Ești neliniștit, simți nevoia de ceva nedefinit, pe care aproape că-l prinzi cu coada ochiului și-a minții dar fuge când te uiți cu atenție? Atunci această colecție de proză din genul realismului magic este pentru tine, căci titlul (dar și superba copertă a lui Cătălin Negrea) îi rezumă perfect esența: este despre ceva în plus, „dincolo”-ul și „mai mult”-ul care ne eludează capacitatea rațională de-a prinde realitatea în cutii frumos organizate.
Ori poate că, dimpotrivă, ești mulțumit de împăcarea sufletească găsită cu greu după trecerea unui prag de maturitate, la numărul acela de ani când simți că acum, da, în sfârșit știi ce e cu adevărat important și te balansezi grațios pe firul vieții fără să te mai temi prea tare. Și în acest caz antologia lui Eugen Cadaru este pentru tine, fiindcă fiecare povestire în sine, ca și volumul în ansamblu, compune zbaterile diferite și contrare într-un straniu echilibru, unde vechiul și noul, răul și binele sau concretul și iraționalul găsesc împreună o simetrie, o statornicie pașnică.
Nu o să stric plăcerea viitorilor cititori prin a le rezuma textele: sunt 15 povestiri ( 360 de pagini) care abordează teme foarte diverse, de la posibilul contact cu civilizații extraterestre la elfi și de la realitatea virtuală la domesticirea timpului. Dar aparenta eterogenitate a subiectelor este înșelătoare. De fapt sunt fragmente ale unui puzzle cu o intrigă unică: lumea din jur nu este satisfăcătoare, este imposibil ca viețile imperfecte, conflictele derizorii și frustrările cotidiene să nu ascundă ceva mai mare. Iar aceasta nu poate fi văzută decât prin acceptarea imposibilului, împăcarea cu cel mai dificil adversar, sinele, și renunțarea la ochelarii de cal.
Tot înșelătoare este la Eugen Cadaru și scriitura (care mie îmi amintește de Gene Wolfe): fluentă, cizelată, mainstream, te păcălește și îți adoarme vigilența până când realizezi cu stupoare că ești de ceva timp afundat în fantastic și nu știi exact momentul când ai trecut de partea cealaltă. Chiar și după ce realizezi că ai schimbat tărâmul, autorul tot te plimbă viclean de mână într-un ritm liniștit, fără grabă, răsturnări de situații sau confruntări captivante, până ieși pe ușa povestirii cu gândul: „da, nu a fost cine știe ce aventură, acțiune mai deloc, eroi memorabili nu prea, ia să trec la următoarea”.
Însă asta înseamnă să subestimezi subtilitatea autorului, iar în timp ce încerci să citești în continuare, îți dai seama că de fapt ai plecat încărcat cu ceva ascuns în spatele minții: o frământare. Nu te poți abține să nu te întorci la textul anterior, să mai învârți și pe alte părți esența lui și să-ți pui întrebări, apoi să-ți răspunzi și să te miri de concluzii. Prozele scurte ale lui Cadaru sunt de fapt niște germeni; calme și inofensive la prima vedere, îți cresc în gânduri și te cheamă înapoi cu voce de sirenă: până nu le desfaci și le reasamblezi perfect, nu poți scăpa. Iar când ești satisfăcut de ce ai compus împreună cu scriitorul, în loc să ți se dea de-a gata, îți dai seama că te-a mai păcălit cu ceva: personajele lui sunt oameni banali, fețele pe lângă care treci pe stradă fără să le reții, dar de fapt eroul fiecărei povestiri ești chiar tu, pentru că te identifici cu ei și le preiei zbaterea. Nu doar tu ai citit povestea, ci și ea ți s-a uitat în suflet, iar dacă îți place ce vezi acolo sau nu, asta depinde de fiecare.
Despre ce este totuși cartea, dincolo de ideea că ceea ce vedem în jur nu poate fi totul și trebuie să mai existe ceva ascuns, infinit poate? La o primă citire, stratul de suprafață, este o antologie de povestiri foarte ușor de citit dintr-un evantai fantastic variat: distorsiuni temporale, voite („Camera de la capătul culoarului”) sau nu („În gară”); transgresarea/invazia realității onirice în cea concretă („Întâlnirea”, „Exact ca un înger”), invers („A opta zi e în fiecare noapte”) sau în ambele sensuri („Publicitate”); inițierea mistică („Între Oglinzi”); accesul în lumi paralele („Bazarul”) sau în a noastră din altă perspectivă („Felinarul aprins”); paranormalul mitologic („Ambasadorii”, „Cum am devenit ecologist”) ori inexplicabil („Atingerea”, „Moștenirea”); (cvasi)metempsihoza („Comoara din camera de piatră”); contactul cu o civilizație extraterestră („Sfera”).
La fel de diverse sunt și izvoarele culturale pe care autorul își construiește narațiunile: de la reminiscențele proto-creștine autohtone, dacice poate (uniunea cu natura), și echivalentele lor celtice (druidice, precum viața din pietre) și germanice (conceptul medieval de ucenicie, burgul ca entitate colectivă), la idei hinduse sau budiste și taoiste (purificarea prin renunțarea la ego) ori din culturi proto-istorice (posedarea de către strămoși).
Volumul publicat de editura bucureșteană „Tracus Arte” în 2014 poate fi citit exact ca asta: o proză calmă, relaxantă, aproape mainstream în stil, bună de lecturat după o zi grea pentru reducerea nervozității inerente vieții moderne. Sau, pentru publicul mai pretențios, poate fi citit și într-o cheie metafizică și filozofică: stratul secund al textelor. Iar acolo temele sunt altele: divinitatea, iubirea, timpul, societatea.
Cvasi-totalitatea povestirilor au un punct comun: nemulțumirea față de imperfecțiunile societății și ale indivizilor care o compun. Volumul în ansamblu este o critică socială la adresa modernității narcisiste, materialiste, grăbite și superficiale, iar în particular la ținta celei românești, bazată pe impostură, goană autistă după îmbogățire și corporatism prost înțeles ca ciocoism. Dar autorul ne oferă subtil, strecurate cu discreție în subtext, și soluții. Nu unele acționale, combative, cum ar face poate alți scriitori (un exemplu ales absolut aleator aș fi, hm, eu), ci unele introspective, sufletești.
Prima și cea mai evidentă, prezentă în foarte multe dintre texte, este dragostea. În forma ei romantică („Întâlnirea”, „Exact ca un înger”, „Atingerea”) sau de familie, părintească ori de clan („Moștenirea”, „Comoara din camera de piatră”), iubirea, împreună cu acceptarea ideii de a renunța la unele beneficii materiale sau profesionale în schimbul întregirii prin celălalt, ne este oferită drept cheie secretă către eternitate, spre completitudine dincolo de individ.
A doua este timpul, ori mai exact schimbarea percepției asupra acestei dimensiuni. Prin capacități magice („Camera de la capătul culoarului”) sau tehnologice („A opta zi…”) ori accidente paranormale („În gară”), personajele domesticesc scurgerea timpului pentru a-l dilua, stopa și îndoi, ajungând astfel la înțelepciune, cunoaștere sau fericire. Pentru Cadaru timpul nu mai este un adversar, o fiară care ne devorează anii fără apărare, ci o resursă ce poate fi capturată și stăpânită. Reprezintă o cale ce poate fi navigată, iar cei care reușesc această performanță capătă posibilitatea de a se ridica deasupra condiției omenești într-un fel de trans-umanitate.
Cea de-a treia cheie spre evoluția sufletească, ascunsă în text mult mai discret decât primele două, este Dumnezeu. O regăsim deghizată într-un laitmotiv repetat în mai multe povestiri: bunicul (sau, într-un caz, strămoșii ca entitate colectivă). Figura benevolentă, protectoare și blândă, ideal la care scriitorul se raportează ca punct stabil, oferă celor merituoși echilibru, înțelepciune, fericire în familie și chiar beneficii materiale (înțelese ca în lumea satului prin gospodărie, nu capital). Prin omnisciență asupra trecutului și viitorului sau daruri misterioase, aparent umile, dar de fapt nemărginite, bunicul din povestiri aduce pacea asupra celor frământați. Poate că autorul are în viața sa și în mod real un „pater familias” care l-a influențat profund, dar cititorul nu poate să nu și-l imagineze pe cel din text ca pe un bătrân cu barba colilie, emanând blândețe și atotputernicie. Adică, fie că Eugen Cadaru chiar a vrut să ne spună asta sau este doar un efect colateral al convingerilor sale, vorbim despre divinitate în ipostaza sa ortodoxă.
Mă veți întreba oare cum de am scris o cronică pozitivă la o antologie de realism magic, când eu însumi mă aflu și ca cititor și ca scriitor în celălalt capăt al ficțiunii speculative, cel al SF-ului old-school de acțiune? Cum de recomand un volum despre iubire, împăcare și blândețe, când eu prefer să scriu și să citesc despre războaie, ură și moarte? În primul rând pentru că deși este o carte într-un gen al fantasticului pe care (tot) nu-l agreez deloc, am citit-o în mai puțin de două seri fără s-o pot lăsa din mână, iar asta spune multe despre calitățile de scriitor ale lui Eugen Cadaru.
În al doilea rând, pentru că am perceput-o ca pe o provocare intelectuală și filozofică: are un prim strat aparent lejer, de povestiri care nu prea sunt genul meu, pentru că nu sunt conflictuale, ci molcome, „de zi cu zi”. Dar în spatele lui se ascunde nivelul secund, o meta-poveste colectivă, ce oferă de fapt o bătălie pe viață și pe moarte (a sufletului), cea a omului modern cu o societate coruptă și opresivă, iar armele sale sunt ideile ascunse printre rânduri, pe care le-am descoperit cu satisfacția de a nu-mi fi fost oferite pe tavă, ci doar sugerate. Faptul că la o lună după ce le-am citit încă mă mai gândesc dubitativ la unele dintre temele abordate spune și el multe despre autor, de data asta ca intelectual cartezian.
Iar în al treilea rând, mai există și al treilea nivel, cel al convingerii că dincolo de ceea ce percepem și cunoaștem mai există de fapt multe, multe lucruri. Eugen Cadaru crede că pot fi găsite cu sufletul și un buchet de flori în mână, în timp ce plimbi câinele prin parc, eu cu telescoape și-o armă pe umăr, în invazii de planete; dar în esență suntem două fațete ale aceleiași frământări, de aceea recomand cartea tuturor celor care nu-și găsesc locul „în cercul lor strâmt”.
„A opta zi e-n fiecare noapte” – Eugen Cadaru ; (coperta : Cătălin Negrea), Editura Tracus Arte, 2014
„Ce păstrează Eugen Cadaru de la predecesorii imediați este neutralitatea morală, el spune povestea și gata, cele 15 narațiuni ale sale nu au personaje pozitive și negative. Cu toate acestea, există ceva în atmosfera fiecărui text (inclusiv în cea meta-ironică a Sferei) care presupune o etică, și probabil aici se află magicul: nu trebuie spus nimic mai mult decât se spune – pe alocuri frust, de cele mai multe ori „banal” … Iată de ce, pentru mine, Eugen Cadaru este important în 2014.” – Cătălin Badea-Gheracostea
Eugen Cadaru (născut în București, 1973) este licențiat în științe juridice (Facultatea de Drept a Universității București, promoția 1997), s-a specializat în legislația dreptului de autor și în legislația comunicării, iar în anul 2009 a obținut doctoratul în cinematografie și media la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București cu o teză intitulată „Realismul magic în arta cinematografică”. În decursul timpului, a lucrat ca jurnalist de televiziune, precum și în cadrul unor autorități publice și ale administrației publice, în cadrul unor organizații neguvernamentale și a predat legislația comunicării.
Începând cu octombrie 2012 a început să publice povestiri de ficțiune speculativă atât în reviste tipărite (Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația, Helion, Galileo, Almanahul Anticipația), precum și în mediul on-line („Fantastica” – Revista Societății Române de Science-Fiction și Fantasy, Helion Online, Revista de Povestiri, Nautilus online, Ficțiuni.ro, Argos, blogul Moshului SF).
Este prezent cu povestiri în antologiile „Ferestrele timpului” (Editura Tracus Arte, 2013) și „Lumi stranii” (Editura Vremea, 2014).
În noiembrie 2014, la Târgul de carte Gaudeamus, a debutat editorial cu volumul de povestiri „A opta zi e-n fiecare noapte” (Editura Tracus Arte), care cuprinde cincisprezece ficțiuni speculative (carte îngrijită de Ștefan Ghidoveanu și prefațată de Cătălin Badea-Gheracostea).
În decursul acestor ani, lucrările sale (atât povestirile publicate individual, cât și volumul de debut) au făcut obiectul a numeroase recenzii care (în cvasitotalitatea lor) au apreciat calitatea narativă și imaginativă a acestora.
A publicat diverse articole și recenzii în mai multe reviste on-line (Revista Nautilus, „Fantastica” – Revista Societății Române de Science-Fiction și Fantasy, Galileo Online, La Punkt), precum și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice.
Premii naționale:
- Premiul Convenției naționale de ficțiune speculativă și viitorologie (RomCon 2015, ediția a 36-a, Suceava) pentru categoria „Volum de povestiri”;
- Premiul al II-lea, ex-aequo, la concursul de proză scurtă Helion 2013 pentru povestirile „În gară” și „Întâlnirea”;
- Premiul al III-lea, ex-aequo, la concursul de proză scurtă Helion 2012 pentru povestirile „Oracolul” și „Transformarea”;
- Mențiune la concursul de proză scurtă organizat de Institutul Cultural Român și „Revista de Povestiri” pentru povestirea „Exact ca un înger”.
Premii internaționale:
- Premiul de încurajare al Societății Europene de Science-Fiction, acordat în cadrul convenției Eurocon 2014 la Dublin
Blog personal: http://stiintarepovestita.blogspot.ro/
