1. Rudi trecu peste pod

Un drum se făcea printre dealuri şi se oprea într-un snop de case. Plecase iarna, era cam pe la amiaza primăverii atunci când galbenul florilor începe să simtă gustul renunţării. Pe drum, Rudi, murdar spre case venea lălăind un cântec şi clătinându-se. Trecuse de o râpă, cam alăturea de drum şi se oprise în dreptul unui pod. Erau două copile acolo, pe acel pod, şi-l priveau pe Rudi cum nu se hotărăşte, să treacă ori nu. El le zări destul de neclar şi încercă să le zâmbescă. Ele erau chiar încruntate şi Rudi simţi un gol printre gânduri pe când le cerceta chipurile posomorâte.

Oameni ieşeau din case şi se împrăştiau de partea cealaltă a drumului, de partea cealaltă a dealului, iar pentru ei Rudi nici nu exista. Asta l-a cam usturat. Îşi făcu vânt şi se urni din loc, nimeri podul, după care se opri în dreptul celor două fete. Erau frumoase şi păreau sălbatice, jivine crude care aşteptau să le vină sorocul împlinirii şi al zămislirii de pui. “Peste câteva luni, dar sunt bune şi acuma” se gândi Rudi şi se mai gândi, de fapt încercă să sape în vestigiile memoriei sale, când oare cunoscuse pentru ultima dată un trup de femeie? Le-a spus după câteva clipe:

– Eu sunt Rudi.

Fetele au dat din craci, stăteau cocoţate pe balustrada podului, iar zdrenţele de pe ele abia le ascundeau formele aproape coapte. Erau cu o idee mai curate decât el, îşi bâţâiau picioarele, poate pentru a-l întărâta sau doar pentru că aşa aveau ele chef. Păreau nişte fiinţe care fac, în genereal, numai ce au chef.

– Eu sunt Desa şi ea e Laisa şi suntem ale lui Kevin, îi răspunse într-un târziu una dintre ele.

Erau tot încruntate şi-l studiau pe Rudi cu aceeaşi plăcere cu care ar fi studiat un morman de maţe. El, în schimb, le admira trăsăturile plăcute, chiar dacă înnegurate. Apoi, după un timp neprecizat, una dintre ele, Desa, şi-a permis un zâmbet dincolo de care Rudi a ghicit cruzime.

– E beat, a rostit ea.

– Să-l hârjonim, a propus Laisa.

– Dar e murdar!

– Să-l bălăcim în râu.

– Şi e urât!

– Dar e voinic.

– Nu-l vezi că stă să cadă?

– Să cadă lângă noi, atunci!

Au sărit de pe lemnul balustradei, mişcări repezi şi precise, l-au apucat de braţe şi l-au azvârlit în apa râului zbierând, încolăcindu-l şi muşcându-l. Miroseau a pământ reavăn. Sau poate era din pricina râului? Sau din pricina primăverii? L-au dezbrăcat de bluza jerpelită zgâriindu-l pe spate. Se lăsă în voia mâinilor lor închizând ochii, era un fel de nebunie în icnetele pe care le scoteau, dinţii lor ascuţiţi îi sângerau lobii urechilor fără ca el să simtă durere. Nici nu i-ar fi păsat dacă s-ar fi înecat în apa aceea căreia îi uitase numele. Şi tocmai începea să viseze la pacea definitivă, în fond ajunsese acasă, ce-şi putea dori mai mult? Odihna binemeritată după un drum care începea la capătul lumii şi se termina între casele acelea pe care cândva le cunoscuse.

O piatră l-a izbit în creştet, a sărit în picioare şi a văzut Rudi pe pod un om cu o armă şi cu privire neîndurătoare.

– Căraţi-vă, a mârâit acesta către fete şi ele s-au pierdut printre tufele râului.

În picioare stătea Rudi, apa îi ajungea până la genunchi, beţia i se risipise, se simţea slab şi neajutorat, bluza cu care ar fi dorit să se acopere se pierduse.

– Tu! Vino aici, i-a făcut semn omul cu arma.

Supus, Rudi a urcat pe pragul podului cu apa şiroind pe el. Tremura de teamă, tremura de frig, cum să deosebeşti tremuratul de frig de cel de teamă, se întreba el căutând privirea celuilalt.

– Eu sunt Rudi, a rostit el.

– Şi ce doreşti?

– Aici am trăit cândva.

Pentru o clipă chipul împietrit al omului cu armă a părut că se dizolvă.

– Eu sunt Kevin şi ăsta este ţinutul meu.

Kevin, numele pe care îl rostiseră fetele ceva mai devreme.

– Nu voiam să le fac rău, explică Rudi.

– Prostule, a rânjit Kevin, nici nu ai fi avut cum să le faci vreun rău. Vino mai aproape.

Rudi se lăsă studiat, Kevin îi cerceta mai ales părul care începuse să încărunţească apoi îşi atârnă carabina de umăr.

– Îţi vom da să mănânci după care va trebui să pleci. Să te întorci. Dincolo de dealuri nu mai este nimic. Cel puţin nimic din ce cunoşteai tu odată.

Era o dimineaţă senină. Rudi trecu peste pod.

 

  1. El n-a recunoscut-o

Femeia din ogradă era trecută, cădea spre bătrâneţe. El n-a recunoscut-o, dar ea, ridicând privirea, a încremenit, după care a zis:

– Dumnezeule, Rudi!

Atunci el i-a ştiut numele, era numele pe care îl rostise în gând ani în şir, niciodată cu glas tare, niciodată altcuiva, era numele pe care numai el ar fi trebuit să-l ştie, numele pe care crezuse că-l uitase şi iată, acuma şi-l amintea.

– El a fost? a întrebat Kevin.

– Da, a răspuns femeia, el a fost.

– Atunci ce stai şi te holbezi! a zbierat Kevin. Nu vezi că este flămând şi obosit?

Cu palma a izbit-o peste faţă şi ea a plecat repede spre casă, cu privirea în pământ.

– Deci tu ai fost, a murmurat Kevin privindu-l din nou necruţător ca atunci când îl văzuse prima dată, pe pod.

Simţea, Rudi, cum beţia i se întoarce, l-ar fi dorit pe acest om cu armă să fie un vierme la picioarele lui, să joace peste el, să-i zboare viscerele peste ţărâna peste care se numise stăpân. Dar simţea, mai degrabă, teamă faţă de omul cu armă, teamă dar şi recunoştinţă, iată, îi oferea să mănânce. Ură, teamă, recunoştinţă, cum să le deosebeşti pe toate? Cum să nu le trăieşti în devălmăşie?

Kevin intrase deja în casă. A apărut mai târziu femeia şi i-a pus în iarbă să mănânce, erau nişte făpturi mici, arse pe foc şi Rudi le mâncă. Ea a încercat să-l mângâie pe păr dar el i-a dat mâna la o parte, şi-a şters degetele pe iarbă şi, după ce şi-a ridicat privirea a văzut că avea lacrimi în ochi. Era urâtă.

Din casă au ieşit apoi două femei tinere pe care le chema Sarah şi Lora. Aşa le strigase Kevin. El l-a arătat pe Rudi, ghemuit în iarbă, şi le-a zis:

– Iată-l pe bărbatul ei, după care au râs prosteşte amândouă şi asta i-a făcut plăcere lui Kevin.

Şi lui Rudi i s-a părut ceva plăcut, cineva să râdă de el, cineva să râdă şi nimeni să nu fie supărat. Credea, ştia, că râsul poate fi motiv de pedeapsă, aşa trăise ani mulţi. Se ruşină de gândul lui nărod şi zâmbi şi el nimănui.

– O să-l alungăm de aici, a mai zis Kevin mângâindu-şi carabina.

– Hanna, a spus încet Rudi şi privirea femeii din faţa lui a tresărit.

  1. Aveau un gust amar

Rudi trebuia să plece a doua zi. Kevin i-a spus:

– Oamenii de aici sunt ai mei şi trebuie să le port de grijă, să-i ocrotesc, să le dau hrană. Nu ne ajunge la toţi, pretutindeni sunt numai pământuri rele, iar o gură în plus ar fi şi mai rău pentru toţi, o să te întorci de unde ai venit, dincolo de dealuri nu mai este nici un drum, nu mai este nimic din ce ştiai odată, totul este altfel acolo şi ai pieri curând. Nu sunt un om rău dar am responsabilităţi faţă de cei pe care îi apăr.

Glasul lui părea trist, atunci Rudi a fost de acord, să plece, să se întoarcă deşi nu avea unde să se întoarcă. Kevin a râs ascultându-l. Cobora amiaza pe când stăteau de vorbă. Desa şi Laisa au apărut în ogradă cărând un câine mort. Pe drum treceau câţiva oameni năduşiţi, cu mâinile goale şi cu hainele murdare. Nu vorbeau între ei, doar priveau în colbul drumului. Rudi îi salută peste gardul dărăpănat dar ei nu-l cunoşteau.

S-a întors către Kevin.

– Aş putea munci…

– Omule, nu înţelegi? Aici nu are nimeni ce să muncească. Trebuie să pleci. Să te întorci. Nu am nimic împotriva ta, dar nu-mi pot asuma grija unei guri în plus. Rămâi până mâine, mai mult de atât nu pot face pentru tine.

Din pragul uşii Sarah îl privea şi el a crezut că desluşeşte cruzime în ochii ei. S-a întins pe iarbă şi a adormit în bătaia soarelui. L-au trezit ţipete de femeie, dar a rămas mai departe nemişcat, cu pumnii strânşi. În coaste l-a lovit Desa şi i-a zis:

– Kevin o bate pe nevastă-ta!

În capul oaselor s-a ridicat Rudi şi a încercat să zâmbească.

– Mâine o să plec, de ce o bate acuma?

Fata se întinse lângă el.

– Ca să suferi, de aia o bate.

Kevin îi spusese că era un om bun, nu avea motive să nu-l creadă. Poate că Hanna făcuse ceva rău, îl supărase cumva şi de aceea primea o corecţie. Rudi ştia că orice greşeală se îndreaptă prin bătaie. Prin durerea cărnii. Aşa trăise ani lungi. Anii în care aproape uitase cum o cheamă. Nu exista nici o supărare în faptul că bătaia îndrepta răul din oameni. Atunci de unde îşi imagina Desa că ar putea să izbucnească suferinţa lui?

A venit seara. L-au chemat să-i dea să mănânce şi i-au aruncat nişte făpturi mici, arse pe foc. I-au dat să bea o zeamă caldă, a băut-o, iar fetele au stat lângă el şi au mâncat lângă el. Din casă a ieşit Sarah încinsă cu un şorţ murdar şi a atârnat de o grindă un felinar. Părul îi cădea în dezordine pe spate, era frumoasă, Rudi ştia asta şi mai ştia că niciodată Sarah nu l-ar fi dorit aşa cum el ar fi dorit-o. Dar, se gândea Rudi, dorinţa este a cărnii, pedeapsa este a cărnii, toate sunt ale cărnii, atunci ce-i mai rămâne sufletului? Lacrimile Hannei, îşi spunea Rudi.

Sarah i-a dat o ţigară. L-a învăţat să o aprindă, erau mişcări pe care Rudi cu greu şi le aducea aminte. Apoi el a privit-o cum pleacă ruşinându-se de gândul că Sarah ar fi putut simţi cruzime pentru el.

La adăpostul amurgului care se ridicase de pretutindeni, mâinile Desei îl dezmierdau obraznice.

– Soră-mea, Laisa, mi-a zis că ai fi puternic, ea cunoaşte bărbaţii, dacă o să dormi afară am să încerc să văd de ce eşti bun.

Era o promisiune în care Rudi nu credea. Nu l-au lăsat afară. Kevin a gonit-o pe Desa cu lovituri de picior apoi a îmbrăţişat-o pe Lora şi i-a spus:

– Rudi, ia-ţi femeia şi dormi cu ea. Sunt un senior generos.

Şi i-a încuiat în grajd sau în ceea ce rămăsese din grajdul pe care Rudi trudnic şi-l amintea. Un felinar a atârnat Kevin pe afară, de o grindă. Au auzit râsetele fetelor cum străbat pereţii de scânduri şi Rudi s-a ghemuit pe pământ. Hanna a venit lângă el tremurând şi l-a sărutat pe gură. Buzele ei aveau un gust amar pe care Rudi nu-l ştia. În lumina slabă care se cernea prin crăpăturile zidurilor îi recunoscu chipul, ceva din chipul de odinioară şi o strânse lângă el. S-au iubit şi dragostea le-a fost scurtă precum un ţipăt de pasăre lovită.

– Dumnezeule, Rudi, scâncea Hanna.

El tăcea.

A întrebat-o, într-un târziu, şi ea i-a povestit cum a trecut războiul peste ei şi cum au năvălit nişte oameni sălbăticiţi de care i-a scăpat Kevin, omul cu arma, zdrenţăros răsărit de aiurea. Aşa a trăit Hanna, sub porunca celui care îi mântuise şi aşa a trăit întreg satul iar el, Rudi, plecase de atâta timp şi ştiut este că un război de cele mai multe ori ucide şi nimeni din moarte nu poate să se întoarcă sau nu ştie sau nu vrea.

Rudi asculta şi se minuna cum de nu simţea nimic, nici ură şi nici milă. Crezuse că are, că mai are gânduri, pentru asta se întorsese acasă, într-un gând ar fi păstrat-o pe Hanna, într-altul şi-ar fi păstrat satul cu dealurile din preajmă. Nimic din ce fusese sau aproape nimic nu mai era şi gândurile lui muriseră. Şi unde muriseră, aici în grajdul dărăpănat şi când, atunci când amărala buzelor ei îi cotropise mintea? Ştia, mai mult simţea confuz, precum o cârtiţă simte apropierea de o lumină, simţea gândurile lui moarte acolo unde îl îngropaseră învingătorii… Un labirint uriaş, un popor întreg de cârtiţe rătăcindu-şi gândurile şi amintirile prin cotloane subpământene. Este interzis să vezi, legea de fier a cârtiţelor. Este interzis să-ţi aduci aminte, legea de fier pentru învinşi. Era interzis să iubeşti, să speri, să cânţi, să vorbeşti, să râzi, să fumezi, să vezi, să doreşti, să visezi şi, mai ales, să gândeşti.

– Am vrut tot timpul să te văd, să te simt, am sperat la clipa asta mai mult decât mi-a fost permis, prostul de mine, eu nu ştiam, nu aveam de unde să ştiu că ei mă omorâseră odată, acolo în labirint. Pe drum, spre casă, am crezut că pot reînvia. Şi doar m-au învăţat să nu mai cred. Zadarnic, Hanna…

– Oh, Rudi, plângea Hanna.

I-a spus apoi să fugă, să spargă lacătele şi să plece cât încă mai era noapte, Kevin urma să-l vâneze, prostule, zicea Hanna, nu mă mai privi aşa, nu te mai minuna, el o să te ucidă, chiar nu-ţi mai pasă!?

– Fugi, Rudi, scâncea Hanna.

Adânc dormea Rudi şi nu visa nimic. Ce ar fi putut visa? Dormeau şi fetele şi mârâiau prin somn alături de Lora şi Sarah. Kevin privea în tavanul odăii, nu vedea nimic în întuneric, îşi închipuia că este dimineaţă şi trage cu carabina, o dată, de două ori sau de câte ori va fi nevoie ca să păstreze satul curat şi îngropat în uitare, nimeni vreodată să nu mai ştie de ei pentru ca niciunui năvălitor să nu-i mai vină pofta de a gusta din ei, din pământurile lor, din trupurile lor, din zilele lor. Şi, în timp ce se gândea la toate acestea, fuma, ţigările erau pe sfârşite, la fel şi timpul lui se va închide. Cândva, desigur.

Scârţâitul porţii l-a trezit pe Rudi. În prag Kevin îi făcea semn să se ridice. Avea atârnată de umăr carabina. S-a ridicat Rudi şi a prins să se scuture de praf. Hanna a trecut pe lângă ei afară dar iute ca un şarpe de păr a prins-o Kevin.

– Cum ţi-a fost bărbatul? a hohoti el.

– Atenţie, Kevin! a strigat ea atunci.

A văzut ca într-un vis, pumnul lui Rudi coborând spre ţeasta lui Kevin, chipul desfigurat, muşcat de nebunie, încremenit într-un rânjet pe care Hanna nu-l ştiuse niciodată şi s-a gândit, tot încet ca într-un vis, că Rudi nu este decât un strigoi, o amăgire născută din infernul care cuprinsese lumea de dincolo de dealuri, o nălucă venită să-i chinuie trupul şi mintea. Şi a strigat, a urlat din adâncul pieptului numele lui Kevin, omul cu arma.

Pumnul lui Rudi a lovit în gol. În clipa următoare ţeava carabinei îl ţintuia în dreptul inimii.

– Deci ţi-a spus, căţeaua, ţi-a spus tot, nu-i aşa?!

A îmbrâncit-o şi ea s-a ascuns.

– Aşadar ştii ce te aşteaptă. Trebuie să te sacrific, dacă vei fugi vor afla şi alţii de noi şi vor năvăli ca muştele la un stârv. Ori eu am o responsabilitate pentru oamenii mei, cum să le port altfel de grijă?

Supus, Rudi privea în jos.

 

  1. Singur pe drum trecuse Rudi

L-a dus într-o pădurice plină de muşuroaie răscolite ca şi cum un popor întreg de cârtiţe şi-ar fi părăsit lumea lor de lut umed pentru cine ştie ce amăgiri iscate în aerul rece al nopţii care aluneca spre răsărit. De un copac l-a legat Kevin şi lui Rudi i s-a făcut ruşine.

– Nu vreau să mor, Kevin, nu în felul acesta.

Şi, în timp ce încerca să-şi elibereze braţele din legături, copacul de care fusese ţintuit se mişca odată cu el, era ca un fel de dans, în folosul cui, se întreba Rudi.

Apoi a simţit, a văzut cum muşuroaiele prindeau viaţă, gemeau, creşteau, stârnite poate de rădăcinile copacului. O durere subterană, credea Rudi, o durere chinuie pământul şi el se tânguie încercând să-şi alunge suferinţa afară.

Făpturi mici ieşeau afară adulmecând aerul dimineţii, ceaţa timidă, întinsă pe pământ. Un popor întreg de cârtiţe, un popor gonit din placenta de humus înainte de soroc, amuşinând şi simţindu-l pe Rudi, dorindu-l cu burţile lor minuscule şi întărâtate de dansul subteran al copacului.

Rudi încremenise, prea târziu, primele cârtiţe deja îşi făceau loc printre zdrenţele cu care era îmbrăcat şi începeau să-l gâdile cu colţi mărunţi. De deasupra stomacului îi veni dorinţa să urle şi urlă prelung până simţi jar în gât şi se înecă cu spumă. Scuipă negru pe pământ.

– Kevin, nu vreau să mor, nu aşa, nu în felul acesta! zbiera el dorind glontele din carabina lui Kevin.

Dar acesta îl privea nemişcat, părea că uitase să şi respire, cu carabina atârnată pe umăr, pe el cârtiţele îl ocoleau. Apoi a stat un timp cu ochii închişi doar ascultându-l pe Rudi, ascultându-i urletele cum se prefac în horcăituri apoi în sughiţuri lipsite de vlagă. Brusc a deschis ochii şi a coborât carabina de pe umăr. Putea să-şi închipuie că Rudi murise deja. Atunci a tras. O dată, de două ori, de trei ori, până ce magazia de cartuşe s-a golit. Apoi a încărcat arma din nou. La fiecare detunătură trupul lui Rudi tresărea. Tresăreau şi cârtiţele şi picau pe pământ zvârcolindu-se, unele înţepenind imediat.

Când fumul împuşcăturilor s-a risipit a văzut Kevin că toate cârtiţele fugiseră înapoi în lumea lor întunecată şi călduţă numai bună să viseze în ea cum într-o zi ele vor fi stăpânele copacului cu rădăcini adânci. Fugiseră toate, rămăseseră cele moarte. Kevin era un bun ţintaş, cele mai multe aveau şira spinării lovită. Vârî într-o desagă o parte din cadavrele cârtiţelor iar pe celelalte le stivui lângă copacul de care Rudi era legat.

– Fiecare om trebuie să moară liber, i-a spus Kevin lui Rudi pe când îi dezlega braţele şi picioarele. Cel puţin cât încă mai este posibil. Vor veni din nou, n-o să te doară, ai să vezi, îmi pare rău dar eu nu am ucis niciodată un om şi trebuie să-mi hrănesc poporul.

Rudi îl privea fără să înţeleagă. La cine se referea, la care popor, la cârtiţele carnivore sau la cei din sat? La Hanna, la Sarah şi la Desa şi la toate şi toţi ceilalţi? Oamenii mureau, ofrande pentru făpturile mărunte nenăscute încă de pământ. Şi cârtiţe mureau împuşcate de zăludul Kevin pentru a hrăni o turmă de oameni, ei prea născuţi. Şi ce era îngrozitor şi ce nu putea înţelege Rudi era faptul că nici unii, nici alţii nu aveau un rol privilegiat, erau pe aceeaşi treaptă. Oameni şi cârtiţe erau poporul lui Kevin.

Îl dezlegase, cârtiţele urmau să-l năpădească şi totul s-ar fi terminat frumos. În fond, învingătorii îl învăţaseră să fie un fel de cârtiţă. Fusese un elev prost. De aceea, simţind viaţa împingând dureros în vârful unghiilor, se năpusti înainte zbierând. Auzi detunătura carabinei, văzu chipul livid al lui Kevin, arma cum îi scapă din mâini în timp ce degetele lui se închid peste beregata lui Kevin. Încet creştea lumina. De jos a ridicat Rudi arma şi a pornit spre ogradă.

Fetele dormeau, numai Hanna privea în gol. L-a auzit venind şi a ridicat privirea.

– Dumnezeule, Rudi, a spus ea.

El nu a ştiut pe moment ce să spună. I-a cerut mai întâi apă. După ce s-a spălat şi după ce a băut i-a zis:

– Da, Hanna, sunt eu, n-am murit. Nu încă, nu de tot.

A plecat stârnind praful de pe potecă. Năvălea în jurul lui o nouă zi. Hanna l-a urmărit cu privirea până s-a pierdut după primul cot al drumului apoi, obosită, s-a dus şi s-a ghemuit între fete.

Singur pe drum, trecuse Rudi, om neînarmat, murdar şi zdrenţăros, dar viu.

© Marian Truță

Marian Truță
Marian Truță

Latest posts by Marian Truță (see all)