Pedalează înverşunat pe drumeagul prăfuit. Roţile ei, discuri de soare, îi aruncă în faţă rafale de alice roşiatice, lipicioase. Ea râde întorcând capul spre el. Scoate limba printre dinţi. O lasă să prindă avans, o ajunge din urmă, încearcă să-i apuce ghidonul. Fata se fereşte într-o parte şi se îndepărtează. Rochia i se înfoaie; se ridică, îi dezveleşte coapsele.

Cărarea coteşte la dreapta, după un pâlc de arbuşti înfloriţi. Cei doi biciclişti merg odată cu ea, spre pădure. Cămaşa bărbatului i se lipeşte de spate. Prea cald pentru-o dimineaţă de august. Prea departe locul ales.

Ea ajunge prima la copacul uscat, prăvălit la rădăcina celorlalţi. Sare de pe bicicletă, o reazemă de trunchi. El o abandonează pe pământul încă umed. La umbră, roua n-apucase să se usuce. Îi e frig, sudoarea de sub vipia dimineţii îi îngheaţă pe corp. N-are timp să simtă. N-are timp de vorbe. O ia în braţe, o strânge, o ridică de la pământ. Ea îi susură la ureche, căutându-i gura: „Ce dor mi-a fost, Petrule… Ce dor…”

Petru?! Eu nu sunt Petru! Nu sunt Petru!

Ştefan se trezi speriat, cu senzaţia că strigase atât de tare încât trezise toată casa. Ţipetele fuseseră înăbuşite la marginea visului. Se chinuise să scape din braţele femeii.

Îşi frecă ochii cu podurile palmelor. Tremura gâfâind ca după un coşmar. Se uită în jur, sperând ca decorul camerei să-l calmeze. Veronica dormea cu spatele la el. Îi vedea doar o parte de obraz, ascunsă pe jumătate de buclele arămii. Dincolo de pat, printre perdele se strecurau primele raze de soare.

„Slavă Domnului, e dimineaţă!” gândi. Era intrigat de visul pe care nu şi-l putea explica. Mergea cu bicicleta, împreună cu o femeie necunoscută. În vis, păreau a fi apropiaţi. Era sigur că n-o întâlnise niciodată. Nu-i reţinuse faţa, doar părul: lung, brunet cu reflexii albastre. Îi spunea pe nume, numele lui din vis era Petru. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, bluza de pijama se umezi în spate precum cămaşa din vis. Tatăl lui e Petru!

Coborî din pat, merse la geam şi trase deoparte draperia groasă. Îşi impuse să privească în curte, peste gard, peste casele vecine. Spera ca uitatul pe fereastră să-i alunge visele; aşa îi spunea mama în copilărie. Mama lui Ştefan nu mai era. Apucase să-şi cunoască nepoţii gemeni apoi se stinsese. Cu mintea la moartea ei, urmată de înstrăinarea tatălui, părăsi dormitorul.

În baie, îşi aruncă apă rece pe faţă apoi se spălă îndelung pe dinţi. Prepară cafeaua; începu să soarbă din ea fără să-i pese că era prea fierbinte. N-o auzi pe Veronica atunci când intră în bucătărie.

– Ai făcut cafea? Ce-i cu tine, n-ai avut somn?

Mormăi ceva neinteligibil.

– N-am auzit… Ai dormit bine sau cu faţa la cearşaf?

– Binişor, ce să zic?! Cine duce copiii la grădiniţă?

– Ştefan, e sâmbătă!

– Ai dreptate!

– Mergem cu băieţii în parc?

– Poate după-masă, acum mă duc la spital.

Femeia ştia că în astfel de cazuri nu trebuia să insiste. Avea să se liniştească, să povestească singur ce-l nemulţumea. Auzi copiii strigând-o din dormitorul lor şi-l lăsă singur, privind în gol.

*

– Bună dimineaţa, domnu’ doctor!

– Îhâm… dădu Ştefan din cap, preluând fişele din mers, din mâna asistentei. S-a trezit?

– Din păcate, nu.

Cu o seară înainte, o ambulanţă le adusese o femeie în stare de inconştienţă. Căzuse pe stradă, iar un trecător apelase Serviciul de Urgenţă. Semnele vitale se înrăutățiseră după internare, pacienta intrase într-o semicomă. După încercarea de stabilizare îi căutaseră actele, să-i anunţe familia. Buzunarele femeii nu conţineau decât două bancnote de un leu alături de o hârtiuţă îngălbenită, ruptă de-a lungul îndoiturilor. Cuvintele erau scrise cu cerneală mov de o mână ori emoţionată ori începătoare. Păreau a fi o parte dintr-un text mai lung. Hârtia se zdrenţuise, lăsându-l fără început şi fără final.

„pentru asta mi-aş dori să trăim un al cincilea anotimp, oricât ar fi de scurt. Să apuc să-ţi spun, draga mea”

Conform procedurilor, medicul Ştefan Oprea telefonase la Poliţie, făcând un scurt rezumat al cazului. Pacientă neidentificată, stare de inconştienţă. Trebuia să-i găsească familia, aparţinătorii. Dacă nu reușeau, cazul ar fi fost preluat de serviciile de asistenţă socială.

Verifică foaia de observaţie. Aparent, nicio schimbare. Pacienta respira datorită tuburilor de oxigen pentru ventilaţia mecanică. Numai monitoarele care indicau diverşi parametri confirmau că e în viață. În rest, părea că doarme. Un somn adânc, depărtat. Ștefan o privi atent. În tinerețe fusese o femeie îngrijită. Părul, odată închis la culoare, acum cărunt, era tuns până la baza urechilor. Pielea ușor ridată fusese întreținută cu produse cosmetice. Se întindea pliindu-se ușor pe pomeții femeii de aproximativ șaptezeci de ani. Undeva, o familie o aștepta. Bănuiala lui era că locuia în cartierul unde fusese găsită; asta explica lipsa actelor. Poate ieșise după o pâine. De-aia avea numai doi lei în buzunarul pardesiului. Hârtia ferfenițită… hârtia și-o pusese în portofel, decis s-o înmâneze polițiștilor atunci când vor veni.

Se înfuriase când auzise că, din lipsă de personal, nimeni nu se putea deplasa în week-end la spital. Până atunci, datoria lui era s-o păstreze în viață. Își vizită ceilalți pacienți, revenind mereu la rezerva necunoscutei. Spera să deschidă ochii, s-o vadă clipind, să o întrebe și să-i răspundă. Într-un mod ciudat, îi amintea de propria mamă. Habar n-avea de ce. Mama lui fusese minionă, blondă, tunsă scurt. Făcuse un infarct acasă. Medicii chemați de urgență nu apucaseră decât să confirme decesul. Ștefan ajunsese la o jumătate de oră după ei.

*

Îmbracă halatul alb și încheie nasturii cu mâini tremurânde. Are câțiva pacienți programați. Printre ei, Domnica. Întotdeauna intră în cabinet zâmbind, se așază cuminte pe scaunul de vizavi și vorbesc timp de o jumătate de oră. La final, ea îi dă o scrisoare. El – la fel. O citește la sfârșitul programului. Nerăbdător, flămând de cuvintele, de suspinele, de trupul femeii.

Ușa se deschide. Ea intră, surâde, trage scaunul și se așază de cealaltă parte a biroului.

– Bună dimineața, Petru!

Fir-ar să fie! Nu sunt eu! Cine-i Petruuuuu….

Deschise ochii, cu senzaţia deja cunoscută că ţipase tare. Se înşela, din nou. Respira precipitat; nu se putea mişca. Veronica se ridică într-un cot.

– Ştef, eşti bine? Ai visat urât? Te doare ceva?

Dădu din cap. Nu putea răspunde. Avea gâtul uscat. Înghiţi în sec de câteva ori. Femeia încercă să-l mângâie pe frunte.

– Doamne fereşte, frigi! Mă duc să-ţi aduc un antitermic. O pijama de schimb.

Nu se putea opune. Se lăsă dezbrăcat de bluza jilavă şi înghiţi pastila adusă de soţie. Se temea să mai adoarmă. Pentru a doua noapte consecutiv, aceeaşi femeie îi bântuia visele. Îl speria de moarte când îl striga pe alt nume.

*

Reciteşte scrisoarea, insistând pe fiecare cuvânt. Nu vrea să creeze o impresie greşită. Sigilează plicul pe care îl strecoară între paginile agendei cu coperţi de piele cafenie. De tare mult timp nu mai scrisese ceva personal.

Domnica stă pe scaunul de vizavi. Rochiţele ei nu trec de genunchi, însă are un mod de a-şi încrucişa picioarele care acoperă tot. Îşi dă pe spate părul lung, negru. Îl fixează cu ochi de antracit.

– Bună dimineața. Ce mai faceţi?

– Parcă ne învoisem să-mi spuneţi pe nume. Să-mi spui… da, ai dreptate, şi mie mi-e greu.

Zâmbeşte încurcat. Tace, admirând tânăra la fel de emoţionată. Are o jumătate de oră să-i înveţe trăsăturile, să se bucure de glasul ei. I-ar plăcea s-o atingă, dar nu mai găseşte motiv s-o facă.

– Cum te simţi?

– Din păcate, mai bine.

– Nu vorbi aşa! Migrenele tale au nevoie de supraveghere permanentă. Uite, peste două săptămâni…

– Două săptămâni?!

Tac amândoi. El întinde mâna, scoate plicul din agendă şi-l depune pe birou, în faţa tinerei.

– Aici ai o reţetă mai specială. S-o citeşti când timpul ţi se pare prea lung.

Mâinile mototolesc nervoase hârtia. Două lacrimi se scurg pe obrajii ei.

– Aş vrea să îngheţ timpul pentru ceilalţi, să-ţi spun tot ce am de spus, apoi să-l dezgheţ. Pentru câteva secunde să fim numai noi.

– Când o să citeşti scrisoarea aceea, o să vezi că m-am gândit la acelaşi lucru. Ceream un al cincilea anotimp, oricât ar fi de scurt, pentru vorbele noastre.

– Of, Doamne, Petru, ce dor o să-mi fie!

Da’ eu nu-s Petru! Nu! Nuuuuu!

Nu se poate trezi. Alunecă pe pereţii unei pâlnii fierbinţi. Nu ştie dacă are ochii închişi ori bezna e atât de adâncă încât pare să plutească prin smoală. De foarte departe aude glasul unei femei. Are păr de flacără; îl atinge cu degete de gheaţă. N-o vede, o simte. Încearcă să-l trezească. Îl sprijină de perne, îl forţează să înghită pastile, prafuri dizolvate, ceaiuri. El îi scapă din mâini, continuându-şi căderea.

Ştefan are patru ani. A scăpat de sub supravegherea mamei şi s-a strecurat în cabinetul tatălui. E ora când oamenii mari se duc la masă. Când el poate alerga prin casă, scotoci prin cotloane…

Ţine în mână vaporul primit de ziua lui. Se urcă pe scaunul tatălui; plimbă vasul pe suprafaţa lucioasă a biroului. Trebuie să-l ancoreze într-un port. Trage mai aproape caietul mare cu coperţi moi, ca de ciocolată. Le miroase. Nu aduce cu un dig de lemn sau piatră, dar nici vaporul lui nu e unul adevărat. Marea e învolburată, valurile lovesc ambarcaţiunea de mal. Căpitanul de bronz dă ordin marinarilor să iasă pe punte. Strigă, trag de vele, în timp ce vaporul se apropie de chei. El ajunge pe dig să-şi dirijeze echipajul. Sare cât poate de sus şi urlă, prin furtună, comenzile.

– Ştefan! Ce cauţi aici?

Încremeneşte. Nu, el nu… Doar căpitanul care a vrut să-şi scape oamenii… Cizmele lui ascuţite au săpat dâre adânci pe malul maroniu. Tatăl îi smulge caietul cel mare. Întinde degetul spre uşa deschisă. Ştefan se scurge afară sub privirea încruntată a celuilalt.

– Petru, ce s-a-ntâmplat? Ştefan, ce-ai făcut?

Suspină speriat. El nu… Îi arată mamei căpitanul. Degetele copilului sunt încleştate pe omuleţul metalic. Ea nu i-l poate smulge din mână.

– Ştii că n-ai voie!

Ştie; plânge, oftează; cu coada ochiului îşi vede tatăl mângâind caietul cu coperţi odată catifelate. Alte oftaturi alintă pielea zdrenţuită de cizmele lupului de mare.

Ştefan deschise ochii. Era singur în dormitor. Printre draperiile trase pe jumătate, pătrundea lumina roşiatică a apusului. Presiunea din piept îl împiedica să respire adânc. Din colţurile ochilor îi alunecau lacrimi sărate pe faţa nebărbierită. Nu-şi putea pune singur un diagnostic, era confuz. Avusese febră mare. Probabil mai avea.

Veronica intră în vârful picioarelor. Se aşeză pe pat, alături de el. Îl cuprinse cu braţele, strângându-l la piept.

– Dragule, ce m-ai speriat! Cum te simţi?

Ştefan ridică umerii. Gâjâi anevoie:

– Nu ştiu. Sunt treaz.

– Trebuie să mănânci ceva. Eşti slăbit.

– Nu pot.

– Încearcă. Ai dormit trei zile.

– Cât?!

– Trei zile, Ştef. N-am ştiut ce să fac. Am sunat la Voicu; a vrut să te interneze. L-am rugat s-o facă numai dacă îţi merge mai rău. A venit el de două ori pe zi pentru antibiotic.

La încheietura antebraţului stâng, Ştefan văzu branula.

– Ce am?

– Voicu a zis c-ar fi o viroză. Am dus copiii la mama. Le-a prescris şi lor nişte siropuri, preventiv. Mă duc să-ţi aduc o supă.

– Veronica, nu pleca! Nu pot rămâne singur!

*

– Voicule, dă-mi ceva de dormit!

– Ia o pernă!

– Să ţi-o trag!

– Nu, mulţumesc, rămân la femei.

– Voicule, nu mă pot odihni. Ori îmi scoţi medicamentele-astea, ori îmi mai dai. Nu pot dormi. De câte ori închid ochii visez o femeie. N-am văzut-o niciodată. Mă strigă pe numele tatălui meu. O visez când pe ea, când fragmente din copilărie.

– O fi maică-ta! Sau una pe care n-ai apucat să pui…

– Termină! Chiar nu poţi fi serios?

– Sunt serios doar când prescriu reţete. Pentru consultaţii psihologice… la etajul superior.

Voicu flutură degetele în dreptul tâmplei. Erau prieteni buni. Îl speriase starea lui Ştefan; înţelesese teama Veronicăi de a-l scăpa din ochi. Se părea că era pe drumul cel bun. Febra îi scăzuse, plămânii îi erau curaţi. Îl îngrijora slăbiciunea prietenului său, însă nu avea de gând să-i facă jocul. Trebuia să-l convingă să mănânce, să se pună pe picioare, să revină pe Secţie.

*

– Bună dimineaţa, domnu’ doctor! Sunteţi mai bine?

– Sunt, sunt, mersi de-ntrebare… Noutăţi?

– Nu, domnul doctor Voicu v-a înlocuit şi la gardă, a completat fişele. Nimic nou.

– S-a trezit bătrâna?

– Din păcate, nu. Starea nu i s-a îmbunătăţit, dar nici nu s-a alterat. A venit Poliţia, a făcut poze. Apropo, ne-au cerut lucrurile găsite asupra ei. Am dat punguţa ataşată fişei, însă parcă mai era ceva, mai avea un bileţel, nu ştiu…

Ştefan tresări. Hârtia pe care habar n-avea de ce o luase în portofel avea un text cu al cincilea anotimp. În vis, un bărbat, care putea fi el, spunea unei femei: „Ceream un al cincilea anotimp, oricât ar fi de scurt, pentru vorbele noastre.”

Privirea i se înceţoşă. Îi tremurau genunchii; clipea des ca să-şi focalizeze privirea pe asistenta care-i vorbea. Cuvintele n-ajungeau la el; vedea buzele rujate mişcându-se, mâinile femeii care se întindeau bătând aerul cu degete crispate. Se sprijini de peretele care se topea; aluneca odată cu bucata de zid incandescent. Când s-a făcut linişte şi întuneric, şi-a spus că ajunsese la capătul drumului. Era bine. Plutea.

*

– Ne-ai speriat, Ştef! Poate trebuia să mai stai acasă.

În rezerva medicilor, Voicu se aşezase pe marginea patului pe care îşi întinsese colegul. Era serios. Nu obişnuia să glumească atunci când punea diagnostice sau făcea recomandări. Ştefan era prieten, pacient, medic. Ştia mai bine decât oricine că tonul celuilalt nu prevestea nimic bun.

– Ţi-aş recomanda să mergem la Bratu.

Deşi nu-i trecuse ameţeala, Ştefan zâmbi:

– La Bratu-Turbatu’?

– Poţi să-i zici cum vrei, dar abia a venit de la Geneva. A luat un premiu pentru inventică.

– Ce să caut la Bratu? E neurolog. De fapt, ce vrei să spui? Ce am?

– Paranoia, ce să ai?! Vreau să faci un control, atât. Mergem împreună. Nu mi se pare în regulă să leşini ca o demoazelă după ce ai trecut peste o viroză severă. Tensiunea şi pulsul nu-ți erau decât foarte puţin crescute, ţi-am trimis nişte sânge la analize, dar nu mă aştept la cine ştie ce nenorociri. Eliminăm toate cauzele. Apropo, ai călcat strâmb?

– Poftim?!

– Înlătur cauze în continuare. Poate te-a prins în ofsaid, nu-ţi mai găteşte… Eşti piele şi os!

– Dă-te-n pana mea!

– Aha, mă-njuri, e clar: ţi-ai revenit! Fii atent: dacă nu mergi cu mine la Bratu, te bag pe ţeavă la nevastă-ta. Nu e nevoie decât să-i spun că am o bănuială şi nu mai scapi. Hai, te pup, mă duc la pacienţii mei reali, piţipoancele leşinate mă depăşesc.

*

Are o rochie albă cu flori mari, albastre. Privirea ei pare cenuşie când lasă pe birou un plic abia văzându-se de sub podul palmei. Surâde.

– Am o reţetă pentru domnul doctor.

El apucă un colţ de hârtie, atingând în treacăt arătătorul tinerei. E rece. Trage plicul în faţa sa, acoperindu-l cu propria mână.

– Te simţi bine?

Nu-i răspunde. Dă din cap, muşcându-şi buzele. E îmbujorată ca după o alergare. Ochii îi sclipesc.

– N-aş vrea să par deplasat, însă… mi-ar plăcea să ne întâlnim întâmplător pe stradă, să te invit la o cafea. Să stăm de vorbă.

– Nu, te rog! Asta face toată lumea.

– Vrei să-mi spui că mai ieşi, aşa, la câte-o cafea? E în ordine, Domnica, şi eu…

Nu-şi găseşte cuvintele. Roteşte verigheta pe inelarul mâinii stângi.

– Ştiu, ştiu. Voiam să spun că sunt pline cafenelele de vorbe. Mi-ar plăcea să ieşim cu bicicletele în afara oraşului. Vreau să merg desculţă prin iarbă, să mă rostogolesc prin fân… Să uit de timp… Să mă ţii de mână…

– Sună mai bine decât o invitaţie la cafea. Poate atunci ar veni al cincilea anotimp.

– Ai dreptate, Petru, nu trebuie decât să ni-l dorim!

Dar eu nu-s Petru! Nu sunt! Nuuu…

N-ar fi trebuit să-l sperie fata frumoasă, cuvintele ei, cuvintele lui. Îl îngrozea că în vis părea să trăiască în alt trup, să preia viaţa altcuiva. Primul gând după ce deschidea ochii era: cine fusese în trupul lui? A cui minte vorbea Veronicăi?

Femeia dormea. Ştefan părăsi dormitorul în vârful picioarelor. Verifică din prag gemenii care dormeau duşi, apoi se refugie în baie. Apelă numărul lui Voicu. Îl lăsă să înjure şi spuse doar:

– Am nevoie de tine. Mâine mergem la Bratu.

Voicu se trezise de-a binelea. În timp ce-i închidea telefonul, Ştefan auzea întrebările îngrijorate. Nu se simţea în stare să dea amănunte.

*

Jumătate din cariera lui, Bratu fusese neurochirurg. Când i-a slăbit vederea, a renunţat să mai opereze. S-a apucat de cercetare în neurologie. Intra în blocul operator de câte ori era chemat. Dirija mâna altcuiva bazându-se pe imaginile de pe monitor. Ştia că, de-a lungul timpului, avusese mai multe porecle. Cea care se împământenise era Bratu-Turbatu’. Nu-l deranja, aura lui de uşoară nebunie îl scutea de prea multă atenţie din partea colegilor. Apelau la el doar la nevoie. În restul timpului îşi vedea pacienţii şi lucra la micile lui invenţii. Aşa îi plăcea să le alinte. Nu erau mici deloc. Bani nu erau pentru dezvoltarea lor.

Ridică privirea pe deasupra ochelarilor să-i vadă pe cei doi nou-intraţi. Internişti amândoi.

– Luaţi loc! Care-i baiul?

Voicu înclină capul spre prietenul său:

– El e!

Voicu îi prezentă în mare cazul, umplând cu observaţii profesionale perioada virozei când Ştefan fusese semiconştient.

– Acum, prietene, zi-i tu cu visul, cu leşinul…

Se codea. Nu ştia cum să spună astfel încât să nu fie trimis la psihiatru.

– Credeţi că ajută? Poate că…

– Tot eşti aici, spui ce ai de spus, îţi fac un examen sumar, apoi vedem ce şi cât ajută.

Ştefan începu ezitant:

– De ceva vreme visez o femeie. Suntem destul de familiari.

Voicu strecură printre dinţi:

– Nu mi-ai zis niciodată, e frumoasă?

Ştefan continuă fără să-l privească:

– Nu ţi-am zis pentru că nu m-ai întrebat. Da, e frumoasă. Dar nu-mi amintesc s-o fi întâlnit vreodată. O cheamă Domnica. Ea mă strigă Petru. Care-i numele tatei. Asta-i cu visul. Cu leşinul… eram pe hol, în timp ce discutam cu asistenta mi s-a făcut rău. Nu-mi amintesc nimic.

Ochii lui Bratu luceau într-un mod ciudat. Se ridică de pe scaun, ocoli biroul şi se aplecă în faţa lui.

– Spui că n-ai cunoscut fata? N-ai vrea să ştii dacă ăsta-i adevărul? Dacă nu cumva e o amintire refulată? Nu te uita aşa la mine, nu-mi depăşesc atribuţiile…

Scotoci prin dulap de unde le întinse celor doi un dosar plin de diplome şi înscrisuri.

– La Geneva am luat Premiul Special al Asociaţiei Mondiale bla-bla-bla… În fine, am o maşinărie care poate readuce amintirile. Eu apăs pe un buton, pe tine te gâdilă niţeluş, apoi începi să ne povesteşti… Dacă sunt prea jenante, nu-i nimic… Te ajut să le scoţi la lumină. Obţin nişte impulsuri care generează propoziţii de două, chiar trei cuvinte. Ce zici?

Se uitau unul la celălalt. În momentele alea îşi explicau de unde vine porecla Bratu-Turbatu: ochii aproape îi ieşiseră din orbite, uitase să închidă gura, iar pe bărbie i se scurgeau, simetric, două firicele de salivă. Dacă ar fi făcut abstracţie de părul alb, ar fi fost dublura perfectă a lui Jack Nicholson în „Lupul”.

Au tresărit când Bratu i-a luat pe după umeri, invitându-i în laboratorul său. N-au văzut nimic în afara unui echipament similar celui de tomografie computerizată. Voicu i-a făcut semn din ochi lui Ştefan spre uşa de ieşire. Simţea că ar fi trebuit să-şi ceară scuze. Poate nu fusese o idee bună.

– Ce credeţi că e ăsta?

Nu se lăsă dezarmat de privirile confuze; continuă:

– Nu e deloc ce bănuiţi.

Bratu rânjea mulţumit, agitându-se în faţa mesei pe care era montat monitorul. Porni computerul şi imprimanta digitală ataşată acestuia. Apoi întinse capul spre targa de sub scanner. Avea fixat, la una din extremități, o cască metalică, perforată din loc în loc. Ștefan bănuia că ar ajuta la poziționarea capului.

– Hai, domnu’ doctor, curaj!

Ştefan făcu un pas în spate.

– Nu cred, lăsaţi…

– Ţi-e frică? De mica mea comoară, care mi-a adus premiul? N-ai de ce, uite, vino să-ţi arăt!

Dispozitivul mobil al scannerului avea un braţ articulat. Bratu trase de el coborându-l; le arătă celorlalţi setul de lentile ca de microscop, din capătul acestuia. Îl ajuta să focalizeze un punct pentru dispozitivul de lansare a unui fascicul de raze.

– Pacientul stă acolo, imobilizat într-o poziţie anume. Eu mă concentrez pe hipotalamus.

Ceilalţi doi medici dădeau din cap, aprobator. Erau mai aproape de uşă decât atunci când neurologul începuse să vorbească.

– Stimularea electrică a glandei deblochează amintirile. Pacientul conştient transmite verbal imaginile care i se formează în minte. Poate alege ca ele să fie transpuse în scurte propoziţii, printate instantaneu. Ce ziceţi, domnule Ştefan, aflăm ce-i cu domnişoara?

– Drept să vă spun… nu mi-aş găuri căpăţâna pentru un amărât de coşmar. O să treacă…

– Of, tinere! Nu găurim nimic! În America deja se tratează boli de nutriţie, dependenţe, cu acest tip de tratament. Ei au electrostimulatoare. Noi – această maşinărie, care face mult mai multe decât cele de peste Ocean.

– Rămân la părerea mea. Vă felicit pentru premiu, la revedere.

– Înţeleg, daţi-mi măcar voie să vă spun cum funcţionează! Am un fascicul de raze Gamma oarecum modificate. Absolut inofensive. Nu pot spune chiar tot, vă daţi seama, deşi am brevetul. Ei bine, ele se concentrează în zona hipotalamusului. Am găsit o frecvență care le direcționează spre fluide cu masă moleculară mică. Dopamina, în cazul nostru. Acolo se fabrică. O gâdilă puțin și induce glandei secretoare senzația dată de un curent de mică intensitate. Şi atunci, amintirile… bum!

Bratu ridică mâinile dintr-o dată, exclamând fericit:

– Pacientul începe să turuie lucruri demult uitate, ori nici măcar memorate conștient. Dacă se inhibă, în decurs de treizeci de secunde aplic planul B. Uitați, aici!

Ocoli echipamentul, indicând pe casca metalică, un inel roșu.

– Aici sunt centrii nervoși ai vorbirii. Un al doilea fascicul, direcționat în centrul inelului, îi activează. Cine asigură transferul neuronal? Aceeaşi dopamină. În funcție de intensitatea reglată de mine, pacientul comunică verbal sau… în scris! Fasciculul generează un flux de informație captată în interior, pe care o reflectă ca răspuns al jetului meu de raze. E ca o şosea cu două sensuri. Pe unul trimit raze, pe altul primesc unde cerebrale. Un soft dedicat compilează datele primite, le transformă în combinații binare traduse în cuvinte, iar imprimanta scoate câteva propoziții scurte.

Ștefan își freca barba, gânditor. Bratu profită de interesul său și adăugă:

– În perioada de probă am lucrat cu câțiva pacienți suferind de amnezie temporară. Recuperarea a fost aproape totală. Ce ziceți, n-ați vrea să încercați?

Voicu interveni:

– Poate altădată.

Prietenul său mormăi:

– Domnule doctor, la început ați zis ceva de genul: pacientul conștient transmite imaginile formate…

Bratu aprobă :

– Întocmai, așa am spus!

– Dar dacă pacientul nu ar fi conștient? În stare comatoasă, de exemplu!

Neurologul ezită, dar se grăbi să adauge:

– N-am testat, dar… Domnule doctor, asta ar fi o mare realizare! Am putea obține fișierul printat. Evident, dacă există activitate cerebrală. Vă gândiți la ceva?

Voicu ajunsese deja la ușă.

– Ștefane, hai să mergem!

– Nu, am o idee! Domnule Bratu, haideți să vedem ce e cu fata din vis. Apoi vă spun la ce m-am gândit.

Ștefan se grăbi să se întindă pe targă. Bratu îi fixă capul în casca metalică, poziționând cele două orificii de intrare. Se așeză în dreptul lentilelor și manevră brațul, direcționând primul fascicul de raze. Voicu asista mirat.

– Domnule doctor, am uitat să spun că și fluxul inițial poate conține anumite date. De exemplu, o zi sau numele cuiva sau o carte, un film. Cum se numește domnișoara?

– Domnica, veni răspunsul scurt.

Doctorul Bratu tastă numele și dădu o comandă. Brațul se roti în jurul capului lui Ștefan, apoi coborî deasupra lui. Voicu întrebă curios:

– Simți ceva?

Bratu îl întrerupse:

– Pacientul trebuie să fie relaxat, nu e bine să alterăm procesul de transfer. După aceea ne va da amănunte. Când imaginile vi se formează în minte, vă ascultăm! Ridicați mâna dreaptă dacă simțiți că nu puteți comunica. Trec la planul B. Au trecut cele treizeci de secunde.

Ștefan ridică mâna dreaptă. Doctorul Bratu dădu o a doua comandă. În câteva secunde, imprimanta începu să scoată sunete discrete. Voicu se repezi să citească foaia abia ieșită pe fanta mașinii.

Neurologul opri procesul de transfer și desprinse scheletul metalic de pe craniul tânărului. Îl ajută să se ridice, apoi se grăbi spre imprimantă. Citi mulțumit:

– Domnica: rezultat – zero. Înseamnă că nu ați cunoscut acea femeie. E un vis ca oricare altul.

Ștefan se așeză din nou pe targă.

– Domnule Bratu, trebuie să repetăm cu o informație martor. Să încercăm cu numele soției. Abia apoi vă dezvălui planul.

La a doua încercare, Ștefan începu să povestească ce zi era când a întâlnit-o pe Veronica, ce haine purta fiecare, ce și-au spus… Era mulțumit. Prezentă apoi neurologului cazul pacientei neidentificate. Le ceru discreție când le spuse datele de intrare pe care le voia introduse: „al cincilea anotimp”.

*

Citeau împreună foaia listată. Nu le venea să creadă.

18 mai. Programare la medic. Petru Oprea. Port rochia albă. Flori albastre. Îi dau scrisoarea. Agenda cu coperți de piele. Vorbim de anotimp. Al cincilea. Al nostru. Odată. Îl iubesc. Nu e bine. Deloc.

Voicu îşi astupă gura cu palma. Şopti printre degete:

– Ștefane, ăsta-i taică-tu! Frăţioare, poţi să-ţi pierzi minţile! Femeia asta poate să fie o cunoştinţă de-a lui!

Se opri, întorcându-se spre neurolog.

– Mă scuzaţi că mă bag oarecum în zona dumneavoastră…

Neiertând scepticismul celuilalt, Bratu dădu nepăsător din mână.

– Nu e zona mea, tinere, ăia-s psihiatri!

Întinse mâna către Ştefan, iar acesta i-o strânse zâmbind.

– Vă mulţumesc! Am mai făcut un pas. Când credeţi că am putea repeta procedura? Aş vrea să-i aflu numele, adresa, să-i anunţ familia.

– În mod normal, chiar acum. Însă pe monitoare am sesizat nişte modificări ale semnelor vitale în timpul transferului. N-aş vrea să risc, dată fiind condiţia pacientei. Să lăsăm să treacă vreo două zile.

*

Nu-şi vizitase tatăl de câteva luni. Bătrânul respingea orice ofertă de ajutor. La telefon răspundea monosilabic. Comunica doar cu gemenii. De când aceştia crescuseră şi foloseau telefonul, vorbeau cu bunicul la fiecare două-trei zile, împărtăşeau secrete ori făceau planuri.

Călcă apăsat pe pietrişul din curte, apoi ciocăni la uşa de lemn. O deschise, în timp ce strigă:

– Bună dimineaţa, sunt Ştefan!

Bătrânul răspunse din sufragerie:

– Sunt aici, n-am murit, poţi să pleci!

Înaintă şi rămase în tocul uşii. Cu o pătură aşezată peste genunchi, bărbatul citea dintr-o carte groasă. Nu-şi privi fiul.

– Te simţi bine?

– Perfect! La revedere!

– Am venit să-ţi cer ajutor. Nu pentru mine, pentru un pacient.

– Sunt la pensie de douăzeci de ani, caută-n altă parte!

– Tată, ai cunoscut o femeie pe nume Domnica?

Bătrânul sări în picioare. Cartea căzu pe covor, ridicând un nor de praf. Respira agitat, se înroşise, nu-şi găsea cuvintele. Reuşi să ţipe:

– Ieşi afară!

Ştefan se supuse cu greu. Nu se aşteptase la confesiuni din partea acestuia, dar nici nu anticipase o asemenea reacţie. O interpreta ca pe o confirmare. Pe pervazul gemuleţului din hol lăsă foaia printată de Bratu în urma experimentului Domnicăi şi bucata de hârtie din buzunarul acesteia. Părăsi curtea privind în urmă. Avea senzaţia unei pierderi.

*

Soneria telefonului îl trezi brusc. Convins că era un apel de la spital, răspunse în timp ce cobora spre bucătărie, să nu-i trezească pe ceilalţi. Inima începu să-i bubuie când îşi auzi tatăl:

– Vrei să ştii dac-am înşelat-o pe maică-ta? Nu, n-am putut! Rămas bun!

*

Din ghereta portarului ieşi un poliţist care îl legitimă, cerându-i un număr de telefon la care poate fi găsit. Pe holuri, în lifturi, umblau agenţi care discutau cu personalul spitalului.

Ajuns la cabinetul său, Ştefan se trezi sechestrat de asistenta care se strecurase în urma lui închizând uşa. Puse un deget în dreptul buzelor:

– Domnu’ doctor, a dispărut! E de negăsit!

– Cine-a dispărut? Ce-i cu toată nebunia asta? Am crezut c-au fost iar vizitatori recalcitranţi.

– Nu… Bătrâna aceea în comă. S-a volatilizat, pur şi simplu. La tratamentul de seară era în pat, când am făcut rondul pe la miezul nopţii: ia-o de unde nu-i! Am verificat cu băieţii din pază, pe camerele de pe hol nu apare nimic. Ei au chemat poliţia.

– De ce nu m-ai sunat?

Ridică din umeri. El o împinse într-o parte şi verifică rezerva femeii care bănuia c-ar fi fost Domnica. Goală, aşa cum i se spusese. Nici măcar urma corpului pe cearşaf, de parcă niciodată nu stătuse cineva acolo. Cablurile, tuburile aparatelor de monitorizare odihneau încolăcite atent pe suporturi.

Răspunse unor întrebări mai mult sau mai puţin rezonabile; semnă câteva declaraţii. Spera ca un coleg să spună că mutase pacienta pentru investigaţii. Nu venise nimeni. Aşteptă seara să se întoarcă la tatăl său.

*

Nicio lumină aprinsă în clădire. Ciocăni, intră, dar nu-l mai strigă. Trecu din cameră în cameră, ieşi în curte, verifică dependinţele. Toate – pustii. Se întoarse în casă. Pe pervazul holului găsi agenda cu coperţi maronii de piele. O luă; plimbă degetele peste tăieturile făcute de cizmele căpitanului. Se urcă în maşină, porni motorul şi lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji.

Deschise agenda; pe prima pagină citi ca prin ceaţă cuvintele proaspăt scrise: „Acum pot trăi al cincilea anotimp”.

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, assistant project manager, document controller.

A publicat o nuvelă în foileton în revista Nautilus ("Stăpânul castelului", în perioada aprilie – noiembrie 2012) şi proză scurtă în revistele online Fantastica (SRSFF) ("Aripile mândriei" - august 2012), Nautilus ("Leo și Foxy" – decembrie 2012, "Între vulturi și oameni" - ianuarie 2013, "Povestitorul" - aprilie 2013, "Raze de lună" - mai 2013, "Poveștile sunt nemuritoare" - august 2013), Gazeta SF ("Kowalski '67" - ianuarie 2013, 1) "O fugă" - martie 2013, 2) "Pe fugă" - aprilie 2013, 3) "Cel-ce-simte"- octombrie 2013, "Ghinion!" - mai 2013, „Greu de dezlegat” – martie 2014, „Rai nedorit” – septembrie 2014), fictiuni.ro ("Adelina" - noiembrie 2013, „Teddy” – aprilie 2014, „Pre-Invazie” – mai 2014, „Lună albă, lună stacojie” în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan – mai, iunie 2014). Povestirea "Kowalski '67" a apărut în antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler".
Teodora Matei

Latest posts by Teodora Matei (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →