Tuşi Merkel

O biserică englezească. O nuntă de august.

Tuşi Merkel stă în faţă şi nu-şi ia ochii de la perechea fericită. Poartă costumul cu care merge de obicei la nunţi, o jachetă croşetată, cu trei nasturi, peste o rochie asortată. Lumina vitraliilor se reflectă în ochelarii ei cu rame în formă de aripă şi lentile groase cât fundul sticlei de lapte.

Două văduve, Edith şi sora ei, Moira, îşi şoptesc una alteia bârfe despre ceilalţi enoriaşi. Şi-au ales o poziţie respectabilă, în mijlocul rândului de bănci, destul de aproape ca să demonstreze lumii că fac parte din familia mirilor, dar suficient de departe ca să arate că nu ţin morţiş să stea în primele rânduri.

– Aceea nu e cumva tuşi Merkel? întreabă Moira. Măi, să fie, e chiar ea!

– Trebuie că îmbătrâneşte, spune Edith. O ţin minte de când eram mică.

– Vine la fiecare nuntă din familie. Probabil că-i plac nunţile la nebunie.

– N-are cum să-i placă aşa mult. E fată bătrână.

– Ce-o fi având în poşetă? vrea să ştie Moira. Seamănă cu un şobolan.

Moira se apleacă în faţă, ca să vadă mai bine creatura bizară care se ghicea în poşeta mătuşicăi Merkel.

– E domnul Tegmark, o lămureşte Edith. O pisică fără blană. Tuşica a fost dintotdeauna cam excentrică.

– Arată cam ciudat animalul acela, remarcă Moira. Când îi suprinde privirea, pisica se ascunde la fundul poşetei. Nu-i place deloc să te uiţi la el, adaugă Moira, strâmbând din nas.

Domnişoara de onoare a miresei vine în faţă şi prinde strâns marginile pupitrului în formă de vultur. Îi tremură vocea când începe să citească:

– Ce emoţionată e…, observă Edith.

Vorbele domnişoarei de onoare plutesc deasupra celor două surori:

– “Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu, şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!”

 

 

Cartea lui Ruth e minunată, şopteşte Moira.

Edith încuviinţează în tăcere, pierdută în trecut. Tot din cartea lui Ruth se citise şi la nunta ei. Îi era tare dor de Bert… Îşi aminteşte cum scânteia lumina reflectată în timpul ceremoniei, de parc-ar fi fost ieri.

– Nu vine niciodată la petrecere, spune ea.

– Cine? o întreabă Moira.

– Tuşi Merkel.

– Aha.

– Nu mi-a dat niciodată un cadou, murmură Edith, trecându-şi degetul pe linia gulerului rochiei pe care şi-o cumpărate special pentru nunta aceasta şi care îi venea puţin prea strâmtă.

Sunetul orgii umplu biserica: Tot ce-i strălucitor şi frumos. Un imn bine ales. Enoriaşii îl cunosc şi-l cântă cu entuziasm.

La sfârşitul imnului, verişorul Mitch se ridică în picioare, pentru a citi ultimul fragment. Edith îi dă un cot surorii ei.

– Ce tupeu, să vină cu amanta la o nuntă în familie!

Moira ridică ochii a încuviinţare.

– Zice că vrea să divorţeze pentru el.

– Să divorţeze? Nu sunt de acord cu divorţul, rosti Edith.

Verişorul Mitch stă la pupitru şi citeşte cu glas tare:

– „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni, 4:8 – n. tr.).

Surorile au uitat de tuşi Merkel. Gândurile o ocolesc; e mai bine aşa.

Mătuşica nu aduce niciodată cadouri. Ea aduce altceva, mult mai bun. Priveşte perechea fericită cu ochi pierduţi şi se plimbă prin viitorul lor, deşirând ghemul încâlcit, pentru a găsi firul căsătoriei lor fericite.

Când se umflă haosul, înseamnă că multiversul se întinde, creşte ca aluatul de pâine, se coace în cuptorul eternităţii. Lui tuşi Merkel îi plac nunţile; îi place familia aceasta; îi place universul acesta ca o bulă, care a încetat să se extindă acum o vreme şi a rămas, static, în aluatul de pâine. Când bula aceasta s-a format, spontan şi simetric, printr-un spasm, a cuprins în ea timpul liniar. Puteţi să păstraţi celelalte 10^10^10^7 bule, cu constrângerile lor fizice diverse. Lui tuşi Merkel îi place liniaritatea; îi plac ceremoniile; îi place repetarea.

Mirii depun jurămintele.

E greu să ai o căsnicie fericită, dar acest univers al bulelor e plin de lumi dintre care să alegi, e loc berechet pentru fericire. Tuşi Merkel caută dublurile perechii fericite prin lumi paralele şi posibilităţi, prin sfera Hubble. Îndepărtează miriadele de lumi ale tristeţii, ale dezamăgirii, ale despărţirilor. Întotdeauna urmăreşte un singur fir: trei lucruri nu pier niciodată… cel mai important din ele e dragostea.

După ce mirii depun jurămintele şi se sărută, tuşi Merkel le dă cadoul destinat lor. Moira avea dreptate: tuşica e o romantică. Şi, cu toate că nu face cadouri niciodată, întotdeauna oferă cuplului un viitor.

Nunta s-a terminat, iar enoriaşii aşteaptă în faţa bisericii, în timp ce mirii semnează în registru.

Edith scotoceşte în poşetă după o cutie cu confetti.

– Unde-i tuşi Merkel? o întreabă Moira.

– Probabil că s-a făcut nevăzută.

– Edith, tu plângi…

Edith îşi şterge lacrima.

– Am avut o căsnicie aşa de fericită…

Moira o strânge atât de tare pe sora ei de mână, încât i se albesc încheieturile degetelor.

– Ştiu, draga mea. Amândouă am avut. Amândouă am fost binecuvântate.

© Deborah Walker

Traducere de Antuza Genescu.

Titlu original : „Aunty Merkel”

Textul a fost tradus și publicat în Revista SRSFF cu acordul autoarei. Îi mulțumim.

Blog Deborah Walker : http://deborahwalkersbibliography.blogspot.com/p/science-fiction.html

Latest posts by Deborah Walker (see all)

Leave a Reply