Europa reunificată este o sumă de paradoxuri.
O importantă şi relevantă cultură, aceea europeană, cea mai mare piaţă cultural-editorială a lumii, având cei mai mulţi cititori şi cumpărători de carte, cei mai mulţi avizaţi şi cultivaţi „consumatori” de cultură de pe planetă. Şi cu toate acestea nici arta, nici muzica, nici literatura sau cinematografia sa nu au popularitatea pe care o merită. Nici la nivel inter-european, nici pe plan mondial.
Un preambul și o paralelă
„Anticul Imperiu roman a lăsat o moștenire vie Europei. Rămășițele dreptului roman defineau proprietatea, contractele și delictele pentru acest continent și cea mai mare parte a restului lumii. Amintirile unității politice i-au înconjurat pe europeni timp de mai bine un mileniu și jumătate. Limba Romei supraviețuise, oferise literatura în cărți scrise și crease comunitatea europeană a învățaților. Dar această moștenire care a unificat cultura Europei, totodată a divizat comunitățile Europei. Pentru toți cei de pe continent, de la un anume moment au existat comunitățile celor două limbaje. Comunitatea învățaților bisericii și universităților, comunitatea cititorilor erau ținute laolaltă prin latină. Atâta vreme cât latina era limba universităților, exista, cel puțin în sens lingvistic, un singur sistem universitar european. Profesorii și studenții puteau să se miște de la Bologna la Heidelberg, de la Heidelberg la Praga, de la Praga la Paris și să se simtă ca la ei acasă în sala de curs. Nenumărați studenți obișnuiți – printre care și Vesalius, Galileo Galilei și Harvey – mergeau de la o comunitate de învățați la alta. Pentru prima oară întregul continent avea o singură limbă a învățaților.
Dar latina, liantul învățaților, va fi devenit o barieră între învățații fiecărei națiuni și tot restul membrilor acestora. Acasă, în piețe și la distracțiile obișnuite se vorbeau alte limbi.
Pretutindeni populația europeană vorbea nu latina, ci cîte o „limbă vernaculară”, care însemna limba locului de baștină (de la cuvântul latin vernaculus, care înseamnă casnic sau indigen, și de la verna, însemnând sclav născut în acea casă sau băștinaș).
Peste tot în Europa limba învățaților era o limbă străină. Ciudatul vocabular cosmopolit al clasei învățate punea încă alte obstacole în calea eforturilor de a-i înțelege pe cei din jur.
Conștiința oamenilor obișnuiți era provincială și mioapă. Ei puteau auzi doar vocile celor vii. În același timp, învățații erau afectați de o severă lipsă de clarviziune. Ei credeau, peste capetele contemporanilor lor din spațiul public, într-o limbă și literatură speciale de departe și de demult. Cunoașterea latinei era o premisă absolută pentru a ajunge într-o universitate. Triumful cărții tipărite antrenă curând triumful limbilor în spațiul public, devenind limbile învățăturii din întreaga Europă. Literaturile tipărite în limbile vernaculare modelară gândirea pe două căi total diferite. Pe de o parte democratizau, iar pe de altă parte provincializau. Acum, când lucrările științifice apăreau nu numai în latină, ci și în engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană și olandeză, întregi noi comunități erau dintr-odată admise în luma științei. Știința deveni publică mai mult decât vreodată înainte. Dar când latina, limba internațională a întregii comunități de învățați a Europei (limbă pe care toți trebuiau s-o învețe), fu înlocuită prin limbile naționale sau regionale, cunoștințele tindeau să devină naționale sau regionale sau provinciale. Învățăturile adunate din toate locurile și din toate timpurile anterioare erau acum legate în pachete care puteau fi deschise și înțelese doar de către oamenii dintr-un anumit loc. Cuvântul scris, acum tipărit, deveni mai popular, literatura având o mai mare cantitate de divertisment, imaginație și aventură. Divertismentul avea o altă onorabilitate.”” – Daniel J.Boorstin (Descoperitorii)
Flash forward : Morții sunt în pământ/Vreau să spun un cuvânt/Dar m-abțin ca să nu plâng !
Anul Zero : 9 mai 1945, Europa, bucătăria iadului totalitarismelor, este un maidan de ruine, de moloz și de cadavre, bântuit de stafiile supraviețuitorilor, iar învingătorii își împart vasta pradă, vestul la americani, estul la tovărașul Stalin. Cortina de fier segregă continentul în două zone antagonice aflate în competiție militară, politico- ideologică, economică și socio-culturală, fenomen numit „războiul rece”. Superputerile își exportă și-și propagă pe bătrânul continent propriul weltanschaaung, capitalism sub umbrelă militaro-financiaro-ideologică americană și bolșevism de tip totalitar-sovietic în țările invadate de armata roșie. Și mai ales propriile limbi, engleza în vest, rusa în est.
6 august 1945 : Era atomică, omenirea a deschis cutia Pandorei, spectrul anihilării atomice se ițește de după umărul fiecărei ființe de pe Terra.
Un mesaj din partea sponsorului :
„Ruinele unui tărâm devastat ciclic de conjurații, de excese și de lipsuri : mizerie și corupție, la fel de înrădăcinate ; prea multă pricepere a celor răi, prea multă nepricepere a celor buni ; resemnare demnă de milă ; ocazii pierdute ; vinovății puse de guverne pe seama pasivității populației, iar de populație pe cea a incapacității guvernelor ; invocare generală a fatalității simbolurilor… ” – Carlos Fuentes
Limbile se comportă precum ecosistemele aflate într-o dură competiţie pentru resurse, acaparând teritorii şi populaţii. În zona propriu-zis continental-europeană, franceza, germana şi rusa au fost şi sunt principalele limbi de comunicare, limbi aflate de sute de ani în concurenţă, vehiculând concepte, teorii, tradiţii, habitudini izvorâte din culturi diferite, din experienţe diferite, din moduri diferite ale concretizării gestaltului socio-cultural.
Marea Britanie şi-a răspândit prin imperialism militar, economic şi cultural, limba şi tipul de civilizaţie pe tot globul, reuşind ceea ce puţine alte civilizaţii europene au nădăjduit (într-o oarecare măsură spaniolii și portughezii), transformarea unor foste colonii în proiecte independente dominate de populaţie albă de origine majoritar anglo-saxonă (Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă) sau teritorii în care engleza a fost impusă de foştii colonialişti, menţinându-se până astăzi ca lingua franca (state africane şi asiatice – foste colonii britanice).
Popularitatea şi atractivitatea englezei a fost în egală măsură rezultatul edificării Imperiului Britanic, cel mai vast imperiu creat vreodată şi a victoriei englezilor în primul război mondial, iar apoi a emergenţei fostei colonii britanice, Statele Unite, ca putere mondială, la care s-au adăugat exporturile americane, îndeosebi produsele destinate maselor largi – automobilele, filmele şi muzica. După cel de al doilea război mondial, învingătorul conflictului, S.U.A., a devenit liderul lumii libere şi şi-a răspândit limba şi produsele peste tot în propria-i zonă de influenţă, inclusiv în Republica Federală a Germaniei, partea occidentală eliberată de trupele americane.
În perioada interbelică, „industria de vise” de la Hollywood a inundat Europa (unele filme americane au reuşit să pătrundă chiar şi în dictaturile bolşevică, fascistă şi nazistă), cu teme, idei, concepte, valori, personaje, cu vehicularea aşa numitelor concepte precum „the american dream” (visul american) şi „the american way” (calea americană).
După Franţa (şi alte state în decursul istoriei), S.U.A. a fost prima putere extra-europeană care a reuşit să devină şi o „soft power” („putere blândă”, concept lansat în 1990 de Joseph Nye de la Universitatea Harvard în studiul „Bound to Lead: The Changing Nature of American Power”), o forţă mondială în ceea ce priveşte persuadarea şi influenţarea omenirii prin metode paşnice, prin export de limbă, cultură (şi mai ales pseudo-cultură), educaţie, valori, prin produse standardizate de masă pentru masele largi : filme, muzică, literatură de consum, vestimentaţie, „soft drinks” şi „junk food”. Şi politic prin influenţarea opiniei publice mondiale prin massmedia, prin diverse organizaţii şi structuri şi reţele, inclusiv cele de socializare.
Automobilele americane au reprezentat prima categorie de exporturi implicând tehnologie la care s-a aplicat metoda benzii rulante şi a principiilor taylorismului. Ulterior, metoda a fost generalizată pentru toate produsele americane indiferent dacă erau nişte artefacte sau produse culturale. Evident, limba engleză a fost şi este vehiculul prin care S.U.A. transmite lumii întregi propriul set de valori şi propriile-i concepte şi idei : excepţionalismul american – libertatea, domnia legii, democraţia neştirbită timp de două sute şi mai bine de ani, forma de guvernământ – republica, politica de imigrare ce încurajează oameni aparţinând tuturor raselor, religiilor şi culturilor să se stabilească în Statele Unite pentru a-şi construi un viitor mai bun. La care se adaugă evident şi instrumentele cooperării paşnice : „diplomaţia, comunicaţiile strategice, asistenţa şi ajutorul economic, acţiunea civică, etc.”
Profesorul Florin Manolescu în cadrul studiului său „Literatura S.F.” (1980) a observat cu acribie :
„Făcând o comparație între termenul american, science fiction – SF, și cel de tip est-european, naucino–fantasticeskaia literatura – literatura știinifico-fantastică – pe care îl notează cu F.S. („fantastic științific”), Hartmut Lück constată că :
Din punct de vedere istoric, cele două noțiuni nu au nimic comun ; în timp ce în cazul SF-ului a fost vorba, decenii de-a rândul, mai ales de „amazing stories”, deci de aventuri uluitoare, având ca ingredient spațiul cosmic și viitorul, F.S.-ul a avut în mod decis un caracter social, a propagat progresul social și la început a prezentat îndeosebi forme posibile ale viitoarelor confruntări cu dușmanul de clasă…” (Der „Grosse Ring” der Galaxis : Tendenzen der wissenschaftlich-fantastisch Literatur in der Sowjetunion” în reimer Jehmlich și Hartmut Lück (editori), Die deformierte Zukunft : Untersunchungen zur Science Fiction, Goldmann, München, 1974, p.162.)
SF-ul si FS-ul, două modele, două concepții diferite despre lume și viață, două modalități de a se raporta la impactul științei și tehnologiei asupra speciei umane, modalități aflate în concurență, în competiție aproape 70 de ani, până la prăbușirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 și poate și după aceea, avînd în vedere SF-ul care se scrie în China comunistă.
Pe de o parte avem „SF-ul, ca un caz ideal de literatură trivială care ține seama de conștiința consumatorilor săi”, „literatura de masă a unei biruințe mic-burgheze a societății imperialiste”, pe de altă parte avem…și noi am avut un tip de SF care s-a destalinizat, s-a desovietizat, s-a dezideologizat, a redevenit un SF național, un SF militant, umanist, combatant, „exigent și grav, o literatură a celor mai importante probleme ale omului, ca specie, o literatură vie, aflată din punct de vedere al semnificației umane, cu un pas înaintea literaturii de azi” (apud. Florin Manolescu).
Prezentul glorios
Inițiem un dialog care se dorește a fi reciproc (sperăm ca și prietenii din Europa să fie tot atât de entuziaști ca și noi în a explora alte culturi, dar asta rămâne de văzut) este singura șansă de a depăși ignoranța reciprocă, prejudecățile reciproce, clișeele și stereotipiile, atitudinea de superioritate, generalizările pripite și etichetele mentale aplicate asupra unor culturi și literaturi despre care nu știm nimic și ceea ce este și mai grav, despre care nici nu ne interesează să aflăm ceva.
Scria recent Marian Truță : „Facem adesea recurs la sefeul anglo-saxon, în special la cel american, uitând că există, în jurul nostru, o lume mult mai cuprinzătoare în nuanțe și calități. Mozaicul cultural european poate fi asimilat cu un uriaș bazin genetic capabil să (ne) ofere mai multă diversitate și bogăție estetică decât ne poate oferi o monocultură, oricât de solid ar fi ea constituită. Altfel spus, este de dorit să avem un sefe multipolar. Nu respingerea modelului anglo-saxon este calea spre stabilitate și evoluție ci adăugarea la acesta a puzderiei de modele care ne sunt la îndemână în jurul nostru.”
Ca și la noi, și în restul Europei continentale, atât în vest cât și în est, există aceleași complexe și frustrări față de anglosferă, aceeași portoricanizare (folosirea vernacularei paralel cu fetișizarea anglo-saxonei) aceeași tentație a protocronismului și a „excepționalismului” cultural și lingvistic, același sindrom de „cetate asediată”, aceeași tentație infantilă de evadare livrescă prin intermediul englezei, aceeași lipsă de curiozitate și interes față de culturile vecinilor și aceeași revoltă împotriva unei tradiții osificate și încremenite care copleșește prin reguli vetuste și absurde.
Ca și la noi, o elită educată și cultivată este branșată la circuitul mondial al modernității în timp ce restul societății „profunde” își cultivă excepționalismul nostalgic, o societate europeană care îmbătrânește rapid precum cea românească (în România, vârsta medie a populației a ajuns la 41 de ani, în Europa continentală este de 43,2 ani), Europa abundând în culturi tradiționale patriarhal-conservatoare muribunde și epuizate de asaltul schimbărilor economice, tehnologice și științifice din care nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă nimic.
SF-ul euro-continental a fost și este îndeosebi un science fiction militant și angajat idealurilor umaniste utilizînd extrapolarea, analogia și silogismul ca protest împotriva anomiei. În Europa continentală este predominant un SF soft, alegoric-metaforic, exact ca al nostru, având un statut precar în societate, ostracizat de mainstreamul și de establishmentele literar-critice locale, vegetând într-o existență mai mult virtuală.
Un tablou general destul de sumbru și disperat, străfulgerat de inteligență, umor, ironie, SF-ul neezitînd să cerceteze cauzele subdezvoltării, corupției, violenței omniprezente în societăți diferite: pseudo-elite rapace și corupte, incompentente și iresponsabile, complicitatea majorității populației cu orice cleptocrație/autocrație/dictatură ce știe să manipuleze temele populismului prin demagogie deșănțată, slaba coeziune socială, incapacitatea intelectualității de a concepe proiecte de dezvoltare și reformă și de a ralia majoritatea populației, deficitul cronic al voluntariatului pentru cauze civice, emigrarea în masă ca supapă socială, sărăcie omniprezentă, disperare și derivă. State eșuate, societăți anomice, incapabile de progres, de evoluție și de civilizație. Sună cunoscut ?
Este interesant de observat că există paralelisme cât se poate de vizibile, că există similitudini între realitatea politică, economică și socială, că se poate remarca faptul că SF-ul scris în țările neo-latine, are elemente comune tematice și stilistice cu celelalte literaturi SF neo-latine din Franța, Italia, Portugalia și România, predilecția pentru soft SF, pentru abordări caracteristice științelor sociale, influența fantasticului, a motivelor religioase, utilizarea alegoriilor și parabolelor împotriva totalitarismului și dictaturilor, a satirelor descriind alienarea provocată de o cvilizație absurd-mașinistă și consecințele hiper-capitalismului, mercantilismului și consumismului, descompunerea morală și dezagregarea socială, abulia, anomia și alienarea.
Prin vîrfurile sale, timp de aproape 30 de ani, începând cu „Eden” – 1959 și continuând cu „Solaris” și „Jurnal găsit într-o cadă de baie”, 1961 (tradus în românește cu titlul „Edificiul nebuniei absolute”) de Stanislaw Lem și „E greu să fi zeu”(1964) de frații Strugațki, SF-ul est-european a reprezentat o modalitate autentică și viguroasă de abordare a SF-ului, „în contextul adecvat al problematicii umane și al verosimilității morale”Florin Manolescu, o modalitate originală de afirmare a europenității, o abordare independentă față de hegemonicul model american care se impusese în vestul Europei și în lume.
În a doua jumătate a secolului XX, Europa a creat două mari momente al science fiction-ului global : în Est, SF-ul unor Stanislaw Lem, Strugațki, Nesvadba, Fialkowski, etc., iar în vest SF-ul „New Wave”-ului britanic începând cu 1964.. Ambele orientări se nasc din protest, din revoltă, dintr-o reacție, o împotrivire și o polemică. SF-ul est-european din protestul împotriva comunizării și stalinizării, SF-ul tip „new wave, new thing, new science fiction sau inner space” din reacția împotriva americanizării, a fetișizării modelului gernsbackian-campbellian de pulp SF, a modului industrial de colportare a unor sub-produse comerciale standardizate.
Prof.Csicsery-Ronay Jr., de la Universitatea DePauw, S.U.A. un bun și atent cunoscător al SF-ului european, menționa în articolul său intitulat „What Do We Mean When We Say “Global Science Fiction”? Reflections on a New Nexus” publicat în 2012 în prestigioasa revistă americană „Science Fiction Studies” că prăbușirea blocului est-european a fost considerată ca o dovadă irefutabilă a dispariției oricărei concurențe pentru AngloSFeră :
„De fiecare dată cînd vorbim despre SF este imposibil să nu observăm dominanța SF-ului anglo-american față de tot restul, fie acesta franțuzesc, rusesc (sau în trecut sovietic), nemțesc, italienesc sau japonez. Pentru un timp, între anii 1960 și 1980, SF-ul mondial a fost diferit. Conjuncția dintre destinderea instaurată între cele două blocuri, entuziasmul pentru decolonizare și nealiniere, creșterea fără precedent a numărului de studenți și tranziția spre tiraje de mase a unor cărți accesibile în format de buzunar, a încurajat un moment internaționalist în cadrul culturilor anglofone. Literatura europeană, cea latino-americană, cele asiatice și africane au fost considerate interesante și marketabile, au fost traduse, publicate și vândute prin rețele de librării în plină floare. Acest boom editorial s-a răspândit și a atins și science fiction-ul. SF-ul a devenit o profitabilă activitate comercială iar editori anglofoni comerciali au publicat traduceri ale unor importanți autori mondiali și mai multe antologii de science fiction internațional. Au apărut noi traduceri ale unor clasici. Cărțile lui Stanislaw Lem, pe care criticii și editorii îl considerau un Borges european, au fost acoperite cu laude de marile cotidiene americane. De atunci, încoace doar „Pace pe pământ” și „Summa technologiae” au mai fost tradusă și publicat în 1994 și 2013.
Toată această abordare culturală a încetat, în esență, după 1990. Aproape nici unul din titlurile est-europene ale editurii MacMillan nu a mai fost editat; unele titluri clasice au fost recuperate de mici edituri specializate dar prea puțin din noile opere post 90 ale est-europenilor a mai apărut de atunci.
Piața editorială anglofonă urmând orientările politice, a acționat ca și cum prăbușirea blocului est-european ar fi însemnat, de asemenea, și prăbușirea oricărei concurențe culturale cu Statele Unite – în special în ceea ce privește science fiction-ul, iar SF-ul est-european a fost văzut în cel mai bun caz, ca o fereastră spre un soi de subterană mișcare cvasi-disidentă. Acest embargou de facto, semnifică de asemenea, că cea mai mare parte a fondului de bază provenind din literaturi neanglofone nu poate fi accesibil nici în alte limbi de circulație internațională, pentru că editurile, în număr din ce în ce mai mic în întreaga lume, de multe ori sunt obligate să utilizeze texte în limba engleză, nu numai ca limbă originală, dar, de asemenea, ca limbă pod, ca limbă sursă, pentru identificarea existenței unor texte.
Dacă un text nu apare în radarul culturii hegemonice, sunt șanse ca acesta să nu fie vreodată luat în considerație în afara limbii vernaculare în care a fost scris.
Ritmul actual de traduceri în orice țară de limbă engleză este sublim dar ridicol de scăzut : 0,7% reprezintă procentul dedicat literaturii străine din totalul anual de 3% traduceri din fiecare țară anglofonă în parte.
Cele mai importante ficțiuni SF neanglofone care au fost traduse în engleză și publicate de edituri anglofone, cum ar fi „Ziua opricinicului” (2006) de Vladimir Sorokin, „Shengshi Zhongguo 2013”(Epoca de aur/The Fat Years, 2011) de Chan Koonchung, „Utopia” (2010) lui Ahmed Khaled Towfik, romanele lui Viktor Pelevin și Serghei Lukianenko – sunt, în general, considerate ca fiind ficțiuni literar de tip slipstream sau dark fantasy, mai degrabă decât SF generic. Este izbitor de observat că numai dark fantasy-ul lui Lukianenko a fost tradus și publicat până în prezent în limba engleză. Inventivul său science fiction nu a fost tradus în engleză, și bănuiesc că lucrurile vor rămâne așa atât timp cât regizorii rușii nu vor lansa vreun film bazat pe unul din textele SF ale lui Lukianenko.”
După 1990-1991, fosta industrie editorială comunistă s-a prăbușit, fiind înlocuită de o puzderie de mici sereleuri care în mod instinctiv au recurs la singura strategie care a condus la supraviețuirea economică : importurile de maculatură occidentală, cu precădere din zona anglo-saxonă. Fenomenul a reprezentat în realitate descotorosirea de fosta paradigmă a importurilor culturale normate și planificate de stat, într-un mod selectiv. Convingerea de masă era că tipul de cenzură comunistă prin selectivitate urmărea doar introducerea unor texte străine conformându-se dogmelor ideologice. Ceea ce nu este în întregime adevărat. O analiză a traducerilor din literaturile occidentale în perioada 1963-1989 demonstrează că s-a selectat atent și ceea ce a fost și este valoros, transpunîndu-se în română și celelalte limbi ale blocului estic, operele esențiale ale unor scriitori relevanți de peste tot din lume, pe lângă indubitabila cenzura ideologică existând și cenzura bunului gust și a bunului simț.
Paradigma „prin noi înșine” a fost înlocuită de paradigma de tip laissez faire tip „pentru noi înșine”, profitul imediat fiind singura rațiune a existenței sereleurilor defuncte sau încă supraviețuitoare. Iar profitul imediat se face prin satisfacerea imediată a cerințelor pieței : maculatură de consum, capodopere polițist-detectiviste, melodrame de tip Sandra Brown sau pornografie sado-maso pentru bovarice midinete și gospodine („Fifty Shades of Grey”), mediocre sau submediocre sefeuri și „fenteziuri” anglo-saxone, obscurantism-misticism-ezoterism, elucubrații conspiratiste. În esență a fost și este vorba de un regres la perioada interbelică și la strategii tip editura Ignatz Hertz, în spiritul fostei colecții de 15 lei, echivalentul „Aventurilor submarinului Dox” de Henry Warren.
Este vorba de sindromul Pandele Vergea aplicat categoriei de „romane de senzație”, senzații tari pentru un avid public ignorant și incult, eternii și fascinanții consumatori bovarici de celuloză mânjită cu cerneală tipografică și vândută la suprapreț, precum „Stafiile dragostei” (1929) de Alexis Nour, Doctorul Ygrec (I.Glicsman), Sărmanul Klopștok (P.Mihăescu) și Alexandru Bilciurescu : „resuscitarea morților, anularea libido-ului freudian cu ajutorul unor seruri anti-femelă și anti-mascul reprezentând experiențele savantului nebun doctorul Ovidiu Heraclide, discriminat de lumea științifică și universitară pe care a ajuns s-o disprețuiască, care generează melodrama pentru că după rețeta maculaturii senzaționaliste, personajele sunt plimbate prin cimitire, printre cadavre și stafii, în lumea promiscuă a escrocilor, ghicitoarelor și codoașelor de la periferia capitalei, din același arsenal estetic făcînd parte bătăile pe viață și pe moarte, mesajele ascunse în cavouri, travestiul, coincidențele puerile, bestia care atentează la virginitatea unei fecioare și la locul potrivit termeni picanți scoși din argoul oligofrenilor și taraților, borfași, șmecheriși pușcăriași, precum bășcălie, janghinos, mahăr, șpagă, fleancă, șleahtă și altele la fel de imbecile dar și mai obscene, etc.”
Adăugați la acest profund și original program estetic, importurile furibunde de maculatură anglo-saxonă, copierea, imitarea, fetișizarea și pastișarea unor clișee și poncife sefultiste defuncte în occident dar considerate în estul redevenit sălbatic, noutăți și revelații fundamentale (conform profundei eructații-cogitații „așa se scrie acum”) și avem panorama asupra ceea ce s-a întâmplat în sefultura est-europeană după 1990 :
„Sefeul este o varietate de literatură populară. Sefistul obișnuit nu este un cititor obișnuit de literatură, în ciuda aparențelor. Este mai degrabă un „antiliterat”, un „anti-intelectualist”, un anti-elitist avînd frustrările și complexele unui sectant religios. Nici preferința sefiștilor obișnuiți pentru lectura naivă nu este lipsită de interes. Alegerea obstinată a unor cărți fără valoare estetică și ideologic simple sau nule, nu este neapărat un semn de inferioritate intelectuală, cum insinuează literații. Sefiștii preferă senzaționalul generat de spectacole tip thriller, inclusiv sportive, situate la un nivel convenabil de complexitate, de regulă cel jurnalistic. Și neosefultiștii sunt interesanți. Prevalându-se exclusiv de relativa eclipsă a ideii tradiționale de literatură artistică, resimțită în ultimii ani, ei constată cu satisfacție că marea literatură și marele scriitor tind să devină niște concepte întrucâtva desuete, această situație explicându-se prin industrializarea divertismentului dar și prin pierderea de prestigiu a intelectualului în general. Adepți pasionați ai navigării pe internet, participanți activi la grupuri de discuții online, neosefultiștii ilustrează o mutație de mentalitate, perfecționând preferința pentru antiliteratură. Ei au renunțat în mod fățiș la discuțiile despre literaritate, fiind preocupați doar de aspectele comerciale și de pura plăcere a conversației amatoristice, ilustrând mentalitatea culturală de flaneur, dovedindu-se incapabili de emoții estetice persistente și preferând să-și satisfacă la nesfârșit o curiozitate aparent superficială, adică ilustrînd existența unui tip uman care se regăsește în consumul frenetic dar steril de literatură populară și divertisment comercial.
Sefiștii trebuie să respecte în mod obligatoriu regula minciunii pioase, adică să practice în mod sistematic complezența, atunci cînd scriu sau rostesc comentarii despre textele de gen. Spre a nu fi repudiați de coreligionarii lor dar și pentru a râmîne fideli unei opțiuni de lectură, sefultiștii trebuie să dovedească o preferință necondiționată. Neosefultiștii, în universul lor anticultural, unde textele „zaibăr sau stimpanc și fenteziurile mai mult sau puțin darc sau horor, uird sau slipstrim”au înlocuit sefeul, nu par defel interesați de metalitatea sefistă. Literații la rîndul lor consideră că sefeul este repetitiv și presupune recondiționarea la nesfârșit a unor teme și locuri comune. ”, este opinia lui Voicu Bugariu.
Tot acestea la care se adaugă, „Trâmbițarea isterică și permanenta celebrare a unui singur model de carieră scriitoricească, acela al averii enorme și a statutului de nouveau riche ca atributele naturale ale scriitorului de science fiction … și obsesia de a sublinia numai prea puținele povești de succes din cariera de autor de science fiction încurajând oamenii să devină scriitori, în același mod în care oamenii sunt încurajați să joace la loterie, reprezintă o crimă. Rezultatele în ambele cazuri sunt aproximativ aceleași: o șansă de-a dreptul minusculă de mare succes, o șansă destul de mică de succes modest, și o șansă enormă de eșec complet și total.” – Gary Westfahl
S-a procedat așa cum se procedează în mod ancestral în cursul durerosului proces de „sincronizare”, un eufemism pentru modernizare (adică „occidentalizare”) declanșat acum un secol și jumătate în feudalele societăți est-europene, proces năclăit și împotmolit în fascinanta „tranziție” către statutul de colonie care flutură de zor atributele suveranității și independenței.
Profesorul Florin Manolescu a observat primul fenomenul de „recapitulare accelerată a filogeneticului în ontogeneză” în SF-ul românesc :
„Esențial este însă faptul că într-un interval de numai cinci ani, din 1963 până în 1969, SF-ul românesc își identifică izvoarele ascunse și se delimitează istoric, printr-o acțiune din ce în ce mai insistentă de recuperare a tradiției, ceea ce echivalează cu revendicarea unei legimități. În chip paradoxal însă, fiecare text nou descoperit, fiecare scriitor anexat SF-ului infirmă, în loc să confirme teza vârstei de aur – în sens tradițional, prin vârstă de aur se înțelege o epocă, o perioadă, de înflorire din viața culturală sau materială a unui popor, în cazul nostru a unui gen literar – pentru că niciun într-un sens, nici în celălalt, termenul acesta nu poate fi aplicat unor experiențe uitate de SF, atâta timp cât certitudinea existenței unei vârste de aur nu poate fi dată decât de amintirea și de permanenta raportare mentală la ceea ce, din pricina decadenței sau a lipsei de prevedere istorică, s-a pierdut – și a vechimii literaturii noastre SF. Absente din conștiința literaturii, ignorate de critică și de istoria literaturii, toate aceste fapte nu participă la o istorie, fiind momente ignorate de SF. Istoria SF-ului românesc, de care suntem conștienți abia astăzi, este o istorie înscenată tardiv, o istorie reparcursă și asumată în decurs de numai câțiva ani. Este o performanță de a parcurge în doar cîțiva ani istoria de cel puțin un secol a genului SF.”
„După 1990, fostele țări comuniste au suferit un enorm șoc cultural și economic. Artiștii în general, și scriitorii în special, au căpătat aparent accesul la libera exprimare. Toţi creatorii au trebuit de fapt să treacă de la un sistem bazat pe constrângerile etatist-totalitare la un alt sistem bazat pe legile pieței « libere » și din ce în ce mai influențat de ultra-liberalism. Creatorii au dat buluc să se debaraseze de îndelungata influenţă sovietică sau naţionalist-comunistă, care nu mai era la modă. În perioada necesară adaptării (atunci când s-au putut adapta), locul lor a fost ocupat de producția anglo-saxonă de serie și au constatat că a fost şi este cvasi-imposibil să mai recucereşti poziţia dominantă. Toate producțiile locale de SF au fost limitate și reduse la câte o piață națională unică. După 1990, dacă legile pieței capitaliste s-ar fi aplicat cu strictețe, SF-ul local ar fi trebuit să dispară. Din fericire, au existat mici şi curajoși editori particulari și ceva subvenţii de la stat, precum și apariţia formatului editorial digital. Criza declanşată începând cu 2008 n-a reconfigurat nimic. Torța încă arde, dar situația nu este încurajatoare niciunde în Europa continentală.”, este de părere Jean-Pierre Moumon.
Recapitularea accelerată a filogeneticului în ontogeneză a continuat și mai frenetic după 1990, reușindu-se în esență un singur lucru : azvârlirea din copaie pe lângă a zoaielor comuniste și a copilului și înlocuirea unei paradigme cu alta, sefultura est-europeană fiind convinsă că simpla transpunere în vernaculară a unor importuri sub și pseudo-culturale la scară industrială va crea plusvaloare acum și în vecii vecilor. Într-adevăr, a creat plusvaloare în buzunarele unora și a creat în același timp dependență pentru maculatura de import, a creat malinchism (disprețul și dezgustul pentru tot ceea ce este autohton), a creat mankurtizare în masă (conform DEX, pentru cei care n-au aflat încă, mankurtizare semnifică „uitare provocată intenționat; supunere orbească, depersonalizare, îndobitocire”), a creat copiști, imitatori și pastișori, a creat consumatori dependenți și bineînțeles „formatori de opinie” a căror singură „strategie” a fost : „iei din vest și vânzi în est”. Ce anume ? Orice se vinde în vest va avea succes și în est. Adică o simplă și conformistă consfințire a „racordării” societăților est-europene la „circuitul mondial al valorilor” hiper-capitalismului mondial în căutare permanentă de noi și piețe de desfacere precum țările est-europene din 1990 încoace. Circuitul este de fapt unilateral din punct de vedere cultural și economic avînd în vedere că producătorul este Anglosfera și consumatorul – restul planetei (adică 95% din omenire).
Lawrence Venuti, traducător și teoretician al traductologiei, profesor de limba engleză la Universitatea Temple din Philadelphia, Pennsylvania, Statele Unite, vorbește despre „un dezechilibru comercial nefavorabil cu implicații și ramificații culturale grave: de fapt, o mulțime de bani curge în întreaga lume de pe urma traducerilor din engleză, dar extrem de puțini sunt investiți în traduceri în limba engleză (doar 3% din totalul titlurilor publicate anual în țările anglo-saxone reprezintă traduceri, din care literatura este doar 0,7%), pentru că mass-media anglo-saxonă și-a însușit colosale beneficii financiare prin impunerea unor valori anglocentrice în întreaga lume, în timp ce în Statele Unite, în Marea Britanie și în alte state anglofone există doar o cultură agresiv-monolingvă, rezultatul fiind complacerea în sucul propriu, nombrilismul, anglocentrismul, auto-suficiența, o situație care ar putea fi descris fără exagerare ca o strategie imperialistă în exterior și una xenofobă în interior. O monocultură închisă, opacă și narcisistă.”
În Marea Britanie și în Statele Unite, procentul anual al tuturor genurilor de traduceri este de 3% din totalul de cărţi publicate anual (iar literatura tradusă reprezintă cam 0,7% ). În Europa continentală, procentul traducerilor din totalul titlurilor publicate anual, variază între 25% în Germania și în Italia, 26% în Spania, 45% în Franța, 80% în Slovenia. La nivel mondial mai mult de 50% din traduceri sunt din limba engleză, dar mai mult de 80% din cărțile traduse în lume sunt traduse și publicate în Europa continentală. Scriitoarea Marie Darieussecq declara: „În Franța din 100 de romane vândute, 45 sunt traduceri. În lumea vorbitoare de limba engleză, din 100 de romane vândute, doar unul singur este o traducere. Franța are cea mai mare diversitate lingvistică în privinţa traducerilor. Se traduc și se publică programatic texte din mai mult de 26 de limbi. Acest lucru demonstrează că europenii continentali sunt în general, mai receptivi, mai deschişi la minte și mai interesaţi de alte culturi”.
„SF-ul rămâne legat de hegemonia mondială a culturii anglofone, care acum include fostele colonii ale Marii Britanie și ale S.U.A. Lipsa de interes notoriu din partea AngloSFerei pentru culturile ne-hegemonice înseamnă că SF-ul care nu este scris sau tradus în limba engleză are o influență extrem de limitată. Filmul SF are acces la publicul transnațional, dar prea este în mare măsură condiționat de puterea globală a industriei americane de film. Cinematografia SF ne-americană tinde să reproducă caracteristicile stilului internațional dominat de S.U.A., în timp ce se dedă la completarea cu mesaje direcționate către publicul local. Principalele inovații ale artei SF în viitor, se vor impune probabil prin forme de artă exprimate și expuse pe internet, dar nu se poate spune cu certitudine dacă acestea vor fi alternative reale la hegemonia anglo sau doar extinderi ale acesteia.”- Prof.Dr.Istvan Csicsery-Ronay, Jr. (De Pauw University, S.U.A.)
În societăți atât de americanizate cum sunt cele europene, literatura de consum este importată în proporţie de 45-80% din totalul de titluri publicate anual, de peste canal şi de peste ocean, pentru că în Europa reunificată s-a impus modelul consumist-mercantil existent în vest încă de la începutul anilor 50. Acela al importurilor de filme, seriale, jocuri video, muzică, benzi desenate, paraliteratură anglo-saxonă, modă, etc., importuri care au făcut ravagii în occident, uniformizând, aplatizând, aculturând generaţii întregi devenite dependente de anglo-junk food-ul imediat-săţios dar fad şi lipsit de concreteţe şi relevanţă, distribuit prin toate canalele ca fiind expresia modernităţii şi calităţii.
„SF-ul «globalist », adică acela de provenienţă şi de influenţă americană, este un compactor/compresor care nivelează totul peste tot unde a fost impus ultra-liberalismul «made in U.S.A. », doctrină ce foloseşte engleza ca vehicul cultural. Utilizatorii de internet au fost americanizaţi.”, afirmă Jean-Pierre Moumon, în decursul „globalizării” din ultimii 25 de ani, engleza devenind prima limba de comunicare din lume (propulsată şi de generalizarea internetului), iar ficţiunea anglo-saxonă de masă are succes planetar.
Publicitate :
„M-am întrebat deseori dacă în ţări ca a mea – cu puţini cititori, cu atâţia oameni săraci şi analfabeţi, o ţară plină de nedreptăţi, unde cultura e privilegiul celor puţini – scrisul nu e cumva un lux solipsist.” – Mario Vargas Llosa
De fapt, este important de menționat că Ion Hobana, Vladimir Colin și Adrian Rogoz au reușit începând cu 1964 să reorienteze SF-ul românesc spre SF-ul vest-european, în speță spre cel francez și apoi spre cel italian, încercând să propună un model european, o a treia cale între SF-ul american și cel sovietic.
„Ceea ce Ion Hobana a reușit să facă pentru SF-ul românesc, în România, a reușit Vladimir Colin în străinătate. Antologia sa Les meilleurs histoires de science-fiction roumaine, apărută la editura Marabout în anul 1975, reprezintă prima afirmare reală, pe plan european a SF-ului românesc, ca gen cu o individualitate distinctă.” – Florin Manolescu, Literatura SF, editura Univers, 1980
Foarte frumos și elocvent spus, deși pentru mai multă precizie, eu cred că nu trebuie ignorate nici traducerile SF-ului românesc în alte limbi precum rusă, cititorii rusofoni avînd posibilitatea încă din 1965 să citească SF românesc în antologiile „Povestiri științifico-fantastice” (1965), „Bielaia pujnika” (Fulgul alb, după titlul povestirii lui Mihu Dragomir), editura Mir, 1966 ; sau prin antologiile traduse în rusește la București în 1970 (Na cosmiceskoi volne/Pe lungimea de undă a cosmosului) și 1978 (Liudi i zvezdi/Oameni și stele) și exportate în Uniunea Sovietică ; sau culegerile de povestiri SF românești traduse în germană (de exemplu, antologia SF aus Rumänien, coordonată de Mircea Opriță și Hebert Franke și publicată la editura vest-germană Wilhelm Goldmann, în 1983; prima de acest fel în Germania) sau în maghiară, polonă, cehă și bulgară. Vladimir Colin este uitat în Franța și în Europa, Sergiu Fărcășan la fel, deși romanul său „O iubire din anul 41.042” a avut trei ediții în Franța, ultima în 2007 și singurul scriitor român de SF care are notorietate acum în străinătate, datorită traducerii de către Ursula K.Le Guin din spaniolă în engleză a culegerii sale de povestiri „Cuadratura cercului” este Gheorghe Săsărman.
„Sefistul nu este un cititor obișnuit de literatură, în ciuda aparențelor, este mai degrabă un antiliterat, având satisfacțiile și frustrările unui sectant religios. Mai numeroși și mai diversificați decât s-ar putea crede, antiliterații fie că exclud literatura din viața lor, fie o înlocuiesc prin surogate sau o descoperă acolo unde literații nu văd decât maculatură. Alegerea ca obiect al fetișizării al unor cărți fără valoare estetică și ideologic simple nu este neapărat un semn de inferioritate intelectuală, cum insinuează literații. Vechii și noi antiliterați consideră că literatura elitelor nu este superioară celei populare.” – Voicu Bugariu, „Literați și sefiști. O confruntare de mentalități”, 2008
„Sunt scriitori care consideră SF-ul ca fiind literatura centrală a epocii noastre. Oricâtă exagerare ar conține această afirmație, prin vârfurile ei, literatura SF este o literatură profund umană, o artă mai degrabă a celor de jos, care speră, decât a celor de sus, pentru care lumea ar trebui să rămână neschimbată, un senzor al lumii în care trăim…
Într-o proporție de aproximativ 90%, literatura SF – obiectul de cult al fanilor – este o literatură populară (numită și literatură de consum, para-literatură sau Trivialliteratur), cu o valoare estetică și de cunoaștere foarte redusă. Adeseori se întâmplă ca normele care se instituie la acest nivel și care sunt în esență norme de consum, să exercite o presiune considerabilă asupra întregului domeniu. De aceea chiar și in cazurile rarisime ale unui SF exigent, putem constata situația paradoxală a unui conținut grav, ascuns în decorul frivol impus de modul de producție al literaturii populare. Un roman excepțional, o capodoperă se deosebește de o carte mediocră printr-o diferență de vocație literară sau de talent.” – Florin Manolescu
Iar Mircea Opriță avea perfectă dreptate cînd afirma : „scriitorii români (și nu numai cei de SF) sunt prinși într-un veritabil „cerc vicios” : neaparținând unei culturi și unei limbi de largă circulație internațională, nu sunt traduși pentru că nu sunt cunoscuți, și nu sunt cunoscuți (și recunoscuți) pentru că nu sunt traduși”.
„Confruntat cu puterea economică a industriei AngloSferei a imaginarului, produsul euro-continental are parte de aceleași magnifice șanse pe care le-a avut industria bumbacului din India cînd piața acesteia a fost invadată de produse manufacturiere britanice.”, afirma Vesna Goldsworthy în „Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginației”(Inventing Ruritania. The imperialism of the Imagination, 1998). Adică zero ? Așa să fie oare ?
Singura șansă, în opinia noastră de afirmare a SF-ului românesc în străinătate, este alături de celelalte SF-uri europene, în Europa, prin traduceri reciproce, prin susținere și promovare reciproce, prin redescoperirea reciprocă a specificității și timbrului și identității componentelor SF-ului european.
„Am propus o cale pentru SF-ul nostru ca parte a SF-ului european, aceea a îmbinării conținutului specific al genului cu o scriitură compatibilă curentului general al literaturii europene. Puțini au fost cei dispuși să urmeze direcția asta. Și totuși era singura, rămâne încă și astăzi singura care poate da garanția mersului mai departe. Până să înțeleagă lucrul acesta, mulți pierd ani și ani, seduși cum sunt de facilele soluții ale imitației, neținând cont că marii autori americani sunt mari fiindcă și-au înfipt adânc dinții în carnea culturii europene.”, scria binecunoscutul autor italian Lino Aldani în 1985. (traducere de Mircea Opriță în prefața „Un mod european al anticipației” (la volumul „Eclipsă 2000” de Lino Aldani, 1992).
Publicitate :
„Reţeta New Romanian Dream-ului exclude datul cu lopata pe gratis, pentru că cine face aşa ceva este un „fraier”. Lipsa de solidaritate şi întrajutorare este consecinţa ultimă a degradării în care totul, de la muncă pînă la prietenie, este de vînzare.” – Victoria Stoiciu
În acest spirit, Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, a lansat în octombrie 2012 portalul pan-european destinat promovării ficțiuni speculative de pe continent, EUROPA SF. În acest spirit, Fantastica, revista Societății Române de Science Fiction și Fantasy, găzduiește ample grupaje tematice ale unor ipostaze ale ficțiunii speculative europene, prezentând cititorilor români SF din Franța, Germania, Italia, Spania, Grecia, Croația, Bulgaria, Ungaria, etc.
De altfel, cele două inițiative mai sus menționate ale SRSFF, sunt singurele inițiative românești apreciate de către Societatea Europeană de Sience Fiction, prin Premiile EUROCON 2010 și 2013 și singurele premii internaționale – nu unele de complezență sau „de încurajare”- obținute în ultimii ani în domeniul SF de către proiecte românești.
Tot SRSFF participă la consultările care au drept scop înființarea unei Asociații Europene a Creatorilor de Imaginar, organizație pan-europeană care își propune să creeze un cadru pentru colaborarea și cooperarea SF-urilor europene.
Este nevoie de un pol, este nevoie de concurență reală pe piață mondială a SF-ului, pentru că modelul hegemonic-sefultistic anglo-saxon, în lipsa oricărei competiții cu măcar un singur concurent, a devenit stagnant și solipsist, autarhic și autist. Și mai ales muribund, epuizat în decursul eternei și fascinante artă a onaniei și a ejaculărilor sterile și frenetice, numite în teoria modernă a stoarcerii banilor din piatră seacă, prolificitate, productivitate, randament.
Unde este locul SF-ului românesc în cadrul imaginarului european ? Acolo unde ne-am străduit să fie. În subiectiva memorie a câtorva bătrâni sefiști încă supraviețuitori. O vastă iluzie, o halucinație consensuală a acelor mamifere care-și conduc viața conform prejudecății privitoare la ceea ce se poate întâmpla după ce ele mor. Cum se întâmplă asta ? Simplu, prin transsubstanțiere, prin (al)chimia SF euharistiei.
„E negru drumul/Până în zare/Fac trei paşi/ Și drumul dispare/Eu plec, mă duc/Fac trei paşi/Și drumul e mut.”
„Morții sunt în pământ/Vreau să spun un cuvânt/Dar m-abțin ca să nu plâng !”
Și ca o posibilă concluzie a unei vaste anglo-colonizări culturale și mentale, să-i permitem criticului și editorului austriac Franz Rottensteiner să schițeze câteva amare adevăruri :
„Când antologia de SF european View From Another Shore a apărut pentru prima dată în SUA în 1973, am observat că 80-90% din tot science fiction-ul publicat în Europa occidentală consta din traduceri din limba engleză; doar Europa de Est avea propriul ei SF, vast și independent. Dar, în timp ce SF-ul din Occident este acum chiar și mai mult dominat de America (și într-o oarecare măsură de SF-ul britanic), paradigma proprie a SF-ului din Europa de Est a dispărut odată cu căderea comunismului … editorii comerciali est-europeni sunt foarte ocupați traducând și publicând aceleași thrillere americane, aceleași romane anglofone de fantasy, horror și science-fiction ca peste tot pe planetă.
Să recunoaștem, SF-ul american a câștigat bătălia, iar viitorul nu va aduce probabil decât americanizarea în continuare a SF-ului scris de autorii europeni care vor trebui să-și adapteze scrierile la produsul american pentru a rămâne competitivi. Există puține șanse ca astfel de texte europene să fie traduse, și într-adevăr de ce ar mai fi nevoie să traduci ceva în limba engleză, ceva care este produs abundent în această limbă, și, de obicei, cu o mult mai mare abilitate narativă? Singura șansă de a se impune pentru un scriitor ar fi de a transcende granițele genurilor și de a deveni acceptat ca autor de mainstream. Este irelevant dacă Italo Calvino sau Gabriel Garcia Marquez sunt sau nu autori de SF sau fantasy.” Așa să fie oare ?
Flashforward în viitorul apropiat : Minunata Lume Nouă
„Oamenii din Minunata Lume Nouă sînt sănătoşi şi satisfăcuţi, dar au încetat să fie fiinţe umane. Ei nu mai luptă, nu au aspiraţii spirituale sau intelectuale, sînt satisfăcuţi de consumul furajelor de masă, nu mai trebuie să ia decizii morale dificile, pentru că morala nu mai există, nu mai fac nici unul din lucrurile pe care le asociem cu statutul de om. Nu mai au acele caracteristici care conferă demnitatea umană.
Spre deosebire de omul împovărat de boală sau sclavie, noii oameni din Minunata Lume Nouă, nu ştiu că s-au dezumanizat şi ceea ce este cel mai grav, nici nu le-ar păsa dacă ar şti. Pentru că sînt, într-adevăr, nişte sclavi fericiţi care se bucură de o completă fericire aservită.” – Francis Fukuyama
Oricum, noi să fim sănătoși ! Că fericiți vom fi oricum ! Târându-ne în patru labe la pupat și lins SF moaștele ! Doamne Ajută și Doamne Ferește ! Fericiți suntem și vom fi acum și mâine și în vecii vecilor, amin ! Doamne Ajută și Ne Ferește de cel rău !
Publicitate :
„Eu îi doresc ei, României dulci, să obțină statutul de colonie a unei țări adevărate. Să ne guverneze alții, iar noi, românașii, să ne putem împlini vocația de băștinași cu talent.” – Cristian Tudor Popescu (Sugar Free, Filmar)