Partea a II-a

Pe aripile fanteziei

Timp de 3500 de ani mitul lui Dedal şi Icar a reprezentat o inspiraţie pentru acele spirite neliniştite care au încercat să stăpânească arta zborului. Mitul respectiv nu numai că exprimă într-un mod grafic ardenta dorinţă a zborului dar subliniază şi primejdiile posibile ale acestuia. Deşi „nu cunoaştem când ideea zborului în spaţiu s-a ivit pentru prima dată în mintea unei fiinţe umane ştim că toate mitologiile abundă în descrierile unor zeităţi înaripate. În epopeele lui Homer, în special în Iliada, găsim o pletoră de zboruri imaginare. Atena, Apolo, Hermes, Thetis, Irida, şi alţi diverşi zei, semizei, şi curieri zeieşti bântuie cerurile. Ceea ce Dedal, primul aviator al lumii, a încercat să materializeze, marele inginer Archytas din Tarent (circa 400-350 î.e.n.) a experimentat, porumbelul său zburător (petomichani) a fost una dintre minunile antichităţii. De fapt invenţia lui Archytas se consideră că a fost prima maşină zburătoare din lume. Se spune că „zbura datorită unui curent propriu de aer (un fel de propulsie pneumatică)”. Se pare că a fost vorba de un soi de prototip de avion având o jumătate de metru cu forma unei păsări şi un fuzelaj aerodinamic. În decursul unui zbor experimental „porumbelul” lui Archytas a străbătut echivalentul a 200 de metri, un fenomen unic în antichitate. Potrivit specialiştilor, prototipul lui Archytas era prevăzut cu un turboreactor. I se mai atribuie lui Archytas o călătorie în jurul Pământului într-o sferă presurizată. Nu există vreo dovadă în această privinţă dar se pare că istorisirea l-ar fi influenţat pe Lucian din Samosata în scrierea miraculoasei sale călătorii imaginare spre Lună.

Archytas este considerat primul savant care se pare că a transformat ideea mitică a zborului în realitate iar Lucian din Samosata (circa 120-180 e.n.) este primul autor care a descris o călătorie spaţială. Lucian a pus bazele călătoriilor ficţionale extraterestre cărora după 1700 de ani Jules Verne le-a dat o dimensiune mai realistă. Dacă vom cădea de acord cu Ben Bova potrivit căruia, „ca orice alte măreţe realizări ale umanităţii, expansiunea în spaţiul cosmic a început cu nişte visuri” şi cu afirmaţia lui John Clute şi Peter Nicholls că „zborul în spaţiu este tema clasică a SF-ului”, atunci trebuie să credităm imaginaţia dezlănţuită a lui Lucian pentru prototipul ficţional al zborului în spaţiu. Dincolo de orice intenţie moralistă sau satirică, „Icaromenippus sau Omul Zburător” întruchipează visul zborului, iar eroul principal, Menippus se îmbarcă „într-o călătorie printre stele” (pag.269). Aşa cum declară însăşi Menippus, „dorinţa [de a urca la cer] a fost părintele gândului” (pag.283). Inspirat de zborul legendar de la Creta la Atena, Menippus „şi-a construit nişte aripi după modelul acelora ale lui Dedal, o deşteaptă născocire” (pag.273) şi a zburat de la Pământ la Lună, la Soare şi spre Cerul însuşi. Puternica dorinţă a lui Menippus de a contempla universul şi învăţa despre corpurile cereşti a fosr ceea ce l-a impulsionat „să experimenteze cu mare îndrăzneală” (pag.285). Zborurile sale „de antrenament” îl conduc „la Geraneia şi de acolo la Acrocorint şi deasupra Pholoei şi Erimantului înspre Taiget (pag.285). Într-adevăr, Menippus este „primul navigator aerian”din literatura lumii invitînd cititorii să-l urmeze şi să împărtăşească senzaţiile călătoriei aeriene şi spaţiale.

Conform lui Frederick Ordway, un text se califică în calitate de „ficţiune spaţială” dacă va conţine următoarele ingrediente esenţiale : „călătoria, asolizarea, descrieri ale aventurilor şi ale lumilor vizitate şi evident, reîntoarcerea pe Terra”. Lucian a scris „Alethes Historia” (Istoria adevărată), prima povestire cunoscută narând o călătorie interplanetară în perioada elenistică atunci când exista o întreagă categorie de autori de „paradoxa” sau de călătorii miraculoase. Ca un „autentic fantezist”, Lucian poate concura cu uşurinţă cu orice alt autor modern. Romanul său conţine multe dintre ingredientele necesare ale genului : o navă, un decor extraterestru, creaturi stranii şi aventuri incredibile. Lucian nu numai că ne împărtăşeşte o completă „voyage extraordinaire” împreună cu descrieri ale unor peisaje cereşti dar descrie de asemenea şi forme extraterestre de viaţă, conflicte interplanetare, membre protezate şi modalităţi cu adevărat stranii de reproducere, ba chiar mai mult are curajul să sfideze interpretările contemporane filosofice şi ştiinţifice ale universului cu scepticism umoristic. Dacă una dintre plăcerile estetice ale literaturii fantastice este bogăţia imaginativă a naraţiunii, atunci Lucian face faţă cu agilă inteligenţă şi spirit şi cu un condei sprinten. Îşi pune fantezia şi umorul în scenă în încercarea de a îşi depăşi „predecesorii în arta istorisirii unei poveşti bune”. Instrumentul narativ al „înstrăinării”, unul fundamentul în cadrul science fiction-ului, funcţionează bine la Lucian pentru că „este capabil să conceapă un alt univers ficţional şi să substituie realitatea cu o altă funcţionând pe baza altor legi”.

Alethes Historia” (Istoria adevărată), care narează bizarul destin al unor cincizeci de atleţi greci de pe o corabie în drum spre casă, este „fantastica şi încântătoarea mărturisire a unei călătorii aventuroase inclusiv a unui zbor spre Lună şi episodul înghiţirii corabiei de către o balenă în pântecele căreia se află…mai multe cetăţi aflate în război”. „Istoria adevărată” nu este numai „un catalog al unor minuni extraterestre”, o narare a uluirii şi incredulităţii autorului, istorisirea războiului imperialist dintre Lună şi Soare şi a „varietăţii creaturilor extraterestre şi a formelor cvasi-umane care conferă romanului o calitate cu adevărat SF şi justifică pe de-a întregul considerarea lui Lucian ca „autor SF prototipic”. De asemenea descrierea a unor „alte” lumi paralele, „antropologia şi biologia alternative” ale lumii ca şi „ecologia alternativă” şi descrierea Ţintului Plutei şi a unui set de legi fizice alternative” care au contribuit la crearea reputaţiei lui Lucian ca progenitor al science fiction-ului.

Lucian precum mulţi alţi autori moderni de SF are o acută conştientizare a procesului său narativ. Aparent încă de la primele pagini ale textului său, convingerea sa este că realitatea ficţională este mai „autentică” decât realitatea bazată pe logica ştiinţifică sau pe excursul filosofic. Similaritatea între principiul mitopoetic al lui Lucian enunţat în prefaţa „Istoriei adevărate” şi insistenţa Ursulei K.Le Guin asupra „adevărului minciunilor” în prefaţa romanului „Left Hand of Darkness” (Mâna stângă a întunericului) este uimitoare. Lucian îşi informează cititorii că trebuie să-şi suspende neîncrederea şi să se bucure de o naraţiune „de pur amuzament bazată pe spirit, ingeniozitate şi umor” (pag.249) Este remarcabil faptul că Lucian pare să aibă aceeaşi opinie cu Ursula K.Le Guin atunci când aceasta afirmă că meseria scriitorului este minciuna :

Spun tot felul de minciuni într-un mod plauzibil şi specific…(pag.249) Nici măcar un dram de adevăr nu veţi găsi. Dar minciunile mele sunt mai oneste decât ale altora pentru că deşi nu spun adevărul, spun adevărul afirmând că sunt un mincinos”. (pag.253)

În aceeaşi manieră Ursula K.Le Guin afirmă : „Dar sunt un artist şi prin urmare o mincinoasă. Să n-aveţi încredere în nimic din ce vă spun. Vă spun adevărul. Singurul adevăr pe care-l pot înţelege sau exprima este din punct de vedere logic, o minciună.”

Precum Ursula K.Le Guin, Lucian susţine că naraţiunea sa este „un experiment mental” provocat de dorinţa unor experienţe neobişnuite şi stimulare cognitivă : „Motivul şi scopul călătoriei mele se bazează pe activitatea mea intelectuală şi dorinţa de aventură”. Acuta autoreflecţie şi scepticismul cu care Lucian îşi acompaniază dublul său obiectiv de creare a divertismentului şi procesul de explorare cognitivă propriu artistului modern sunt remarcabile şi îi conferă lui Lucian un statut de pionierat al genului science fiction. Într-adevăr, critica unei cunoaşteri empirice şi comentariile sale asupra unor diverse ştiinţe (îm mod ostentativ nişte chestionării ale problemei adevărului filosofic) au fost lăudate din punct de vedere epistemologic. „Precum un scriitor modern de SF, Lucian foloseşte ştiinţele şi alte discipline cognitive care îi erau disponibile şi descrie imagini ale unor lumi alternative care pot disloca clişeele de gândire ale cititorilor săi în aşa fel încât să-i facă să conştientizeze în ce măsură convingerile lor asupra realităţii şi „normalului” se bazează de fapt pe clişee mentale şi răspunsuri stereotipe”. Din străfundurile istoriei, Lucian „reprezintă cel mai vechi exemplu a ceea ce am ajuns să considerăm a fi neconformism intelectual SF.”

Lăsând deoparte faptul că Lucian a fost recunoscut ca un fenomen literar de-abia în secolul XX, el a stabilit cu adevărat o tradiţie literară prin intermediul căreia au apărut mulţi suporteri şi imitatori în timpul Renaşterii şi secolelor următoare.

„Alethes Historia” (Istoria adevărată) este un text cât se poate de plăcut combinând fantezia exuberantă şi aventurile dezlănţuite. Opera lui Lucian este unică pentru că „după un mileniu şi mai bine, nu a existat vreo repetiţie precum ale aventurilor sale în literatura mondială”. Călătoria fantastică este un gen pur lucianic. Vor trece „aproape 1500 de ani până când va fi scris un text mai bun de science fiction”.

Potrivit lui David Pringle, Lucian „poate fi considerat figura fondatoare a science fiction-ului”. SF-ul aşa cum şi-a făcut apariţia în lumea anglofonă este rezultatul „operei utopiştilor din perioada Renaşterii (care l-au citit pe Lucian) şi este via Jonathan Swift până la H.G.Wells, o literatură icaro-menippeană.”. Dacă moştenirea lui Lucian a fost atât de influentă asupra autorilor din Europa Occidentală, credem că nu se poate nega impactul său asupra autorilor etnocentrişti ai Greciei moderne.

Pe urmele lui Lucian

Precum strămoşii lor, autori greci moderni au fost fascinaţi de ideea călătoriei în spaţiu. Printre primii dintre cei care au utilizat această temă ca vehicul pentru satira polemică a fost şi Andreas Laskaratos (1811 – 1901), originar din insula ioniană Cefalonia. Deşi Andreas Laskaratos a studiat dreptul la Paris şi Pisa între 1836-1839, reîntorcându-se în Grecia a abandonat avocatura pentru o carieră de scriitor. Dornic să reformeze societatea grecească, Laskaratos a scris critici acerbe, satire şi parodii prin care a atacat superstitiţiile, ignoranţa şi avariţia clerului ortodox. Satirele sale au fost considerate „scandaloase” şi Andreas Laskaratos a fost excomunicat de biserica ortodoxă. Forţat să părăsească Grecia a petrecut perioada 1851-1852 şi 1856 la Londra unde a studiat şi efectuat cercetări la British Museum şi a continuat să-şi scrie polemicile, opera sa fiind intens ironică dar animată de înalte idealuri etice. În 1875 a reînceput să colaboreze cu o serie de reviste din Atena. Era încă în viaţă în 1900 când excomunicarea i-a fost ridicată.

Influenţa lui Lucian asupra operei lui Andreas Laskaratos poate fi clar decelată, de exemplu în „Istoria enos gaidarou” (Istoria unui măgar), „Apopmnimoneumata enos gaidarou” (Memoriile unui măgar) şi „Taksidi ston planeti Dia” (Călătorie la planeta Jupiter). Publicată pentru prima dată în 1887, „Călătorie la planeta Jupiter” a fost salvată de la uitare de editorul Makis Panorios care a republicat mai întâi acest text în revista „Aignimata tou Symbantos” şi apoi în antologia „To Elliniko Fantastiko Diigima” (Povestiri fantastice greceşti, 1987). În prefaţa la textul lui Laskaratos, Makis Panorios atestă influenţa moştenirii culturale a antichităţii asupra artiştilor moderni :

Andreas Laskaratos cunoaşte bine literatura greacă din cele mai vechi timpuri până în perioada sa. Referinţele sale la Lucian şi Voltaire şi încercările sale de a-l traduce pe Homer nu sunt accidentale. A fost un poet şi un prozator adesea luat de val în ceea ce priveşte pasiunile sale şi prin ceea ce voia să exprime încât nu acorda prea multă importanţă modului în care o făcea…Limbajul în ceea ce-l priveşte s-a transformat într-un bici”.

Şi mai mult tonul sarcastic al lui Andreas Laskaratos este catalitic şi subversiv. Nu-i de mirare că atacurile sale necruţătoare la adresa fanatismului religios al timpului său au provocat mânia bisericii ortodoxe.

„Călătorie la planeta Jupiter” începe cu o scenă prezentându-l pe narator lângă casa sa de pe ţărmul mării, privind stelele, pierdut în meditaţii metafizice. Este deplin convins că universul a fost creat doar pentru plăcerea sa : cerurile pentru a-i primi sufletul după moarte iar corpurile cereşti să-l farmece în timpul vieţii. De fapt, se percepe pe sine ca „Stăpânul Universului” , „centrul infinitului şi scopul creaţiei” (pag.177).

Aroganţa îl determină să nege posibilitatea existenţei altor creaturi, mai inteligente decât fiinţele umane altundeva în univers. Pentru a ironiza autosuficienţa şi nombrilismul şi pentru a demonstra insignifianţa speciei umane plasată într-un decor cosmic, Laskaratos îşi transportă naratorul-protagonistul pe Jupiter. Dacă Lucian a utilizat un violent vârtej ca mijloc de transport pe Lună, Laskaratos se foloseşte de o „rază de soare”. Confruntat cu nişte creaturi de o mie de ori mai mari decât el, naratorul terifiat se ascunde după o frunză ca să fie cules de un entomolog extraterestru. Reducând „încununarea creaţiei” la dimensiunea unei biete şi minuscule insecte lipsite de apărare numai bună pentru a fi studiată la microscop ca un specimen al unei specii necunoscute găsite în grădinile imperiale, Laskaratos desumflă imaginea pompoasă a Egoului. Talia micşorată a fiinţei umane în relaţie cu mediul cosmic – reducerea ironică a grandorii umane – este „tehnica uzuală a unui număr de dialoguri ale lui Lucian, în special Charon şi Icaromenippus”. Redus la talia unui insecte antropomorfe şi transformat în obiect al cercetării, naratorul nu mai poate pretinde monopolul creaţiei. Existenţa speciei umane nu dovedeşte decât omnipotenţa unui creator aşa cum conchide grupul entomologilor extratereştri, şi nu dominanţa şi superioritatea speciei umane care nu este decât o faţetă a creaţiei.

În ficţiunile lui Lucian, ideile discutate au fost acelea ale filosofilor clasici greci, mulţi fiind exponenţi ai proto-ştiinţei.”

Textul lui Laskaratos, obiectivul călătoriei spaţiale este de a contesta monopolul dogmelor ortodoxe. Pentru a facilita disputa teologică dintre naratorul uman şi extratereştri, autorul eludează problema comunicării dintre specii diferite conferindu-le extratereştrilor capacitatea de a cunoaşte greaca modernă. Încântaţi să afle că naratorul şi cei asemănători lui „îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu” (pag.180), giganticii extratereştri interpretează vizita umană ca pe dorinţa lui Dumnezeu de a-i umili.

Prin contrast, naratorul capitalizează faptul că poate discuta cu cei care l-au capturat şi-i catehizează în privinţa Treimii, Maicii Domnului, imaculatei concepţiuni şi crucificării. Deşi amuzaţi, extratereştrii îşi declară ignoranţa în privinţa privind mobilurile divine care au condus la mântuirea umanităţii şi iau în râs noţiunea că Dumnezeu a devenit „tăticul” unei specii de insecte antropomorfe impregnând una dintre femele şi permiţând ca unul dintre acei masculi insignifianţi să se dedea unei proceduri implicând cufundarea în apă, aşa-zisul „botez”, cu progenitura divină. Râsul ireverenţios al extratereştrilor batjocoreşte presupunerile puerile ale naratorului. Pentru extratereştri doctrina ortodoxă nu este altceva decât rodul unei imaginaţii bolnave. Din perspectiva lor, extratereştrii nu pot accepta ca adevăr pretenţia că Dumnezeu ar fi creat „insectele antropomorfe” conform imaginii sale. În consecinţă îl acuză pe narator şi evident şi specia umană, că au inventat un Dumnezeu după chipul şi asemănarea lor proiectându-şi opiniile asupra divinului. Prin intermediul unei analize finale, extratereştrii consideră pretenţiile naratorului ca fiind iraţionale, fiind convinşi că niciuna dintre speciile de „animale lipsite de suflete” pot ajunge vreodată la o adevărată înţelegere a divinităţii. Se amuză în special de implicaţia că Dumnezeu s-ar fi decis să aducă mântuirea numai unei singure specii ce parazitează o planetă complet insignifiantă la scară galactică, abandonând restul universului în întuneric.

Precum Lucian care cu un mileniu şi jumătate înainte a contestat convingerile şi interpretările filosofice şi ştiinţifice ale timpului său, tot aşa şi Laskaratos respinge acele aspecte ale dogmei religioase care i se par absurde.

Laskaratos enumeră sec mai multe aspecte prin intermediul „extratereştrilor” săi : 1 ) oamenii au născocit o monstruoasă pastişă a religiei precum strămoşii din antichitate care au pretins că un Dumnezeu numit Zeus obişnuia să coboare pe Pământ şi să se consoleze cu femelele muritorilor ; 2) o asemenea teologie este blasfematorie reducându-l pe Dumnezeu la statutul unui adulterin, degradându-se el însuşi printr-un contact sexual cu o muritoare (şi măritată, pe deasupra) atunci când Porunca proprie sună clar, Nu vei comite adulter ! ; 3) Dumnezeu a fost redus la acelaşi nivel de degradare ca acela al desfrânatului care abandonează femeia pe care a batjocorit-o şi copilul zămislit cu aceasta, cruzimii şi dispreţului societăţii. (pag.181) Această chestionare a pretenţiilor teologiei îşi ia ca ţintă monopolul dogmatic iar acesta dintr-o perspectivă cosmică dogma ortodoxă nu este altceva decât o absurditate. Şi deoarece Laskaratos nu putea suporta fanatismul şi intoleranţa contemporanilor săi, nu justifică în niciun fel catehismul debitat de personajul său pe care-l reîntoarce pe Terra cu o altă rază de soare, putând prin „graţia Domnului” să îşi imortalizeze în scris experienţa cosmică. Şi totuşi nici extratereştrii, nici naratorul nu recunosc existenţa vreunui fisuri în dogmele lor. La nivel general, „Călătorie la planeta Jupiter” este o naraţiune unică purtând stigmatul unui condei ireverenţios.

Zborurile spaţiale ale secolului XX

În primele decenii ale secolului XX politicienii liberali au încercat să transforme Grecia într-un modern stat european. Elefterios Venizelos, cel mai semnificativ politician al perioadei de început a istoriei moderne a Greciei a lansat un amplu program de reforme socio-politice, a revizuit constituţia din 1864 şi a pus bazele unui stat „echitabil”. În decursul perioadei 1910-1923, progresul a fost lent datorită conflictelor armate care au afectat societatea greacă : războaiele balcanice (1912-1913), primul război mondial (1914-1918), conflictul din Asia Mică (1919-1922). Războaiele au dublat teritoriul şi populaţia Greciei (6.204.674 în 1928 incluzându-i pe cei 1,5 milioane de refugiaţi din Asia Mică, vechi teritoriu grecesc invadat de otomani) dar au agravat condiţiile sociale. Prima democraţie modernă a Greciei a avut viaţă scurtă (1924-1936) şi a fost caracterizată de instabilitate şi tulburări politice (guvernări  de scurtă durată a unor partide rivale, lovituri de stat). În 1928 Elefterios Venizelos a obţinut o puternică majoritate şi a guvernat până în 1932. În ciuda eforturilor de a crea un mediu politic stabil şi de a încuraja progresul socio-economic, prosperitatea nu a fost decât una superficială, aflată în stăpânirea unei minorităţi iar capitalurile străine (sub forma împrumuturilor) controlau economia.

Criza economică internaţională declanşată în 1929 a lovit din plin şi Grecia şi-a declarat insolvabilitatea în 1932. A urmat o perioadă extrem de dificilă : devalorizarea drahmei, moneda grecească, salarii de mizerie, măsuri protecţioniste şi şomaj exploziv. S-a estimat că în 1938, produsul industrial brut a fost de 640 de milioane de dolari, mai puţin de jumătate fiind generat de 80% din populaţie. Cel de al doilea război mondial (invadarea Greciei de Italia fascistă şi de Germania nazistă) şi sălbaticul război civil care a urmat (1946-1949) au lăsat răni adânci şi au întârziat orice progres substanţial. De-abia în 1974 (după prăbuşirea dictaturii coloneilor) Grecia a fost capabilă să instaureze un sistem democratic viabil şi stabil şi o adevărată economie de piaţă liberă. Acestui turbulent context socio-istoric trebuie să adăugăm mişcarea literară a „limbii demotice” care  a început cu „generaţia 1880” şi care s-a manifestat intens până la declanşarea primului război mondial.

În primele decenii ale secolului XX, demotica se impusese în poezie şi invada şi proza modernă grecească. În ciuda reacţiilor conservatoarelor cercuri academice, demotica a ieşit învingătoare din războiul limbilor şi nu numai în privinţa literaturii. Şi mai mult, în 1917 Elefterios Venizelos a introdus studiul demoticii la primele trei clase primare. Cu toate acestea, katharevousa (antichizanta limbă „pură”) a rămas limbă oficială a guvernului şi administraţiei până în 1976.

„Noua lume” ivită în urma timidei industrializări a Greciei, a atras atenţia lui Demosthenis Voutiras (1871-1958), autor care a scris peste 450 de povestiri şi două romane. „Apo ti Gi ston Ari” (De la Pământ la Marte, 1929) şi „Kalpikoi Politismoi” (Culturi contrafăcute, 1934), un roman de aventuri interplanetare de tip operă spaţială şi o amplă viziune utopistă, pot fi considerate textele fundamentale care au lansat era modernă a science fiction-ului grecesc.

Autodidact şi fără a fi citit în viaţa lui o singură pagină de literatură,  Demosthenis Voutiras a început să publice în cepând cu 1900 complet indiferent la standardele literare ale vremii, schimbând decorul prozei moderne greceşti de la mult prea idealizatul şi nostalgicul peisaj rural la mahalele imunde ale Atenei, realitatea definitorie a secolului XX. În timpul deceniului 1920-1930, Voutiras devine „centrul interesului literar” şi influenţează mulţi tineri scriitori. Precum Laskaratos, Voutiras nu este interesat de aspectul estetic al operei sale. Voutiras a fost încarnarea unei voci din popor, de genul acelora care se făceau auzite pe stradă şi nu un exponent al unor cercuri erudite. Voutiras n-a dat doi bani pe gramatică şi pe sintaxă, şi a mixat voios şi fără complexe demotica şi katharevousa. Dispreţul făţiş pentru orice aspect estetic şi stilul său idiosincratic şi neliterar l-au îngropat în uitare după moarte. După 1990, au existat tentative de recuperare a prozei sale, glorificat fiind ca un autor al clasei muncitoare. Perioada 1927-1934 a fost una catalitică în activitatea lui Voutiras pentru că la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, îl descoperă pe Jules Verne şi este impresionat într-un mod covârşitor. Se ocupă de editarea a două dintre romanele lui Jules Verne traduse în greaca modernă de Nikos Kazantzakis şi publicate în 1931 la Atena. Există critici care au considerat că romanele lui Jules Verne,

„De la Pământ la Lună” (De la Terre á la Lune, 1865) şi continuarea „În jurul Lunii” (Autour de la Lune, 1870), sunt primele portretizări ale călătoriei cosmice şi că ideea explorării spaţiale a devenit un mit central al SF-ului graţie imigrantului european Hugo Gernsback. Nu este sigur dacă Voutiras a auzit vreodată de Gernsback dar este evident că a cunoscut opera lui Jules Verne iar influenţa scriitorului francez este evidentă în „Kalpikoi Politismoi” (Culturi contrafăcute, 1934).

Romanul „Apo ti Gi ston Ari” (De la Pământ la Marte, 1929) a fost publicat atunci când termenul „science fiction” încă nu se încetăţenise în cultura mondială. În ciuda stilului neliterar, această caustică satiră ironizează necruţător societatea grecească a timpului într-o manieră nemaiîntâlnită până atunci în literatura greacă. Romanul istoriseşte aventurile a cinci greci (Vardisis, inventator şi comandant al navei, Larakos, inventator şi mare iubitor al vinului, Faropoulos, un profesor şomer şi Kastanis, un fost funcţionar aruncat în stradă datorită faptului că denunţase corupţia şefilor lui) care ajung pe Marte într-o „navă aeriană”asemănătoare unei torpile.

Raţiunea acestei călătorii interplanetare nu este alta decât dorinţa pur omenească „de a vedea alte lumi” (pag.40). Nu ni se împărtăşesc detalii în privinţa navei şi călătoriei dar există suficiente descrieri ale culturii marţiene şi a populaţiei băştinaşe care bizar se compune numai din animale. Bestiarul, forma literară „cea mai apropiată de science fiction”, provine din antice surse greceşti ; animalele însufleţite prin „atribute omeneşti” devin protagonistele unor naraţiuni moralizatoare sau satirice precum „extratereştrii din science fiction-ul actual”.

Încă din timpul lui Esop, „în Grecia şi oriunde în altă parte, publicul a savurat elocventele, spiritualele şi înţeleptele comentarii ale animalelor”. Voutiras explotează potenţialul bestiarului pentru a crea un contrast între natura paşnică a marţienilor şi comportamentul distructiv al fiinţelor umane. Autorul întârzie primul contact pentru a sublinia suspiciunea „animalelor” privind motivul vizitei pământenilor. Un cântec erotic funcţionează ca declanşator al încrederii şi încântaţi de vocea melodioasă a lui Pasaris, marţienii îşi depăşesc inhibiţiile şi ies din ascunzişuri pentru a le ura bun venit vizitatorilor în greaca demotică. Revărsarea abruptă de maimuţe, lei, tigri elefanţi, rinoceri, şerpi, păsări, etc.îi „împietreşte” pe cei cinci greci. După şocul iniţial, oaspeţii gustă plăcerile ospitalităţii locale. Pe măsură ce firul narativ se desfăşoară, natura utopică a civilizaţiei marţiene este juxtapusă degenerării şi decadenţei Pământului.

„Conjuncţia călătoriilor extraordinare cu utopiile este o veche uniune consensuală”. Precum Edward Bellamy, Voutiras creează o utopie socialistă, încercând ficţional eradicarea mizeriei şi sărăciei urbane, condamnând şi ridiculizând prostia, corupţia şi excesele protipendadei greceşti. Călătoria pe Marte a celor cinci greci este echivalentul unei revelaţii întrucât confruntaţi cu un model socio-politic alternativ, vizitatorii îşi dau seama de magnitudinea condiţiilor de-a dreptul ruşinoase de acasă. Voutiras exaltă neatinsa frumuseţe naturală a peisajului marţian, admiră arhitectura urbană şi aplaudă liniştea absolută a vieţii cotidiene.

Planeta roşie este plină de pajişti verzi (!?!), copaci înalţi, mirosuri aromatice şi sunete melodioase. Oaspeţii admiră invidioşi munţi impresionanţi, canioane magnifice, vulcani uluitori, văi fertile, râuri curate, mări superbe. Singurele specii lipsă din acest paradis sunt muştele şi ţânţarii. Nu voi intra în alte detalii privind paradigma utopistă având în vedere că aşa ceva este în afara scopului acestui studiu. Este suficient să subliniez că într-un mod evident stratificarea socială şi proprietatea privată au fost abolite iar toate bunurile materiale sunt stăpânite în comun. Bunăstarea şi echitatea socială se bazează pe egalitatea absolută a sexelor şi pe o diviziune echilibrată a muncii. În societatea marţiană nu există loc pentru partidele politice. Luând în consideraţie că prima perioadă a democraţiei în Grecia modernă a fost de scurtă durată (1924-1936) şi subminată de instabilitate, rivalităţi, conspiraţii şi probleme sociale acute, devine de înţeles dorinţa lui Voutiras de a elimina relele vieţii politice din capitalism măcar pe ficţionalul Marte. Dacă nu există stăpâni, nu există nici opresiune. Dacă nu există capitalism, nu există distincţia între săraci şi bogaţi. Totuşi eradicarea unui status quo grav bolnav nu-i transformă pe marţieni în nişte creaturi apolitice. Voutiras plasează controlul infrastructurii democratice şi egalitariste în mâinile celor de vârstă medie. Fiecare specie îşi alege proprii reprezentanţi (de sex maculin şi feminin) şi fiecare membru ales îndeplineşte pentru un an funcţia de preşedinte. Şi pentru că marţienii sunt longevivi (peste 100 de ani) este suficient timp ca toţi reprezentanţii aleşi să servească întreaga comunitate în calitate de preşedinţi. Şi mai mult, ca vegetarieni marţienii evită canibalismul reciproc. Nici războiul nici vreo altă vărsare de sânge nu pătează puritatea vieţii. Asemenea condiţii garantează „asimilarea” vizitatorilor care sunt încântaţi să rămână în acest „tărâm al miracolelor”.(pag.34).

Aşa cum ne aşteptam, un ton sarcastic şi ironic năpădeşte juxtapunerea societăţilor de pe Pământ şi de pe Marte.

Dacă Lucian în „Icaromenippus” a utilizat Luna, „ca pe un punct cardinal de unde satirizează orice treabă omenească de pe Pământ”, Voutiras pe de altă parte se foloseşte de planeta Marte pentru a lansa o critică vitriolantă a societăţii. Călătorii greci nu sunt dornici să se întoarcă într-o ţară infestată de holeră, secătuită de escrocheriile neîncetate ale regilor, generalilor, politicieni, judecătorilor, preceptorilor, poliţiştilor şi altor pungaşi. Voutiras este foarte direct : acea gaşcă care-şi spune guvern nu este altceva decât o cârdăşie de hoţi, ucigaşi şi criminali care funcţionează ca un „arhidelapidator” şi care explotează o „gloată tâmpită”. (pag.94). Aşa-zisul guvern îşi pune adesea o mască, aceea a femei ce se jeluieşte şi care-şi spune „patrie”. Mai bine să rămâi pe Marte şi să te cuplezi cu o maimuţă femelă, aşa cum face unul dintre personaje decât să te întorci în jungla numită Pământ.

Extinzând rechizitoriul dincolo de mărunta societatea grecească, Voutiras biciuieşte năravul brutal al unor europeni şi americani bogaţi să ucidă alte specii ca remediu pentru plictiseală. Uciderea animalelor ca sport îl face pe Voutiras să turbeze : „toate speciile de pe Pământ sunt nişte brute. Diferă numai prin veştmintele purtate.” (pag.119) Perfect conştient de ostilitatea faţă de imigranţi şi xenofobia care a domnit în Statele Unite de la sfârşitul secolului al XIX-lea  şi în primele decenii ale secolului XX, Voutiras ridiculizează rasismul şi prejudecăţile etnice. Discutând despre locul posibilei aterizări a navei lor la întoarcere, grecii doresc să evite pe cât se poate teritoriul american întrucât, „sigur ne vor azvârli pe scaunul electric, iancheii ăia, pentru că o să fie convinşi că ne-am infiltrat pentru a corupe caracterul anglo-saxon al minunatei lor civilizaţii !”. (pag.119)

Sfârşitul romanului este sumbru. După câteva săptămâni pe Marte, grecii se întorc pe „putredul” Pământ. Dar aduc împreună cu ei mai mulţi marţieni dornici să submineze modelul injustiţiei sociale. În mod ironic, marţienii nu funcţionează ca un catalizator, dimpotrivă sunt contaminaţi de monstruoasa pornire de a dsitruge tot. Expuşi atmosferei Pământului sunt contaminaţi şi încep să se ucidă între ei. Până şi bunii marţieni nu sunt altceva decât potenţiali asasini sau victime. Profundul pesimism al lui Voutiras nu oferă vreo speranţă pentru o îmbunătăţire a situaţiei sociale. Totuşi dorinţa lui de egalitarism şi fraternitate este articulată în cel mai puternic mod posibil. Dacă luăm în consideraţie comportamentul de prădător al umanităţii şi faptul că numai specia umană ucide din plăcere ca activitate sportivă, atunci putem înţelege deziluzionarea lui Voutiras. Un autoproclamat anarhist şi un violent critic social, Voutiras pictează într-o tehnică naturalistă „întregul proletariat grecesc al primelor decenii ale secolului XX”. Preocuparea sa privind marginalizaţii, persecutaţii, umiliţii şi traumatizaţii este evidentă prin atacarea „tuturor tipurilor de autoritate şi de putere colectivă”. Un incurabil romantic, Voutiras denunţă autoritatea, condamnă opresiunea şi se pleacă numai în faţa legilor naturii. În acelaşi timp acest „realist subiectiv” sondează psihicul uman şi nu găseşte decât tendinţe distructive, pasiuni înrobitoare şi vicii.

Nu se ştie dacă Voutiras l-a citit pe Lucian pentru că autorul nostru n-a fost niciodată un cititor de literatură şi a avut o aversiune naturală pentru lectură. Paradoxul este că Voutiras foloseşte elemente care sunt lucianice. Călătoria sa imaginară spre o destinaţie extraterestră este plină de sarcasm, invective, bătaie de joc şi satiră. Autorul reflectează ironic asupra obiceiurilor şi năravurilor contemporanilor din Grecia, Europa şi America. Precum în „Icaromenippus”, „De la Pământ la Marte” (1929), denunţa rapacitatea şi contrapune egalitarista societatea marţiană pentru a demonstra „inadecvarea convenţionalelor pseudovalori materialiste”. Excluderea averilor în cadrul societăţii marţiene este un concept lucianic. Şi mai mult, Voutiras este un atent şi perspicace observator al societăţii şi culturii timpului său. În timp ce Lucian prefera concizia şi precizia, Voutiras „era topit după vastele şi detailatele descrierii, lipsindu-i în acelaşi timp apetitul pentru portretele psihologice”. Dacă Lucian este intelectualul neconformist, Voutiras este anarhistul reacţionar care consideră orice formă de putere şi opresiune ca fiind intolerabile. Este unic în literatura greacă pentru că este primul scriitor modern care a îndrăznit să zguduie conştiinţa cititorului urban cu descrieri ale decadenţei şi dezintegrării. Şi în plus, „un interes mai mare pentru clasele sociale, subiect care până atunci nu fusese cu adevărat exploatat în literatura greacă, a reprezentat un motiv adiţional pentru succesul lui Voutiras”.

Dacă Hugo Gernsback dorea să predea cunoştinţe specifice adolescenţilor americani prin povestiri science fiction, Petros Pikros (pe numele său real, Iannis Ghenaropoulos, 1895-1956) dorea să inspire tineretul grec să devină exploratori ai zborului. A inventat de unul singur SF-ul social grecesc destinat tinerilor cititori şi ca Voutiras a participat la configurarea demersului grecesc privind edificarea „artei proletare”. Iniţial, Petros Pikros şi-a câştigat traiul ca reporter şi corespondent al unor posturi de radio greceşti şi străine, în ciuda studiilor sale de biochimie şi experienţei în privinţa gazelor de luptă. Influenţat de scriitorul francez Henri Barbusse, Pikros a îmbrăţişat conceptul „artei militante” într-o perioadă când mulţi intelectuali căzuseră în capcana eticografică rămânând indiferenţi la problemele sociale acute. Admiraţia sa pentru Maxim Gorki l-au determinat să-i traducă în greceşte operele acestuia iar influenţa lui Zola a potenţat curentul naturalist al imaginaţiei lui Pikros.

Adept al socialismului şi manifestând o puternică admiraţie pentru progres, Pikros încearcă să stimuleze imaginaţia copiilor aparţinând claselor defavorizate ale căror condiţii sociale îi condamnă la ignoranţă şi sărăcie. „Petaei-Petaei…o Anthropos !” (Omul zboară, zboară!, 1931) descrie câţiva adolescenţi săraci dar cu mari ambiţii. Având acţiunea la Chicago, povestea se învârte în jurul eforturilor fraţilor Hender, John, Kenneth, Walter, Albert şi Irene de a construi un monoplan (numit ChicagoCity) pentru a zgudui recordul mondial de zbor  neîntrerupt. Pe data de 12 iunie 1930, lumea este stupefiată de remarcabilul zbor nonstop al fraţilor Hender timp de 553 de ore şi 40 de minute. Este mai mult decât evident că romanul este un omagiu adus marilor pionieri ai zborului care au pavat calea către aviaţia modernă. O discuţie despre „arhitecţii cerului”, Dedal şi Icar (pag.158) se transformă într-o prelegere despre originile şi dezvoltarea aeronauticii. Pikros reia în mod detaliat mitul lui Icar, se referă la romanul lui Lucian, „Lucius sau măgarul”, vorbeşte despre „porumbelul zburător” al lui Archytas, menţionează experimentul din 1873 al fraţilor Montgolfier şi relatează teoria lui Henry Cavendish despre hidrogen, se referă la Pilatre de Rozier şi prima ascensiune cu balonul în 1783, la fraţii Robert şi la zborul lor cu balon umplut cu hidrogen, la James Tytler şi ascensiunea sa din 1784, la J.P.Blanchard şi la zborul său de la Philadelphia în 1793 şi la traversarea cu balonul a Canalului Mânecii în 1784 de către J.P.Blanchard şi Dr.John Jeffries. De altfel, Pikros menţionează experimentul din 1803 al lui Pahomis la Ioannina şi poemul satiric al lui Vilaras despre acest eveniment şi face aluzie la primul zbor cu balonul care a avut în Grecia, la Atena, pe data de 5 aprilie 1880, cu un aerostat numit Ourania ; iar ca să ranforseze abordarea sa şi verosimilitatea naraţiunii, introduce chiar fragmente din relatările ziarelor despre eveniment. (pag.202-229). Versuri ale poeţilor greci Palamas, Malakasis şi Sperantsas completează omagiul dedicat realizărilor ştiinţifice. Pe scurt, Petros Pikros încearcă să inducă fascinaţia aeronauticii tinerilor care au supravieţuit ororilor celui de al doilea război mondial, pledând pentru valori umaniste şi fiind convins că se apropie vremea când ştiinţa va servi omenirea, renunţând la cercetarea şi aplicaţiile militare.

Va urma

© Domna Pastourmatzi

Titlul original : „Space Flight and Space Conquest in Hellenic Science Fiction”, revista Foundation. The International Review of Science Fiction (Science Fiction Foundation, U.K.), vol. 28, nr.77, toamna anului 1999.

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea articolului în Revista SRSFF s-au făcut cu permisiunea doamnei Prof. Dr. Domna Pastourmatzi şi a revistei Foundation. Le mulţumim.