În cazul în care cartea tipărită va deveni în curând o relicvă a unei epoci apuse, rămâne incertitudinea cu privire la modul transmiterii cunoştințelor şi a experienţei. Nici nu vom şti dacă vom jeli pierderea a ceva bine cunoscut sau a ceva de valoare. Multe cărți au fost scrise despre viitorul cărții, dar adevărul este că nu ştim decât puține lucruri despre acest subiect. Rezultatul acestei bucle paradoxale : cartea are un trecut glorios și un prezent incert, dar în ceea ce priveşte viitorul său, nu avem nici o perspectivă clară, pentru simplul motiv că acesta rămâne necunoscut. În mod evident, cursa noilor tehnologii ale comunicării combinată cu senzaţia recurentă că totul era mai bine în trecut, favorizează ideea că formatul tipărit a intrat într-o fază a amurgului : marginalizarea și dispariția sa finală par inevitabile. Cu toate acestea , spre deosebire de alte artefacte, cartea pare să dispună de o auto-apărare destul de eficientă, demonstrând până acum un nivel mult mai mare de rezistenţă decât cea afişată – să spunem – de cabinele publice telefonice în fața ireversibilei lor uzuri morale. Şi toate astea trebuie să aibă un motiv – sau cel puţin așa ne place să credem. Va supraviețui cartea, va experimenta o resurecţie digitală, sau îşi va pierde toată importanța pe care până acum a reușit să şi-o păstreze ? Această problemă a provocat o animată dezbatere globală, care pare încă departe de orice concluzie , dar este deja caracterizată de anumite clișee și observații banale. Astfel, unii invocă „Fahrenheit 451”, fabula lui Ray Bradbury despre o viitoare societate în care toate cărțile sunt arse, pentru a avertiza asupra riscurilor de deșertificare culturală – deși nu este clar dacă acei care citează povestea au citit romanul sau văzut filmul. În altă parte sunt intonate imnuri glorificând caracteristicile intrinseci ale cărții ca obiect, de la mirosul de cerneală la îngălbenirea paginilor, în scopul de a denunța impersonalitatea e-cărţilor. Și metafora borgesiană a universului transformat într-o bibliotecă este folosită pentru a descrie modul în care funcționează internetul, proclamând încrederea în noile tehnologii.
Argumentele categorice şi falsele adevăruri abundă, în special în rândul celor care doresc să vândă în continuare cărți tipărite trâmbiţând moartea cărții tipărite. Pe scurt : domneşte confuzia. Dacă nu există nici un motiv pentru a vorbi despre o criză a cărţii, aceasta se datoreşte apariţiei unor noi artefacte capabile să rivalizeze cu formatul clasic datorită îndeplinirii aceloraşi funcții într-un mod mai eficient. Adică, noi containere de text care au aceeași capacitate sau una mai mare în termeni de stocare, portabilitate și ușurință de utilizare faţă de cărțile de hârtie. Dezvoltarea treptată a tabletelor și e-reader-elor, care vor depăşi în curând acele impedimente tehnice iniţiale care dau uneori motive de nemulţumire, reprezintă exact acest tip de noutate periculoasă, ce amenință, în mod natural, statutul cărții tradiționale. Desigur, în cazul în care istoria ne învață ceva, aceasta este că schimbările revoluționare au apărut în urma inovaţiilor tehnologice.
Acest lucru nu înseamnă că soluția conflictelor sociale trebuie să fie tehnologică, ci mai degrabă altceva : marile transformări sunt asociate cu tehnologia. Acest lucru este valabil mai ales pentru acele transformări legate de o funcție socială decisivă, cum ar fi modul și viteza cu care comunicăm unii cu alţii și mai ales a modului în care comunicăm idei. Din acest punct de vedere, chiar dacă noile tehnologii informaționale nu pot rivaliza cu impactul roții sau al motorului cu aburi şi probabil, nici cu influența exercitată de fotografie sau de televiziune, ele reprezintă o schimbare calitativă în ceea ce priveşte mijloacele de interacțiune între indivizi și în privinţa arhivării informației şi vor avea un efect puternic asupra producției culturale și simbolice – în plus, facilitând apariția unei sfere globale de comunicare.
Cu toate acestea, se pare că este prea devreme pentru a trage concluzii definitive cu privire la impactul exact pe care aceste noi tehnologii informaționale le pot avea asupra cărţii aşa cum o ştim. Pentru Robert Darnton, trăim într-o perioadă de tranziție în care mijloacele de comunicare tipărite și cele digitale coexistă și un număr destul de mare de noutăți tehnologice vor deveni rapid depășite. Prin urmare, industria editorială nu știe asupra ce să se concentreze, nici încotro s-o ia. Scriitorul britanic Neil Gaiman a declarat recent pentru The Guardian că industria editorială este precum Klondike-ul în legendarele zile ale goanei după aur : „Nimeni nu știe ce se întâmplă. Tot ce se ştie e că există aur sub dealurile alea de la orizont şi toţi vor să încerce să pună laba pe el.” Există, prin urmare, o proliferare a etichetelor destinate descrierii unui viitor promițător și care să recunoaștem, sună mai bine în engleză : open feedback publishing; fan fiction; social mobile geotagging, digital first.
Ne îndreptăm spre o destinație necunoscută. Katharina Teusch a exprimat foarte bine toate acestea în paginile ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung : „Cartea de mâine este non-cartea de astăzi.” Dar poate exista, de asemenea, o altă posibilitate : că ne-am pierdut orice sens al direcției. Răspunzând la întrebările referitoare la întreruperea ediţiei tipărite a dicţionarului Brockhaus, echivalentul german al Enciclopediei Britannica sau al Larousse-ului, Christopher Caldwell observă în editorialul său din Financial Times că, spre deosebire faţă de ceea ce cred unii, nu există nimic în ceea ce priveşte garantarea continuării publicării unor asemenea cărți în format digital : „Orice moare în domeniul tradiţional trebuie sa înfloreasca în cel digital. Aceasta este o superstiție.” Și dacă este aşa, atunci cartea tradițională ar putea foarte bine să dispară.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să scadă în continuare numărul cititorilor de carte. Că asta se întâmplă oricum, sau se va întâmpla în curând o dată cu schimbarea generațiilor, este teza tehno-pesimiștilor care văd în utilizarea noilor tehnologii riscul unei deteriorări cognitive care va purta în cele din urmă cartea în neant. Conform acestei teorii, hiper-conectarea individuală prin internet, consolidată până la delir de telefoanele inteligente, va modifica radical modul de viaţă şi obiceiurile de lectură, eliminând capacitatea de concentrare și sentimentul continuităţii necesare pentru a citi cărți, în orice format. Şi asta va submina probabil atractivitatea reziduală pe care cărțile au păstrat-o până în prezent, chiar în fața internetului, televiziunii, cinematografiei şi radioului. Cel puțin, aceasta este ceea ce pretind autori precum Nicholas Carr sau Andrew Keen, care au subliniat de ceva timp că nu numai că citim mai puțin, dar de asemenea, că citim mai puțin bine, adică mai superficial.
Acest argument poate fi deja remarcat în titlul celei mai recente cărţi a lui Nicholas Carr, „The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains”, și exprimă o intuiție care este, probabil, larg împărtăşită : modul în care se citeşte pe dispozitive digitale, caracterizat prin baleiere rapidă, activarea de hyperlink-uri și multi-tasking, este de fapt subminarea tipului de concentrare şi de atenție susținută și profundă, care timp de secole a definit cultura cărţii. Şi, dacă acest lucru este în pericol, la fel este şi cultura care a înflorit în urul unui mod de lectură. În Spania , Ignacio Domingo Baguer a subliniat în recentul său articol „Para qué han servido los libros” (La ce au fost bune cărțile), „importanța lecturii și a cărţii în dezvoltarea conceptului occidental al individualității și raționalităţii – a unei anumite idei constituind condiția noastră ca ființe umane, care este parte a bazei culturii occidentale și care ar putea fi , de asemenea, periclitată de pierderea culturii cărţii.” Şi totuşi este aşa ceva un risc clar, sau e doar o afirmație hiperbolică a unor iubitori de cărți și reprezentanți ai unei culturi tradiţionale ? Ne confruntăm cu al nu ştiu câtelea exemplu de conservatorism generat automat de trecerea timpului şi de schimbările sociale aferente ? Sau este o alarmă justificată, deoarece de data aceasta , barbarii au ajuns într-adevăr la porțile cetăţii ?
Înainte de a merge mai departe este util să vedem ce ne spun cifrele. Pentru că ușor de făcut afirmația că citim mai puțin sau că citim mai prost trebuie încă să fie confirmată de dovezi empirice : și dacă nu este confirmată, argumentul va trebui să fie schimbat. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că acei care citesc rar sau deloc, arareori se plâng de faptul că oamenii nu (mai) citesc, văicărelile provin în general de la cei care sunt cititori obstinaţi ei înșiși și , prin urmare, au tendinţa de a experimenta un soi de iluzie optică în ceea ce privește declinul numărului acelora având aceleaşi obiceiuri. Din nefericire este dificil să găseşti date fiabile și minuţioase în ceea ce priveşte un aspect cu privire la care, în plus, cei chestionați prin sondaje de multe ori mint ; mai multe studii publicate recent în Marea Britanie, cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii au relevat faptul că 61 % din eșantionul chestionat au declarat că ar fi citit o carte pe care nici n-au deschis-o de fapt, cum ar fi „1984” sau „Ulysses”, în scopul de a ascunde preferinţa lecturilor capodoperelor lui J.K. Rowling sau John Grisham.
Potrivit aceluiași sondaj, mai mult de jumătate dintre cititorii doresc să scrie o carte, și 11 % au finalizat chiar un manuscris propriu. Socrate nu poate există fără Platon ! Dar poate accentul este pus greşit, dat fiind faptul că femeile chestionate au declarat că vor să scrie sau scriu fantasy şi romanţuri, iar bărbaţii sunt interesaţi de science-fiction sau de thrillere. Dincolo de aceste înălţătoare observații ne aflăm însă în fața marii încurcături a sondajelor de opinie efectuate separat, în diferite țări și orientate spre măsurarea unor lucruri diferite. Aşadar faptul că o persoană se declară ca fiind cititor/cititoare ne spune puțin dacă spre a fi considerat/ă ca atare, este suficient să fi terminat cinci cărți într- un an – fără să știm ce cărți au fost citite, gradul în care aceste cărți au fost înțelese sau care a fost beneficiul personal dobândit de cititor de pe urma lecturii.
În general, se poate concluziona că nu se citeşte mai puțin decât în trecut ci mai degrabă că mai mulți oameni citesc mai mult, fără ca acest lucru să însemne că citesc foarte mult – lăsând deoparte minoritățile consolidate de credincioși bibliofagi. În același timp, înțelegerea tuturor sensurilor unei lecturi este în declin, ceea ce poate fi un efect statistic al creșterii numărului total de cititori sau o consecință a stilului mai superficial de lectură denunțat de tehno-pesimişti. Se pare, de asemenea, că este cert că în general copiii citesc mai mult decât adolescenții și tinerii, adică atunci când copiii încetează să mai fie copii, citesc mai puțin şi se dedică altor activităţi care fără nici o îndoială le fuseseră anterior interzise.
De exemplu, potrivit unui studiu realizat de Kaiser Family Foundation, copiii americani cu vârste cuprinse între 8 şi 18 ani au alocat 21 minute pe zi pentru a citi cărți în 1999 şi 25 minute în 2010. Numărul membrilor cluburilor de carte și al grupurilor de lectură a crescut, de asemenea, în cadrul aceluiași grup de vârstă, în timp ce nimeni nu poate acuza tinerii că nu citesc cărți voluminoase întrucât seria „Harry Potter” sau saga „Twilight” au mii de pagini. Este mai puțin probabil că acest tip de cititor va face şi următorul pas care-l va conduce la Proust. Conform statisticilor din 2012, 37,9 % dintre americani au declarat că citesc cărți ca o modalitate de petrecere a timpului liber , ceea ce ne determină să considerăm că această practică ocupă o poziție demnă de menţionat în lista formelor preferate de divertisment : după „masa în oraş” și vizitarea prietenilor dar ușor înainte de proverbialul grătar. În mod semnificativ, mai puţin de 25 % dintre americani au declarat în 1957 că au citit o carte, şi până în 2005 acest procent a crescut la 27 %. Numărul de cititori folosind dispozitive digitale de lectură a crescut, de asemenea.
În Europa, noi, spaniolii ne aflăm ca de obicei, în coada cozii, printre țările cu cel mai mic număr de cititori, împreună cu Portugalia și Grecia. În contrast cu abundența numărului de cititori din țările nordice și din Marea Britanie. Într-adevăr, OECD a observat că cel mai bun nivel de înțelegere al lecturii există în Finlanda, Canada, Noua Zeelandă și Australia. În Spania, în conformitate cu sondajele anuale privind obiceiurilede lectură, publicate de federația editorilor naționali, s-a constat că aproximativ jumătate din populație se declară a fi cititori : nu că asta, încă o dată, ne-ar spune multe despre ce fel de cititori ar putea fi vorba. Și, în fine, există cifre cu care nu ştii ce să faci, cum ar fi faptul că 68 % dintre spaniolii care au citit e-cărti, le-au obținut prin piratare, sau că doar 7 % din americani care citesc cărţi le-au ales ca rezultat al influenţei unei recenzii. Aceste cifre sunt în mod inevitabil neconcludente și dezvăluie nişte tendințe, mai degrabă decât nişte certitudini : suntem cu adevărat, într-un moment de tranziție. Cu toate acestea , ar fi probabil util să introducem un pic de ordine în acest solilocviu, în scopul de a ști cel puțin despre ce vorbim. Vorbim despre cititul cărților sau despre cititul în sine ?
Suntem îngrijorați de viitorul cărții ca formă de transmitere a cunoștințelor și de formare a conștiinței individuale, ca urmare a valorii speciale pe care i-o atribuim ca instrument, dar este un fapt dincolo de orice îndoială că astăzi, un număr tot mai mare de oameni din întreaga lume știu să citească, și că explozia internetului și a derivatelor lui ne determină să citim mai des, nu mai puțin. Ne petrecem zilele citind diverse informații de pe diverse surse și mesajele primite în orice formă de la prieteni (e-mailuri, sms-uri,etc.) cărora, de asemenea, le scriem în continuu ( până la punctul în care apelul telefonic pe stil vechi a devenit un act de violență care necesită o justificare specială).
În acest context, cărțile sunt doar un container de informații printre multe altele, și nu mai pot juca același rol ca atunci când nu aveau rivali. Este dificil să credem, din motive evidente, că formatul tipărit va putea vreodată recupera această poziție pe care a avut-o, dacă aşa a fost într-adevăr, asta doar dacă nu suferim de iluzia existenţei unei epoci de aur a cărții situate într-o perioadă vagă din trecut . Ceva din aceasta din urmă poate fi observată în imbecilitatea pretențioasă prin care cartea este sărbătorită în mod public, în special în Spania, prin intermediul căreia într-un mod misterios, a citi un roman este echivalat cu inefabila contemplare a unui trandafir, chiar și atunci când romanul descrie dimensiunile gulagului stalinist.[1] Şi totuşi, nu este vorba de a ne agăţa de forma culturală reprezentată de carte, ci în a lua în considerare dacă funcţiile cărţii sunt inerente în forma sa sau pot fi îndeplinite într-un mod analog de alte medii, de alte forme de transmitere a cunoștințelor și experienţei.
În ceea ce privește calitatea lecturii în această nouă formă, acuzațiile de superficialitate ar putea fi probabil, justificate. Dacă cititul este discontinuu şi perturbat de multiple distrageri, se reduce concentrarea și capacitatea de a înţelege texte complexe. Este aceasta o tragedie, una care va provoca daune societăţii ca întreg, sau este pur și simplu o incongruenţă care poate fi evaluată din punct de vedere umanist ? Steven Johnson, în recenzia sa din New York Times a cărţii menționate anterior a lui Nicholas Carr, a susținut că toate aceste critici ale lecturii superficiale nu pot ignora elementele câştigate prin activitatea de multi-tasking, adică o varietate şi un număr mai mare de interconexiuni care produc incontestabile beneficii individuale și colective. Dacă vom ajunge să citim mai puține cărți, dar vom şti mai mult, vom beneficia de pe urma schimbării ?
Michael Suarez, directorul Rare Book School (Universitatea Virginia, S.U.A.) și redactor-șef al seriei academice de la Oxford University Press, se lamentează că obiceiurile difuze de lectură încurajate de internet pot conduce la incapacitatea de a obţine vreun sens dintr-o supra-abundență de informații ; cu toate acestea, fără internet nu aș fi dat probabil vreodată peste opinia sa, în editia on-line a revistei Universităţii Virginia. Ne confruntăm aici, din nou cu dificultatea de a discerne dacă jelim posibilitatea dispariţiei bine cunoscutului sau a valorii, şi dacă perspectiva unei societăți diferite este în mod necesar legată de o judecată de valoare cu privire la priorităţile acesteia bazată pe standardele care predomină în societatea noastră. Suntem preocupaţi de lectura cărților de orice fel, sau de cunoaşterea titlurilor fundamentale ?
Vorbind despre lectura cărţilor în general, aşa cum cineva tinde să facă atunci când celebrează romantic cultura literară, presupune lăsarea la o parte a anumite variabile fundamentale cu privire la exact ceea ce este în curs de citit ; pentru a vorbi despre o carte „metaforică”care include toate cărțile, nu este ceva foarte util.
Este mai bine să citeşti „Fifty Shades of Grey” (Cincizeci de nuanțe de gri) decât să te abonezi la Financial Times sau Die Zeit ? Cititorul de presă de calitate nu este cu siguranță un cititor de romane proaste și, dacă luăm în considerare problema în termeni de interes general pentru o societate democratică, cetățenii informaţi sunt de preferat consumatorilor de literatură de masă. Cu alte cuvinte, tipul de carte despre care discutăm creează o diferență atunci când se analizează beneficiile cititului. Cu toate acestea, ce înseamnă „mai bine” în acest context ? Ar trebui să ne dorim să măsuram gradul de satisfacţie al cititorului, dar probabil nu este nici o diferență între satisfacția resimţită de către cititorii ziarului Financial Times și aceea resimţită de cititorii operelor lui Carlos Ruiz Zafón. Ce apărăm noi atunci când apăram cartea, care sunt funcțiile pe care le deține aceasta şi pe care dorim să le păstreze ?
De fapt, dacă vom adopta un punct de vedere utilitar deconectat de la interese comune, colective, atunci nimic nu ne împiedică să plasăm un joc de petanque, un joc video și un fragment de literatură clasică la același nivel, deoarece toate acestea le dau satisfacție celor care le experimentează, la fel ca odată ce au încheiat-o, o lungă siestă. Cartea este emblema unei societății umaniste, un instrument central al acestei culturi și credința în progresele care o caracterizează. Într-adevăr ? În acest moment ne amintim de călăii de la Auschwitz care citeau Goethe și ascultau Schubert în timp ce alte fiinţe umane erau asasinate în camerele de gazare de alături. Ceea ce este adevărat, dar la fel de adevărat este că acest lucru e un argument fals și înșelător.
Cu cât este mai mare numărul de cetățeni informați și de cititori educați, cu atât mai bogată este o societate şi cu atât este mai sofisticată dezbaterea publică – și mai mică tendința spre disfuncție colectivă. Destui pot fi , de asemenea, fericiţi şi satisfăcuţi de o viaţă sub cocotieri în Caraibe, la marginea istoriei, aşa cum eseistul Rafael Sánchez Ferlosio a subliniat în studiul său „Mientras no cambien los dioses, nada ha cambiado” (Atât timp cât zeii nu se schimbă, nimic nu se schimbă) , dar este greu să conteşti argumentul conform căruia trăim acum în societăți care departe de a fi perfecte, sunt printre cele mai drepte și prospere existente vreodată . Acum, întrebarea privind rolul special al cărții în acest context este o chestiune diferită. Scriitorul mexican Gabriel Zaid a observat sarcastic că „a crede în cărți, ca un mijloc de acțiune sau nu, e mai presus de toate o chestiune de a crede sau nu crede”. Și adaugă :
„Una este importanța anumitor cărți și anumitor autori, alta este faima lor, altceva reprezintă vânzările reale ale literaturii, altceva proporţia în care cărţile sunt citite, şi cu totul altceva asimilarea și difuzarea conținutului lor, precum şi legăturile cauzale între toate aceste fenomene anterioare [ .. . ] și caracteristicile observabile în comportamentul social.”
Carte este într-o anumită măsură, un simbol – dar este, de asemenea, şi un instrument. Este un instrument de domesticire umanistă, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, care pare să facă apel la raţiune mai mult decât transmiterea pur orală a societăților de analfabeți. Acestea fiind spuse, imbecilităţile şi ticăloşiile sunt şi ele de asemenea, cuprinse în cărți : Protocolul Înțelepților Sionului este la fel de mult o carte cât şi codul penal care prevede sancțiuni pentru incitare la ură rasială. Din acest motiv, pentru a vorbi de „carte” la singular, fără a particulariza, nu prea are sens : în loc de asta ar trebui să vorbim deschis despre cultura umanistă a cărții, în diferitele sale încarnări și manifestări, ca o formă de cultură care ne pare mai frumoasă, mai utilă și mai demnă de a fi păstrată – în cazul în care conservarea „cărţii” poate fi decretată. Noi, cititorii dorim generalizarea sau diseminarea unei culturi în care cartea joacă un rol central, şi dacă este posibil şi cu o mențiune specială pentru autorii noştri preferaţi. Dar nu este clar dacă lumea se îndreaptă în această direcție. Apărăm cartea sau lumea cărţii și estetica sa ?
Într-un interviu acordat cotidianului New York Times, minunea muzicală contemporană Kanye West a vorbit elocvent despre propria lui semnificație, comparându-se cu Steve Jobs și declarând că „Eu înțeleg cultura. Eu sunt nucleul culturii”. Și are dreptate ! Cu toate acestea, noi nu vorbim aici despre „cultura înaltă”, ci de o cultură populară, care este tot mai imposibil de distins de cultura „sofisticată”. Câţi cititori de Balzac știu cine este Kanye West ? Ştie Kanye West cine a fost Balzac ? Probabil că nu, dar dacă în loc de Balzac, l-am menționa pe Thomas Pynchon, care a ajuns să apară într-un episod din The Simpsons iar unul dintre romanele sale au fost ecranizate de regizorul Paul Thomas Anderson, răspunsul ar putea fi da. În acest sens, reflecția lui John Stuart Mill cu privire la plăcerile mai mari și mai mici, nu și-a pierdut valabilitatea : filosoful britanic a susținut că numai cei care sunt familiarizați cu ambele pot judeca din punct de vedere comparativ. Și lucrul acesta rămâne neschimbat. Deși consumatorul de jocuri video crede despre cititorul lui Hegel că este plictisit de moarte, cititorul lui Hegel se poate bucura, de fapt, şi de jocurile video. Poate în definitiv el sau ea nu vor fi entuziasmaţi de aşa ceva, dar pot alege.
Ce se întâmplă în acest moment este aceasta : condițiile sociale care facilitează apariţia de cititori exemplare dispar – sau cel puțin sunt din ce în ce mai dificil de reprodus. Dinamica formării a gustului funcționează lent, prin forme difuze de transmisie și de învățare. Dintre cei doi copii ai unor părinţi care citesc, unul va moșteni gustul pentru cărți și celălalt nu, în timp ce copilul unui gentleman care nu citește, va sfârși prin a deveni consumator pasionat de literatură. În general , casele având cărți produc mai ușor alte case având cărți, dar concurența cu care cartea se confruntă de la începutul secolului nostru face ca acele sesiuni de lectură după cină, acele lecturi care creează un obicei de durată, să fie mai puțin frecvente. Nu ar trebui să subestimăm atractivitatea intrinsecă a rețelelor sociale, considerată în linii mari ; şi dacă David Foster Wallace ne-a lăsat cu gândul că toate cărțile servesc pentru a atenua singurătatea, ce modalitate mai bună de a nu fi singur este decât să fii împreună cu alții.
Din nou, e dificil de a decide dacă adolescentul solitar beneficiază mai mult prin identificarea cu Holden Caulfield decât după urma chat-ului cu amicii, dacă nu vom atribui o valoare intrinsecă tradiției culturale și literare occidentale. Asta o putem face la fel cum putem decide că există modalități mai bune sau mai proaste de petrecerea timpului. Dar nu trebuie să ne așteptăm că dacă vom face acest lucru, atunci vecinii noștri vor înţelege în mod necesar glumele noastre despre Perec atunci când îi întâlnim pe scări. Pentru că probabil cei ciudaţi suntem noi, nu ei. Lumea cărților, hrănită și auto- susținută de cărțile înseşi, transformată într-un simbol al statutului pentru unii, îşi pierde iremediabil vigoarea, pe măsură ce societatea devine mai democratică și probabil, mai banală. Cu toate acestea, „lumea cărţii” va continua să fie cultivată de către minorități semnificative, cel puțin pentru un timp .
Este cartea dezrădăcinată de marjele noilor tehnologii ?
Relația dintre dintre carte și tehnologiile informației nu se limitează la simpla înghițire a acesteia din urmă. Este mult mai ambiguă și include un număr de beneficii atât pentru carte cât şi pentru cititori. Nu există nici o îndoială că apariția acestor tehnologii, în mod similar apariţiei radioului și televiziunii, a redus importanța cărții și a altor formate tipărite ca mijloc de transmitere a cunoștințelor și distracție. Dacă nu ştiai, este suficient să vezi orice adaptare cinematografică a unui roman din secolul al XIX-lea, ca să-ţi dai seama de faptul că lectura cărţilor şi cărţile în sine constituiau monopolul claselor avute, singurele ştiutoare de carte de altfel ; literalmente dacă o asemenea persoană vroia să se instruiască, nici nu exista ceva mai productiv. Mai mult decât atât, chiar și pentru cei care nu citeau sau care îşi declarau intenția de a citi într-o zi fără a face vreodată cest lucru , cartea furniza încă orizontul cognitiv prezumtiv. Astăzi, cartea este doar una dintre multele forme disponibile de transmitere a informațiilor și emoțiilor pentru cetățeanul de rând. Prin urmare, cartea nu-şi poate menține rolul central, chiar dacă ne dorim acest lucru.
Cu toate acestea, nu totul reprezintă doar veşti proaste pentru producția, distribuția și consumul de cărți. A căuta o carte, a găsi o carte, a citi o carte este astăzi mai ușor ca niciodată. Şi toate acestea nu se aplică numai e-cărţilor, ci şi cărţii tradiționale așa cum o știm, exemplare rare, pot fi descoperite prin intermediul puternicelor servicii on-line precum Amazon sau în Spania, IberLibro, unde de multe ori găseşti prețuri imbatabile ( mai ales cei care citesc în englezeşte). Şi astăzi este mult mai ușor să găseşti informații cu privire la autori din toată lumea, să împărtășeşti opinii, comentarii şi recenzii.
Pe de altă parte, procesul de transformare a obiceiurilor cititorilor pare să afecteze două simboluri tradiționale ale culturii cărții : librăriile și bibliotecile. Deși acestea din urmă nu-şi vor pierde rolul de arhive, primind o nouă şi importantă sarcină prin digitizarea stocurile lor actuale, se confruntă acum cu o serie de probleme atunci când vine vorba de stabilirea unor noi relații cu cititorii lor și cu editorii care le furnizează stocurile de carte. În cazul în care cartea digitală va intra până la urmă în uz general, vor mai fi bibliotecile necesare ? În cazul în care practicile de piraterie care au subminat vânzările digitale vor fi extinse la copiile digitale împrumutate de la biblioteci, vor mai avea editorii vreunun interes in a furnizarea de cărți bibliotecilor ? Se vor menține bugetele bibliotecilor chiar dacă numărul lor de utilizatori scade pe zi ce trece ? În ceea ce privește librăriile clasice, la nivel mondial încă se bucură de un nivel decent de sănătate, dar sunt semne clare de deteriorare.
În cazul în care consumatorii pot cumpăra cărți tipărite la prețuri mai mici de la distribuitori online sau prin intermediul serviciilor online ale librăriilor clasice, și achiziţiona cărți electronice prin mijloace electronice, actualele librării reale îşi vor pierde parte din raţiunea de a exista. Jonathan Burnham, vice-preşedinte al editurii HarperCollins, a declarat revistei New Yorker că o librărie conține un element de șansă, elementul unei căutări și rezultatul unei descoperiri neașteptate şi ar fi păcat ca aşa ceva să se piardă. Cu toate acestea , nu cred că această afirmaţie este cel mai bun argument privind apărarea librării în fața asaltului internetului : oricine a navigat pe Amazon.com este familiarizat cu experienta ajungerii într-un loc foarte diferit faţă de cel în care au început. Pe de altă parte, librăriile clasice vor fi acelea care sunt purtătoarele unui anumit sentiment de continuitate și au şi propriile criterii de selecție a cărților, cel mai probabil fiind să-și păstreze rolul și clienții în viitorul apropiat – chiar dacă ele sunt tipurile de magazine care cu greu pot oferi preţuri competitive.
Într-o anumită măsură, apariția noilor tehnologii este o binecuvântare pentru cititorii veterani. Ei se pot bucura de beneficiile progreselor furnizate de platformele digitale, de abundența de informații și de cele mai bune preţuri disponibile. Acelaşi lucru deși cu avantaje şi mai mari încă, se poate spune şi despre cititorul de cotidiene sau de reviste. Dar acest grup ocupă terenul central într-un continuum în care la un capăt, putem plasa cititorii care nu au reușit să se familiarizeze cu noile mass-media digitale și la celălalt capăt, cei ale căror lecturi și obiceiuri de colectare a informațiilor au rămas intacte. În Spania, aceasta înseamnă un sector care-i înglobează şi pe cititorii cotidianului conservator ABC, dar şi pe abonații clubului de carte Círculo de Lectores. La polul opus, îi putem plasa pe tineri, care socializează într-un context cultural creat de „noile” tehnologii care au fost parte integrantă din viața lor încă de la început.
Viitorul cărții va depinde într-o măsură considerabilă, de relația pe care grupul acesta din urmă o va stabili cu formatul digital al cărţii și cu cel tipărit. Și astfel într-o mare măsură, se va hotărî forma pe care o va lua cartea. Vom continua să vorbim despre carte, punct, sau cartea ca să devină carte va avea nevoie de prefixe și de adjective ? Nici o discuţie cu privire la viitorul cărţii nu poate lăsa deoparte problema formei pe care o va lua : şi anume ce se va întâmpla cu cartea pe suport de hârtie, ce format va rezulta din evoluția tehnologică, în ce măsură cartea viitorului va fi mai recognoscibilă ca atare pentru cititorii tradiționali.
James Warner a publicat un articol sarcastic despre viitorul cărții (The Future of Books) în McSweeney, care descrie cam ce poate fi de așteptat în jurul anului 2020 :
„Cărțile” viitorului vor deborda de coloane sonore, de laitmotive muzicale, de grafică 3D și de video streaming. Vor fi augumentate cu social bookmarking , dating online și alerte de la aplicații geo-networking ori de câte ori cineva din localitatea dumneavoastră va cumpără aceeași carte – astfel încât nu va fi nevoie să citeşti ceva. Autorii îşi vor face propriul marketing, cititorul va fi responsabil pentru distribuţie , înțelepciunea mulțimilor se va ocupa de editare și mâna invizibilă a pieței va efectua scrierea efectivă (dacă va fi nevoie) . Scriitorii vor reacţiona fie devenind virali, fie ajungând canibali.
La rândul său, neurolingvistul Horst Müller a speculat, într-un dialog cu Die Zeit, cu privire la posibilitatea ca formatul cărţii viitorului va fi probabil echipată cu senzori, un aparat de fotografiat, cameră de luat vederi și aplicații conectate la internet astfel încât să poată informa cititorul-călător despre orice monumente relevante, care sunt în apropiere. Vom fi chiar capabili, sugerează Müller, să vorbim cu cărțile. Poate că nu va fi avea nevoie să se meargă atât de departe, dar , în același mod în care industria de film a început să se gândească în urmă cu câțiva ani, că viitorul va fi al 3D-ului sau al încetării existenţei industriei filmului, editorii ar putea fi tentați să creadă că minunata carte trebuie să exploateze orice posibilitate digitală existentă sau viitoare, în scopul atragerii tinerilor – sau pur și simplu să cedeze ispitei de a face ceva mai degrabă decât nimic.
Cu toate acestea, vor fi asemenea artefacte „cărţi”, sau ceea ce noi înțelegem astăzi prin termenul şi conceptul de carte ? Probabil că da, dacă vor îndeplini vechile funcții ale cărţii sau le vor îmbunătăți. Încă o dată, n-are prea mult sens să vorbim despre cărți, fără a face distincții în continuare, pentru că o carte de călătorie are un scop diferit faţă de o carte de poezie, un manual de macroeconomie sau un ghid de gramatică germană. Născocirile tehnologice au mai mult sens pentru unii decât pentru alții. În ceea ce privește diferența dintre o carte de hârtie și una electronică, am menționat deja că aspectele „senzuale” sunt o problemă importantă pentru cititorul obișnuit cu formatul tipărit : mirosul, atingerea, calitatea cărţii de şi ca fetiș. Există, de asemenea, alte aspecte ale cărţii-obiect, care sunt legate de utilizarea acesteia , cum ar fi conținutul, dimensiunile sale fizice, ușurința cu care cititorul poate merge de la o pagină la alta sau de a sublinia diverse chestii și de a face însemnări. Este greu să ştim, cu toate acestea, dacă suntem atașați de aceste caracteristici din obișnuință sau din cauza valorii lor inerente, și , prin urmare, dacă formatul de carte electronică înseamnă mai puțin decât cartea pe hârtie și, dacă da, de ce.
Theodor Adorno, sever aşa cum numai el putea fi, a deplâns apariția cărţilor broșate (pentru anglofoni : „paperback-uri” – nota trad.), din cauza efectului pe care l-ar fi putut avea asupra conținutului cărților și statutului lor instituțional. El se temea că o devalorizare simbolică a cărţii ar putea conduce la prăbușirea distincției dintre tărâmurile superioare ale cunoașterii şi cultura de masă. Din acest punct de vedere, digitalizarea ar fi o consolidare suplimentară a reproductibilității tehnologice a artei, cu referire la celebrul eseu al lui Walter Benjamin cu privire la pierderea „aurei” operelor artistice originale în decursul modernităţii. Într-un mod remarcabil, cartea de hârtie ar putea fi recipientul care trebuie să conserve această aură într-un viitor care va fi clar dominat de „cărți electronice”, într -un mod similar aceluia în care reapariția discurilor de vinil satisface nostalgia iubitorilor muzicii. Să nu uităm că mai sunt destui oameni care încă, expediază cărți poștale şi ilustrate !
Un obiect care este considerat valoros, indiferent de funcția sa practică, poate fi preţuit mai mult din motive estetice decât din unele cognitive. Michael Agresta s-a referit la această posibilitate în paginile revistei Slate : „Pe măsură ce își pierde valoarea sa tradițională ca recipient eficient pentru text, alte caracteristici ale cărţii din hârtie – de la rolul său în istoria literară, la posibilităţile unui design inimitabil şi la potențialul său în ceea ce priveşte frumusețea fizică – toate acestea vor avea o mai mare importanță”. Această aură însă , va fi doar pentru cei care pot și doresc să plătească pentru aşa ceva, pentru oricine altcineva, va exista „cartea” digitală. Cu toate acestea, asta rămâne încă o perspectivă îndepărtată, pentru că lumea este plină de cărți din hârtie : ele nu vor dispărea mâine.
Alături de toate aceste considerente, avem dilemele industriei de profil. Pentru ce fel de carte ar trebui să opteze şi să parieze în viitor, ce fel de marje pot fi păstrate, ce se poate învăța din impactul digital asupra altor industrii culturale, cum ar fi muzica sau cinematografia ? Şi aici domnește un sentiment vag de incertitudine. Russell Grandinetti, un director de la Amazon.com, a declarat pentru New Yorker că în realitate concurența nu mai este între cărțile din hârtie și cărțile electronice, ci între cărți în general, și alte activități – privitul la televizor, navigarea pe net, jocurile video – care se bat pentru timpul liber al publicului. Diagnosticul său pare a fi corect : a ne aștepta ca singularul statut cultural și simbolic al cărţii ar putea ajuta la păstrarea acesteia este probabil, o expresie a voluntarismului care nu duce nicăieri. Asta ca să nu mai pomenim ceva despre o cultură a accesului care este deosebită de puternică în Spania, de exemplu, și complică și mai mult lucrurile.
Imposibilitatea unei concluzii
Mai degrabă decât un singur viitor perceptibil, cartea pare a avea mai multe viitoruri posibile fără a înlătura perspectiva unui viitor care ar putea fi o combinație a diferitelor posibilități conținute în situația actuală. Unele aspecte pot fi prezise cu un anumit grad de certitudine : cărţile electronice vor convinge mai mulți cititori, cărțile academice și profesionale vor deveni şi ele electronice, cărţile din hârtie fie vor dispare după o lungă perioadă de timp sau poate, nu vor dispare vreodată. Cu toate acestea, există mult mai multe coordonate posibile, şi este încă prea devreme pentru a enunţa o predicţie. Iar comportamentul generațiilor tinere care au fost socializate prin contact direct cu noile tehnologii continuă să fie un mister. Spunând întreg adevărul, supraviețuirea cărții într-un context din ce în ce mai dominat de tehnologie conține deja un element de incongruitate. Cu toate acestea , chiar acest fapt, luat în mod corespunzător în consideraţie, ne spune multe despre utilitatea cărții. Și, de asemenea, dacă vreți, despre puterea sa de seducție, lumea literară și culturală care se învârte în jurul cărții continuă să dețină o atracție considerabilă, și vor exista mereu minorități fascinate de Nabokov și de saloanele literare. Este probabil păcat că aceste minorități nu au devenit majorități, dar visul iluminismului despre progresul rafinamentului social avansează într-un ritm destul de imperceptibil.
Și însăşi pluralitatea societăţilor liberale conține o pluralitate de fascinații, de la existențialiști la filatelie, neuitând drumețiile și bricolajul. Putem afirma că în viitor cartea va continua să ocupe în continuare un fel de poziție printr-o gamă foarte largă a ofertei, fie ca instrument auxiliar sau un scop în sine, în formă tradițională sau electronică. Pe de altă parte, cartea pare condamnată să-și piardă o parte din importanță în cadrul dezbaterilor publice, o poziție care de fapt nu a fost niciodată garantată în întregime. Există cărți care au caracterizat o epocă, pentru că ideile conținute au creat discuții publice în mod direct sau indirect : „The End of History” (Sfârşitul istoriei) de Francis Fukuyama, „The Clash of Civilizations” (Ciocnirea civilizațiilor) de Huntington, „Blank Slate” de Pinker. Cartea continuă să fie cel mai potrivit format pentru dezvoltarea atentă a unor argumente și transmiterea acestora către cititori. Dar aceasta este responsabilitatea unor minorități care scriu şi produc şi citesc astfel de cărți, sarcina ulterioară a diseminării și extinderii acestor teze este datoria mass-mediei. Este previzibil că în viitor cărțile vor deveni doar un mediu de comunicare într-o societate caracterizată de o super-abundenţă de mijloace, forme şi practici de comunicare.
Este dificil de a da mai multe detalii despre viitor, fără a recurge la fantezie sau la dogmatism. Când cineva evaluează perspectivele cărţii, două forțe intră în conflict : tentația pesimismului și consolarea optimismului. Este posibil să avansăm spre o societate diferită, cu propriile sale norme, nici mai bune, nici mai rele decât cele pe care le avem în prezent, și că rolul cărții în această societate va fi marginal sau inexistent. Cu toate acestea, este de asemenea, posibil , și chiar probabil , că această societate a viitorului nu va fi atât de diferită aşa cum ne-am obișnuit să ne imaginăm : iar cartea, indiferent de fundamentele sale tehnologice, va păstra un anumit rol și o anumită importanță. Este imposibil de știut. Viitorul cărții este în viitor.
Nota autorului :
[1] De Ziua Cărţii (Día del Libro) pe data de 23 aprilie, în Catalonia există obiceiul de a face cadou o carte şi un trandafir roşu.
© Manuel Arias Maldonado /Letras Libras/Eurozine
Titlul în engleză : „The book’s futures”
http://www.eurozine.com/articles/2013-09-27-ariasmaldonado-en.html
Traducere de Cristian Tamaș.
Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu permisiunea autorului, domnul Prof. Dr. Manuel Arias Maldonado şi a site-ului Eurozine. Le mulţumim.
Manuel Arias Maldonado este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Malaga, Spania. A studiat dreptul la aceeaşi universitate şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice în 2001. A beneficiat de o bursă Fulbright la University Berkeley (S.U.A.) în perioada 2003-2004, şi a studiat la Universităţile Oxford, Siena şi Keele. Aria sa de cercetare şi studiu cuprinde liberalismul politic, statul minimal, democraţia deliberativă, politicile mediului şi implicaţiile sociopolitice ale tehnologiilor informaţiei. Este colaborator al publicaţiei Environmental Politics. A publicat în anul 2008 studiul intitulat „Sueño y mentira del ecologismo” (Visul şi minciuna ecologismului), în 2010 a publicat împreună cu Ángel Valencia Sáiz şi Rafael Vázquez García, studiul „Ciudadanía y conciencia medioambiental en España” (Cetăţenia şi conştientizarea mediului ambient, Centro de Investigaciones Sociológicas, Madrid) şi a finalizat un alt studiu numit „Real Green: Sustainability after the End of Nature” (în curs de publicare la editura Ashgate).
