Era acolo sus un spectacol care îl fascina pe Galimut ori de câte ori îl privea. Punctele cele roşii, minuscule, dansau sprinţar printre punctele albastre care rămâneau impasibile fixate în locurile lor şi doar clipeau din când în când, tot acest balet fiind proiectat pe fundalul negru de smoală. De fapt, în fiecare seară aprindeau focul, să se încălzească, să rumenească carnea şi să ţină la distanţă sălbăticiunile pădurii. Şi după ce terminau de mâncat, rămâneau până târziu în noapte aţâţând în continuare focul. Galimut privea cum limbile de foc se întindeau cât de sus puteau şi când nu mai puteau, scuipau spre stele particule incandescente de jăratic care purtate de vânt îi aprindeau imaginaţia lui Galimut.
— Spune-mi, se întoarse Galimut către Almeea, tu chiar crezi că oamenii de dinainte de cataclism chiar puteau zbura printre stele, sau astea sunt doar poveşti?
— Nu ştiu dacă chiar printre stele da aveau nave cu care plecau de pe pământ în cer.
— Mare noroc ai avut tu că ai avut un tată care s-a născut înainte de cataclism.
— Tata avea treizeci de ani când s-a întâmplat.
— Până să te cunosc pe tine, zise Galimut, credeam că chestia asta cu cataclismul şi cu cei de dinainte e doar o poveste inventată.

Pe urmă conversaţia lâncezi şi în cele din urmă cei doi se cuibăriră şi adormiră lângă focul devenit molcom de acuma. Galimut începu să viseze la vremurile de dinainte, la cum ar fi putut fi viaţa oamenilor. Visul lui se plăsmuia doar din ce auzise povestit de la Almeea, care nici ea la rândul ei nu văzuse cu ochii ei ci aflase de la tatăl ei. Dar pe negândite, visul alunecă într-un coşmar. Galimut începea să crească tot mai mare, simţindu-se strivit de propria greutate. Ajungea cu capul dincolo de nori şi începea să se sufoce, nu mai avea aer. Iar pântecele i se spărgeau şi dinăuntru ieşeau multe perechi de braţe păroase aidoma braţelor unei tarantule…
Se trezi în frisoane. Almeea îi tampona fruntea cu o cârpă udă.

— Iar ai avut fierbinţeli, îi spuse ea. Spre ziuă ai început să dai din picioare.
— Cred că şi eu am fost atins de maladie. Poate ar trebui să ne despărţim ca să nu te contaminez şi pe tine. De fapt cred că noi oamenii suntem o specie pe cale de dispariţie. Până la urmă, maladia asta o să ne răpună pe toţi.
— Nu e aşa! Spuse ferm Almeea cu pumnii strânşi. Ţi-am mai zis. Tata înainte de a muri mi-a explicat cum să ajung la înţeleptul Umma care avea deja şaizeci de ani la cataclism. Precis că el are un remediu pentru maladie. Pe urmă îi vom vindeca pe toţi oamenii pe care îi vom întâlni. Uite, aici trebuie să ajungem.
Almeea scoase un petic de piele pe care era mâzgălită un fel de hartă şi erau scrise nişte explicaţii. Galimut o privi atent.
— Ăsta e scris din ăla de dinainte. Să nu-mi spui că tu ştii să citeşti, spuse el.
— Ba dacă vrei să ştii, eu ştiu şi să scriu. M-a învăţat tata. Uite, astea sunt numele noastre, spuse ea desenând semne ciudate cu un băţ în cenuşa din vatra fostului foc.

Galimut o privea fascinat. Era ca un fel de magie. În ochii lui, ea avea acum puteri extraordinare, era ca un fel de vrăjitoare, nu mai era o fată normală.

Porniră în căutarea lui Umma. Treceau acum printr-o pădure deasă. Deodată se auzi un zgomot de cracă ruptă călcată în picioare. Nu erau singuri. Galimut o trase pe Almeea într un tufiş. La timp ca să nu fie văzuţi. Văzură trecând printre copaci o namilă bipedă şi păroasă, de doi metri înălţime. Mergea clătinându-se de pe un picior pe altul.

— Un duh al pădurilor, exclamă în şoaptă Galimut.
— Nu te prosti! Ţi-am mai spus că nu există duhuri.
— Atunci ăsta din faţa noastră ce e?
— E un NK-2.
— Un ce?
— Un ciborg.
— Te-a atins maladia şi pe tine? Ai fierbinţeli? Vorbeşte ca lumea, să te înţeleg şi eu.
— Înainte de cataclism, începu ea să explice, s-au purtat nişte războaie. Au vrut să creeze un fel de soldat invincibil. Prin inginerie genetică şi protezare, au creat monstruozitatea asta. Din câte mi-a povestit tata, ăştia au scăpat de sub control şi s-au răzvrătit. Ăsta e unul dintre ei. S-a sălbăticit între timp.
— Ar trebui să îl omorâm cumva, decretă Galimut.
— Nu te grăbi. Ne-ar putea fi mai de folos viu. O să trebuiască să trecem prin zona mutanţilor şi cine ştie…
Până să-şi dea ei seama, se treziră cu ciborgul în spatele lor. Din fericire pentru ei, nu era agresiv sau cel puţin nu în momentul ăsta. Îşi apropie botul de capul lui Almeea şi începu să îi adulmece părul.
— Stai nemişcată! Îi şopti Galimut printre dinţi.
— Uşor de zis în teorie.

Uimitor cât de multe pot realiza farmecele feminine. NK-2 se dovedi a fi ca o bucată de ceară moale în mâinile Almeei care îl „modelă” după bunul plac. Astfel, în scurt timp, ciborgul deveni docil, începu să mănânce carne arsă la foc, îl şi îmbrăcară cu o pătură mare găsită în drum, dar cel mai remarcabil era că începuse chiar şi să vorbească. În fine, nu era chiar limbaj dublu articulat, ca la oameni, dar oricum mârâia nişte cuvinte cu care se putea face înţeles, iar el înţelegea chiar şi mai multe cuvinte decât putea să rostească. Încet, încet, el le deveni ca un fel de animal de companie dar de fapt chiar mai mult. Ca un fel de smart pet.
Stăteau toţi trei în jurul focului. De fapt mutantul dormea dus înfofolit în pătura lui care ziua îi ţinea de haină iar noaptea de plapumă. Focul era înalt şi codrul adânc se pierdea în noapte. Galimut contempla ca de obicei scânteile minuscule care ţâşneau în sus.

— Măi Almeea, ciborgul ăsta s-a cam îndrăgostit de tine. Cred că tare ar vrea să îţi facă nişte ciborguţi micuţi. Cred că eu îl cam încurc.
— Nu fi hârciog bătut în cap. Ştiu că e înnebunit după mine, da el săracul nici nu ştie de ce.
— Vrei să spui că nu ştie care e treaba cu sexul?
— Păi de unde să ştie. E ca un băieţel de patru ani care se simte atras de o fetiţă şi atâta tot.
— De fapt asta e foarte bine. Atracţia asta e lesa noastră.
— Nu fi cinic. El te place şi pe tine. Te consideră ca un fel de frate mai mare.
— Asta pentru că ne vede împreună. Da dacă, să zicem, ne-ar vedea bătându-ne, cred că m-ar juca în picioare ca să te apere.
— Aha! Deci pot să stau liniştită că niciodată tu nu o să mă…
— Ssst! Linişte.
— Ce-i?
— Ai auzit şi tu? Parcă spuneai că focul ţine la distanţă animalele.
— Animalele normale. Dar nu şi mutanţii. De fapt pe ei chiar îi…
— Fugi!

Mutantul era din linia genetică taurină dar era mare cât un mamut. Fugea cu gâtul înainte încercând să îi împungă în coarne pe cei doi. Practic, în goană defrişa pădurea în urma lui, lăsând un culoar liber. Galimut se întoarse brusc şi trase trei jeturi cu blasterul. Jeturile îl răniră dar mai rău îl înfuriară. Galimut apăsă din nou pe trăgaci dar blasterul era descărcat. Almeea alunecă şi căzu. Mutantul se aplecă să o ia în coarne dar dintr-un copac sări o ghiulea drept la gâtul hipertaurului. Era NK-2. Din cauza impulsului şi a noroiului lunecos de sub copite, bestia se prăvăli. Ciborgul se lupta din răsputeri să ţină mutantul la pământ dar era evident că mult nu mai putea dura. Galimut apucă un băţ lung şi ascuţit şi îl înfipse cu putere în unicul ochi al taurinului. Vârful ascuţit pătrunse pe drumul nervului optic, perforă cele trei învelitoare protectoare şi se opri în mijlocul creierului. Fiara mugi prăbuşită în sânge. NK-2 ieşi de sub gâtul inert strigând cu bucurie.

— Răpus bestie! Tu şi eu răpus la bestie!

Ciborgul îl strânse în braţe pe Galimut mai mai să îl frângă în două.

Ieşiseră din pădurea mutanţilor şi se adăpostiră într-o peşteră. În depărtare se vedea lacul cel mare. Galimut îşi privea blasterul descărcat. Asta era problema cu toate lucrurile şi aparatele de dinainte de cataclism. Când se stricau nu mai avea cine să le repare, când se descărcau nu mai avea cine să le încarce. Almeea privea spre lac.

— Aproape am ajuns. În mijlocul lacului e o insulă unde o să îl găsim pe Umma. El are răspunsuri la toate problemele.
— Crezi că poate să facă şi blasterul să funcţioneze din nou?
Cei doi îşi continuară conversaţia dar NK-2 îi auzea din ce în ce mai întunecat căci aluneca în somn. Acum visa că Almeea se apropie de el şi îi mângâie blana. El o mângâie pe părul lung şi mătăsos. El începu să simtă o atracţie inexplicabilă. O apucă brusc şi o strânse la piept. Dar o strânse cu atâta putere că ea se prefăcu în pulbere în timp ce din el ieşeau braţe noi tot mai multe. Şi el creştea mare cât mutantul răpus cu o zi în urmă. Ba şi mai mare. Toată pădurea de abia îi ajungea până la glezne. Se făcea noapte iar el se lovi cu capul de sfera de sticlă de care erau aninate stelele. Plămânii îl ardeau şi aerul se terminase. Nu mai avea ce să respire. Gâfâia puternic…

Gâfâia puternic şi se mişca spasmodic. Almeea îi ştergea fruntea cu o cârpă udă.

— Să nu-mi spui că l-a atins şi pe el maladia, spuse Galimut în timp ce îi ţinea mâinile ciborgului ca să nu o lovească din greşeală pe Almeea.
— Ba bine că nu. Şi încă mult mai rău ca pe tine. Dacă nu ajungem cât mai repede la Umma…
— Dar el e ciborg. Ce, şi pe ei îi atinge maladia?
— El e, cum să-ţi explic eu mai bine… e un fel de om cu… cu piese de schimb.
— Uf maladia asta blestemată! O să murim cu toţii din cauza ei!
— Nu şi dacă ajungem la Umma. El precis are un leac. Totul e să nu ajungem prea târziu.
— Pentru el e prea târziu!

NK-2 nu se mai sufoca. De fapt acum simţea că nici nu mai are nevoie să respire. Simţea că nu mai are nevoie de nimica şi că pluteşte lin spre stele, apoi simţi cum se destramă uşor precum aburul dimineţii.

Almeea îi acoperi faţa cu pătura. Hotărâră că e mai bine să îl incinereze decât să îl îngroape. Era clar că maladia se răspândea prin virusuri şi poate astfel ar fi ars şi virusurile din cadavru. De fapt ei nici nu ştiau prea bine ce sunt alea virusuri dar Almeea îl auzise pe tatăl ei vorbind despre asta.
Rugul arse până dimineaţa. Tot ce era organic sau inflamabil era acum cenuşă. Din NK-2 mai rămăsese doar craniul şi cutia toracică care erau dintr-un aliaj de titan. Prin mormanul de cenuşă mai fumega o bucată de placă de bază, topită ca o meduză muribundă pe o plajă uitată.
Spre seară ieşiră din pădure şi ajunseră la marginea lacului. Aici găsiră un ponton şi o şalupă legată la ţărm. Lângă ponton era o căsuţă mică unde găsiră un cuplu tânăr. Amândoi erau morţi. Atinşi tot de maladie mai mult ca sigur. Dădură foc la căsuţă.

— În mijlocul lacului, spuse Almeea uitându-se pe harta de pe peticul de piele, e insula unde îl găsim pe Umma.
— Foarte bine. Hai să luăm barca.
— Aia nu e barcă, e o şalupă. Merge singură pe apă cu viteză.

Almeea mai văzuse şalupe mergând, când era foarte mică, dar îşi amintea foarte bine. Numai că nici unul dintre ei nu ştia să o pornească. Nici nu ştiau dacă mai are în ea combustibil şi nici măcar cu ce fel de combustibil mergea. Galimut presupuse că s-ar putea să meargă cu electricitate, că el ştia că multe lucruri de dinainte mergeau cu aşa ceva. Dar nici despre electricitate şi baterii nu ştiau mai multe. Aşa că îşi confecţionară nişte vâsle din nişte lemne, se urcară în şalupă şi porniră în larg vâslind.

— Până la urmă tot un fel de barcă e, zise Galimut vâslind din greu.
— Păcat că nu am reuşit să o pornim. Habar n-ai ce-ai pierdut.
— Poate ştiau să o pornească ăia doi din casă.

În multe locuri, tractoare şi maşini agricole rugineau pe câmpuri şi se descompuneau în şuruburi aşteptând în zadar pe cineva care să le mai pornească. Oceanele erau pline de epave care pluteau în derivă şi rugineau în linişte. Chiar şi nave cosmice zăceau gata de decolare şi se acopereau cu iederă şi mătreaţa broaştei. Undeva, în jurul Pământului, plutea chiar o staţie orbitală. Erau şi cosmonauţi pe care cataclismul îi surprinsese acolo sus pe staţie şi care nu mai avuseseră cum să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea cine să îi ghideze de la sol. Dar pe ei nu îi atinsese maladia. Muriseră mult mai devreme, când li se consumase aerul. Iar staţia orbitală, necontrolată, orbita din ce în ce mai larg până avea să se piardă pe o curbă deschisă. Lemnul putrezeşte, fierul rugineşte iar plasticul e fotodegradabil şi se descompune în pulbere, în timp, sub razele soarelui. Doar piatra rămâne.

Ajunseră în cele din urmă pe insulă. Fură miraţi să constate că Umma locuia într-o casă în formă de cub, cu pereţii absolut netezi. Ei nu mai văzuseră niciodată suprafeţe plane iar cele mai dichisite locuinţe pe care le ştiau erau din lemne sau din chirpici.
Stăteau acum toţi trei în jurul focului din curte şi Umma le povestea poveşti din alte vremuri. Focul îl aprinseseră doar aşa, de plăcere, fără nicio nevoie de data asta. Căci locuinţa lui Umma avea maşini speciale de gătit iar înăuntru era cald şi bine. Căldura venea cumva chiar din podea. Şi astfel, în jurul focului, aflară ei despre lumea de altă dată în care oamenii stăpâneau toată planeta şi toată natura şi zburau în cosmos cu nave fantastice. Că existau chiar şi oameni pe alte planete foarte îndepărtate dar cu care comunicarea fusese întreruptă la cataclism. Şi în cele din urmă aflară şi despre războiul ultim.

— Acum războiul nu se mai purta pentru resurse sau pentru terenuri căci toţi aveau de toate. Era doar o luptă abstractă pentru putere. Erau două mari alianţe. Îmi amintesc cum ei au invadat Pământul cu o armată de ciborgi, soldaţi perfecţi făcuţi la comandă pe bandă rulantă.
— Ca NK-2? Am întâlnit şi noi unul.
— Noi aveam un laborator uriaş secret undeva chiar lângă centrul Pământului. Se ajungea acolo cu un lift subteran. Acolo încercam noi unificarea celor patru câmpuri.
— Atunci erau doar patru câmpuri? Şi erau întinse? În jurul lor era doar ocean?
— Nu măi. Nu câmpii, câmpuri energetice, cum să vă spun eu, sunt patru tipuri de interacţiuni. Gravitaţională, electromagnetică, nucleară tare şi nucleară slabă.
— Ăăă?
— În fine, trecem peste asta. Noi calculasem că unificând câmpurile, vom avea acces la Câmpul Realităţii. Modificând Câmpul Realităţii, poţi modifica realitatea însăşi.
— Şi aţi reuşit?
— Şi da şi nu. La început am reuşit să anihilăm toate bazele militare ale lor şi să măturăm mare parte din armatele lor de ciborgi. Dar pe urmă experimentul ne a scăpat de sub control. Au început erupţii vulcanice în sere, cutremure, tsunami şi în final o ploaie care nu se mai termina şi care a inundat toate oraşele porturi. Pe urmă au apărut mutaţiile genetice, maladia, şi alte rele de care nici nu vă mai spun. Într-un cuvânt, Cataclismul. Civilizaţia noastră s-a dus. Poate voi ăştia de după o să reuşiţi să faceţi o lume mai bună.
— Nu prea cred, spuse Galimut trist. Au mai rămas foarte puţini oameni răspândiţi pe tot Pământul.
— Nu e chiar aşa, le răspunse Umma. Poate voi nu aţi întâlnit mulţi în drumul vostru dar să ştiţi că oamenii au început să se adune. Există în anumite locuri, pe albiile râurilor, adunări mari de oameni care trăiesc la olaltă. Printre ei mai sunt şi bătrâni de dinainte de cataclism care mai ştiu şi ei câte ceva. Cu timpul, aceste aglomerări vor deveni oraşe…
— Tot degeaba. Maladia ne va termina în cele din urmă. Iar mutanţii îi vor vâna pe cei care au mai rămas.
— Mutanţii sunt instabili şi sterili. Vor dispărea cu toţii după o generaţie, iar pentru maladie am să vă arăt eu un leac.

Umma le explică despre o plantă medicinală care creştea pe fundul lacurilor. Această plantă trebuia macerată şi amestecată cu venin de şarpe pentru a produce un medicament care vindeca complet maladia. Le spuse să ducă medicamentul în lume. La plecare le porni chiar şi şalupa.

— Înţeleptule Umma vino cu noi. Dacă rămâi aici eşti în pericol. Vulcanul poate erupe oricând şi va scufunda toată insula.
— Poate nu erupe prea curând. Într-o zi totuşi o va face.
— Păi atunci hai, vino cu noi!
— Aici e casa mea. În spatele casei sunt îngropaţi nevasta şi copiii mei. Aici e lumea mea. Aici o să îmi trăiesc restul zilelor. Poate vulcanul o să îmi dea răgazul să îmi sfârşesc capătul de viaţă care mi-a mai rămas. După aia n-are decât, să-mi acopere casa cu lavă, să facă ce vrea. Dar voi duceţi-vă, duceţi leacul oamenilor, construiţi o lume mai bună.

Umma trase cu putere de sfoară şi şalupa porni în viteză despicând apele lacului precum un pumnal ce sfâşie o piele.

Galimut şi Almeea vindecară mulţi oameni şi îi învăţară să prepare leacul ca să se vindece şi mai mulţi. Ei fură priviţi ca nişte binefăcători providenţiali care salvau omenirea de la extincţie. Spre bătrâneţe, Almeea se hotărî să scrie povestea lor ca să rămână. Dar din modestie, ea nu se incluse. Iar povestea fu rescrisă şi recopiată de nenumărate ori. Cu fiecare transcriere se modifica. În cele din urmă a fost înscrisă pe tăbliţe de lut arse mai apoi, pentru ca şi generaţiile viitoare să poată citi aventurile lui Galimut şi NK-2, despre cum au răpus ei taurul ceresc şi cum Galimat a găsit planta nemuririi care a fost mâncată de un şarpe. Dar acum pe NK-2 îl chema Enkidu iar pe Galimut îl chema Ghilgameş:

„Enuma eliş…”