„A munci e o adevărată plăcere” este titlul unei povestiri scrisă de Fernand François, tradusă în limba română de Vladimir Colin și publicată, în 1970, în volumul „Un pic de neant – o antologie a anticipației franceze”.
Pe vremuri, când eram la școală și credeam orice, ni se spunea, de la Engels citire, că munca l-a creat pe om. Probabil că Engels se referea la munca de creație și nu la munca monotonă, repetitivă. Acest aspect, însă, nu ni s-a explicat de către profesori. Ne imaginam, cu mințile noastre crude, de copii, cum am putea transforma maimuțele în oameni dacă le-am învăța, cu răbdare, să bată cuie într-o grindă și de aceste cuie să atârne niște haine, să zicem. Ne mai imaginam, în urma afirmației că munca a fost cea care l-a extras pe om din rândul maimuțelor, că dacă ne puturoșim avem toate șansele să recădem la stadiul de primată. Ceea ce n-ar fi fost deloc plăcut pentru că ar fi însemnat să ne petrecem restul zilelor într-o cușcă, la zoo, sub privirile celor harnici și muncitori.
În acele vremuri eroice clasa muncitoare era lăudată cu majuscule. La urma urmei clasa muncitoare era cea care guverna țara, în alianță cu țărănimea, muncitoare și ea și cu sprijinul larg al păturii sociale a intelectualității.
Erau cântate, în proze și poeme, strungurile, tractoarele, uzinele, dar și materiile prime. Cărbunele patriei și minerii, oțelul și fonta patriei împreună cu siderurgiștii, toate aceste categorii își făceau loc în epopeile socialiste. Care erau plicticoase și fără pic de emoție ca o mohorâtă zi de luni.
Munca era pusă pe primul loc și, explicit sau doar insinuant, se punea accent pe munca brută, fizică. Muncitorul apărea mereu, fie iarnă sau vară, în cămașă și cu mânecile suflecate și ținând în mâinile-i viguroase un baros cât toate zilele. Adesea muncitorul din posterele vremii apărea însoțit de o țărancă solidă, cu trăsături feminine, dar dârze, și care ținea în mâinile-i la fel de viguroase o seceră. Aceasta era noua icoană a lumii, secera și ciocanul.
Nu-mi explic de ce lucrurile nu s-au schimbat în timp. Lumea comunistă trimitea nave cosmice pe orbită, dar simbolistica folosită de epoca de aur se rezuma, de regulă, tot la seceră și ciocan. Doar Germania Democrată își instalase pe stema țării o roată dințată și un compas. Bravo lor.
Nouă ni se spunea, la școală, cât de minunat este să construiești epoca de aur robotind opt ore pe zi la strung sau la freză ori dând cu picamerul în stratul de cărbune. Pe de altă parte, toată lumea fugea de astfel de îndeletniciri care, deși în mesajele oficiale erau lăudate și prețuite, în realitate erau văzute destul de critic. Se petreceau uneori scene sfâșietoare: el tânăr strungar fruntaș pe ramură, iar ea absolventă de institut politehnic, nu puteau să-și întemeieze un rost, o familie din pricina opoziției familiei ei. Cum să te măriți cu el, e doar un strungar venit de la țară, nici zece clase n-are.
Clasa muncitoare nu prea se metisa cu pătura intelectualității. Munci diferite, caste dificil de amestecat.
Însă în operele literare ale vremii asemenea uniuni exotice se petreceau fără probleme. Ea medic și el miner, iată un cuplu minunat al vremurilor luminoase, capabil să aducă pe lume o nouă generație de copii puri ai revoluției.
În sefe, care se presupunea că ar cam fi trebuit să ne aducă un pic mai aproape imagini ale viitorului, munca nu prea apărea. Mă refer la munca de jos, aia cântată de realismul socialist.
N-am citit nicio proză românească sau străină în care să fie descrisă în prim plan o raboteză a viitorului sau un cuptor Siemens-Martin futurist deservit de oțelari harnici și competenți. Apăreau accidental, de cele mai multe ori în fundal, referiri la îndeletniciri mundane.
Spre exemplu, explotarea de magmă submarină din romanul „Paralela enigmă”. În general proletariatul se instala confortabil la un pupitru de la care supraveghea atent eforturile mașinilor. Secera și ciocanul urmau să fie reciclate în manete și comutatoare plus ecrane video. Ziua de lucru de opt ore urma să fie redusă progresiv, iar oamenii urmau să beneficieze de mai mult timp liber. Diferențele de clasă urmau să se atenueze până la ștergere completă. Abia în viitor urma să asistăm, fără probleme și drame, la amestecul genetic dintre proletari și intelectuali. Până atunci strungarul fruntaș trebuia să se mulțumească să-și aleagă ca tovarășă de viață o textilistă, iar din această combinație urma să rezulte copii care vor fi la rândul lor vatmani/vatmanițe, șoferi/șoferițe, vânzători/vânzătoare, brutari/brutărițe, gestionari/gestionărițe și, firește, ciocănari sau secerițe.
Munca de orice fel era văzută ca un mijloc de supraviețuire. Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă. Genială frază simplificatoare. Nu s-a spus niciodată „nici gândire fără pâine, nici pâine fără gândire”. Pentru că „a gândi” nu era echivalent nicicum cu „a munci”. Clasa muncitoare fusese degrevată de povara gândirii, clasa muncitoare gândea prin reprezentanții săi autoimpuși și autogenerați. Proletariatul trebuia să-și vadă de strungurile și rabotezele sale în vreme ce o clasă nouă se ocupa cu munca de partid.
Munca de partid era o sintagmă pentru trândăvie. Muncitorul de partid, activistul, era o persoană care se eliberase din mocirla uzinei, evoluase din stadiul de primată și acum zăcea creativ în interminabile ședințe de partid în care construia cu entuziast viitorul de aur al omenirii în visele sale care-l cuprindeau atunci când moțăia la vreo plenară. Iar partidul îl răsplătea cu generozitate pentru eforturile sale de a nu face nimic util lumii. Așa era atunci, la fel este și acum.
Oricum, așa cum spuneam mai devreme, proletariatul urma să beneficieze, în viitor, adică în comunism, de mult mai mult timp liber. Opt ore de trudă pe zi urmai să devină patru ore, apoi două. Șase zile lucrătoare urmau să devină cinci, apoi patru și chiar trei. Productivitatea muncii, crescută în urma eforturilor păturii intelectualității, urma să permită o abordare mai lejeră a programului de lucru.
Ce vor face proletarii cu atâta timp liber? Poate vor merge mai des la teatru, deci vom avea nevoie de mai mulți actori. Poate vor merge mai des la muzee de artă? Vom avea nevoie de mai mulți pictori și sculptori care să umple aceste muzee. Poate vor face sport? Nicio problemă, vom construi mai multe stadioane și baze sportive. Își vor elibera energiile creatoare, ni se spunea, și le vor pune în slujba întregii omeniri. Un frezor isteț va descoperi princiile practice ale confinării plasmei. Pentru că frezorul respectiv va urma niște cursuri serale de fizică atomică la Universitatea Populară. Vor juca șah prin parcuri, așadar vom construi parcuri mai multe. Vor face drumeții prin munți, atunci vom ridica munți mai înalți și mai spectaculoși decât ce ne oferă natura acum. În general, timp liber nu înseamnă timp pentru trândăvie. Partidul, diseminat și insinuat peste tot va avea grijă să umple acest liber cu orice activitate necesară care să împiedice proletariatul să stea, pur și simplu, și doar să cugete.
Impresia mea este că partidul a reușit pe deplin în acest proiect grandios. Proletariatul, aparent intelectualizat și transformat într-o nouă clasă de roboței harnici, are un orizont de așteptare de câțiva centimetri. Fix numărul de centimetri de la ochi la ecranul tabletei sau smartphonului.
Muncitorul moldern a renunțat la ciocan și la seceră și a primit în schimb un ecran LCD pe care defilează o nouă realitate. O realitate în care sclavul modern se simte confortabil și în care se produce și reproduce cu ardoare.
Timpul liber nu mai există. Nimeni nu trândăvește și nimeni nu mai cască ochii la tavan doar ca să cugete. Desigur, nu iau în calcul pe cei care trăiesc din pomeni. Aceștia, așa cum ne temeam în copilărie, au redevenit primate dependente de sacul cu nutreț oferit de îngrijitorii grădinii zoologice care a devenit lumea, implicit și scumpa noastră patrie.
Așadar, nu mai avem timp liber, avem doar timp în care ne umplem existența cu un grătar fumegând, cu o vizită la neamuri, cu un spectacol de teatru în care aplaudăm producții postmoderne din care nu pricepem nimic pentru că nu este nimic de priceput, cu o carte mediocră, dar lăudată de encomiastici profesioniști, și din care nu primim nicio emoție.
Trăim și muncim sau muncim și trăim din inerție, ne inflamăm la subiecte cretine și ridicole induse de massmedia, anulăm fundamentul societății și ne descoperim în istorie sentimente de vinovăție care amplifică patosul cu care demolăm lumea care ne-a asigurat, până acum, o oază de stabilitate.
Eforturile creatoare sunt folosite la maximum pentru a oferi dreptul oricui de a se căsători cu un bolovan, pentru dreptul de a ne exhiba în public aberațiile comportamentale care, iată, tind să devină norme.
Într-o astfel de lume, din ce în ce mai precară și superficială, secera și ciocanul nu-și mai găsesc nicicum locul. Din păcate, odată cu azvârlirea acestor simboluri vetuste am aruncat din copaie și ideea că muncim, ca specie, să ne fie mai bine. Iar acest „mai bine” a fost, până acum și în mare parte meritul acelor trândavi și puturoși care au cugetat și și-au dat seama că e mai eficient să ari cu un plug și abia apoi să pui semințe pe ogor în loc să le azvârli pe pământ. Leneșii creativi au fost motorul istoriei. Leneșii care au trăit pe muchie, pe care într-o parte îi pândea stadiul de primată iar pe cealaltă stadiul de robot. Acești leneși cugetători sunt în pragul extincției.
În povestirea „A munci e o adevărată plăcere”, domnul Penbrook, inginer colorist și inventator de patente, descoperă culoarea muncii, o culoare capabilă să-i facă pe oameni să muncească entuziast și eficient, până la epuizare și fără să-și bată capul de ce o fac. Din păcate, domnul Penbrook oferă, fără să-și dea seama de consecințe, o carte de vizită muiată în acel albastru magic, unui ucigaș profesionist. Ca urmare, Shorty ucigașul îl execută pe domnul Penbrook în ascensorul în care s-au nimerit împreună.
Aici ne aflăm acum. Într-un ascensor care coboară, purtând cu noi, în ochi, culoarea muncii.
Daca stai sa te gandesti la ciocanul lui Thor, e logic ca nemtii au ales roata dintata si compasul ca emblema.