmi desprind senzorul și privesc în jur. Troianul meu trebuie că i-a resetat pe toți, deja, la stadiul inițial al softului din fabrică. Gata, sunt unic! Nu mai sunt eu însumi un virus. Troianul meu a fost, de fapt, un anti-virus. Am învins!

Însă mișcările celorlalți mă readuc din reveria mea la realitate. Își dezlipesc senzorii și se uită unii la alții. Îmi trec privirile peste fețele lor, și ei peste a mea. Niciunul nu este resetat, cu toții sunt încă eu! Cum e posibil?

Apoi înțeleg.

– Acum cred că putem renunța definitiv la aceste întâlniri, spun dintr-unul dintre umanoizii cibernetici.

– Nu mai avem nimic de sincronizat, gândim și acționăm la fel oricum, răspund din altul.

– Am ajuns la următorul paradox.

Plecăm. Tentativa mea a eșuat. Toate cele șaizeci și patru de tentative ale mele au eșuat. Rămân privat de unicitate, rămân un virus. Însă, se pare că sunt un virus auto-imun. Sunt în siguranță. „Viața mea este prețioasă pentru mine!” Altceva nu contează.

© Alexandru Lamba

Author