– Hei, tu, ăla de acolo… Aici e ograda lui Sfarog?

Ţăranul mă privea tâmp, de parcă nu mai văzuse până atunci un călăreţ. Tocmai halea un porumb fiert şi, judecând după înfăţişarea lui, cred că numai cu porumb trăia. Treaba lui ce înfulecă, mi-am zis şi am repetat întrebarea.

Bătusem cale lungă, câteva ceasuri călare pe o şa încă nouă, care-mi dădea arsuri între craci. Era cam la amiază, arşiţa topea orice gând, poate de aceea se holba la mine prostovanul acela, uitase să mai şi mestece, câteva boabe aurii îi scăpaseră din gură în poală şi un fir de salivă îşi croia drum prin barba-i ţepoasă.

– Eşti surd, sau ce? am întrebat

Mi-am scos casca de oţel şi am agăţat-o de şa după care am desfăcut gârbaciul. Chiar dacă era surdo-mut, după ce avea să primească două şfichiuri pe spinare, va găsi el vreo cale să-mi spună dacă acolo era ograda lui Sfarog. Nu am apucat să-l croiesc, înainte să fac o mişcare s-a ridicat plin de o voiciune pe care nu i-aş fi bănuit-o şi mi-a răspuns aplecându-se din şale.

– Să mă ierte boieria dumitale, dar nu te-am recunoscut… M-am temut că eşti vreun rătăcitor, vreun turbat din ăia de de mult… Aici este ograda de o cauţi şi eu sunt Sfarog, dacă nu este cu supărare.

Nu vedeam motiv de supărare doar că privirea lui cretină de la început fusese pe punctul să mă scoată din sărite. Aşa sunt eu, aprig la mânie, îmi sare ţandăra din te miri ce, dar tot atât de repede mă potolesc, mai ales dacă văd supuşenie.

– Atunci e bine, am ajuns unde trebuia… Am călătorit mult şi sunt ostenit, însetat şi flămând. Cum crezi că poţi rezolva chestiile astea?

A rânjit din gura-i ştirbă de parcă îi spusesem că-l fac staroste peste femei. S-a întors către căsoiul din spatele lui şi a prins să urle la cei dinăuntru.

– Mariano, Valentino, ieşiţi afară, a venit stăpânul, aduceţi apă să se spele şi un vin să-şi potolească arşiţa. Pofteşte domnia ta, pe dată le aranjăm pe toate, pofteşte sub nucul acela şi lasă-mă să duc calul în grajd unde va primi cele de cuviinţă…

Am descălecat, mi-am cumpănit kalaşnikovul şi am scos glonţul de pe ţeavă. L-am lăsat să ia calul şi să-l îngrijească după care m-am tras la umbră. Era al naibii de cald, ultima zbatere a verii în braţele iernii, peste câteva săptămâni va da cu zăpadă, întreg cuprinsul va fi acoperit cu alb, va începe vânătoarea de câini şi asaltul asupra Cetăţii Bucureştilor. Ca în fiecare an. Asta făceam de o bună bucată de vreme, de când preluasem moşia lui tata. Eram unul din cei zece seniori care încercau de multă vreme să ia cu asalt Cetatea. Nu că ar fi fost cine ştie ce de prădat acolo, dar, toată lumea o ştia, cine ar fi intrat în Bucureşti călare ar fi avut parte  de faimă şi de putere. Aşa se zice, aşa se zicea. Dar Cetatea rezista cu cerbicie, aveau resurse care păreau să nu se mai sfârşească deşi, privindu-i pe locuitori ei, trebuia să mă gândesc că se hrăneau numai cu aer. Asediul începuse demult, înainte să vin eu pe lume, chiar şi tata era un copil pe atunci. Era acolo un primar hain, îşi zicea duce, pe vremea aceea lumea era mai potolită, ţăranii munceau ogoarele şi duceau proviziile în oraş unde le depuneau la bănci. De acolo luau unelte, podoabe pentru femei, fineţuri cu care se făleau prin sate. Sau luau ce aveau nevoie. Dar primarul acela, ducele a hotărât altfel. S-a pus cu biruri mari pe amărăşteni, le-a confiscat averile din bănci şi a decretat că fiecare urma să primească doar atât cât să nu moară de foame. Numai că lumea şi-a ieşit din fire, câţiva gospodari mai înstăriţi şi mai isteţi au adunat cetele de ţărani şi au dat năvală în Cetate. A fost prima şi ultima dată când Bucureştiul a căzut. Din nefericire nimeni nu s-a priceput să tragă foloase din acea victorie, au venit cu ajutoare de la Ploieşti, o armată întreagă, şi i-au pus pe fugă pe ţărani. Aşa a început asediul, orăşenii au închis porţile cetăţii şi au sistat orice aprovizionare cu cele trebuincioase către ţărani. Nu zic că nu aveau dreptate, le fuseseră distruse case, le fuseseră violate femeile sau răpiţi copii. Vina era a primarului, nu a poporului dar cine stătea să mai facă atunci analize politice. Fiecare gândea că dacă nu fură ceva, dacă vine cu mâna goală acasă, ar fi căzut de râsul lumii.

Au mai încercat ăia din Ploieşti, în câteva rânduri, să-i despresureze dar nu au reuşit. Apoi au luat-o ei în bot, praf şi pulbere s-a ales de oraş, se zicea că aruncaseră în aer rafinăriile vechi, cisternele de ţiţei. Nu ştiu, nu am ajuns pe acolo, aşa se zice. Şi nici nu-mi pasă. Uite, aşa cum stau la umbră, aşteptând să apară ţăranul cu un ulcior, nici că-mi mai trebuie altceva. Zău dacă nu-i frumoasă viaţa, urma să înceapă vânătoarea de câini, veneau sărbătorile de iarnă, dacă ar fi fost după mine aş fi lăsat baltă asediul. Cetatea nu avea decât să se ducă dracului. Ce-mi păsa mie de Bucureşti când aveam de toate aici. Iaca şi nevestele ţăranului sau ce or fi fost. Poate aveam să mă tăvălesc cu aia tânără mai târziu. Chiar că era frumoasă viaţa.

– Cum vă zice, le-am întrebat după ce au aşternut un ştergar pe iarba pipernicită de sub nuc.

– Eu sunt Valentina, a răspuns femeia mai coaptă turnând vin într-un pahar de sticlă.

Cum stătea aplecată aşa i se vedeau ţâţele grase cum tresaltă în cămaşa strâmtă.

– Las-o p-aia mică să mă servească, i-am cerut. Ţie cum îţi zice? Mariana? Ce vă e Sfarog, bărbat sau ce?

– E omul meu, domnule, Mariana ne este nepoată.

– Văd că ai acareturi frumoase, le aveţi de la tata, aşa-i?

– Domnul de tatăl tău ni le-a dat, om bun a fost, odihnească-se în pace.

Am vărsat un strop de vin în ţărână, ţinusem mult la tata dar cred că fusese prea blând cu ţăranii. Nici eu nu eram un om rău dar consideram că dacă le căutai în coarne prea mult veneau la tine să-i pupi în cur după aia. Aşa că preferam să împart dreptatea prin ţinut cu deosebită asprime. Chiar dacă uneori mai greşeam. Dar aşa aveam linişte. Nu ca dobitocul acela de Pleşuvu, unul dintre seniorii care făcuseră legamânt să şteargă Cetatea Bucureştilor de pe faţa pământului. Avea câteva sate prin Berceni, se bătea pe burtă cu plugarii, bea cu ei prin cârciumi, se amesteca cu prostimea în zilele de târg până a luat în coaste o săgeată. Mâna Cetăţii ziceau unii. Prostia lui, am hotărât eu. Aşa că făcusem altminteri, am intrat în ei imediat cum am luat frâiele de la tata. Şi acum eram temut şi respectat. De aia puteam să mă aventurez singur prin ţinut fără să-mi fie teamă că mă vor ataca niscaiva spioni din cetate sau vreun rătăcitor.

Şi cu rătăcitorii ăştia este o întreagă poveste. Nimeni nu ştie de unde vin. Unii sunt de părere că ar fi vorba despre dezertori din vechile armate. Sau rămăşiţe ale trupelor de elită. Numai că ar trebui să aibe acum peste o sută de ani. Ori, se ţin prea bine pentru nişte moşnegi. Dacă apare vreun rătăcitor într-un sat cu greu mai poate fi alungat de acolo. Dacă apar cinci odată, seniorul pe domeniul căruia a picat necazul se poate duce liniştit la cimitir. Din fericire rar s-au văzut vreodată mai mult de doi, trei rătăcitori în acelaşi timp. Poate că nu suportă să umble în haită, poate sunt prea puţini. Dracu’ să-i pieptene, oricum, de multă vreme nu mai fusese zărit vreunul. Şi chiar şi aşa, câţiva oameni hotărâţi puteau să-l termine.

Dar, destul despre rătăcitori. O sa mai vie vorba despre ei. Priveam la formele Marianei şi deja mă gândeam cum să fac să o giugiulesc puţin. Terminase de aranjat ştergarul şi blidele cu mâncare. Pusese alături ulcica cu vin şi aştepta cuminte vreo poruncă de la mine. Valentina plecase în casă la treburile ei de femeie, Sfarog nu se zărea, îngrijea de cal, probabil. Aşa că am tras-o lângă mine şi mi-am scăpat mâna prin despicătura cămăşii. A tresărit scurt, de parcă aş fi atins-o cu un fier încins. După care s-a potolit. Şi a fost bine…

Mă cuprinsese o moleşală, ca după o masă zdravănă. Golisem câteva ulcele cu vin, amiaza se trecea într-o înserare prelungă. M-am ridicat să-mi dezmorţesc oasele şi am trimis-o pe fată să-l aducă pe unchi-său.

– Mulţam pentru primire, i-am spus după ce a apărut. Calu-i bine?

– E bine, am avut toată grija…

– Omule, uite ce treabă am cu tine… Am auzit că prin împrejurimi s-ar găsi o poartă, un pasaj secret care te duce direct în cetate. După judecata mea ar fi vorba despre un tunel. Ştii ceva despre aşa ceva?

M-a privit preţ de o clipă şi am citit în ochii lui, în frântura aia de timp, şi ură şi groază dar şi viclenie. Poate că mi s-a părut. Dar aşa sunt eu, mai suspicios. I-am pus ţeava puşcociului în coaste.

– Ai trimis-o pe aia mică să mă moleşească, porc bătrân. Ştiai de la bun început pentru ce am venit, aşa-i? Acunzi tu ceva, oi fi mână în mână cu ăia din cetate?

S-a gheboşat imediat după lovitură, privea în ţărâna uscată şi respira repede. Tot la fel de repede căuta o minciună potrivită, era clar că nu dorea să-mi spună de bună voie ce ascunde.

Aflasem despre poartă asistând la interogarea unui prizonier. Făcusem un raid la marginea cetăţii, intrasem în vechiul cartier care se numise Drumul Taberei, acuma părăsit. Printre ruinele blocurilor îl prinsesem pe acel amărât, zicea că e dintr-un sat dar, de departe, se vedea că ţine de Cetate. Nici nu a ştiut să-mi spună din ce sat, s-a bâlbâit cuprins de panică.

– Încotro, l-am întrebat. Nu ştii că n-ai voie pe aici? Vii din cetate?

În general nu aveam nimic personal împotriva locuitorilor cetăţii. Înafara faptului că mă scoteau din sărite cu rezistenţa lor stupidă. Altfel, oameni şi ei, ba chiar mai loviţi de soartă decât noi, ţăranii din jurul cetăţii. Priveam în lungul unei şosele al cărei nume se pierduse demult. Undeva, în zare, se iţea prin aerul alburiu vârful Cetăţii, perla pe care orice senior şi-ar fi dorit-o, Casa Poporului. Trufaşă şi semeaţă. Acolo se adăposteau idioţii care nu erau în stare să aducă pacea între sate şi Cetate. Pe ei trebuia să-i luăm în suliţe, îmi spuneam, nu pe obidiţii care se strecurau afară din cetate să mai vâneze un câine sau să fugărească vreo ţărancă. Începeam să mă plictisesc, chiar doream să dau poruncă să-l slobozească pe nefericitul acela când, văzând că-mi aşez mai bine kalaşnikovul, s-a pornit să turuie. Crezuse că vreau să-l împuşc? Posibil. Altfel nu vedeam de ce şi-ar fi dat drumul la gură aşa de repede.

– Nu sunt eu de vină, a prins a se tângui. Alţii mai mari au hotărât aşa, nu sunt o iscoadă, adică nu pe voi trebuie să vă iscodesc… Nu trebuie decât să aflu… De fapt nu trebuie să aflu…

Şi tot aşa. Se bâlbâia din ce în ce mai rău şi se încurca în cuvinte. L-am dat pe mâna unui om de-al meu, să afle tot ce se putea afla. Uneori mai trimiteau câte un spion, la ce le folosea, nu am habar. De multă vreme Cetatea nu mai pornise vreun atac împotriva noastră. Iar asalturile noastre se puneau la cale numai între seniori, prostimea nu afla niciodată înainte, ca să nu se ducă vestea. Aşa că, n-aveau decât să-şi trimită iscoade. Mai erau şi altfel de legături cu cetatea, se mai făcea comerţ pe sub mână. Ar fi fost absurd să încerce cineva să împiedice asta. De contrabandă beneficiam şi noi şi ei. Dacă puneam în balanţă câştigul şi pierderile îmi dădeam seama că mai bine închideam ochii decât să mă împotrivesc. M-am adăpostit într-un bloc pe jumătate dărâmat. Trebuia să ne întoarcem înainte de căderea serii, mi-am spus, după care am prins să cuget la războiul acela stupid şi ciudat. La Cetatea care se împotrivea. La ţăranii care se aruncau ca orbeţii să intre în Cetate. Înafară de glorie nu ar fi găsit altceva. Şi, pentru mine, gloria nu făcea doi bani dacă nu era însoţită de ceva folos. Avere, pradă, chestii pentru care merită să trăieşti. Ceva mai târziu a apărut ţăranul de-i poruncisem să afle ce căuta orăşanul pe acolo.

– A murit, mi-a răspuns el sec.

Am blestemat prostia pe care o aveau unii din belşug.

– Ai întrecut măsura, l-ai chinuit prea tare?

– Nici nu l-am atins, doar două perechi de palme peste moaca aia tâmpită. Atunci a prins să se zvârcolească, şi-a dat ochii peste cap şi a făcut ceva spume la gură. Şi a crăpat.

– Ai aflat ceva de la el până să moară?

– Mai nimic… Zicea că trebuie să afle de un drum, de o poartă… După care, înainte să-şi dea duhul, a mormăit ceva despre ograda lui Sfarog…

– Asta ce mai e?

– Este o fermă, undeva mai la apus de aici. E la limita pământului tău, Sfarog e unul de creşte porci, are şi câteva petice de pământ pe care pune grâu… Dar e prea bătrân ca să mai meargă la lupte, stă pe acareturile lui pe care le-a primit de la tatăl tău…

– Mda, am zis. Ar trebui să ne întoarcem, o să se întunece curând…

Am stat o clipă în cumpănă. Puteam să dau la spate povestea. Dar, dacă nu mă minţise ţăranul, prea uşor murise iscoada sau ce o fi fost. Nimeni nu crapă din două labe peste bot. M-am aplecat asupra cadavrului. Avea faţa vineţie şi umflată. I-am deschis gura cu ajutorul baionetei, printre dinţi se iţea limba aproape neagră. Dar şi urme de cioburi. Se otrăvise.

Şi iată-mă în ograda lui Sfarog. Bun nume avea. Uscat precum un cocean, galben la faţă, aşteptând poruncă de la mine. Aşa-mi place să-mi fie ţăranii, atenţi la seniorul lor, adică la mine. Deşi, uneori, ajung să mă calce pe nervi cu privirea lor tâmpă.

– Zii, ţărane, care-i treaba cu poarta? Nu te da că nu ştii, am aflat destule despre măgăriile pe care le faci cu ăia din cetate…

– Să n-am parte de… a început să se vaiete.

– Asta ar fi uşor, te pot ajuta să nu mai ai parte de nimic. Iaca, îţi bag un glonte în ficaţi şi după aia mă uit la tine cum dai în fiert, ce zici?

Femeile ieşiseră în bătătură, Valentina se holba la noi cu o mână la gură, era speriată şi încremenise precum o pasăre în faţa unui şarpe. Aia mică, Mariana, era aţâţată, îi vedeam ţâţele cum tresar, inima i se zbătea în cuşca strâmtă a pieptului. Să-l omor pe păduchele ăsta? La ce mi-ar fi de folos dacă l-aş cruţa? I-aş putea răscoli ograda în linişte, tot aş fi găsit acea poartă, tunel sau ce o fi. Şi mi-ar sluji ca exemplu pentru alţii de teapa lui. Ţărani vicleni, care nu urmăreau altceva decât să mă tragă în piept, aşa erau de când lumea, puşi pe mici furăciuni şi minţind la fel de uşor precum respirau. Încă mă mai gândeam dacă să-i fac felul sau să-l cruţ când degetul a pornit de capul lui şi s-a îndesat în trăgaci. Bubuitura armei m-a făcut şi pe mine să tresar, afurisit de deget, parcă ar fi avut voinţă proprie, dacă nu ar fi fost al meu l-aş fi tăiat. He, he, oi fi eu aspru dar nici chiar aşa… Să-mi pedepsesc deştele dacă nu-mi dau ascultare, aş fi ajuns de pomină.

Sfarog se prăbuşise în ţărână, avea pe faţă o expresie de om uluit şi chinuit, ca şi cum l-ar fi lovit o durere în maţe şi s-ar fi căcat pe el, undeva, în plin târg, sub ochii mulţimii.

– Să te f…

Atâta a mai îngăimat.

– Să mă ce? l-am întrebat.

Dar deja ochii lui albaştrii vedeau altceva, poate moartea, poate infernul sau paradisul. Valentina s-a apucat să urle a mort. I-am făcut semn să înceteze cu gălăgia. S-a potolit imediat. Mariana, în schimb, aproape că gâfâia, respiraţia ei precipitată m-a făcut să mi-o doresc încă odată, şi încă odată, şi încă odată…

Aşa se întâmplă când cineva este prea suspicios. Deştele pleacă singure la treabă. Poate că era nevinovat, poate că mie-mi plăcuse de Mariana doar pentru că aşa dorise trupul meu, cine ştie.

– Bun, am zis eu. Omul ţi-a fost o iscoadă a cetăţii aşa că şi-a meritat soarta. O să mă îngrijesc de cele de cuviinţă ca să-l îngropi undeva…

Ce era să spun altceva? Cred că-mi părea rău că-l omorâsem. Mi se mai întâmpla să-mi pară rău după câte unul sau altul. Era uşor pentru mine, luaţi-i gâtul, ziceam eu, casapii veneau şi-l lichidau pe nefericit. După care îmi părea rău. Dacă era nevinovat, îmi ziceam. Dar întotdeauna trecea. Goleam un ulcior de vin, mă zbenguiam cu vreo ţărancă şi trecea. Dar nu trebuia să ştie prostimea că-mi părea rău.

I-am făcut semn nepoatei.

– Ia vino mai aproape… Vrei să-l jeleşti pe unchi-tău?

A dat din cap că nu.

– Mă bătea, a explicat ea.

Ce să facă un unchi cu o nepoată? O ciomăgeşte de ochii nevestei iar noaptea o înghesuie prin grajd. Am privit roată prin bătătură. Un câine domestic se uita la noi bâţâind în neştire din coadă. Câteva ciori urmăreau spectacolul dintr-un copac desfrunzit prematur, ars de vreo boală subterană. Pomii încă erau plini de frunze, numai acela nu, îşi răşchira crăcile către cer, parcă era o mână hulpavă doritoare la norii pufoşi de deasupra. Sfarog se holba şi el la cer, un fir subţire de sânge i se prelinsese din gura care mai devreme rosese un porumb fiert.

– Ce pom e ăla de colo? Am întrebat arătând spre uscătura de unde ciorile ne supravegheau suspicioase.

– E un măr pus de omul meu… Şi n-a legat rod…

Parcă lipsa de rod a mărului şi moartea lui Sfarog erau acelaşi lucru. Valentina bocea la foc mic, suspine scurte, furişe.

– Tu, i-am zis Marianei, adă două hârleţe…

Le-am pus să sape pomul uscat, să-l dea jos, să-i scoată rădăcinile. S-au supus fără să crâcnească. Vă iese Sfarog pe nas, m-am gândit eu privindu-le. Poate că săpau degeaba, adică nu degeaba, dacă nu aş fi găsit nimic la rădăcina mărului cu pricina îl puteam îngropa pe Sfarog. Bun plan, împuşcam oricum un iepure. Mă gândeam, privindu-le, ce să fac cu ele. S-o iau pe Mariana cu mine? Era de luat. Aia mai coaptă se putea descurca şi singură sau îi trimiteam un om să îngrijească de ogradă.

Dar ceea ce mă aşteptam să se întâmple, s-a întâmplat. Cazmalele au dat de gol sub rădăcinile mărului. Au dat jos pomul uscat, în locul în care îi fuseseră rădăcinile se căsca gura unui puţ. Iaca şi poarta, tunelul către Cetate. Pentru că, îmi ziceam, numai aşa ceva ar putea să fie acolo, jos, în întunecimea aceea. Femeile se opriseră din săpat, se zgâiau la groapa de dedesubt. Avusese dreptate degetul meu, bătrânul ascundea ceva. În mod normal ar fi trebuit să le lichidez şi pe femei, mai mult ca sigur ca fuseseră complice la taina lui Sfarog. Uite pe unde ne lucrau ăia din Cetate. Tuneluri ocrotite cu grijă. Pe aici se strecurau iscoade sau mesageri către alte cetăţi. Pe aici îşi trăgeau proviziile cu care reuşeau să reziste de atâta amar de vreme cu porţile ferecate. Eram convins că mai existau o mulţime de astfel de galerii care duceau către oraş. Dar, în acel moment, nici că-mi păsa. Nu aveam nevoie decât de o singură poartă. Prin care să pătrund eu şi luptătorii mei. Pe aici puteam să ajung la fala cetăţii, să-i iau în suliţe pe izmenarii ăia care ziceau că au avut odinioară grijă de oamenii de dincolo de ziduri… Vise de mărire.

– Lăsaţi cazmalele deoparte, le-am poruncit. E adâncă groapa?

Valentina s-a aplecat să scruteze găuroiul ivit de sub rădăcinile mărului.

– Nu se vede mare lucru, a murmurat ea. Cam cât un stat de om, aşa… cât a fost Sfarog…

– Ia sări şi vezi ce este… O hrubă sau un tunel?

Cu toate că eram sigur, ele ştiau de existenţa acelei tainiţe subpământene. Prima s-a coborât Valentina după care a sărit în groapă Mariana. Fără să-i cer asta. Na! Acuma amândouă puteau să dea fuga prin tunel, să-i anunţe pe ăia din Cetate că le descoperisem gaura de şobolani. M-am apropiat de marginea gropii, am privit cu grijă în jos. Femeile stăteau liniştite, se uitau la mine şi, din privirile lor, mi-am dat seama că erau la fel de uimite de ce descoperisem precum eram eu. Le-am făcut semn să se dea la o parte şi am sărit lângă ele. Groapa nu era adâncă, puteam să ies oricând din ea. Se făcea un tunel de acolo, exact ce bănuisem. Un curent de aer venea de undeva din adâncuri, un aer rece şi umed. Am ieşit nu fără oarece efort, eram plin de lut şi aţâţat de ce găsisem. Am scos-o din groapă pe Mariana.

– Adu un felinar, o lumină, ceva… Dacă lucrurile merg bine nu o să te mai bată nimeni, niciodată…

S-a întors din casă cu un felinar cu gaz şi cu o cutie de chibrituri. Fineţuri de oraş. Am legat o funie, să ne fie mai lensnicioasă ieşirea şi am pornit să cercetăm galeria întunecată. S-au jurat că nu ştiau nimica despre o aşa lucrătură, dădeau vina pe Sfarog… Am privit peste marginile gropii, acesta stătea nemişcat, se holba pe mai departe către cerul uşor învineţit.

– Voi înainte, eu cu felinarul în spatele vostru, le-am spus.

De parcă aş fi vrut să iau Cetatea de unul singur. Mai bine mă întorceam înapoi. Mai bine aduceam oameni, făceam un plan, ceva. Un plan pentru ce? Ştiam ce urma să găsesc? Nicidecum. Trebuia să văd cu ochii mei. Dacă aş fi trimis o iscoadă putea să strice totul. Aşa, le aveam sub ochi pe cele două femei, nu aveau cum să dea de veste nimănui. Iar cea mai bună iscoadă aş fi fost eu.

– Nu ştiu dacă aveţi habar de ce se ascunde aici, le-am spus înainte de a porni. Iau de bun ce mi-aţi spus dar, la prima mişcare urâtă, vă trec lângă Sfarog. Limpede?

Era limpede. Am mai privit odată la firul ierbii, Sfarog zăcea cuminte, cu ochii deschişi către cer. De ce le-o place morţilor să se zgâiască la cer nu ştiu. Dar aşa fac întotdeauna.

Tunelul era destul de strâmt, făcea cotituri dese, tavanul stătea să se prăvale peste noi. Asta la început pentru că, dintr-o dată, am nimerit într-o galerie mai mare. Tavan boltit, de cărămidă, era deasupra noastră. Părea ca şi cum nimerisem într-alt tunel, printr-o spărtură. Câteva făclii stăteau pregătite, înfipte în lutul moale. Am înţeles că asta nu era decât intrarea. În bezna adâncă, din faţa noastră, se puteau ascunde străji, mi-am zis. Dar imediat mi-am dat seama că ar fi absurd ca nişte paznici să fie obligaţi să stea în bezna aceea. Dacă tunelul ducea către oraş ar fi trebuit să mergem preţ de multe ceasuri, poate o zi întreagă până sub burta Cetăţii. Mai degrabă străjile ar fi pândit ieşirea din tunel. Sau poate că nu ar fi fost nici o strajă, nimeni de pază. Poate ieşirea ar fi fost ferecată. Atunci de unde curentul de aer? Se simţea o adiere uşoară, un suflu rece, cu miros de beci, de mucegai. Lemn putrezit, ape stătute, rufe murdare. Un iz de cimitir. Cotloanele lui Sfarog. Poate că totul se rezuma doar la o hrubă ceva mai mare, o tainiţă în care erau depozitate bulendre vechi, lucruri dinainte de naşterea mea, dinainte de naşterea lui Sfarog, de pe vremea când Cetatea stăpânea întreg cuprinsul, întreaga lume. Poveşti ciudate se spuneau despre acele vremuri. Da’ ce poveste nu-i ciudată atunci când vine vorba despre cetate? La ele visau uneori ţăranii mei şi cred că toată lumea şi-ar fi dorit să trăiască pe atunci. Oamenii alergau peste şosele în automobile. Văzusem şi eu câteva carcase de asemenea minunăţii şi nu am reuşit să pricep cum de se urneau fără să lege cai la ele. Avioane zburau peste nori, precum păsările. Ţăranii munceau pământul şi vindeau în oraşe rodul pământului. Şi toţi erau fericiţi. Aşa se zice. Eu unul nu dau doi bani pe ce a fost odată… Dacă aşa a fost cum se povesteşte.

Habar nu am cât mersesem. Poate un ceas, poate mai puţin. În orice caz mi se făcuse foame. Am hotărât să ne întoarcem, afară se lăsa întunericul şi nu aveam chef să înoptez aşa departe de conac. Nu ar fi fost pentru prima dată dar, ceva nedefinit, poate aerul greu din tunel poate altceva, îmi spunea să mă întorc.

– Gata cu excursia, ne întoarcem… Voi două înainte, eu, cu felinarul, în spatele vostru. Aveţi ceva pregătit de haleală acolo, sus? Mi s-a făcut foame. Dar ce foame…

– Avem, mi-a răspuns Mariana, suntem gospodari din fire, avem tot ceea ce-ţi pofteşte inima.

Săritoare fată, mi-am zis, ceva o împingea să-mi intre în graţii, poate faptul că-l împuşcasem pe Sfarog, de parcă îi făcusem un mare bine. Într-un fel moartea prostovanului era în folosul ei, scăpase de bătaie şi de alte cele. De ce să nu o iau cu mine după ce terminam cu istoria aceea? Însurat nu eram, copii nu aveam, aş fi fost şi eu în rând cu ăilalţi seniori, cu muiere stabilă, care să aibă grijă de conac şi care să ţeasă intrigi cu slugile urmărind cine ştie ce scopuri întunecate. De exemplu cum să-mi facă de petrecanie ca să strecoare în locul meu vreun ibovnic sau chiar odrasla pe care mi-ar fi făcut-o. Asta se cheamă om în rândul lumii. Văzusem destule. Seniori care abia se târau îşi luau nevastă tânără şi în mai puţin de jumătate de an se mutau la cimitir, împăcaţi cu cele lumeşti. Nu era cazul la mine, eram în putere şi destul de isteţ ca să mă păzesc de îmbrobodeli muiereşti.

– Care-i necazul? le-am întrebat.

Ajunsesem la ieşire. Se vedea cerul, întunecat, cu stele licărind. Am ieşit din groapă, mai întâi eu după care am scos muierile. Sfarog zăcea lângă copacul uscat, ai fi zis că doarme dacă n-ar fi avut ochii întredeschişi sau poate că se gândeşte la cine ştie ce codoşii privind stelele şi luna care îşi aninase colţul undeva către răsărit. Ţăran prost, i-am spus în gând, cu ce te-ai ales că mi-ai tăinuit ascunzişul de sub pământ?

– Haleală şi de băut, am cerut.

Femeile s-au făcut nevăzute, în casă. Am intrat în grajd, calul se tolănise pe pământul batucit, a ridicat capul şi m-a privit parcă mustrător după ce am deschis poarta de lemn. “Stăpâne, stăpâne… Multă fală aduni în tine şi tot nemulţumit eşti. Pe când eu, numai să-mi dai drumul şi aş fi cea mai fericită făptură din lume”. He, he, la ce se poate gândi un cal…

Am simţit apoi o împunsătură între coaste, vârful unui obiect metalic. Cunoşteam senzaţia, o mai trăisem cândva, într-un moment nu tocmai plăcut. Cineva se străduia să treacă prin mine ţeava unui kalaşnikov. Iată, mi-am zis, ce înseamnă să fiu dobitoc. O voce şoptită, cu accent ciudat, mi-a poruncit să arunc arma. M-am executat fără prea multe ifose altfel riscam să capăt voie să mă duc după Sfarog. Şi ce i-ar mai fi plăcut ţăranului să mă vază cum urc la ceruri după el.

– Aşa, acuma întoarce-te încet, mi-a spus glasul în continuare.

În faţa mea era un… rătăcitor? Am simţit o răceală cum îmi cuprinde ceafa. Tare simţeam nevoia să-mi umplu nădragii. Poveştile din vechime, despre rătăcitori, despre groaza pe care o răspândesc atunci când apar prin lume. Ziceau ăi mai bătrâni că ştiau de la bătrânii lor că rătăcitorii prevestesc numai nenorociri atunci când apar. Molime, foamete, cutremure, războaie. Acuma, judecând după faptul că de când mă ştiam eram în război cu Cetatea Bucureştilor, ar fi trebuit să mişune lumea de rătăcitori. Ori nu se mai văzuseră de multă vreme, de pe vremea când eram un copil sau chiar mai dinainte. Sigur, nu mai văzusem nicicând vreunul dar aş fi putut băga mâna în foc fără să mă ard că individul acela era un rătăcitor. Nu purta cască de oţel, avea numai cascheta din pâslă cu emblema care lucea stins în lumina săracă a opaiţului din grajd (da, mi-am zis, ar fi trebuit să-mi dau seama de la început că lucrurile sunt altfel, cine să fi aprins opaiţul? Calul meu, oricât ar fi de isteţ, nu se pricepe la aşa ceva). Uniforma din postav kaki cu steluţe la epoleţi, centura de piele de care avea atârnat un cogeamite naganul, faţa proaspăt barberită, cizmele văcsuite cu negru. Altfel era la fel ca noi, ceilalţi. Nu credeam eu că rătăcitorii sunt rămăşiţe ale vechilor armate, ar fi trebuit să arate ca nişte moşnegi, de la războiul cel mare trecuse mai bine de un veac şi jumătate. Poate mai mult, cine mai stătea să numere anii.

– O să ieşim din hambar, mi-a şoptit arătarea. Tu înainte, eu cu felinarul în urma ta.

Parcă mai auzisem cuvintele astea ceva mai devreme, nu cumva eu le mânasem pe femei astfel? Da, mi-am zis, să-mi fie învăţătură de minte să mai încerc să fac totul de unul singur. Dacă voi scăpa viu din întâlnirea cu rătăcitorul. Am crezut că femeile vor ieşi din casă, poate îi abăteau atenţia individului şi atunci aş fi reuşit să mă pierd printre mărăcinii care mărgineau ogorul unde îl întâlnisem pe Sfarog. Din păcate nu am văzut nici o mişcare. Casa era întunecată, poate stăteau la geam şi se uitau la mine, cum merg prin ogradă cu o ţeavă de kalaşnikov proptită între umeri.

Chiar mă întrebam unde are de gând să mă ducă, ieşisem din ogradă spre drumul vechi. Atunci am văzut, am ghicit mai mult, câteva siluete lângă o formă vag cunoscută care se profila pe cerul vânăt.

– Rămâi pe loc, am auzit glasul rătăcitorului.

Dacă eram îngrozit? S-ar putea spune şi aşa. Simţeam nevoia să mă uşurez dar nu îndrăzneam să cer voie. Habar nu aveam de ce eram atât de pietrificat, în fond individul nu mă brutalizase în nici un mod. Avea doar o armă aţintită asupra mea. Siluetele pe care le remarcasem s-au dovedit a fi tot rătăcitori iar forma aceea care-mi părea cunoscută era un camion, o maşinărie din acelea care alergau peste şosele în timpurile de demult. Am simţit miros de lemn şi încă o adiere care aducea la iz cu ţiţeiul. I-am auzit vorbind despre mine, spuneau că sunt “o captură”, am înţeles că le înhăţaseră şi pe femei (de aia era casa întunecată) şi le urcaseră în alt camion care plecase deja.

– Să-l ducem pe guguştiuc la prăvălie, a spus unul dintre ei care părea a fi şeful. O să-i dea pe goarnă pe toţi, mama lor de bandiţi.

Am primit o lovitură cumplită în şale, m-am îndoit la pământ şi am făcut pe mine. Restul loviturilor (au fost destule, mi-am dat seama mai târziu) nu le-am mai simţit, între timp leşinasem.

*

Era acolo o lumină tulbure, gălbuie dar nu de felinar, nu pâlpâia deloc. Mai era şi mult fum. Zăceam cu capul într-o băltoacă, pardoseala era tare, aspră şi rece. O încăpere de doi metri pe doi, pereţii netezi şi întunecaţi la culoare. Şi o uşă din lemn. Lumina venea din tavan. Spânzurau nişte sârme şi de ele era atârnată o chestie care împrăştia acea lumină galbenă. Un bec! Unde mă aduseseră? Cum de nimeni nu băgase de seamă, pe moşia mea vâjâiau camioane şi nimeni nu venise la ograda lui Sfarog să-mi dea de veste. Mi-am cuprins capul în palme. Sunt (eram?) un senior respectat, temut chiar. Aveam conace, o mulţime de slugi, sate întregi îmi erau supuse, purtam negoţ cu alţi seniori, vecini sau de departe, purtam şi un război cu Cetatea Bucureştilor, ştiam că lumea era mare, poate nemărginită şi pe întinsul ei se aflau puzderii de sate şi cetăţi sau târguri. Existau ape întinse, munţi, codri plini de jivine. Pe cuprinsul acestei lumi colindau fără ţintă rătăcitorii. Soldaţi de demult sau fantome ale trecutului, nimeni nu fusese în stare să desluşească de unde veneau. Apăreau cu maşinăriile lor infernale, semănau moarte şi distrugere, puteau să radă un sat întreg dacă aveau chef apoi dispăreau. Presupun că întreaga lume era la cheremul lor. Sau ar fi putut să fie la cheremul lor dacă ar fi vrut. Erau caracterizaţi de o ciudată lipsă de dorinţă. Aşa părea, cel puţin. Nu doreau să fie stăpâni în locul nostru. Nu ne prădau. Nu ne răpeau femeile sau copii aşa cum făceam uneori între noi. Pur şi simplu distrugeau după care plecau. Uneori nici atât. Apăreau, goneau peste şosele şi se pierdeau în fumul zării. Şi, ceea ce consider că era cel mai important, asemenea evenimente erau rare. Suficient de rare astfel încât lumea să nu îşi ia câmpii. Iată-mă prizonierul lor, fără nici o şansă palpabilă de a scăpa. Închis într-una din temniţele lor. Dar unde? Această întrebare mă scotea din minţi. Unde anume, în ce loc, fusesem adus? Sau mai bine zis, cât de departe de moşia mea eram?

M-am ridicat cu greutate în picioare, mijlocul mă durea destul de tare, la fel şi capul, la fel şi braţele, la fel şi…

Uşa de lemn s-a deschis brusc. De parcă cineva ar fi asistat la trezirea mea şi doar asta ar fi aşteptat. În încăpere (cum să-i spun altfel, că odaie nu era) a intrat unul dintre ei. Uniformă, centură de piele cu diagonală, nagan înfipt într-un toc atârnat de centură. Şi un par negru dar nu din lemn, în mână. Mi-a făcut semn să mă apropii, m-a împins cu ciomagul acela scurt pe un coridor luminat la fel, cu becuri atârnate din tavan. Am mers aşa destul de mult prin tot felul de cotloane, mi-a fugit mintea la tainiţele ascunse sub pământul lui Sfarog, semănau cumva, după care am urcat nişte scări şi am intrat într-o cameră mare, cu geamuri înalte şi podele de lemn pe care era aşternută o scoarţă colorată. La o masă aşezată lângă un perete stătea un individ îmbrăcat în haine ciudate, mai văzusem aşa la orăşenii pe care îi capturam uneori. Nădragi cu dungă, suman cu revere, cămaşă albă şi o zdreanţă atârnată de gât căreia îi zicea cravată. Avea faţa proaspăt barberită şi nu prea semăna cu rătăcitorii pe care îi văzusem până atunci. Mi-a arătat să mă aşez de partea cealaltă a mesei, pe un scaun de lemn, mi-a pus în faţă o coală de hârtie şi un toc cum nu mai văzusem. Nu am remarcat nici un fel de călimară, doar hârtia, tocul, o lampă de fier, un vas în care tocmai strivea un chiştoc de ţigaretă. Lucruri despre care mai auzisem: locuitorii din Cetate cumpărau înainte tutun de la ţărani şi făceau ţigarete din care pufăiau. Chiştoacele le aruncau în cutii de tablă, scrumiere. O mulţime de lucruri despre care ştiam şi nu le văzusem niciodată acuma mi se înfăţişau privirii. Aş fi putut crede că sunt în interiorul Cetăţii. Să fi fost rătăcitorii oameni din Cetate? Greu de crezut. Dacă lucrurile ar fi stat aşa demult ne-ar fi adus la supunere şi războiul l-ar fi câştigat fără probleme.

– Scrie! Cine îţi sunt complicii, de unde ai armamentul, ce urmărea organizaţia voastră subversivă.

Avea o voce fermă, plăcut timbrată dar fermă. Om obişnuit să dea porunci. Din păcate nu înţelegeam ce dorea. Să scriu? Habar nu aveam să deosebesc buchiile. Complicii? Care complici? Armamentul trebuie să fi fost kalaşnikovul meu, cumpărat în urmă cu un an din târg. Organizaţie subversivă… Orice ar fi fost asta nu aveam aşa ceva.

– Nu am organizaţie subversivă, am răspuns.

S-a holbat la mine de parcă i-aş fi arătat curul.

– Ia mai zi odată, mi-a cerut.

– Nu am organizaţie subversivă…

– Încă odată.

– Nu am…

A pipăit marginea mesei şi undeva, pe coridor, s-a auzit un bâzâit înfundat. În cameră a pătruns un individ în uniformă, altul decât cel care mă adusese acolo.

– Sergent, cheamă-l pe Olaru. Să vie repede că-l belesc şi pe tine la fel şi pe toţi o să vă ia gaia!

Şi-a aprins o altă ţigaretă şi a tras adânc fumul în piept după care l-a suflat spre tavan, lucru care i-a produs o teribilă satisfacţie. Eram nedumerit, se răstise la un rătăcitor aşa cum numai un senior o face atunci când vorbeşte cu o slugă obraznică. Iar acesta, în loc să-i găurească scăfârlia s-a topit degrabă să îndeplinească porunca. Auzi, să-l cheme pe olar. Ce mai voia să însemne asta? Ce să caute un olar acolo? La nici un minut a apărut olarul. Un individ înalt şi solid, îmbrăcat precum cetăţeanul care stătea la masă. Nu avea deloc înfăţişarea unui olar.

– Băi, Olarule, cine la prelucrat pe ăsta?

Atunci m-am prins, aşa îl chema pe respectivul. M-am minunat, ce obiceiuri, să te cheme ca pe o îndeletnicire. Dacă mă duceam la fierar cu o treabă îi spuneam “băi, fierarule, pune-mi nişte potcoave la armăsar”. Dacă doar treceam să vad ce mai face îi ziceam “băi, Nicule, sau Petrică, sau Sulică, ce mai faci? Cum o mai duci?”. Am izbucnit în râs. Cred că mă lăsau nervii. S-au uitat amândoi la mine ca şi cum un rahat de câine s-ar fi răstit la ei.

– Păi olarul este olar aşa cum cizmarul este cizmar, am căutat eu să explic sursa amuzamentului.

Nu cred că au priceput ceva.

– Tu-l auzi cum vorbeşte? De unde l-aţi cules, Olarule?

– To’ar’şu Macavei, aşa cum scrie în raport, l-a capturat o patrulă care îşi făcea rondul pe la marginea Domneştilor. Io de unde să ştiu mai multe, erau oamenii lui Gealatu, l-au adus pe ăsta şi încă două muieri care sunt la interogatoriu la to’ar’şu Paraschiv. Au găsit şi un cadavru acolo, acuma este la morgă… Pe ăsta nu l-a prelucrat nimeni înainte.

Cred că îi deranja cum vorbeam. Am făcut un raţionament invers. Graiul lor, pe care îl înţelegeam destul de uşor, mi se părea tare caraghios. Atunci şi ei trebuiau, la rândul lor, să fie intrigaţi de felul în care vorbeam.

– Potoleşte-l, s-a răstit cel numit Macavei. Să nu mai râză ca vita!

Fără să stea pe gânduri, Olaru m-a pocnit peste faţă. Tâmpită lovitură, am văzut stele verzi şi am venit cu cracii în sus, cu tot cu scaun. Priveam la tavanul alb şi încercam să-mi recapăt respiraţia.

– Ridică-l, a poruncit Macavei.

M-am aşezat din nou pe scaun, am cules cu limba un firicel de sânge care se prelingea din nas. Râsul mi se dusese pe pustii.

– Scrie-n pizda mă-tii cine eşti şi cine-ţi sunt complicii. Altfel zdrenţe te fac.

Ceva din glasul lui Macavei m-a făcut să-mi doresc să ştiu să scriu. Chiar dacă nu aveam ce. Am dat din umeri. Ce altceva puteam să fac? După nici cinci secunde i-a făcut semn lui Olaru. Am simţit cum mă înhaţă de surtuc şi mă ridică de pe scaun. După care pumnul lui m-a lovit în stomac. Mi s-au întunecat ochii şi am avut un spasm de vomă. Mi-am adus aminte ce halisem înainte, tolănit pe pătură, în ograda lui Sfarog. Mi-am adus aminte şi de gustul vinului băut atunci. Dacă mai îmi trăgea una îmi aduceam aminte şi alte alea.

– Îl duc la beci să-l prelucrăm? a întrebat Olaru dar Macavei i-a făcut semn că nu.

– Încinge-l un pic aici şi mai vedem noi. Eu dau o raită pe la Paraschiv să aflu dacă a scos ceva de la muieri.

Şi m-a lăsat pe mâna lui Olaru. De fel nu sunt un individ pipernicit dar în comparaţie cu ăsta păream un pitic. Nu mi-a lăsat timp să mă dezmeticesc şi mi-a mai troznit vreo două cazmale peste bot. De acuma sângele-mi curgea în şiroaie din nas.

– Ce faci mă, dai cu mucii pe covorul lu’ to’ar’şu Macavei? Îţi baţi joc de bunurile poporului?

Şi jap-jap, încă două lopeţi peste cap.

– Zi măi animalule, cu cine eşti înhăitat? Ce făceai cu pemeul? Te duceai la vânătoare? Îţi dau eu vânătoare, ‘tu-ţi soarele mă-tii de reacţionar! Visezi să vină americanii? Na un american în cur!

Şi mă tot lovea cu pumnii şi cu picioarele fără să aştepte vreun răspuns la întrebările pe care mi le tot spunea. Mă durea cumplit de fiecare dată, am fost chiar pe punctul de a leşina dar zbirul ştia meserie, de fiecare dată când vedea că-mi dau ochii peste cap se oprea. Apoi o lua din nou de la capăt.

– Ia uite, ce m-am încins… Am transpirat din pricina ta şi am murdărit cămaşa pe care s-a chinuit să mi-o calce femeia. Pilaf te fac, morţii mă-tii de fascist ordinar.

În cele din urmă s-a oprit. Eram atât de ameţit că nu mai vedeam bine pereţii, m-am aşezat pe scaun, de fapt am vrut să mă aşez dar individul mi l-a tras şi am nimerit iarăşi cu faţa în sus. S-a aplecat asupra mea rânjind de parcă făcuse gluma secolului după care a slobozit un scuipat gros peste faţa mea. Mi-am jurat să-l omor cu prima ocazie. El era cap de listă. Apoi pe Macavei. Apoi pe ceilalţi. Am izbucnit într-un urlet care doream să nu se mai termine niciodată. Nu de durere ci de furie. Pentru că îmi dădeam seama că şansele de a scăpa din ghiarele lor erau foarte mici. Mai mici decât o geană de furnică. M-a lovit cu cizma grea peste şale, parcă mi-a băgat un cuţit printre oase, aşa m-a durut. Am icnit odată după care am tăcut, să fi vrut să zbier şi nu mai puteam, nici măcar să respir nu eram în stare, simţeam că mă sufoc şi-mi spuneam că gata, rostul meu pe pământ se terminase, urma să mă întâlnesc cu Sfarog pe lumea ailaltă dacă o fi existând aşa ceva. Dar dacă eram deja pe lumea ailaltă, m-a izbit un gând. Dacă aşa arăta infernul?

Nu am mai avut vreme să-mi duc gândul mai departe, nu era deloc plăcută o astfel de perspectivă, când a intrat Macavei.

– A ciripit ceva? s-a interesat el.

– Nimic, doar a guiţat odată ca un porc. Se crede tare dar îi venim noi de hac.

– Olarule, te-am rugat să-l faci să vorbească nu să-mi mânjeşti podeaua cu sânge. Cheamă sergentul să-l ducă la beci. La camera cinci.

S-a aplecat şi el peste mine şi mi-a aruncat un zâmbet răutăcios.

– Auzi băi, mulă, femeile au recunoscut că eşti în solda imperialiştilor. Au mărturisit tot. De ce nu eşti băiat cuminte să ne spui toată povestea?

Am dat din cap, ce tot doreau să afle de la mine? Ce poveşti, ce americani, ce-or fi ăia? Precis lumea se scrântise, ba nu, nu mai eram în lume, eram dincolo de lume, eram în infernul unde chinurile veşnice sunt cele care stăpânesc. Mi-am spus că altă explicaţie nu-i, rătăcitorii sunt mesagerii iadului, apar din străfundurile pământului şi-şi înşfacă prăzile după care se dedau la cazne nesfârşite. A apărut sergentul, iată, mi-am zis, rătăcitorii sunt de fapt soldaţii disciplinaţi ai acestor seniori ai tenebrelor. M-a luat târâş către scările pe care urcasem apoi m-a predat unor indivizi care aveau pe ei doar maieuri.

– De la to’ar’şu Macavei, le-a spus el. Vine şi dânsul imediat.

M-au instalat pe un scaun cam incomod, până să mă dumiresc prea mult am simţit cum mâinile şi picioarele îmi sunt prinse în curele astfel încât să nu mă pot mişca. A apărut şi Macavei la spectacol însoţit de namila de Olaru. Mi-au prins pielea cu nişte cârlige de care spânzurau sârme. Ce am încasat de la Olaru a fost micul dejun. Înţelegeam că acuma venea prelucrarea adevărată.

– De tine depinde cât stai aici, mi-a spus Macavei. Cum începi să vorbeşti schimbăm tratamentul.

A făcut un semn cu capul peste umăr şi s-a dat la o parte. Am simţit că iau foc, cârligele acelea parcă-mi băgau şerpi pe sub piele. M-am speriat rău de tot şi am prins să rag cum nu o mai făcusem niciodată. Mi-am umplut imediat nădragii, căutam să mă eliberez din strânsoare dar toate eforturile mele s-au dovedit a fi inutile.

Apoi lucrurile s-au schimbat, parcă mă rupeam de realitate. Simţeam durerea, era de nedescris, dar parcă era altcineva în locul meu. Am leşinat de câteva ori, atunci mă aduceau în simţiri cu o căldare de apă pe care mi-o azvârleau peste faţă. În cele din urmă doar am simţit cum mă izbeşte apa dar nu am mai fost în stare să deschid ochii. Am auzit vocea lui Macavei, parcă vorbea de dincolo de nori.

– Gata că-l pierdem. Să-l vază un medic, să-l puie pe picioare şi mâine să fie gata. Haide, Olarule, s-a făcut seară, poate prindem deschisă terasa de la Izvor, bem o bere şi halim un mic…

Cineva m-a dezlegat, eram ca o cârpă, nici măcar gânduri nu mai aveam. După care a venit negura. Cred că aşa ar trebui să arate moartea. Un negru absolut. Fără gânduri, fără memorie, fără nimic.

M-am trezit pe un pat. Am încercat să deschid ochii, am simţit nisip sub pleoape, parcă cineva mi le cususe. O mână s-a abătut peste faţa mea. Nu o lovitură, mai degrabă o mângâiere. O mână de femeie, am gândit. Am dat din cap şi am gemut, fiecare mişcare îmi provoca dureri crunte.

– To’ar’şu doctor! Se trezeşte!

Glasul venea ca dintr-o pernă, moale, încet şi vătuit. Era o femeie. Apoi am auzit paşi, mi-era teamă să mai încerc să deschid ochii.

– Mă auzi? Cu tine vorbesc, mă auzi? Era o voce bărbătească.

Nişte degete butucănoase îmi pipăiau faţa.

– Da, am spus.

De fapt am scos o hârâială, gâtul mă ustura de parcă nu făcusem altceva decât să zbier toată viaţa.

– Să mai doarmă o zi.

Ceva m-a pişcat de braţ şi iarăşi moartea m-a cuprins.

De câteva ori s-a repetat episodul ăsta. Până când am fost în stare să deschid ochii şi să articulez câteva cuvinte. Am vazut-o pe fetişcana care anunţa trezirea mea, apoi pe doctor, amândoi erau îmbrăcaţi în alb, întreaga încăpere era albă de mă dureau ochii. Deja puteam să mă mişc fără să mai simt atât de intens durerea.

– Unde mă aflu? Am întrebat.

– Eşti la infirmerie, mi s-a răspuns.

Mă lămuriseră buştean.

– Am murit? Aici este infernul?

S-au privit amândoi de parcă vorbisem în alte graiuri.

– Are accent de… a început fata să vorbească.

– Taci! A oprit-o bărbatul, medicul acela care mă tot trimisese la somn. Eşti proastă? Vrei să ai necazuri?

Fata şi-a înghiţit cuvintele şi nu am mai aflat ce accent aveam.

– Ba voi aveţi accent, le-am spus.

– Lasă asta, a dat el din mână. Cum te simţi? Te doare ceva?

– Toate mă dor, doctore, am răspuns. Dar nu aşa de rău ca ieri… Câte zile am stat aici?

– O zi, două, ce importanţă are? s-a eschivat. Curând o să vină Macavei. Mai bine spune-i tot ce ştii altfel s-a zis cu dumneata. Nu mai ieşi viu de aici. Şi pentru ce? Pentru o himeră? Gândeşte-te la tine, merită să mori pentru cai verzi pe pereţi? Chiar crezi că poţi să răstorni socialismul victorios? Crezi că poţi înfrunta puterea populară?

Vorbea el şi parcă nu era el. Cuvintele sunau ca şi cum le rostea altcineva pentru el. Oricum spunea numai parascovenii de neînţeles. Socialism victorios, ce putea să însemne? Un gând începuse să-mi dea târcoale.

– Aici este Cetatea Bucureştilor? Adică sunt în cetate?

A deschis gura de câteva ori de parcă ar fi vrut să înghită ceva şi nu ar fi reuşit. Fata a scăpat ceva pe jos, am auzit un clinchet argintiu.

– Care cetate, băiete, aici este Bucureştiul… Eşti pe Uranus, la Arsenal… Acuma vrei să faci pe prostul crezând că o să scapi? Au mai încercat şi alţii şi nu au reuşit, ăştia se pricep să scoată orice de la oricine. Ai înţeles?

Bineînţeles că nu am priceput nimic. Ce însemna Uranus? Un loc din Cetate? Singura explicaţie pe care mi-o puteam da era că fusesem capturat de rătăcitori şi dus în cetate. Iar aici toată lumea era nebună de legat. Bun, torturile nu mă nedumereau, era firesc să se poarte aşa cu mine din pricina războiului. Dar ceea ce îmi cereau ei să spun nu avea nici o noimă. Nimic nu avea vreo noimă. Iată, am aflat în sfârşit cum arată cetatea pe dinăuntru: plină de nebunie. Minţi rătăcite, dorinţe ireale, reacţii absurde. Mai era ceva. Un lucru remarcabil: lumea aceea, aşa tembelă cum era ea, reuşise să reziste atâta amar de vreme asaturilor noastre. Ceea ce se cheamă că nu erau şi proşti. Poţi fi nebun dar asta nu înseamnă că eşti obligatoriu tâmpit.

Ceva mai târziu a venit Macavei. S-a aşezat pe marginea patului, m-a privit câteva momente fără să zică nimic apoi, după ce medicul a ieşit din cameră mi-a făcut cu ochiul:

– Ei, cum ne simţim astăzi? Sănătos, voios? Cu chef de viaţă? Acuma ţi-ai adus aminte care-ţi sunt complicii?

Am dat din cap a negare.

– Nu-i nimic, o să-ţi aduci tu aminte… Peste o zi sau două intri din nou în fabrică. Mai gândeşte-te…

M-a bătut uşor cu palma peste obraz şi, după ce mi-a zâmbit, s-a dus la ale lui. Medicul a intrat imediat, probabil aşteptase la uşă să se care Macavei. În încăperea în care mă aflam mai erau şi alte paturi. Toate erau goale. Mă gândeam că toate slujeau temniţa în care intrasem. Faptul că erau goale însemna că nu prea aveau muşterii. Sau, dimpotrivă, aveau dar eu eram un personaj exrem de important şi care trebuia ţinut singur. Dacă era să pun cap la cap toate cuvintele schimbate de mine de când fusesem capturat constatam cu uşurinţă că nimic nu se lega, toate sunau anapoda. Adică nu putusem să discut cu nimeni firesc. M-am gândit la cele două femei, Mariana şi Valentina. Erau şi ele prinse, băgate în acest mecanism ciudat, chinuite să spună vrute şi nevrute. Îmi strigase Macavei că mărturisiseră că sunt în solda imperialiştilor. Ce minunăţie! Ori ăla minţea ori muierile îşi pierduseră şi ele dreapta judecată şi născociseră cam ce doriseră cretinii ăştia să audă. La urma urmei de ce nu? Adică eu de ce nu aş face la fel? Scap de cafteală după care mai vedem.

L-am rugat pe medic să-l cheme pe to’ar’şu (asta era o chestie în loc de “stăpâne” sau de “boieria voastră”) Macavei. Eram gata să spun tot. A apărut în nici un minut (ori temniţa se micşorase ori aşteptase pe afară convins că aveam să mă fac “băiat cuminte”).

– Am să spun tot dar nu am cum să scriu.

I-am arătat mâinile bandajate, îmi făcuseră ei ceva la deşte de mă acoperise medicul cu atâtea cârpe. A zis Macavei că nu-i nimica, o să scrie ei şi eu iscălesc la urmă, când s-o putea (chiar aşa, când s-o putea?). L-a chemat pe unu’ Grefieru’.

– Să vie Grefieru’ cu toc şi mesuţă să ia o declaraţie.

Am înţeles apoi că nu-l chema aşa. Grefier era cel care mâzgălea hârtia. Am dat din umeri, deja începeam să mă obişnuiesc cu ciudăţeniile lor, ba îi chema ca pe un meşteşug când nu aveau niciunul ba îi striga după meşteşug atunci când aveau de fapt nume de oameni. În fine, s-a aşezat grefierul pe partea cealaltă a patului iar Macavei, după ce şi-a scos haina şi a atârnat-o de un cuier (de care mai spânzurau nişte sticle cu capul în jos) şi-a tras un scaun şi s-a aşezat la capul meu.

– Bagă! mi-a poruncit el. Tu încă nu scrii nimic, ia spus grefierului.

– Sunt în solda imperialiştilor… am început. Am fost plătit de americani să răstorn socialismul victorios după ce înfrângeam puterea populară. Scopul nostru era să intrăm în… Bucureşti, să luăm Arsenalul de pe Uranus iar complici îmi erau (pe cine să bag în găleată? Ia să vedem…) Grigore a’ lu’ Pulifrici, Fornăilă, Găozaru, Trei Pâini, Pizdelea…

~ştia erau căpeteniile mele, ce alte nume aş fi putut să le dau dacă nu cunoşteam pe nimeni? M-am oprit văzând expresia lui Macavei. Se înroşise tot.

– Îţi baţi joc de mine!? Altaru’ şi biserica mă-tii de liftă, te omor, mă, nu mai ieşi viu de aici, nu mai ieşi deloc de aici, te bag în acid de viu şi te dau la canal, soarele şi cerul tău de trădător!

Zbiera la un lat de palmă de faţa mea. Apoi s-a oprit brusc, s-a uitat la grefier, acesta, cu faţa în pământ, părea înfricoşat de moarte.

– Ia-ţi catrafusele şi tunde-o de aici, i-a spus Macavei pe un ton potolit.

După care s-a ridicat în picioare, şi-a pus haina peste umeri.

– Te crezi şmecher, aşa-i? Mă chemi să faci mişto de mine? Am să te omor cu mâna mea. Crezi că mă opreşte legea? Mă piş pe ea de lege, aici eu sunt legea! Să vie americanii să te scoată de aici, o să crăpi ca un vierme dintr-un măr pus la copt în sobă, ţi-o garantez, eu, tovarăşul Macavei.

După ce a plecat a venit medicul. Se vedea că trăsese cu urechea la toată scena, abia se ţinea să nu râdă.

– Dom’le, nu ştiu ce hram porţi dar trebuie ori să fii tare ca stânca ori inconştient. Nimeni nu l-a făcut astfel pe to’ar’şu Macavei. Îmi vine să râd dar trebuie să-ţi spun că o să te omoare dacă o să continui aşa. Crezi că merită?

– Doctore, i-am spus, nu vreau să mor. Cine şi-ar dori aşa ceva? Dar nu înţeleg ce vor ăştia de la mine. Doctore, eu nu sunt din lumea asta.

Eram, mărturisesc, speriat. Altfel de unde gândul că nu eram din acea lume? Chiar mă simţeam străin. Eu, dacă dădeam poruncă să pună pe cineva la cazne era pentru că trebuia musai să aflu ceva. Adică ceva palpabil, ceva care există. Bunăoară unde şi-a îngropat cutare averea. Sau ce uneltiri se fac împotriva mea. Sau dacă e în legătură cu cei din Cetate. Chestii concrete. Ori ăştia veneau cu aiureli de care nu mai auzisem: americani, imperialişti, socialism victorios. Ce doreau de la mine? Medicul m-a privit de parcă nu m-ar fi înţeles.

– Ce vrei să spui? Nu eşti de pe lumea asta? A mai zis unul aşa ceva acum vreo două mii de ani şi a sfârşit-o rău. I-adevărat că acuma unii se închină la el pe şest dar asta nu-l aduce înapoi şi nici nu cred ca îi mai pasă. Io cred că vrei să simulezi nebunia. Ţi-ai ales o tactică greşită, pentru ei nebunia nu există.

Se aşezase pe scaunul pe care stătuse Macavei. Părea un om blajin, faţa rotundă, ochii un pic bulbucaţi, o mustăcioară tunsă scurt, halatul încheiat neglijent. Uşor dezordonat, degete groase, cu unghiile curate, fruntea mereu încreţită a mirare. Am încercat să-l prind de halat, bandajele nu mi-au dat voie, am zgrepţănat aerul.

– Şi eu am pus la chinuri oameni, i-am mărturisit. Dar nu mi-am bătut joc. Ca atunci când te duci la vânătoare de câini. Tu ai kalaşnikovul, ei au libertatea de a alerga. Sau ca într-un joc, doctore. Dar la ăştia nu am văzut decât plăcerea de a pune la cazne. Cică vor să le spun tot felul de prostii. Şi dacă vorbesc pe limba lor tot ei fac pe supăraţii. De aia zic eu că nu sunt de pe aici. Nu sunt din lumea asta, înţelegi?

Ce să înţeleagă? Cum m-aş fi simţit eu dacă, într-o zi, calul mi-ar fi spus că nu mai are chef să-l călăresc şi că ar pofti la o iapă în călduri sau la o iesle plină? “Stăpâne, ştii, cred că astăzi am poftă să stau tolănit în grajd, poate mai pe după amiază o să alergăm un pic, ce zici?” S-a scărpinat în creştetul capului, doctorul.

– Poate că o fi aşa cum zici dar acuma eşti aici şi asta nu ai cum să o negi. Mâine sau poimâine intri în malaxor şi Macavei te trimite pe veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Te-au prins cu armă asupra ta, este limpede. Nici măcar nu îi interesează cum te cheamă. Aci, pe fişa dumitale scrie “suspectu’ număru’ 17”. Asta eşti acuma, un suspect de crimă, de fapt nici măcar suspect, este o formă de a completa hârţoagele, doar formularele mai păstrează aparenţa normalităţii, pentru ei eşti deja dovedit contrarevoluţionar. Doar că trebuie să spui cu cine eşti în cârdăşie. Asta vor să afle. Mă rog, matale ai început să îndrugi verzi şi uscate, chestii cu pulifrici şi cu pizdéle, normal că m-a umflat râsul dar Macavei are un simţ al umorului aparte, s-ar putea, adică este sigur, din gluma asta o să ţi se tragă ponoase la care mi-e groază să mă gândesc. De aia ziceam că nu ştiu ce hram porţi. ~i fi vreun şmecher care are o rocadă mare în loc de una mică, faci pe nebunul, ori chiar eşti inocent. Deşi în veacul ăsta cine dracu’ mai este inocent? Şi pruncul, de când se naşte, poate fi bănuit de jocuri subversive.

S-a îndreptat către un dulap metalic şi a scos din el o butelcă întunecată. A tras o duşcă, s-a strâmbat de parcă ar fi băut pucioasă apoi m-a îmbiat şi pe mine:

– Ce mai contează acuma, vrei un gât? Este spirt distilat de mine.

Am băut şi m-am înecat, toată putoarea iadului părea să fi clocotit în sticla aia. Altfel bun rachiul.

– Eşti singura persoană care s-a purtat bine cu mine, doctore. Dar asta nu te scuteşte de sminteală nici pe domnia ta.

– Aşa, că bine le spui. Nu ţi-ai dat seama că şi eu sunt prizonier aici?

– Cum aşa, to’ar’şu’ doctor? Bag seama că numai pe mine m-au pus la chinuri, domnia ta eşti întreg şi curat ca lacrima.

A mai tras un gât din sticla aceea borcănată după care, minute în şir, s-a holbat în gol.

– Vrei o muiere? m-a întrebat surprinzător. Aranjez cu Mili, asistenta, să-ţi facă tot tacâmul. E fată bună de altfel, ce zici?

Ce puteam să zic? Am dat din umeri.

– Ai pomenit despre nume, doctore. Vrei să afli cum îmi zice?

I-am spus numele meu. A prins să râdă. A râs până s-a înecat. Ce măciuca mea îi spusesem atât de comic? Apoi a venit Mili.

*

A trebuit să părăsesc curând infirmeria. Mi-a părut rău, chiar dacă trebuia să stau doar în pat era bine acolo. Fără cafteală. Nimic pe lumea asta nu ţine veşnic, am oftat. Adevărat, nici lucrurile rele nu ţin o veşnicie. Dar parcă acestea sunt mai multe decât cele bune. Au venit doi indivizi, păreau a fi din aceiaşi tagmă cu Macavei dar… altfel. Haine mai fine. Apucături mai fine. M-au condus într-o curte interioară, vedeam pentru prima dată cerul de când intrasem în Cetate. Mă rog, în Bucureşti. Era învolburat dar pe alocuri se zăreau crâmpeie de albastru. Incredibil de albastru.

– Cred că s-a zis cu ploile, a comentat unul dintre ei.

– Da, de acuma vine primăvara, i-a răspuns celălalt.

M-au vârât într-un automobil negru. Scaune moi, de piele maron. Tavan jos, capitonat cu o pânză catifelată.

– La sediu, a poruncit şoferului cel care spusese că vine primăvara.

Iată Cetatea! Am ieşit din curtea interioară pe o uliţă largă. Puhoi de omenire se agita de colo colo. Maşini care vâjâiau pe lângă noi. Case pline de fală străjuiau uliţele pe care alergam. Mi se părea atât de frumos. Cu oamenii aceia care mişunau pretutindeni. Erau şi steaguri aninate la răspântii, steaguri în trei culori dar şi steaguri roşii cu un desen pe mijloc. Un ciocan peste o seceră. Şi nişte spice de grâu. Şi toate aveau atârnate de ele panglici negre. Ca şi cum Cetatea sărbătorea ceva. Chiar am întrebat:

– E vreo sărbătoare?

~ia doi s-au făcut că nu mă aud şi nu am mai spus nimic. În cele din urmă am ajuns la destinaţie. O clădire uriaşă, am pătruns cu automobil cu tot prin nişte porţi de metal. Altă curte interioară, soldaţi în uniforme căcănii, cu kalaşnikoave pe umăr, frumos aliniaţi. Am tras în spatele lor, m-au scos din maşină şi m-au condus în clădire. Coridoare largi, luminate, covoare pe jos. Era un fel de palat. Toate figurile celor pe care îi întâlneam păreau mohorâte de parcă aveau dureri de maţe. Am coborât scări (iarăşi scări?) şi m-au băgăt într-o cameră. Mă gândeam că o să o iau de la capăt, o să apară Macavei sau unul ca el şi să-mi ceară să-i spun despre complici şi alte asemenea bazaconii. În cameră era un cetăţean care răsfoia o carte. La apariţia mea a închis cartea şi s-a ridicat de pe scaunul pe care şezuse.

– El este? A întrebat.

După care, fără să aştepte răspuns i-a expediat pe cei doi.

– Să vie Marinescu la mine, a adăugat.

M-a măsurat din cap până în picioare. Era mai scund decât mine dar bine legat. Avea părul ondulat, ochii vioi şi buze groase, de om căruia îi place traiul bun şi ştie să trăiască din plin orice clipă.

– Şi zici că te cheamă?…

I-am spus numele.

– He, he, a râs el. Stai jos. Vrei o cafea? Ceva de băut? Trimit plantonul să aducă numaidecât.

N-am apucat să zic nimic, a ţârâit dintr-o sonerie, a apărut un soldat.

– Vodcă şi cafele, a poruncit. Şi găsiţi-l pe Marinescu, odată! Eu trebuie să plec la funeralii.

Ca prin farmec au apărut pe masă ceşti micuţe, un ibric, o sticlă babană cu alcool şi pahare.

– Ia de bea, m-a invitat. Nu eşti prea vorbăreţ, aşa-i?

Nici nu aveam cum să fiu vorbăreţ. Despre ce să discutăm? Mă aşteptam să apară vreun zbir care să mă încingă. ~sta se comporta anormal. Mă trata cu băutură. Vorbea liniştit, puţin îi păsa dacă avusesem de gând să răstorn socialismul sau dacă aveam complici.

– Ia zi, m-a întrebat mai apoi, ai fost vreodată la Moscova?

Am dat din cap că nu.

– De unde eşti de fel? Din Basarabia? Din Bucovina?

Un interogatoriu. Altfel decât celelalte. Cu cafea şi vodcă. Şi prăjiturele rânduite atent pe o străchină întinsă. I-am spus că nu sunt nici din Basarabia şi nici din Bucovina. În cameră a intrat cel numit Marinescu. Era bătrân sau doar aşa mi se părea mie, un om cu părul aproape alb. Şi chipul îi era alb. Părea un fel de zeu coborât din întâmplare pe Pământ şi rătăcit prin acele cotloane.

S-au şuşotit între ei o vreme, timp în care eu am tot umblat pe la sticla aceea cu tărie. După o vreme, după ce s-au săturat să tot şopocăiască aruncând priviri furişe către mine, scundacul s-a îndreptat spre uşă.

– Marinescule, ciocu’ mic, a spus el din prag. Poate că iese ceva de aici. Ori ne facem oameni ori…

N-a mai zis ce urma dacă nu se făceau oameni. S-a dus la funeralii. La sărbătoarea aia s-au ce-o fi fost. Că nu degeaba atârnaseră prapurii la răspântii. Eu, dacă hotăram să fie bal la fel făceam. Întindeam steaguri, covoare colorate pe garduri şi toate satele mele petreceau. Pileală, haleală, muieri, câte o execuţie sau doar o biciuială, după cum se nimerea.

– Şi zici că te cheamă Stalin? M-a întrebat Marinescu după ce am rămas singuri şi după ce a mirosit sticla de vodcă.

– Aşa-mi zice lumea, domnule. Altfel taica, atunci când m-a făcut, nu prea l-a interesat numele meu. Avea el să-mi pună un nume după ce ar fi văzut ce fel de fecior oi fi. S-a nimerit să fie ăsta. Cică a fost un mare conducător de oşti în vechime iar eu, de mic, am avut îndemânarea să conduc cetele.

– Bine, aşa o fi. Ştii ce este un magnetofon?

I-am răspuns că nu ştiam. A scos dintr-un dulap o sculă ciudată, cu două roate pe care se înfăşura o pamblică. A grohăit de câteva ori într-un băţ negru după care pamblica s-a răsucit şi am auzit sunetele scoase de el din nişte cutii mari.

– ~, cum e? Deşteaptă invenţie, aşa-i? Am înţeles că nu prea te îndemni cu scrisul. O să-mi povesteşti totul, de la început, doar o să vorbeşti şi cuvintele tale o să rămână… Aici.

Mi-a potrivit băţul, microfonul îi spunea el, în dreptul gurii şi am făcut câteva probe. M-am minunat ascultându-mi cuvintele. Nu era vocea mea, i-am şi spus asta iar Marinescu a prins a râde. Apoi mi-a poruncit să încep povestea.

– De unde să încep? Am întrebat.

– De unde pofteşti, când nu am să pricep o să te întrerup, mi-a spus şi şi-a aprins o ţigară.

“Sunt Stalin, fiul lui Iurie şi al lui Elena. M-am născut lângă Cetatea Bucureştilor în anul 2190 după stilul vechi…”

Am vorbit ore în şir. Uneori Marinescu mă punea să reiau anumite pasaje. De exemplu m-a pus să-i povestesc din nou despre războiul cel mare, ăla care ne rupsese de Cetate. De ce ne revoltasem, cine ne ridicase frunţile din ţărână şi aşa mai departe. Sau mă pusese să reiau pasajul cu drumul prin tunel. De la Sfarog până sub Casa Poporului. Pe unde intrasem, unde era ograda lui Sfarog, cine erau Valentina şi Mariana şi aşa mai departe. Chiar îl împuşcasem pe Sfarog? Aşa de mânios eram? Şi ce era Casa Poporului? Pe unde venea asta?

Uneori oprea magnetofonul, chema plantonul şi cerea de ale gurii. Vodcă nu mi-a mai dat după ce am terminat sticla. În schimb m-a umflat cu cafea. M-a pus să-i desenez pe o hartă ciudată unde era Casa Poporului. Nu prea mă descurcam să citesc astfel de lucruri, am pus şi eu deştiul pe acolo pe unde am crezut că ar fi trebuit să fie.

Într-un târziu a apărut individul de m-a întâmpinat întâia dată.

– Cum a fost, Nicule? S-a interesat Marinescu.

– Cum să fie, aşa cum ne-am aşteptat. Ai aflat ceva de la ăsta?

~sta eram eu, am dedus. S-au tras mai într-o parte şi iar s-au pus pe şoptite. De data asta au vorbit mai puţin.

– Gata, a zis Nicu, ne oprim acuma, o să continuăm mâine. Tu, mi-a spus el, o să dormi aici, aranjez eu totul, a continuat el văzând că Marinescu dă să adauge ceva. Îl ţinem aici şi vedem mâine ce o să facem mai departe.

Aşa că m-am întins pe o canapea şi am adormit buştean. M-am trezit dimineaţă cu capul greu şi cu o sete înfiorătoare. Lângă mine stătea un soldat, un rătăcitor, avea şi el un kalaşnikov pe care îl ţinea aţintit către mine.

– Dă fierul ăla la o parte, i-am spus. Să nu te răneşti.

– Să nu mişti, m-a avertizat. Am ordin să trag!

– Atunci ce să fac, pot să mă cac pe canapea?

N-am apucat să mai zic nimica, uşa s-a deschis şi a intrat Marinescu. L-a expediat pe soldat după care mi-a făcut semn să mă ridic. Aveam nevoie de ceva? I-am spus ce mă durea şi s-a încruntat.

– Abţine-te, o să plecăm de aici.

Am fost scos din cameră, de data asta m-au legat la ochi, m-au tot răsucit pe coridoare, în cele din urmă am prins a coborî scari. Apoi iarăşi ne-am învârtit prin tot felul de tainiţe, simţeam aer umed şi greu, pentru o clipă mi-a trecut prin minte că mă vor duce la tunelul care iese din Cetate. Am alungat gândul ca fiind absurd. Dar, mi-am zis, ce nu este absurd în toată istoria asta?

Am ajuns într-o sală mare, mi-am dat seama după ecoul paşilor. Am auzit câteva voci, l-am recunoscut pe ăla mărunţel’ de îl chema Nicu sau Nicolae. Îi zicea lui Marinescu să fie atent că şi alţii vor să pună gheara pe putere. N-ar fi mai bine să mă facă scăpat şi să-şi încerce soldaţii tirul pe mine? Nu, zicea Marinescu, istoria mea, aşa de incredibilă ascundea o taină de care ei se puteau folosi.

Am fost urcat într-o maşină şi am pornit la drum. De bună seamă că ieşisem de sub pământ, am simţit pe faţă arsura soarelui. Am mers aşa, legat la ochi, timp fără măsură. De două sau de trei ori am şi aţipit. Apoi maşina s-a oprit, m-au dat jos şi m-au condus pe un drum de pământ, simţeam bolovani sub tălpile bocancilor. M-am împiedicat de câteva trepte care duceau pe prispa unei case, o uşă a scârţâit în faţa mea, m-au împins înăuntru şi cineva mi-a scos eşarfa neagră ce-mi acoperise vederea. Eram într-o odaie mică, de gospodărie sărmană. Imediat a intrat în cameră şi Marinescu, pe afară rămăseseră soldaţii, mişunau prin ograda aceea pe care o zăream prin geamurile murdare.

Am stat acolo câteva luni, până vara a izbucnit bolnavă peste tot cuprinsul. În fiecare zi povesteam despre mine şi despre satele mele. Dar mai ales povesteam despre lucruri care fuseseră demult. Asta îi interesa în mod deosebit. Să le zic ce fusese înainte. Şi am tot istorisit… Pe la jumătatea verii Marinescu a plecat. Am rămas pe mâna soldaţilor. Nu aveam nici o treabă cu ei şi nici ei cu mine. Aveam voie să ies în ogradă, să stau la soare, îmi dădeau ţigări, de haleală şi uneori mai pileam şi câte ceva. Un vin sau o ţuică, ce se nimerea.

Apoi a venit toamna şi, ceva mai târziu decât m-aş fi aşteptat, iarna. A şi nins un pic dar era atât de ciudat… Nu ne-a îngropat zăpada aşa cum ar fi trebuit. Şi a trecut anul. Şi încă un an. Şi încă un an…

Nimic nu se schimba înafară de mutrele soldaţilor. Stăteau câteva luni, abia apucam să mă obişnuiesc cu ei după care apăreau alţii. Deja mă resemnasem cu existenţa mea. Nu se punea problema să fug, eram prea bine păzit. Şi apoi unde să mă fi dus. Locurile îmi erau străine. Eram înconjurat de munţi.

Gata, îmi spuneam, aici o să crăp. Într-o lume absurdă, departe de casă. Chiar aşa, unde îmi era casa? Sau, mai bine zis, când îmi va fi casa? Pentru că, oricât de ciudat ar fi părut, înţelesesm de la Marinescu un lucru. Anul în care fusesem capturat nu se potrivea cu ce ştiam eu. Ziceau că este 1964. Ca şi cum, printr-un miracol, aş fi coborât în timp. O vreme am pus asta pe seama smintelii celor din Cetate, erau nebuni cu desăvârşire. Dar, odată ce anii se scurgeau, am ajuns să cred şi eu tâmpenia asta. Aşa că am trăit din 1964 o nouă viaţă.

Mda, povestea mea se cam apropie de sfârşit. Nu de sfârşitul acela pe care l-am tot bănuit şi aşteptat o vreme: un glonte în ceafă. (Acuma, la mulţi, foarte mulţi ani de la acele evenimente îmi spun că singura pavază în calea unui eventual glonţ care sa pună capăt existenţei mele a fost resemnarea şi nepăsarea. Suna cam ciudat, este greu de explicat dar aşa simt, nepăsarea pentru ziua de mâine m-a salvat. Pentru că, nu-i aşa, trăiam în afara timpului meu. Viaţa mea de ţăran prost şi suspicios dar viclean şi dotat cu ceva isteţime fusese scoasă la un moment dat de pe făgaşul ei. Poate din clipa în care intrasem în ograda lui Sfarog. Poate din clipa în care mă tăvălisem cu Valentina. Sau fusese Mariana? Sau se întâmplase din momentul în care coborâsem cu cele două muieri în hrubele lui Sfarog. M-am gândit multă vreme şi am căutat să descopăr ruptura, pragul pe care îl trecusem fără să bag de seamă în lumea aceea nebună. Nu am reuşit să-mi dau un răspuns clar, limpede. Dacă stabileam un moment în timp pentru trecere pe dată apăreau argumente care îmi demonstrau că, tot atât de bine, s-ar fi putut să mă înşel. Ani buni, zeci de ani m-am învârtit în jurul cozii precum un câine abia rănit la vânătoare. De fapt în tot acest timp m-am învârtit prin labirintul în care intrasem odată ce făcusem primul pas în ograda blestematului de Sfarog. Iar ieşirea din acel labirint fusese aparentă, fusese mai degrabă o iluzie. În fine, ar fi multe de discutat despre asta, poate cu altă ocazie)

Practic nu mai am ce să povestesc. Nimic interesant nu s-a mai întâmplat cu mine. După un număr oarecare de ani am fost eliberat. Am primit şi acte care atestau existenţa mea oficială ba am făcut şi o şcoală unde am învăţat buchiile şi o meserie. Iar piticul acela, prieten cu Marinescu, a ajuns boier mare. Bineînţeles că am flecărit cu tot felul de oameni despre cum ajunsesem să fiu cine eram. Şi m-au băgat la balamuc de două sau de trei ori. Asta m-a mai calmat. Şi aşa am ajuns om în rândul lumii, cum se spune pe aici. Am ajuns un strungar bun, am căpătat şi o muiere care mi-a turnat trei plozi. Şi o casă am căpătat, un apartament la bloc. Unde credeţi, chiar în Drumul Taberei.

Mda, mă plimb pe la stadionul Ghencea şi, odată ce trec de linia de tramvai, înspre Domneşti, încep să recunosc locurile. Şi unde acuma sunt serele a fost, va fi (cine ştie oare?) ograda lui Sfarog. Acolo s-ar putea să existe o gaură în pământ care să mă ducă înapoi, acasă. În fine, ce ar mai fi de zis? Casa Poporului. Da, există, o ştie toată lumea. Au ridicat-o acolo unde am bănuit eu că ar trebui să fie, acolo unde am pus deştiul pe hartă. Acolo, pe treptele ei a fost executat piticul. Nicolae. Marele Boier. Atunci, în 1989. O singură dată am intrat în căsoiul acela, în zilele ceţoase din decembrie. Am coborât în pivniţele mari şi întortocheate. În sinea mea doream să găsesc un semn, poate tunelul acela pe care nu-l străbătusem până la capăt. N-am găsit nimica. Şi, sincer să fiu, nici nu mi-a păsat. Poate că nu am căutat cum trebuie. În fond ce importanţă mai are? Nici una, zic eu. Poate cineva să spună altfel?

Marian Truță
Marian Truță

Latest posts by Marian Truță (see all)