Altă mlaștină, altă Lună

În timp ce mă aflam la ultimul zaț al primei mele cafele de dimineață, am zărit Luna mea cea nouă cum aluneca prin amurgul de culoare roz. Tocurile ei groase țăcăneau pe trotuar ca niște copite de diavol. Purta cizme de piele întoarsă până la genunchi, pantaloni mulți și o bluză incredibil de decoltată, toate de culoarea fildeșului; avea fața palidă ca smântâna și părul blond platinat – strălucea cu propria ei lumină, așa cum ar trebui să fie orice Lună.

Da, știu, nicio lună nu strălucește. Nevăzut de noi, Soarele o mângâie, așa cum razele fantomatice ale felinarului o mângâiau pe asta.

De acolo, de la balcon, am privit-o cum se strecura printre foile de tablă ruginită ale gardului și intra în mlaștina dinăuntru; cizmele și pantalonii păreau să-i strălucească chiar și sub apele noroioase, de parcă Luna ar fi coborât nu în mocirla verzuie, ci chiar în golul cosmic.

Mâinile îmi tremurau atât de tare încât am vărsat din ceașcă cele câteva picături rămase. Luna s-a stins în cele din urmă și m-am dus să iau un șervețel și să-mi fac o a doua cafea de dimineață.

În următoarele două săptămâni, am început să orbitez în jurul Lunii. Trăiam pentru lumina ei. Din când în când, o zăream prin cartier, bând la cârciuma de lângă școală și sărutând un tip în foișorul din parc. O inspiram cu aerul și îi căutam cele mai secrete urme. Am visat-o cu ochii deschiși în timpul nopților și am avut coșmaruri în timpul zilei, iar lumea mi se micșora până la acest punct, o singură persoană, o singură mlaștină.

La înmormântarea tipului pe care îl sărutase, am îndrăznit să-i vorbesc.

M-a îmbătat. O Lună într-un șal negru, ca un nor în care își ascundea strălucirea.

– A fost un tip drăguț, i-am spus Lunii mele.

S-a uitat la mine de sub șal și a izbucnit în râs.

Cei din jurul nostru au început să sâsâie dezaprobatori. Nu-i păsa; s-a ridicat doar în vârful picioarelor și s-a lipit de mine. Avea fața rece ca gheața. La fel și mâinile. Ca să le încâlzesc, le-am înfășurat în mânecă.

– Ești atât de fierbinte, a tors ea.

– Am febră, am răspuns. Trebuia să… stau în pat, dacă nu… era înmormântarea.

A izbucnit din nou în râs, dar de data asta și-a ascuns fața în jacheta mea. Ochi severi ne-au mustrat.

– A fost un tip drăguț, a fost de acord ea, încă ascunsă, dar putem să mergem în altă parte? Mi-a pierdut brusc cheful de mulțimea asta moartă.

Am petrecut noaptea aceea bând vin și ascultând grunge, Billie Eilish, Billy Idol și Edith Piaf; dansam și ne sărutam pe balcon, iar Luna de pe cerul de deasupra era roșie, îngrunată și crudă, dar Luna lângă mine strălucea palidă, netedă și perfectă.

Mă amețea. Mai mult decât vinul.

– Este timpul pentru injecție, am spus.

Lichidul din seringă era stacojiu ca picătura care-i curgea pe bărbie.

– Chiar în mușchi, am arătat. Ți-am spus că sunt bolnav.

Luna și-a pus degetele reci pe bicepsul meu și-l îngheță. M-am uitat drept în ochii ei în timp ce înfigea acul. În timp ce împingea pistonul. Apoi s-a aplecat, repede ca un șarpe, și a lins picătura de sânge care curgea pe pielea mea fierbinte.

Am sărutat-o și mi-am simțit propriul gust în gura ei.

Am luat Luna în brațe, am mârâit la cea de pe cer și m-am culcat cu cea care era a mea.

Dimineața devreme, de la balcon, mi-am privit Luna cum cobora treptele și plonja în adâncurile mlaștinii; mai întâi până la genunchi, apoi până la talie, apoi făcând o pauză, de parcă apele tulburi ar fi prea reci; apoi se hotărî să mai facă un pas și sânii splendizi se scufundară; la pasul următor, fața s-a scufundat și ea. Câteva bule la suprafață au fost ultimele urme ale Lunii.

Două nopți după aceea, Luna de pe cer a născut, în cheaguri însângerate de mâzgă care s-au împrăștiat spre orizont, cu burta golită și atârnată, în timp ce-mi băgam acul în biceps și voiam să urlu pentru că Luna mea, perfectă și palidă, încă nu ieșise din ascunzătoarea de sub noroiul verzui.

Înconjurată de blocuri de apartamente, mlaștina ei se întindea la baza unui șantier abandonat, o rămășiță din epoca socialistă. Era păzită de foi ruginite de tablă acoperite cu afișe electorale și ferpare. Afișele erau mai înfricoșătoare, dar ferparele erau mai numeroase. Cel puțin jumătate dintre morți erau tineri. Ca tipul pe care îl sărutase.

Nimeni din clădirile din jur n-a văzut vreo legătură între moartea lor și mlaștină.

Nici cel mai mic tipar.

Nici absența câinilor vagabonzi.

Timp de trei zile, am cutreierat cartierul, neobosit, am scotocit cele mai secrete poteci ale Lunii mele de mlaștină, dar n-am găsit nimic. De la balconul, mă tot uitam zadarnic la mlaștină și, în cele din urmă, m-am dus la culcare, dezamăgit și fără să fi băut nici un strop, în fotoliul de lângă fereastră. M-am trezit cu gâtul înțepenit și mintea și mai amară, iar ea stătea în genunchi lângă pat și-și arunca lumina asupra mea, iar deasupra ei Luna de pe cer își înghițise burta.

– Acum nu ești atât de fierbinte, a tors Luna mea, mângâindu-mă cu degetele reci. Te simți mai bine?

– Niciodată nu m-am simțit mai bine!

Am luat-o în brațe.

– Tratamentul meu s-a încheiat.

Spuneam adevărul.

Și era de asemenea adevărat că Luna îmi provocase boala.

Nu i-am zis nimic din acel adevăr în timp ce ascultam grunge și Billie Eilish și dansam sub balcon și prin toamna crescândă. Mlaștina a început să înghețe noaptea.

Nu i-am spus nimic din acel adevăr, în timp ce Luna de pe cer s-a subțiat încet și a plâns toată noaptea. Nu erau urme proaspete de lup în noroiul adânc.  Nu încă.

Și apoi a venit noaptea când Luna și-a închis ochiul – sosise vremea lacrimilor sângeroase.

Seara, am văzut buzunarele jachetei de piele burdușite cu două pahare, o sticlă de vin și un difuzor wireless. Am tăiat cele două lacăte de la poartă și m-am strecurat prin gardul ruginit. Acolo, în întunericul care creștea, m-am așezat pe treptele de ciment prăbușite dinspre mlaștină și l-am ascultat pe Billy Idol. Am auzit-o ieșind din apele tulburi, precedată de o duhoare putredă. Tocurile groase stropeau precum copitele diavolului într-o piscină. Albă și rece, Luna mea s-a ridicat în lumina a trei ferestre singuratice ale clădirii cu opt etaje din spatele ei. Billy Idol urla din difuzor în timp ce m-am ridicat să întâmpin Luna.

I-am întins un pahar și am deschis sticla.

Mai târziu, ferestrele s-au stins și doar stelele pâlpâiau peste Luna din brațele mele, când am terminat vinul și am început să dansăm.

A întins mâinile sub jachetă, m-a îmbrățișat cu brațele reci. Capul i s-a cuibărit perfect pe inima mea.

– Ești atât de puternic, șopti ea.

– Mă vrăjești, am spus.

Sau poate a fost „Mă îmbolnăvești”.

A sărit, s-a lipit de talia mea cu coapsele și s-a ridicat. M-am clătinat, purtându-i brusc toată greutatea, în timp ce mă apuca de gât și mă săruta.

Sărutul i-a fost invadat de dinți și de mușcături, în timp ce corpul meu a umplut jacheta până la refuz și a rupt-o. Partea din față, cu telefonul aflat în buzunarul de la piept, a zburat în tufișuri. Începu să bubuie muzică heavy metal în loc de Billy Idol, Billie Eilish și Edith Piaf. Strângeam Luna în ambele labe, am mușcat-o și eu și mi-am smuls-o de pe față.

Sângele-mi fierbea ca un combustibil pentru rachete. Trăgeam cu toată puterea să ies de pe orbita Lunii mele urlătoare. Sângele mi se întinsese peste botul ei plin de șiruri imposibil de lungi de dinți clănțănitori. Mi-am gustat propriul sânge în al doilea sărut răutăcios pe care mi l-a dat. Apoi am rupt Luna în două și i-am smuls coloana vertebrală.

Heavy metal-ul continua să urle peste clădirile tăcute.

Mi-am pus labele pe Lună și mi-am îndesat-o în bot.

Până la sfârșitul iernii, mlaștina s-a uscat.

Oamenii din cartier au adus camioane cu pământ pentru a umple beregata căscată.

Construiesc acum un parc în acel loc.

Iar eu? Îmi iau medicamentul în mod regulat.

Căci știu: o altă Lună mă așteaptă, lângă o altă mlaștină, undeva pe-afară.

Nici cel mai mic tipar.

© Elena Pavlova

Traducere de Sorin Camner (revizuită de Cristina Ghidoveanu).

Textul a fost tradus și postat în revista Fantastica.ro cu acordul autoarei. Îi mulțumim.