NOR, Radu (pseudonimul lui Josef Norbert Rudel; 26.X.1921, Cernăuți – 16.IV.2006, Petach Tikva, Israel), prozator. Este fiul Reginei (n.Weber-Holzstein) și al lui Ahron Rudel. Urmează școala primară și liceul la Cernăuți. Face studii de medicină la Timișoara, fără a le finaliza. În 1972 emigrează în Israel, continuându-și cariera de scriitor în limba germană. În 1975 fondează „Asociația scriitorilor israelieni de limbă germană”.

Scriitor pe cât de prolific, pe atât de naiv de literatură SF, polițistă și de popularizare științifică, Radu Nor își leagă numele de începuturile realist-socialiste ale genului științifico-fantastic din România. Romanele Drum printre aştri (1954) şi Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, în colaborare cu I. M. Ștefan) ilustrează într-o manieră de inspiraţie sovietică formula space opera: se descriu peripeţiile unor astronauţi civilizatori sau doar curioşi, cu propensiuni pentru cartografierea galactică. Partea de divertisment propriu-zis ia pe bune porţiuni forma unui cofraj în care se toarnă betonul ideologic şi cel al ştiinţei popularizate. În Drum printre aștri, o echipă românească, îmbarcată pe un asteroid abordat cu ajutorul unei rachete de concepție și realizare autohtone, face turul sistemului solar de-a lungul unui an, culegând informații și înfruntând diverse peripeții. Informația enciclopedică se află în acord cu știința (fiind citați la tot pasul savanți sovietici), dar mai ales cu fanteziile vremii: Venus adăpostește gheizere cu apă clocotită, vegetație luxuriantă și animale uriașe (o șopârlă agresivă de cincisprezece metri este prompt lichidată cu o „armă cu raze”); pe Marte, care a dezvoltat o civilizație superioară (ce a descoperit „televizorul în formă de sferă, instalația de reglare a climei artificiale, combina pentru călcarea și spălarea automată a îmbrăcăminții, dictafonul care transforma direct sunetele rostite în semne scrise sau invers, semnele scrise în sunete”), expediționarii au ghinionul de a nimeri în mijlocul unui trib de marțieni „pe jumătate sălbatici, care se ascundeau în caverne, dedându-se la idolatrie”. Partea de extrapolare științifică își are umorul său: de pildă, racheta, deși atomică, folosește drept combustibil apa, funcționând de facto ca o locomotivă cu aburi.  Componența lotului de călători interplanetari acoperă o caracterologie dedusă ideologic, de pildă prin antiteza dintre liderul expediției, Matei Butaru, un tânăr inventator cu spirit constructiv just ancorat partinic, și mai vârstnicul George Scarlat, savant eminent dotat însă cu spirit negativist, convenabil dumirit în cele din urmă. Piedicile, inclusiv cele tehnice, sunt înfrânte pe rând prin valorificarea unor directive partinice (problema radiației solare letale este rezolvată prompt în urma unei ședințe de partid). Interesantă este negocierea raportului colonial dintre URSS și România, tradusă printr-o emancipare controlată a celui de-al doilea termen. Deși voiajul interplanetar românesc este unul de pionierat și relativ autonom în ce privește conceptul și realizarea, el se bucură nonstop de asistență și consiliere sovietice, fiind monitorizat fratern de o echipă aflată pe un satelit artificial al Pământului, Hepta. De asemenea, se sugerează că, deși de pionierat, inițiativa românească nu se compară cu posibilitățile sovietice (citind în presă o informație privind o viitoare expediție plănuită la Leningrad, Matei Butaru o comentează astfel: „Proiectul acesta este fără îndoială mult mai cutezător decât al nostru; un drum mult mai lung, țeluri cu mult mai greu de atins”). În genere, „dialogului i se imprimă un pronunțat aer de ședință” (Mircea Opriță). Ulterior unor astfel de încercări caracteristice și ilare, Radu Nor nu depășește stadiul copilăriei trăite de romanul SF și de aventuri în anii 50. În Capcana cerului din Mister în zece ipostaze (1971), o navă extraterestră, manevrată prin telecomandă, rămâne înțepenită pe fundul mării, sub un bolovan, provocând în zonă turbulențe termice și electromagnetice cărora le cad victimă mai multe avioane. Problema este rezolvată de către căpitanul Bazil, aliat cu scafandrul Pavel, care descinde în adâncuri și pătrunde pe navă, „o namilă negricioasă, de formă ovală sau poate rotundă”, având „în centrul cabinei (…) ceva ce semăna vag cu un creier electronic”. Ulterior pietroiul va fi fărâmițat cu ajutorul unor „perforatoare cu laser”, permițând navei să se întoarcă în pace acasă. Acțiunea Pirat (1970) consfințește performanțe dificil de atins în ce privește stângăcia, naivitatea și comicul involuntar. O acțiune copiată din filmele cu James Bond (o eminență malefică și dementă, purtând un nume german, sustrage zece tone de material nuclear pentru a șantaja astfel omenirea cu exterminarea și a se instala în fruntea unui guvern mondial), plasată într-un mileniu al treilea în care toate contradicțiile ideologice vor fi fost rezolvate în favoarea păcii și a cooperării dintre popoare. Rolul lui James Bond îl joacă un grup de români (un savant, fata lui, logodnicul ei, dar și oameni ai muncii – un furnalist din Reșița, un feroviar din Pitești, un pescar de lângă Sulina, un bucătar din Constanța ș.a.), care, supraviețuind succesiunii complet neverosimile de întorsături de situație și de surprize, dejoacă complotul. Furnalistul se transformă ad-hoc, fără probleme, în cosmonaut, manipulând în spațiul cosmic material tehnologic sofisticat. Modic mai reușite decât scrierile SF sunt cele polițiste sau de spionaj plasate în contemporaneitatea autorului și scutite de cazna extrapolării: Idolul de sticlă (1966), Reîntoarcerea „Păianjenului” (1971), București (1971), Tridentul de aur (1972) etc. Radu Nor a semnat numeroase lucrări de popularizare științifică, pe teme preponderent astronomice.

SCRIERI: Drum printre aştri (în colaborare cu I. M. Ștefan), Bucureşti, 1954; Taina prințului Semempsis (în colaborare cu I. M. Ștefan), București, 1957; Robinsoni pe planeta oceanelor (în colaborare cu I. M. Ștefan), Bucureşti, 1958; Călătorie în cer, București, 1962; Cei trei din Altaïr, București, 1963; Marele magnet – pământul, București, 1963; Bobiță și avionul de hârtie, București, 1964; Artificii cerești, București, 1965; Capitolul XXIII, București, 1965; Dicționar meteorologic. Român, rus, francez, german, spaniol (în colaborare cu Dumitru Țîștea, Dumitru Bacinschi), București, 1965; Idolul de sticlă, I-II, București, 1966; Poftiți în parcul de distracții, București, 1966; Brâul albastru, București, 1968; Mesajul din oceanul aerian, București, 1979; Acțiunea Pirat, București, 1970; Mister în zece ipostaze, București, 1971; Reîntoarcerea „Păianjenului”, București, 1971; Tridentul de aur, București, 1972; Migdale dulci, stafide amare: instantanee israeliene, Ierusalim, 1978; Von Czernowitz bis Tel Aviv gab’s immer was zum Lachen [De la Cernăuți la Tel Aviv e mereu ceva de râs], Tel Aviv, 1994.

 

ŞTEFAN, I. M. (pseudonim al lui Alexandru Sergiu Sragher; 1.II.1922, Bucureşti – 22.X.1992, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Iuliei (n. Mandel) şi al lui Henri Sragher, agronom. După ce absolvă în 1941 Liceul Graur în capitală, urmează Colegiul Onescu, frecventează doi ani cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. Îşi face debutul în 1946, cu un articol despre André Malraux, în „Studentul român” (unde va fi secretar de redacţie în 1947–1948), iar editorial cu fantezia pentru copii Călătorie în Univers (1953). Activează ca ziarist la „Jurnalul de dimineaţă” (1946–1947) şi la Agerpres (1948–1950), e redactor la Editura Tehnică (1950–1951), şef al Serviciului de presă din Ministerul Construcţiilor (1951–1961), lucrează la Centrul de Documentare pentru Construcţii şi Arhitectură (1961–1969) şi ca redactor la „Magazin istoric” (1969–1973). A mai semnat Sergiu Stănescu, Al. Sergiu, S. Alex., M. Ştefan.

Talentul cu totul modest al lui I.M. Ștefan a fost disputat (uneori în calitate de coautor) de literatura de aventuri ştiinţifico-fantastică (în accepţiunea educativ-sovietică a termenului, de naucino fantasticeskaia literatura) şi de literatura de popularizare tehnico-ştiinţifică şi istorică. În deceniul al şaselea din secolul trecut de numele lui a fost ataşată eticheta de pionier al unor subgenuri: primul roman ştiinţifico-fantastic (Drum printre aştri, 1954, în colaborare cu Radu Nor, de fapt primul roman de gen doar pentru epoca realist-socialistă) şi prima povestire ştiinţifico-fantastică pentru copii (O întâmplare în împărăţia zăpezilor, 1959). Romanele Drum printre aştri şi Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, în colaborare cu Radu Nor) ilustrează într-o manieră de inspiraţie sovietică formula space opera: se descriu peripeţiile unor astronauţi civilizatori sau doar curioşi, cu propensiuni pentru enciclopedia galactică. Partea de divertisment propriu-zis ia pe bune porţiuni forma unui cofraj în care se toarnă betonul ideologic şi cel al ştiinţei popularizate. Sahariana (1958, în colaborare cu Max Solomon) imaginează, speculând clişeul clasic al personajului care intră în comă profundă pentru a se trezi într-o societate a viitorului, o lume idilizată în sensul utopiei marxiste. Povestirile din Ultimul alb (1962) critică apartheidul și colonialismul, în Lumina purpurie (1964) umanitatea se mobilizează pentru a riposta unui atentat extraterestru (de fapt un experiment de inginerie planetară produs de o civilizație muribundă de pe un satelit al lui Neptun) asupra Terrei, iar Cântecul Cibenei (1966) bifează tema roboților antagonizați oamenilor. P.G.-7 luptă contra cronometru (1971; publicat în șase fascicule în Colecția „Povestiri științifico-fantastice”) ajunge până în 2071, an în care cercetătorii de la „Complexul de sinteză a albuminei și a alimentelor de tip virotic” din Munții Ciucaș rezolvă problemele de alimentație ale omenirii – dar și ale clidienilor, civilizație extraterestră care întreține cu pământenii relații de prietenie – prin crearea unui aliment revoluționar bazat pe un „virus pozitiv”, pozvirul. O frază simptomatică pentru dimensiunile izbânzii românești, dar și literare, este următoarea: „În această zi, Ciucaș a galvanizat simpatia întregii Terre…”. În termeni de caracterologie ideologică se observă antiteza dintre președintele Adam Tiberiu, minte strălucită, dar individualist și pripit, și vicepreședintele Martin Onofrei, care tergiversează lansarea alimentelor pozvirice considerându-le insuficient experimentate. La prima vedere defetist, Onofrei se dovedește în cele din urmă personajul realist: o diferență subtilă față de anii ’50, când negativistul ar fi pierdut din principiu în fața spiritului constructiv și cutezător. Nivelul literar al producţiei lui I.M. Ștefan nu va creşte în scrierile ulterioare. Autorul se va încerca, cu rezultate mai puțin umoristice dar fără ecou, şi în literatura non-SF: divertismentul aventurilor maritime pentru adolescenţi (Misiune specială, I–II, 1966) sau romanul mainstream realist având ca temă infracționalitatea juvenilă (Viaţa începe la Milogu, 1980). Complementar manufacturii SF, I.M. Ștefan a fost şi un prolific autor de literatură de popularizare tehnico-ştiinţifică şi istorică, semnând în această calitate lucrări precum Vecina noastră, Luna (1957), Adevărul despre năluciri (1961), Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descoperirilor româneşti, lucrare de natură pre-protocronistă (1963, în colaborare cu Dinu Moroianu), „Semnele cereşti” şi tălmăcirea lor adevărată (1966), Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (1975, în colaborare cu V. Firoiu), Ghidul Cosmosului (I–II, 1980, în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan) ş.a. În acelaşi registru se înscriu De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1877–1878 (1977), reconstituire cu numeroase citate din presa vremii, montate într-o naraţiune de tip ziaristic şi festiv, precum şi Eminescu şi universul ştiinţei (1989), sinteză descriptivă şi modic judicioasă, evitând totuși hipertrofierea acestui aspect al gândirii eminesciene. A tradus, îndeosebi în colaborare cu Elena Andrei, din literatura de expresie germană (Stefan Zweig, Hermann Kant, Wilhelm Dilthey).

SCRIERI: Călătorie în Univers, Bucureşti, 1953; Drum printre aştri (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1954; Taina prințului Semempsis (în colaborare cu Radu Nor), București, 1957; Robinsoni pe planeta oceanelor (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1958; Sahariana (în colaborare cu Max Solomon), Bucureşti, 1958; O întâmplare în împărăţia zăpezilor, Bucureşti, 1959; Ultimul alb, Bucureşti, 1962; Lumina purpurie, I-IV, Bucureşti, 1964; Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descoperirilor româneşti (în colaborare cu Dinu Moroianu), Bucureşti, 1963; Cântecul Cibenei, Bucureşti, 1966; Misiune specială, I–II, Bucureşti, 1966; Omul cu o mie de chipuri, Bucureşti, 1968; P.G.-7 luptă contra cronometru, I-VI, București, 1971; Naufragiaţii, Bucureşti, 1973; Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (în colaborare cu V. Firoiu), Bucureşti, 1875; De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1879–1878, Bucureşti, 1977; Ghidul Cosmosului (în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan), I–II, Bucureşti, 1980; Viaţa începe la Milogu, Bucureşti, 1980; Şi ei au fost copii, Bucureşti, 1981; Eminescu şi universul ştiinţei, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iaşi, 1989.

© Mihai Iovănel