Când a început totul, atunci când am văzut prima oară avatarul lui Yumiko, n-am avut nicio bănuială. Acum ştiu mai mult decât ar trebui, şi nu numai despre ea.

Relaţiile dintre oameni, chiar şi cele virtuale, pot lua cotituri neaşteptate, permiţând minţii să revină spontan la prima întâlnire dramatică, cu un amestec de neîncredere şi uimire.

Era o dimineaţă ca oricare alta. Mâncam la Nu-Wok, după ce mi se terminase schimbul de noapte la ReStore.

Eram agitat şi consumasem prea mult wasabi, care-mi ardea buzele.

Din difuzoarele restaurantului se auzea o voce fermecătoare, care cânta şoptit melodii orientale. Am văzut în mâncarea din faţa mea o anticipare a ceea ce speram să se întâmple între mine şi Yumiko. Am muşcat flămând din ultima bucată de uramaki cu ton şi-am pus ohashi cu iniţialele mele înapoi în buzunarul cămăşii.

Aveam să mă desfăt cu Yumiko… şi nu doar din priviri.

Aveam puţin timp la dispoziţie. Totuşi, mestecam încet, concentrându-mă pe ceea ce adăugam la compoziţia mea chimică. Chiar deasupra capului meu, pe ţiglele zidului albastru din faţă, am zărit un haiku. Autorul de graffiti folosise învelişul de nori de la sushi şi-l dăduse cu spray molecular.

 

„E trist să te desfaci în două,

toamna,

asemenea scoicilor.”[1]

 

Afară, între linia de tramvai şi mulţimea aflată în continuă mişcare, soarele de august pârjolea orice suprafaţă. Mi-am umezit gâtul cu ce mai rămăsese din berea Asahi cu ginseng, am mototolit cutia pentru mâncare şi-am aruncat-o în pubela de lângă uşa restaurantului.

Am salutat-o din cap pe casieră, delicata Maeko, care mă aproviziona cu hrana necesară supravieţuirii zilnice. Deseori luam prânzul acolo. Relaţia noastră era una de simbioză, nu obişnuita legătură dintre client şi furnizor. Mă trata cu amabilitate, cu grija specială tipică ţărilor din Orientul Îndepărtat. Am încărcat suma corectă pentru meniul Nikko (Lumina Soarelui) şi-am plecat grăbit spre nişa mea personală.

De la distribuitorul din Gara Centrală am închiriat o bicicletă de aluminiu şi am trecut-o în contul ReStore. Pe lângă că-mi achita chiria pe nişa mea pentru o persoană, contractul meu de colaborare cuprindea un premiu final, pe care aveam să-l primesc dacă dovedeam că folosisem mijloace de transport cu emisie de căldură redusă timp de cel puţin 180 de zile pe an.

Pedalam nervos, într-un ritm mai rapid decât cel potrivit pentru mediul urban, şi-i fentam pe ceilalţi biciclişti, care protestau la acrobaţiile mele:

Godverdomme![2]

Lăsau impresia că le place să-mi arunce vorbe urâte şi să mă înjure pe la spate, în timp ce eu mă făceam nevăzut în traficul orei de vârf. Densitatea mare a obstacolelor mă obliga să sar peste curbe şi să trec printre perechi de fete şi grupuri de studenţi care pedalau mai lent ca mine. Eram foarte grăbit.

M-am ataşat de un tramvai cu magnetul meu de remorcă, nu cumva să-mi reduc viteza. Ei nu ştiau de întâlnirea mea cu Yumiko. O aşteptam de zile întregi şi acum aveam, în sfârşit, ocazia să intervisăm. Nu voiam decât să dispară toţi din jur, cel puţin de pe banda mea  rapidă.

Yumiko probabil că mă aştepta deja. Şi ei i se terminase schimbul de noapte, iar întâlnirea noastră era stabilit să înceapă odată cu noua zi.

Avea să fie primul nostru intervis. Avatarurile noastre se născuseră în aceeaşi zi din calendar, deci sărbătoream nu doar mijlocul verii, ci şi aniversările noastre. Meritam un tratament de lux într-o zi atât de neobişnuită.

Lucram, şi Yumiko, şi eu, de şase luni de zile, la acelaşi departament al firmei, cel de marketing viral. Nu ne văzusem niciodată faţă în faţă. Ea lucra la sediul din Sloterdijk, eu, la cel principal. Treaba noastră era să transmitem un anumit număr de „bombe logice” pe oră şi să le facem să explodeze în adresele de e-mail ale milioanelor de clienţi potenţiali. Poate că verbul „a exploda” are o încărcătură emoţională prea puternică. Deci să zicem că lansam reclame, apoi, în funcţie de preferinţele consumatorilor, verificam când e momentul cel mai potrivit să-i asaltăm, stabileam combinaţiile suplimentare şi o ştergeam cât puteam de repede.

Unii consideră că asta e un meserie absolut inutilă.

În realitate, unele campanii, cele mai intense şi cu ţintele cele mai precise, aduceau tone de credite la ReStore.

Singura treabă nasoală era că, dacă eram prinşi asupra faptului, dacă reuşea cineva să ne depisteze adresele IP, şefii noştri ar fi negat că ne cunosc. În contractele noastre se preciza că nu ştim cine ne furnizează informaţiile.

Şi asta era tot o relaţie de simbioză, deşi se baza pe cu totul alte aspecte decât cele care mă determinau să merg atât de des la Nu-Wok. Cu alte cuvinte, noi ştiam foarte bine cine sunt şefii noştri, iar ei ştiau la fel de bine cine suntem noi. Dar, în calitate de echipă de marketing viral, tot ne ascundeam în spatele avatarurilor.

Ei, oamenii răi, diseminau în Reţea capcane comerciale şi oferte-momeală, vânzări limitate în timp şi cupoane progresive; noi, muncitorii, eram cei buni.

Chiar dacă oamenii obişnuiţi nu mai pridideau cu filtrarea mesajelor, ca să evite spam-ul, phishing-ul şi orice fel de troian, primeau atât de multe mesaje, încât exista întotdeauna o cale lipsită de riscuri ca să ajungi la clienţii fără apărare.

Puteţi să-i spuneţi război promo, dacă vreţi. Pentru noi, însemna doar crede-şi-plăteşte.

Da, teoretic, n-aveam voie să folosim hiperbanda pentru chat sau flirturi, dar nouă nu ne păsa… Yumiko nu făcea partea din categoria fetelor „rade-o-şi-şterge-o” sau „visaţi împreună şi pe urmă trage-i-o”. Nu se plângea niciodată, nici nu mă pisălogea. Purtam conversaţii lungi şi liniştite, uneori făceam schimb de fantezii erotice voalate, fără derapaje în vulgar.

Pedalând înainte, m-am întrebat cum ar fi să străbatem serverele şi să plutim împreună, după ce am pălăvrăgit amândoi atâta vreme…

La jumătatea distanţei, pe Damraak, am frânat, am urcat iute pe asfalt şi-am coborât la colţul cu magazinul Albert Heijn. Acolo, am scotocit agitat în geantă.

Unde naiba mi-era cipul oniromantic?

Doar nu-l uitasem pe masă, la Nu-Wok… Era unul din gadgeturile cel mai des furate.

Nu suportam ideea de-a mă întoarce la restaurant. În şase minute, trebuia să fiu acasă. Din fericire, căutând mai atent, l-am găsit într-un buzunar interior. L-am introdus direct în fanta cu V-lentile, ca să nu mai pierd vremea.

Dintr-un clic, am accesat minunile dataversului. Nu sunt permise neglijenţa şi neîndemânarea când e vorba de intervise. N-aveam de gând să risc o gaură neagră de octeţi sau, mai rău, o hemoragie de viaţă reală, în toiul aventurii mele fabuloase cu Yumiko.

La urma urmei, nu ăsta era scopul interviselor?

Între timp, absorbeam efectul de vortex al realităţii augmentate în lentile. Când cipul s-a încărcat, am clipit scurt de câteva ori, apoi privirea mi s-a focalizat şi-am început să văd foarte limpede datele care mi se aglomerau pe globi. Strat peste strat, tot ceea ce se afla pe o rază de o sută de metri cubi era animat şi executa un striptease inversat. Realitatea purta informaţiile ca pe nişte haine şi mi le trimitea direct în creier, prin nervul optic.

În jurul meu cădea o perdea de siluete diverse foarte deasă, ca o ploaie, ca o ceaţă scânteietoare din anotimpul Crăciunului. Din fiecare vitrină se proiectau feţe 3D de actori şi actriţe care îndemnau pe toată lumea să poarte tricouri şi pantaloni holoconfecţionaţi.

M-am întors neîntârziat în traficul intens şi-am fost nevoit să fac slalom printre meniurile restaurantelor Tex-Mex, China Blue şi Eatalian, care tremurau pe marginea drumului.

Am luat o poziţie mai aerodinamică, cu capul lăsat în jos, spre ghidon, şi-am ţâşnit printre proiecţii de platouri rotitoare cu kebab şi deserturi prezentate ca şi când ar fi fost cadouri de Crăciun.

Şi la stânga, şi la dreapta mea, totemuri de autoperfecţionare îi agrăiau pe trecători cu o selecţie din cele mai reuşite maxime ale unor guru purtând turbane în culori stridente. Dădeau sfaturi gratuite pe ton grav, de didgeridoo[3], într-un fel de „hmmm” perpetuu. Cu feţe pline de ace, piele lăsată şi minţi libere, guru ofereau metode de hipnoză împotriva slăbiciunii trupeşti, precum şi alte mijloace de întărire a ceea ce se numea „rezistenţă eterică” în limbajul lor de specialitate.

 

ORICE FORMĂ DE ABSTINENŢĂ E FORMĂ DE VIRTUTE.

 

Acesta era mesajul lor constant. Dar pe mine nu mă convingeau. Ştiam să practic şi abstinenţa, nu doar intervisarea.

Vizavi de Rokin, câteva strippere făceau gesturi obscene în spatele geamurilor. Trotuarul gemea de turişti care încercau să se frece de imaginile lor transmise în exterior.

Amsterdam era un datavers exploziv!

Numai globurile luminoase întinse de-a lungul drumului îmi distrăgeau gândurile. În spatele jalnicelor perdele de dantelă, toată lumea îşi urma propriile mişcări virtuale.

Am trecut pe lângă locul meu de muncă, o nişă de colaborator pe care o împărţeam cu alţi cincisprezece liber-profesionişti, aflată în apropierea Pieţei Rembrandt, în clădirea înaltă, care atingea atmosfera planetei. Ghidonul vibră din cauza GPS-ului. Afişajul mă avertiza imediat dacă mă păştea vreun pericol.

 

BLOCAJ ÎN TRAFIC – VIREAZĂ LA STÂNGA ACUM – APOI LA DREAPTA

 

GPS-ul m-a purtat de-a lungul canalului din spatele râului Amstel, făcându-mă să pierd 15 secunde. După aceea am ajuns unde plănuisem, în piaţa de vechituri din Piaţa Waterloo, unde mergeam deseori în timpul săptămânii, căutând cele mai la modă kitsch-uri ale momentului.

Încă trei minute şi aveam să întârzii. M-am ridicat de pe şezut şi-am început să pedalez mai repede. Am părăsit sensul giratoriu din Mr. Visserplein şi-am zburat ca săgeata prin traficul de pe Muiderstraat.

Îmi vedeam deja ţinta la cincizeci de metri, în stânga. Am traversat banda, ocolind un vehicul blindat Limorcedez care era să mă lovească, şi-am sărit, în sfârşit, de pe bicicletă, lăsând-o să meargă singură la distribuitorul de lângă uşa mea.

Am ajuns la intrarea principală şi-am trecut cardul biometric prin cititorul domotic. Mai aveam foarte puţin până la lift. Am fugit atât de repede la el, de parcă nici n-am atins podeaua.

Din fericire, liftul mă detectase deja şi, recunoscându-mi faţa scanată, deschise uşile argintii.

– Bine-ai venit acasă, Thomas. Te grăbeşti? Vrei să accelerez?

– Da, bună idee, dar acum ţine-ţi gura.

Urcând în mare viteză la etajul al 36-lea, am înghiţit, ca să-mi destup urechile. S-au scurs 60 de secunde. Mi-am frecat palmele şi le-am trecut uşor peste pantalonii din piele sintetică. Inima îmi bătea ca nebuna. Când am ieşit din lift, am introdus cardul în fanta modulului de acces de lângă uşa nr. 3556.

– Lumina! Deschide-mi un Grolsch 7%, la 4°C. Conectează-mă la hiperbandă şi deconectează restul.

Treizeci de secunde. Orice numărătoare inversă mă stimula.

Nişa mea era goală. Minimalizare la maximum. Îmi produceam singur bunurile – unelte, tacâmuri, haine şi celelalte obiecte „de unică folosinţă” – folosindu-mă de imprimanta 3D All-Mart din capătul coridorului.

M-am conectat la serverul Dreamvision. Mi se uscase deja gâtul, doar imaginându-mi cum se va îmbrăca Yumiko de data asta. Am început să am fantezii cu ea imediat ce berea mi-a alunecat pe gât.

Douăzeci de secunde. De obicei, avatarul ei îţi tăia respiraţia, scăldat într-o obscuritate penetrantă. O parte hentai porno, o parte harajuku gothic, restul – stil de dansator apsara. Era zahăr manga pentru creierul meu. Încântarea mea anticipa o probabilitate foarte mare de a mă distra pe cinste.

Cincisprezece secunde. Culcat pe canapeaua mea oranje Winstron, ascultam pop-up-urile pe care nu le blocasem şi pe care mi le oferea locuinţa în mod aleatoriu: avanpremieră la holoserialele zilnice, lista cu alimente expirate din frigider şi substanţele nutritive pe care să le comand de pe site-ul Albert Heijn şi numeroasele opţiuni active pentru dieta mea, preparabilă la microunde.

– Really K, Really K, Really K.

O emblemă aurie, din fulgi de porumb gumoşi, apăru pe masa DALLENKEY. Am oprit-o cu degetul şi m-a intoxicat un nor de reclame gratuite. Caloriile, formula moleculară şi garanţia, ce anume nu se punea înăuntru şi ce anume se putea utiliza la cerere. Semăna cu o „bombă logică” făcută de Dirk Van Der Broek, rivalul nostru numărul unu. N-aveam niciun chef de cumpărături, mai ales de la Van Der Broek. Nu voiam decât să intervisez, să vibrez într-un corp astral, împreună cu Yumiko. Poate să mă răsfăţ şi cu o împerechere în levitaţie, fără griji şi fără să mă gândesc la nimic.

Trei, doi, unu… Eram atât de agitat, că apelul m-a trimis într-o stare de preextaz.

– Yumiko, Doamna Dragonului meu… La timp, ca întotdeauna.

– Bună, Thomas, tocmai m-am întors din Sylonia. Nu pot să-ţi dezvălui nimic… Dar aveau cipuri dintre cele mai noi.

Corpul său suplu era învelit în radiaţii semiopace, care-i scoteau în evidenţă rotunjimile. Raportul şolduri-talie se potrivea exact cu preferinţele specificate de mine. Se folosea intenţionat de asemenea detalii ca să mă seducă.

– Sylonia? Polderul bioluminescent inaugurat nu demult? Vrei să facem un salt împreună în serverul lor?

– De ce nu? Ar fi grozav să mă întorc acolo. Ce zici de săptămâna viitoare? Dar să mergem acolo personal, în carne şi oase.

– Personal? Trebuie să mă gândesc. Ce faci acum, te conectezi?

– Ce se întâmplă, Thomas, nu mai rezişti?

– Păi… sunt cam agitat, Yumiko. Am mâncat la Nu-Wok, ca să nu fiu nevoit să mă deconectez mai târziu. Îmi pulsează tâmplele numai la gândul intervisului… Să nu uit: La mulţi ani!

Nu mi-a răspuns, însă avatarul ei m-a invitat să ne contopim.

 

ACCEPTĂ CEREREA DE INTERVISARE CU YUMIKO

DA      NU

 

Am ales DA imediat… Lentilele mi s-au întunecat şi tonurile suprarealiste din casă au dispărut într-un vârtej de pixeli. De-abia stăteam locului. Am rămas cu gura deschisă.

Aşteptam supraîncărcarea conexiunii ca un fanatic propovăduitor al Bibliei care stă în genunchi toată ziua în Sint Nikolaas Kerk[4].

Odată ce mi-am setat lentilele pe utilizare simultană totală, am închis ochii şi mi-am luat la revedere de la lume. Realitatea apărută pe pleoapele mele era dedublată, dar nici măcar n-am încercat să păstrez imaginile suprapuse. Oricui încerca aşa ceva probabil că-i curgea prea multă zeamă de ciuperci magice în vene. Simţeam că prinde formă şi consistenţă ceva admirabil undeva în spatele creierului meu… Am intrat.

Filamentul oniric se răsuci în spirală, se animă şi deveni tactil, capabil să se infiltreze în orice organ care absorbea o undă de frecvenţă. Eram conştient de faptul că în capetele noastre perforate începuseră să se reverse intervisele. Între mine şi Yumiko se scurgea un torent sălbatic de experienţe avide.

Imaginaţi-vă un wikivision. Un flux video la dispoziţia ta, însă cu totul diferit de reproducerile penibile oferite de oniroteci drept capodopere. Şi mai bine, încercaţi să descindeţi în prima persoană înzestrată cu simţuri, dar şi cu capacitatea de calcul a unei Inteligenţe Artificiale absolute sau foarte evoluate. Apoi dezactivaţi toate filtrele şi cenzura. Distracţie în stare pură, în intimitate totală.

Oxigenează-ţi creierul şi pregăteşte-te să decolezi.

Destinaţia: intervis.

Pentru mine, intervisarea se compara cu o experienţă eliberatoare. Era ca o declaraţie scurtă şi concentrată a vieţii zilnice, dar mult, mult mai palpitantă.

Fiecare formă de nevroză indusă de socializarea amplificată era eliminată, resetată de vârtejul intervisului. Din acest punct de vedere, sexul oniric era ultima staţie disponibilă, în care coborai doar cu o clipă înainte de punctul terminus al plăcerii.

Iată ce făceam noi.

Nu, nu ne atingeam, nu ne miroseam.

Nu, nu ne lingeam, nu ne penetram, dar provoc pe oricine să-şi imagineze lucrurile care se petrec într-un intervis.

Iat-o pe Yumiko, o zeiţă dansând, alunecând pe nori de melodii cântate la sitar. Avea o privire grăitoare, iar uneori îşi îndulcea prezenţa îndepărtată cu o vorbă frumoasă şi o mişcare sugestivă. Era sexy şi candidă. Pufoasă, dar robustă.

– Relaxează-te, dă-ţi drumul, alunecă în intervis…

Oriunde ne aflam eu şi ea, acolo, afară, nu existau bariere fizice sau restricţii biologice, nu ne-am pierdut în paranoia frumosului sau în idioţenii filozofice.

Eram ceea ce intervisam. Puteam fi eu şi ea, noi şi ei, noi şi el, totul şi orice ne doream. Am ales să ne încrucişăm capetele, să ne împletim intervisele. Pentru cineva atât de nerăbdător ca mine, era un lucru nemaipomenit. Credeţi-mă pe cuvânt. Vă puteţi imaginaţi scena?

Numai dacă vă permit eu accesul, altfel, n-aveţi ce face decât să vă masturbaţi cu propriile gânduri. Intervisul e un fenomen dntr-o ultradimensiune.

Yumiko şi-a lăsat liber părul destul de lung ca să-i mângâie lenjeria în nuanţe schimbătoare ca vremea. L-a lăsat să plutească în aer, ca o coamă de cal care nu se mai satură de alergat. Ochii ei sinceri, mari şi rotunzi ca bobul de orez, alunecau ca picăturile de lapte pe buzele mele.

Nu trebuia să vedem ca să credem, nici să ascultăm ca să înţelegem: ne cunoşteam unul pe altul pentru că ne-am creat propriile existenţe. Toate locurile în care ne aflam erau create de noi exact în clipa când ne intervisam.

Eram cele două jumătăţi reunite ale unui simbol, rezultatul autodirecţionat în mod magic printre miile de informaţii divergente. Eram conjugarea unor simţuri ireale, care nu aveau nevoie de trupurile noastre.

Eu m-am simţit eliberat de existenţa terestră şi m-am răspândit în cea onirică. Yumiko mi-a spus că şi ea simte la fel.

Rege şi sclav, regină şi cerşetor, ne puteam naşte din nou şi din nou, îmbrăcând orice formă şi înfăţişare ne plăcea mai mult.

Furnicăturile din degete au devenit mângâiere blândă, apoi explorare oniromantică în locurile unde ne contopeam. Şi n-ar fi fost de mirare dacă Yumiko şi cu mine am fi deblocat nivelul al zecelea din Kamasutra.

Am străbătut ca săgeata o cale vibrantă a plăcerii. Am ales, de ici, de colo, din sute de experienţe pornografice.

Am avut-o ca şi când aş fi fost toţi bărbaţii cu care a fost înaintea mea la un loc. Ea m-a avut ca şi când aş fi fost ultima ei dorinţă. Timpul nu ne punea piedici. Spaţiul nu ne separa. Eu m-am desfătat cu un orgasm mintal prelung, uluitor… şi am terminat, în cele din urmă, eliberându-mi neuronii. Cine ştie câţi am abandonat printre ai lui Yumiko…

După atâta frenezie, intervisul s-a domolit şi s-a diluat treptat. Yumiko tremura, excitată şi excitantă, până când a dispărut cu totul. Semnalul s-a stins şi ne-am separat. O vreme, am rămas într-o stare de stranie detaşare senzorială.

În ochi îmi ardeau stigmatele intervisului, iar un zâmbet prostesc, ca în autohipnoză, mi se întindea de la o ureche la alta.

– Pot să repornesc sistemul domotic?

– Nu, te rog, lasă-mă să mă odihnesc puţin. Opreşte totul timp de douăzeci de minute. Pauza e în preferinţele mele. Ai uitat?

– Au trecut deja douăzeci de minute…

Am oftat cu gura deschisă. Mi-am schimbat vesta udă de transpiraţie, am mâncat jeleuri de lămâie şi m-am întrebat când o vom lua de la început, când o vom face din nou, în orice loc şi la rezoluţie maximă. M-am gândit la propunerea ei de a merge personal la Sylonia şi de a ne întâlni în carne şi oase. De ce voia asta? Ce schimbare ar fi însemnat pentru ea? Nu înţelegeam… Pe unele femei chiar nimic nu le mulţumea.

Va urma.

© Francesco Verso

 

Traducere de Antuza Genescu.

Titlul original: „Sogno di un futuro di mezza estate”

 

Textul a fost tradus cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

 

Francesco Verso (născut în 1973 la Bologna) este scriitor de ficțiune speculativă, editor și traducător, laureat al celor mai importante premii italiene de profil, Premio Letterario Odissea și Premio Mondadori Urania. Este absolvent al Universității Roma Tre, cu o diplomă în economia mediului și s-a specializat în domeniul IT lucrînd la IBM ( Divizia PC) și Lenovo. Începând cu anul 2008 este scriitor profesionist și editor de science fiction italian (colecția Avatar, editura Kipple).

Romanul său, „Antidoti Umani” a fost finalist în 2004 la premiul Urania Mondadori. În 2009, i s-a decernat Premiul Mondadori Urania pentru romanul „e-Doll” (10.000 de exemplare vândute și în prezent în Top 100 e-carti SF pe Amazon.it). În ultimii ani a publicat povestiri cum ar fi „Flush”, „90 centi”, „Sogno di un futuro di mezza estate”, „Due Mondi” și „La morte în diretta di Fernando Morales” și cel de al treilea roman al său „Livido” (Livid), care a câștigat Premiul Odissea 2013. „Livido” este primul său roman care va fi tradus în limba engleză de editura australiană Xoum iar „BloodBusters” a atras atenția companiei cinematografice Fox Searchlight Italia & DAP ( DeAngelis Group ). Ultimul său roman „I Camminatori” are ca subiect nanotehnologia. Va lansa în curând colecția de carte electronică „Future Fiction” (Future Fiction), unde va publica „în cea mai mare parte ficțiune speculativă și sociologică. Ideea este de a prospecta autori atât din zonele anglofone cât şi neanglofone, care s-au dovedit deja a fi scriitori valoroşi în țările lor. Până acum am adunat texte de la canadianul Robert J. Sawyer (Robert J. Sawyer), de la grecul Michalis Manolios, de la românul Cristian Mihail Teodorescu (Cristian Teodorescu) și de la americanul James Patrick Kelly”.

Locuiește la Roma, împreună cu soția sa Elena și fiica sa Sofia.

http://www.francescoverso.com/en



[1] Din “Il romitaggio della dimora illusoria”, Basho, Piccola Biblioteca SE, 1992 p. 61 (n. a.)

[2] Înjurătură olandeză frecventă (n. a.)

[3] Instrument de suflat al aborigenilor australieni (n. tr.).

[4] Biserica Sf. Nicolae (n. tr.)

Latest posts by Francesco Verso (see all)