Am visat un chip uman

Strălucirea albastră a celui de-al doilea răsărit urma să se prefacă într-un apus. Umbre lipsite de formă își începeau dansul peste ruine, iar odată cu ele bătrânii locuitori ai orașului reînviau. Joshua n-avea nici cea mai mică idee ce anume erau; se afla aici pentru prima dată. De fapt, rareori se întâmpla să bată același drum de două ori. Localnicii nu păreau să fie agresivi, cel puțin nu încă. Se holbeau de sub plăci groase de beton acoperite de vegetație, formând uneori mici haite, fără a se pregăti de atac, ci mai degrabă doar de dragul de a-și antrena reflexele, urmând ca apoi să se împrăștie în căutarea unor activități mai interesante. Deși nu-i vedea, Joshua le putea simți privirile curioase urmărindu-i fiecare pas. Văzuse până și o figură întreagă odată, fără însă să observe ceva nou sau ieșit din comun.

Spațiul pe care pășea a fost odată o stradă principală. Era imposibil să judece înălțimea clădirilor de pe ambele părți ale drumului – se uniseră în mormane amorfe: un amalgam de vegetație slabă și pseudosol. Văzuse doar o singură clădire păstrată în condiții relativ bune, fiind însă prădată de orice lucruri de valoare ar fi putut avea cu mult timp în urmă. De două ori sonarul emise alerte, așa că a trebuit să se oprească și să mai marcheze câteva puncte critice pe hartă. Mai încolo, Joshua se apropie de un deal uriaș de beton care-i bloca drumul. Fusese nevoit să-l ocolească, intrând într-o regiune cu plante groase, ondulate. Paleta de culori se lumină brusc, verdele strălucind pe alocuri. Undeva aproape, sub nivelul solului se târa un ghețar, înmuind solul. Asta semnala brezența altor locuitori în apropiere. Rătăci o vreme fără direcție. Urma o potecă mică în căutarea unui spațiu deschis pentru a putea petrece noaptea, dar tufele dominau peisajul peste tot în jurul lui. Se gândi să facă cale-ntoarsă spre orașul vechi când, în cele din urmă, nimeri într-un loc neocupat.

Joshua își petrecuse ultimele zile făcându-și drum prin jungla de liane și rădăcini expuse. Acum, însă, osteneala începea să-și spună cuvântul. Plantele agățătoare case se încrucișau la nesfârșit erau uscate precum frânghiile și-l împiedicau din a-și găsi un loc. Sonarul nu înceta niciodată din plâns – asta însemna ghinion. Nu putea să noteze datele de fiecare dată și trebuia să facă apel la memorie, fapt ce-i afecta concentrarea.

Dar acum, se află în sfârșit într-un spațiu deschis și totul părea să fie bine. În fața lui se întindea un câmp verde și gol. În realitate, păreau a fi mai multe dealuri și formațiuni erodate ce răsăreau ici și colo. Iarba părea surprinzător de proaspătă. Cu mult timp în urmă aici se afla un oraș, înainte ca un ghețar imens să-l traverseze pe sub pământ și să lase în urmă un peisaj văluros.

În continuare ezita să-și continuie drumul printre dealuri, așa că se plimbase o vreme printre ruinele cucerite de vegetație până când ajunsese la un adăpost, sub o placă colapsată. Hotărâse să-și petreacă noaptea aici, deși distanța mică față de junglă nu-i prea convenea. Sub îndemnul foamei, își puse rucsacul jos și-și scoase târnăcopul. Notițele puteau aștepta.

Solul era uscat și dur, la o adâncime cam de-o palmă. Cu toate acestea, reușise să găsească niște rădăcini de ashtese, niciuna dintre ele comestibile, însă. Nici înmuiate în apă nu păreau să pară mai comestibile – erau complete lipsite de nutrienți. Dar asta nu-l descurajă. Cotrobăi pe-ndelete în rucsac, scoțând o cutie mică de aluminiu. Înăuntru avea mâncare – ultima mâncare omenească pe care o mai avea. Câteva bucățele de brânză și niște proteine concentrate. Dacă avea să le ia mai mult până-i răspundeau la semnale, lucrurile aveau să se înrăutățească.

Pe când era să guste, simțise mișcare în tufele din spatele lui. Cineva se ascunse acolo, dar mâncarea-i făcu să se arate

– De ce stai acolo? Vino la vedere, n-am să-ți fac rău…

Firește, niciun răspuns. Joshua miji ochii la legăturile de liane. Oricine se ascundea acolo era mic de statură și foarte precaut. Își putea da cu părerea despre ce fel de creatură locuia în locurile astea, dar niciodată nu și-ar fi închipuit că va avea interacțiuni atât de intime cu ele. Luase o bucată de mâncare între degete, o ridică în dreptul ochilor, apoi o puse jos. Luându-și rucsacul, se depărtă la câțiva metri de momeală, stând la pândă. După un timp, crengile uscate începură să se miște. O fetiță se ivi din vegetație, târându-se de-a bușilea. Rochița îi era ruptă, iar fața ei era rotundă și mizerabilă. Oare din cauză că fusese nevoită să sape-n mizerie până atunci, la fel ca el, ori pentru că pur și simplu nu se spăla sau avea nevoie de un asemenea camuflaj pentru a se ascunde mai bine printre ruine? Probabil toate răspunsurile se puteau aplica. Se apropia încet, precaut, privind constant în jur. Când se apropie suficient de mâncare, se lansă fulgerător, lăsând în urmă doar șușoteala lianei drept dovadă a prezenței, odată cu bucata de mâncare care acum lipsea. Dar Joshua știa că se afla încă acolo, dincolo de tufe, urmărindu-l cu ochii ei curioși și mestecând încet.

– N-ai vrea să vii cu mine? Tocmai ți-am dat de mâncare. Ai putea să mă ghidezi prin zonă. Sau măcar să-mi spui unde aș putea găsi niște apă.

Din nou, niciun răspuns.

– Fie, tu decizi.

Joshua își mută atenția către raportul său. Lumina gălbuie a sonarului mic pâlpâia de zor, semnalând că nu erau alerte – putea fi lăsat pentru mai târziu. A doua zi urma să patruleze zona din jurul junglei și să verifice densitatea graniței. În locul junglei, odinioară, se  ridicau orașe imense. În locul în care jungla se termina abrupt, posibilitatea unei rupturi era extrem de mare. Înfipse priboiul sonarului cât putea de adânc și plasă sonarul deasupra, comutându-l pe modul de analiză lichidă. Între timp, consemnă în raport rezultatele verificărilor efectuate în mai multe regiuni pe care le exploră deja. În timp ce scria, simți prezența cuiva în apropiere. Își ridică brusc privirea. Noua lui prietenă stătea pe vine în mijlocul poienii, privindu-l curioasă. Stătea la doar câțiva pași de tufe. Joshua pufni subtil. Nimeni nu pleacă din locul în care a găsit mâncare.

– Poți vorbi?

Din nou, nu primi niciun răspuns.

– Știi unde se află apa? Înțelegi ce-ți spun?

Ochii gri, lumioși, îl priveau cu anticipare, dar fără să comunice nimic.

– Nu mai am de mâncare. Și mie mi-e foame. Trebuie să știi în ce locuri avem solul mai moale, ori unde pot găsi rădăcini de ashtese? Ori ceva asemănător?

Fata se depărtă încet fără să-și ia privirea de la el, adâncindu-se tot mai mult în vegetație.

Așa deci, mă-nțelegi… n-am mâncare, nu-ți pasă.

În dimineața următoare, o văzu din nou, în mijlocul zonei lipsite de vegetație. Stătea pe ciuci, sprijinită cu pumnii de pământ. Primul răsărit își făcu apariția. Fata avea părul blond. Cu o seară în urmă nu-i observă blănița fină, catifelată. Îi acoperea mai tot corpul, cu excepția feței și a mâinilor. Un alt lucru straniu legat de ea era îndemânarea cu care mergea în patrul labe. Apoi, nu scotea niciun sunet. În mod normal mai toate speciile puteau „vorbi” – o serie de interjecții, silabe, semnale mai mult sau mai puțin încărcate de însemnătate. Dar de la ea nu venea niciun astfel de semn, cu excepția stărilor schimbătoare pe care le exprima chipul ei. Ăla nu putea fi decât o atenționare de pericol. Pesemne „vorbea” numai cu semenii ei.

Joshua își adună lucrurile și se-ndreptă către sud. Sonarul ciripea subtil, agățat de rucsac. Îi schimbase bateriile și spera că nu va mai fi nevoit să fure altele din nou. Micuța îl urmărea de la o distanță sigură, fără să mai pară că-l avea în privire tot timpul. După câteva ore, un curent de aer umed și răcoros îl lovi din stânga. Era condus de două dealuri și mai mult ca sigur își avea originea după culme. În sfârșit, găsise apă. Joshua porni în noua direcție. Avea nevoie disperată să se aprovizioneze cu apă. Fata nu părea mulțumită de schimbarea în direcție. Încremeni în postura ei tipică (pe vine, sprijinindu-se cu pumnii pe pământ) și-l observă cum se îndepărtă o vreme. Evident, nu-i convenea să stea atât de departe de tufele dese. Dar fix după ce Joshua trecu de culmea unui deal, o văzu iar cum îi ia urma. Părea dispusă să iasă înafara zonei de adăpost, măcar uneori. Cu atât mai dispusă dacă îi era și foame.

Cu cât urcau mai sus pe dealul lin, cu atât mai verde devenea iarba. Joshua apucă târnăcopul legat de rucsac și verifică solul de mai multe ori. Vârful penetră pământul cu ușurință. Ghețarul se apropia tot mai mult. Brusc, văzu un copac. De fapt, nu era tocmai un copac, ci o coloană de beton, antică, foarte groasă. O coloană de sprijin a unui pod, acum mult timp, ori în fine o altă structură masivă. Era acoperită de liane, de unde se și confunda cu un arbore. Pe măsură ce micșora distanța, își dădu seama și de celelalte forme artificiale din jur. Erau și alte ruine sub solul din apropiere.

Își lăsă rucsacul jos și-ncepu să sape în jurul rădăcinilor de liană. Nu erau comestibile, dar planta subterană ashtese deseori creștea printre ele. Tuberculii ei erau delicioși, mai ales atunci când mori de foame. Pe când săpa de zor, companionul lui se așeză lângă o liană grasă și se apucă să sape în pământ cu atâta ardoare, că-n spatele ei începeau să apară grămăjoare de pământ. După câteva secunde reuși să dezgroape un tubercul mare și cărnos de ashtese. Cu dinții și cu unghiile, se apucă să-l curețe de straturile exterioare…

Ah, acuma văd de unde toată mizeria aia…

Brusc, Joshua realiză de fapt ce unghii mari avea! Nu le văzuse așa de clar până atunci, fiind mereu ascunse în pumnii fetei. Acum putea să observe mai bine ghearele strâmbe și ascuțite, precum niște tesle strălucitoare. Cât de lungi puteau să fie! Cum de-și poate închide pumnul fără să se rănească?

Spectacolul se repetă de câteva ori. Mai întâi săpar, descoperea, apoi mânca cu o viteză uluitoare. Și părea că n-avea de gând să se oprească. La un moment dat i se umflă și stomacul.

– Ei bine, mă bucur că măcar unu’ din noi e sătul.

Topograful se uită iar la gaura pe care o începuse. Abia apucase să facă câteva mișcări, când ea îl împinse deoparte și se băgă să sape mai departe gaura. Când scoase ultimul tubercul, se depărtă puțin, stând pe poziția cu care se și obișnuise.

– Da, asta zic și eu recunoștință.

Joshua luă planta de ashtese de pe jos. O mâncă abia după ce o curăță bine cu cuțitul.

Nu putea să-și explice ce anume urmă după. Auzi un țipăt, singurul lucru de altfel, apoi copilul fugi ca din pușcă. Îl depăși cu un metru, dar reuși s-o prindă cu o mișcare decisivă a mâinii în timp ce ea se avântă în aer. Se rostogoli împreună cu ea, apoi o ținu aproape de piciorul lui și o acoperi cu pelerina. Pe urmă încremeni, de parcă mișcările lui erau sub controlul altcuiva.

Din spatele lui se auzi un geamăt neros. Se-ntoarse ca să-l privească pe prădător în ochi. Femeia imensă și păroasă își etală caninii, scurmând pământul cu ghearele. Probabil îi pândea încă de când apăruseră în vârful dealului. De ashtese nu-i păsa, dar mai devreme sau mai târziu mereu apărea prada în căutarea tuberculilor. De aia stătea la pândă în zona asta.

– Marș de-aici! O amenință Joshua. Pe urmă, ca să pară mai convingător, își trase gluga peste cap.

Femeia nu putea să stea cu ochii pe el prea mult timp. Le dădea cercuri, furioasă, dar fără să se apropie. În urmă cu câteva minute își vedea deja prada între gheare, dar acum reuși să scape.

Fata se încolăci sub pelerina lui, ținându-se strâns de piciorul lui, tremurând. Îi simțea unghiile ascuțite cum i se-ngropau în carne, prin pantaloni.

– Pleacă de aici! Repetă Joshua, apucând priboiul sonarului. Îl flutură deasupra capului.

Prădătorul mârâi din nou și se depărtă încet. Dar Joshua și fata stătuseră paralizați cu mult timp după ce dispăruse.

– Hai, ia-o și tu de aici, o îndemnă în fine. A plecat de aici. Mă auzi?

Topograful luă pelerina de pe ea, dar fata abia se ghemui și mai tare.

– Ea a plecat și eu am rămas. Lasă-mi piciorul, trebuie să plecăm de aici. Pare că o să trebuiască să mănânc în mers…

Brusc, fata îi dădu drumul și porni în viteză în jos pe deal. Se uită după ea până când ajunse la cele două dealuri de unde își începuseră cățărarea. Apoi n-o mai văzu. Dar era sigur că se-ndrepta fix către vizuina ei din junglă, fără să-ncetinească câtuși de puțin.

Mulți kilometri mai încolo, la apus, se opri pentru a poposi. Al doilea răsărit, urmat de a doua zi, foarte scurtă, nu-și făcură încă apariția, dar nu mai avea rost să continuie. Era norocos. Sonarul detectă o gaură adevărată, largă și adâncă, plină de gheață. Tocmai dădu peste un izvor de apă proaspătă. Documentă totul în raport, scană zona din jurul găurii și, satisfăcut, aprinse luminile semnalizatoare. Oamenii aveau să apară în curând, iar el urma să-i aștepte acolo. Își permitea chiar să aprindă și un foc. Erau o grămadă de liane uscate în jur. Mai avea puțin și adormea în întunericul nopții, când o voce îi șopti din spate.

– Cum de lakrez nu te-a atacat?

– Oho! Salutare! Și tu de ce umbli pe-aici, nu ți-e frică?

– Nu. Lakrez are sânge rece. Nu poate alerga repede pe timp de noapte și nici nu vede prea bine. De ce are lakrez sângele rece? Și de ce nu te-a atacat? Ești mai puternic ca ea? E adevărat că lakrez a fost un om, cândva?

– Măi, măi! Nu numai că vorbești, dar ingles-ul tău chiar e corect! Cine-i lakrez?

– Lakrez e lakrez! Vânează și mănâncă orice prinde. Dar de tine nu s-a apropiat. Și ar fi putut s-o facă. Tu nu alergi repede. Cum de nu te-a mâncat?

– Înapoi la-ntrebarea originală… ești destul de încăpățânată. Sunt un topograf. Nimeni nu atacă topografii. Nici măcar lakrez.

– De ce? Ești mai puternic ca ea?

Joshua râse subtil. Îi plăcea să râdă așa. Erau multe lucruri de care merita să râzi în lumea asta nebună, dar din nefericire era mereu singur, fără nimeni cu care să-și împărtășească sentimentele. Plus că uneori era periculos să facă orice fel de sunete.

– Așa a vrut omul să fie. Dacă lakrez mă atacă, vine omul și-l omoară. Lakrez știe asta.

– Lakrez nu știe nimic! Nu e deșteaptă! Știe doar să urle și să mănânce. E proastă. Și tu – l-ai văzut pe om?

Fata vorbea pe repede-nainte, de parcă recita o ghicitoare. Spunea tot fără măcar să respire și cu un ton ciudat inserat în voce. După fiecare fluviu de cuvinte cerceta subtil cu privirea în jur. Topografului îi făcea plăcere să observe asta.

Nu. Nu e deloc amuzant. E anormal și înfricoșător. E ceva aici care înșală aparențele, dincolo de caracterul vorbăreței ăsteia.

Joshua se gândi la ultima dată când văzu un individ care vorbe coerent. Și care știa mai mult de o sută de cuvinte.

– Vorbești cam mult. N-ai spus un cuvânt toată ziua și acum nu te mai poți opri. Lakrez nu-i așa de proastă, să știi. Poate să și vorbească, deși nimeni n-o înțelege. Și știe foarte bine ce i-ar face omul dacă m-ar răni. Ar fi bine să te apropii de mine, pentru că nu va sta pe gânduri în privința ta. Focul n-o sperie.

– E adevărat că lakrez a fost un om cândva?

Era ciudat și nenatural. Faptul că vorbăreața aia mică ținea atât de strâns de întrebarea aia. Trebuia să fie foarte importantă pentru ea.

– Da, cândva. A fost om. Dar pe urmă a devenit lakrez.

Cât de mult aș vrea să-ți pot spune adevărul… să-ți explic așa încât să poți înțelege.

– Cum rămâne cu tine? Cum te cheamă? Spuse Joshua.

Ochii gri se holbau la el fără să prindă sensul întrebării. Se apropie de el, de parcă încerca să-l înțeleagă mai bine. Și dintr-un motiv anume, începu să sufle.

Cum dracu’ pot eu să te întreb de cuvântul pe care-l folosești pentru semenii tăi…

– Tu nu ești lakrez. Ce ești?

Fata nu răspunse, doar se apropie, ochii ei țintindu-i pe ai lui.

Poate că n-a prins toate cuvintele.

– Ce vânează și cine-i mănâncă pe lakrez?

– Glit! Izbucni ea, mângâindu-și burta.

Rămase tăcută o vreme, cumpănind cum să continuie.

– Trăiesc într-o groapă. Fiecare glit o face. Dar găurile nu sunt adânci. Lakrez și penate nu pot intra. În unele locuri e ușor și rapid să sapi, în altele e greu. Și doare. Pot să sap una chiar acum. Pentru tine. Tu sapi încet. Vrei să sap o gaură pentru tine?

Și suflă din nou, un gest încărcat de însemnătate, cel mai probabil.

– Nu, mulțumesc. N-am nevoie de găuri. Dar nu mi-ai spus încă cum te numești. Am înțeles – ești un glit. Ai o mamă?

– Mamă?

– Aia care te hrănește, care-ți dă să mănânci. Când erai mică cineva îți dădea de mâncare. Poate că încă o face. Mamă.

Cât de mare e, de fapt? Arată ca o fetiță, dar poate la fel de bine să fie un adult.

– Șerme! Dar nu-mi mai aduce de mâncare. De ce? Eu aduc mâncare pentru savi. I-am dat mâncare lui savi astăzi. Iar tu mi-ai dat ieri. Șerme?

– Nu, eu nu-s mama ta. Apropo… de-asta te-ai întors azi? Ca să-i aduci mâncare lui savi?

– Da! Dar acum am dat iar de tine.

Brusc, fata realiză:

– Topograf! Șarmi?

– O, Dumnezeule!

Micuța avea un stil ciudat de a ridica tonul de fiecare dată când dădea un răspuns pozitiv, de parcă se bucura de faptul că înțelesese întrebarea. Cu mișcări abrupte dădu un cerc în jurul focului, apoi reveni la loc.

– Uite… sunt un topograf. Tu ești un glit și locuiești într-o groapă. Dar cum îți spun șarmi și savi ție? Ce strigă ei atunci când ești departe?

– Enu. Dar asta de mult. Înainte ca șarmi să nu-mi mai aducă de mâncare. Și savi nu-mi spune așa. Pentru că savi nu vorbește. Mă rog, nici nu poate să-și găsească singur de mâncare.

– Încântat. Mă cheamă Joshua.

– De ce?

– Cum adică „de ce”? Ăsta-i numele meu.

– E prea lung. Greu să-l strigi.

Da… are nevoie de trei silabe mari și late. E greu să strigi după Joshua când zbori ca vântul, un lakrez pe urmele tale. Probabil n-o să apuc să aud avertismentul și o să sfârșesc cina cuiva…

– Cum de savi nu poate să-și găsească de mâncare? E bolnav?

– Nu. Nu bolnav. Doar nu știe cum. Eu știu. Fiecare glit știe. Dar savi nu știe. Șarmi zice că așa s-a născut. L-ar fi mâncat un lakrez de mult dacă nu-i săpam eu o groapă foarte adâncă. Acum e-n siguranță și eu îi aduc mâncare.

– Cum de i-ai adus azi? Ai plecat fără pic de mâncare mai devreme.

Enu s-a uitat la burta ei. Acum era mai mică față de cum era ieri.

– El e ca tine? Sau e diferit?

– Nu ca mine. Are păr mai scurt. Și are blană, chiar aici, sub nas. Puțină.

Fata urmă cu o serie de interjecții și cuvinte fără sens.

Deci, un frate. Care nu știe cum să-și găsească de mâncare. Pentru că nu e ca toți ceilalți gliți… Dumnezeule! Câte cuvinte cunoaște! Trebuie să fie o întreagă comunitate pe-aici pe undeva…

– E  bine că ai grijă de savi. Dar dacă lakrez te prinde, cine-i va aduce de mâncare?

– Nimeni. O să moară.

– I-ar fi mai ușor lui lakrez să te prindă dacă cauți de mâncare pentru doi. Pentru că stă la pândă după pradă fix acolo unde-i și mâncarea.

Joshua încerca să se facă înțeles, folosind cuvintele pe care le folosea și ea. Dar inevitabil, puștoaica adăuga tot mai multe cuvinte.

– Da. Aș fi mai ușor de prins. Dar alerg repede. Și savi n-o să stea în gaură tot timpul. Și el aleargă repede, după ce are burta plină. Când îi e foame, are pielea rece, ca a unui lakrez. Și doarme. Dar când după ce mănâncă ceva poate să alerge mai repede ca mine. Dacă adun mai multă mâncare aș putea să-l aduc aici, să-l învăț cum să sape. Așa n-o să mai trebuiască să-i dau de mâncare tot timpul.

– Să-l înveți? Pe tine te-a învățat cineva?

– Nu. Obișnuiam s-o văd pe Șarmi cum sapă la început. Pe urmă repetam. La-nceput, savi nu putea s-alerge, Acum i-am arătat și a-nceput s-o facă și el. Tot ce trebuie să faci e să-ți ții degetele așa.

Și demonstră.

– O să-i arăt și cum să găsească mâncare. Savi nu e prost. Poate să-nvețe multe chestii. Dar mai întâi o să trebuiască să-i aduc o grămadă de mâncare, ca să poată să iasă din groapă și să învețe de la mine cum să caute mâncarea. Pe urmă o să-l învăț să și vorbească.

Micuța nu mai termina de vorbit. La început îl aștepta să-i răspundă la întrebări (De unde a făcut ea rost de toate întrebările astea?). Însă el era prea ostenit ca să-și petreacă toată noaptea de vorbă cu ea. Așa că se-nveli cu pelerina, sprijinit de rucsac, și se lăsă luat de somn.

Se trezi dimineața următoare, simțind ceva cald lipid de piciorul lui. Știa ce era chiar și înainte să tragă pelerina într-o parte. Fata se ținea strâns de el așa cum făcuse cu o zi în urmă, când era să fie prinsă de omul-tigru. Lakrez. Așa-i spune ea, cred. Cum de știe atât de multe?

Ea tresări de cum o dezveli, uitându-se fără oprire în jur. În fine, duse o ureche la sol, apoi reluă poziția ei tipică.

– ’Neața, îi spuse el.

Dar ea se holbă la el.

– Așa zici când te vezi cu cineva de dimineață… explică Joshua

Dar cheful ei de vorbă părea să fi dispărut complet.

– Ți-e teamă că te aude lakrez? Lakrez aude de departe? Dacă vrei să zici da fără să te audă, dă din cap…

Enu dădu din cap, fix așa cum îi arătă el.

Drăguț. Am învățată cum să comunice fără s-o audă lakrez. Lakrez sunt activi ziua – de-aia n-avem voie să vorbim.

Brusc, își duse capul la pământ iar. Când ridică din nou privirea, Joshua observă o neliniște în ochii ei.

– Vine cineva?

Enu a dat din cap convinsă. Dar nu părea să-i fie teamă.

– Știi cine? Lakrez? Dacă nu știi, dă din cap așa.

Nu.

Cum le-a zis hienelor? Penate? Penate trăiesc numai printre ruine. Le e frică de lakrez pe teren deschis. În ciuda avantajului numeric.

Cu o dexteritate surprinzătoare, îl apucă de pelerină cu ghearele lungi și trase de el spre tufa de liane. El nu protestă, chiar dacă știa ce urma. Dar tufele se dovediseră a fi prea mici pentru adăpost. Fata abandonă ideea de a se adăposti acolo și se năpusti sub pelerina lui. Îi simțea iar unghiile lungi înfipte-n gleznă.

Oricine se apropia, se mișca cu salturi mari. Prindea viteză mare și-i era greu să se oprească. Picioarele lungi pe care le avea șuierau în vânt. Distanța dintre genunchi și gleznă era egală cu distanța dintre genunchi și cap. Tibiile erau mici. Nu purta haine; corpul lui era acoperit de-o blană fină. Pe brațe, un pic deasupra coatelor, ieșeau niște membre asemenea unor aripi. Se echilibra cu ele atunci când zburda.

Trasă un cerc complet în jurul lor de două ori ca să-ncetinească. Cu un ultim salt își înfipse călcâiele picioarelor lungi în pământul din fața lor.

– Să trăiești, Hmi. Ce vești ai – bune sau proaste?

Hmi încerca să-și controleze respirațiile, fără să răspundă. Joshua simți cum Enu ridică încet pelerina ca să vadă. Curiozitatea bate frica.

– Angh… către… ed… Josh-u-a! De-co-nec-ta-re. Doi-spre-zece…

– Numai ce-i pentru mine, Hmi! Numai ce-i pentru Joshua.

– Către Josh-u-a. Ai ieșit din zona acoperită. Întâlnire la trei sute și douăzeci de la ultimul marcaj. Vest, sudvest. Marcaj: o autostradă veche. Inter-secție. Dacă în-târ-zii, vei găsi alte in-struc-ți-uni acolo. Urmează semne-le de pe pereți. Trei-spre-zece zile de la trimitere. Stop.

Treișpe zile… asta înseamnă că mai am două zile. Nouăzeci de kilometri – cel puțin. Într-o regiune necunoscută…

– Hmi! Pregătește-te să reții un mesaj.

Începu încet și clar, silabisind.

– Către Oficiul Topografic. Sarah. Peter. Către toți care sunt în legătură cu ei. Am găsit falia. Măsoară aproximativ șapte metri lățime, lungime necunoscută. Adâncime variabilă, vreo șapte metri. Ghețarul rupe suprafața și iese la iveală în mai multe puncte. Am nevoie de provizii. Mă îndrept către locul de întâlnire. Posibilă întârziere: una sau două zile. Stop.

Hmi rămase tăcut câteva secunde, după care repetă tot.

– Asta e, Hmi. Acum fugi! Fugi înapoi!

Pe fața lui Hmi apăru confuzie, apoi începu să facă câte-un pas bălăngănit, ca un om care merge pe bețe. Viteza și încrederea îi creșteau cu fiecare pas. Apoi dintr-o dată ieși ca din țeava puștii. În câteva secunde era un punct pe orizont.

– Enu! Ascultă-mă, o apropie pe bestia mică de el, privindu-i chipul. Trebuie să merg foarte, foarte departe. Înțelegi ce-ți spun?

Enu dădu convinsă din cap.

– Nu poți veni cu mine. E periculos. Sunt mulți lakrez acolo. Și nimeni nu poate să aibă grijă de savi aici. Trebuie să te-ntorci. Nu mă urmări! Ai înțeles?

Enu dădu din cap iar.

– Du-te, sunt convins că știi și tu drumul.

Dar ea ezita, evident.

– Du-te Enu! Nu poți veni cu mine. Lakrez o să te mănânce.

– Nu, a zis ea brusc. Lakrez e speriat de tine. N-o să mă mănânce.

Ei, ia te uită! Îi place prezența mea? Ori îi e teamă să se-ntoarcă?

– Dacă te iei după mine, savi va muri. Înțelegi?

Dădu din cap.

– Nu vrei ca savi să moară, așa-i?

Din nou.

– Întoarce-te la el. Adu-i de mâncare. Învață-l cum să facă rost de mâncare de unul singur. Pleacă, Enu.

Copilul ezită iar și acolo rămase. Joshua își trase rucsacul în spate și-ncepu să se deplaseze. De câteva ori se uită peste umăr la ea, așteptând să vadă ce va face. Ea rămase pe vine, cu pumnii în pământ, cu ochii pe el. Chipul ei tremura. Încă puțin și avea să cedeze.

– Du-te! Strigă către ea.

Și sări fulgerător dincolo de creasta dealului. Pentru o secundă văzu strălucirea rochiei, apoi nimic.

Pe la miazăzi căldura devenea insuportabilă. Joshua își dădu jos pelerina din mers, se hidrată nițel și cercetă în jur din privire, sperând că va ochi ceva comestibil. Dealuri joase și gri. Iarba de soiul cel mai timid se străduia să trăiască aici; ba chiar găsea și tufe spinoase încercând să se răspândească la bazele dealurilor, dar fără prea mult noroc. În anumite locuri pământul era descoperit, dur ca piatra. Ruinele unui oraș părăsit răsăreau în depărtare. Avea suficient timp până la primul stop, așa că se gândi că ar fi mai bine dacă căuta un loc umbrit.

Verifică busola de la piept. Acul oscilă de mai multe ori până se opri, arătând nesigur într-o anume direcție. Apoi își verifică notițele. Calculă în minte distanța pe care o parcursese de la ultimul marcaj și trase o concluzie.

N-am cum să ajung la timp. Căldura e prea intensă.

Se gândi să arunce ceva greu din rucsac, dar nimic nu se încadra în categoria asta. Viața lui depindea de fiecare obiect pe care-l căra. Curând, pete de soare începeau să-i danseze în față, semn că era timpul să se odihnească. Un copac se ivi de nicăieri. Un copac adevărat, părea a fi un acacia. Nu mai mare de doi sau trei metri, arăta ca o tufă mare, deși una din tulpine răsărea deasupra celorlalte, oferindu-i ceva umbră. Joshua își lăsă rucsacul de o parte și se așeză pe pelerină. Închise ochii pentru un minut, cuprins de-o transă. Când îi deschise, văzu o față.

Enu stătea în fața lui, iar el n-avea nici cea mai mică idee cum a reușit să-l ajungă din urmă fără să facă vreun sunet; stătea la doi pași de el, față-n față cu el, de parcă apropierea lor avea o semantică spațială specială pentru ea. Ochii ei gri și strălucitori se holbeau la el, iar obrajii suflau din nou.

Joshua pufni.

Se pricepe. Nu se lasă bătută ușor și e foarte ingenioasă – vulpiță mică. Presupun că nu-l are la suflet pe savi. Păcat de el…

Joshua se gândi să experimenteze și să vadă ce se întâmpla atunci când sufla și el. Ce urmă îl surprinse – nu s-ar fi așteptat niciodată la asta. Ea se apropie și mai mult și-și atinse obrazul de al lui. Mișcările ei erau lente, burucându-se de plăceri ascunse, cu ochii pe jumătate închiși. Apoi, precum un cățeluș, se ghemui la el în poală și adormi.

Bravo mie, m-am făcut cu un animal de companie… măcar o să-mi fie mai ușor să sap.

Cu apusul pe urmele lui, Joshua decise să utilizeze la maxim orele răcoroase ce se apropiau. Mersul era mai ușor, Enu găsise mai multe rădăcini de ashtese pe drum, așa că măcar nu ducea lipsa hranei. Vorbăraia ei dispăruse din nou, întorcându-se abia după ce soarele dispăru după orizont.

– Trebuie să săpăm o gaură. E un lakrez la vânătoare pe-aici. Și mai e cineva… zise ea gânditoare.

– O să pierdem prea mult timp, zise Joshua. Mai bine găsim un adăpost în alt loc.

De-odată Enu sări și-ncepu să alerge în cerc. Nu părea deloc obosită de la mersul interminabil. Pe urmă Joshua n-o mai găsi și n-avea să o mai vadă mult timp. Când se-ntoarse, în fine, zâmbea larg. Mai dăduse câteva cercuri în jurul lui, pe urmă porni încet spre locul în care dispăruse.

– Josh-ua! Josh-ua! Striga ea. Sunetele se-mbinau într-un strigăt ascuțit, fără ca Joshua să realizeze că-i striga numele la început.

A reușit să le comprime în două silabe la urma urmei!

Îi luă urma. Abia putea să-i observe albul rochiei în lumina de amurg.

De unde a luat-o? Și cine a învățat-o să se îmbrace?

Adâncit în meditările lui, nici nu observă imediat casa care-i ieși în cale. Era străveche, acoperită de tufe dar în stare bună.

– Bravo, Enu. Știi ce-i asta?

– O gaură!

– Așa-i, micuțo. O gaură. O gaură mare. Un om a trăit aici odată.

Enu îl privi peste umăr, surprinsă.

– Om? Aici?

– Da, Enu, acum mult timp.

Ea nu-nțelegea.

– Ieri, ziua dinainte de ieri. Acum multe multe zile.

Enu dădu din cap. În mod clar înțelegea tot și continua să cerceteze casa, explorând zona din jur. Joshua scoase târnăcopul ca să-și croiască drum prin intrarea casei. Ușa din metal, încuiată, cedă la al treilea brânci pe care i-l dădu. Înăuntru era beznă și plin de praf. Câteva obiecte împrăștiate pe podea, câteva rafturi care încă rămâneau agățate de pereți, Joshua văzu chiar și conturul unei canapele prin mormanele de moloz. Totul era și mai bine păstrat în a doua cameră. Un pat masiv din lemn…

Dumnezeule! Tot ce-i aici e trecut de trei sute de ani. Adus de pe Terra, probabil. Copaci atât de groși n-au crescut niciodată aici.

Își plimbă degetele peste cearșaf, peste arcurile patului. La atingerea lui, totul se făcea praf. Podeaua din lemn scârțâia în agonie sub picioarele lui. În ciuda lucrurilor, casa era foarte bine păstrată.

Oamenii obișnuiau să trăiască aici cu mult după Catastrofă. Poate a și fost construită în urma ei. Ceva asemănător cu un avanpost. Dar Orașul e prea departe… la sute de kilometri departe…

Realiză în sfârșit că n-o mai văzuse pe Enu de ceva vreme. O găsi la intrare, stând pe vine.

– N-ai vrea să intri, să arunci o privire?

Enu scutură capul.

– Ți-e frică?

Nu

– Nu ești nici măcar curioasă?

– E murdar, zise ea în sfârșit.

– Un om locuise aici odată…

– Am văzut.

– Zău așa? Îmi poți spune mai multe?

– Nimic interesant. În găurile oamenilor acum trăiesc lakrez, ori mizeria. Nu-nțeleg cum omul poate trăi într-un loc așa de murdar.

– Da, acum mult timp. Dar tu nu cunoști expresia… păcat. Hai să facem focul.

Când lianele groase au fost consumate de flăcări, ea se apropie din nou și se ghemui la el în poală.

Un reflex social? Ori din cauza căldurii emanate de corpul meu? Să fie oare un adult? Reacțiile la feromoni n-ar fi putut să se schimbe așa tare pe o perioadă așa scurtă de timp…

– Zi-mi de om, ea ceru în șoaptă

– Ce vrei să știi? Peste câteva zile o să-l și vezi.

– Chiar?! ea tresări și-l privi drept în ochi.

– Așa sper. Avem un aranjament.

– M-am gândit mult azi, se făcu comodă din nou la el în poală. M-am gândit la lakrez care nu te atacă. La-nceput credeam că-i din cauză că mergi pe două picioare. Șarmi ne spunea că așa merge omul. Dar tu nu ești om, nu? Nu, nu ești, asta ne-a zis ea. Doar că lakrez sunt atât de proști încât te-au crezut om. La-nceput și eu am crezut. De-aia nu te atacă.

– Și Hmi merge pe două picioare. Și tu ai putea. Și lakrez merg așa uneori.

– Da, de-aia m-am gândit toată ziua. Nu e numai că mergi în picioare. Mai porți și asta…

Și-și plimbă mâna peste pelerină.

– Nu ai blană pe sub asta. O porți ca să nu-ți fie frig.

– Corect! Port haine. Dar și tu porți. Cum de pe tine te atacă, dar nu și pe mine?

– Șarmi mi-a dat-o. Mi-a spus s-o port tot timpul și să mă ridic în picioare dacă nu pot să scap de lakrez. Dar mai bine fug, că altfel lakrez mă mănâncă.

Enigma rochiei albe. Simplu și logic dar nefolositor. Prea inteligentă pentru o bestie mică umană.

– N-am doar haine pe mine, zise el. Ăsta-i un rucsac, îl folosesc ca să car tot felul de chestii. Tu cari mâncare în burtă și pe urmă o dai afară ca să-l hrănești pe savi. Iar ăsta de aici e un sextant. Ăsta – un sonar, măsoară cât de gros e pământul de sub noi. Toate lucrurile astea sunt făcute de om. De aia nu se reped lakrez la mine.

– Ești un om? ea-și ridică privirea din nou.

– Nu știu cum să-ți spun… ieri m-a surprins cât de multe cuvinte știi, dar răspunsul la întrebarea ta nu e unul simplu.

– Om? Insistă ea.

– Nu, nu sunt om. Sunt penate.

Micuța sări în șoc și se depărtă la câțiva metri.

– Vezi tu, e un loc în care-s multe gropi la fel ca asta și nu-s la fel de murdare. Acolo trăiesc oameni. La locul ăla îi spunem oraș. Și lângă oraș sunt multe găuri lăsate de oameni – în ele trăiesc penate. Se hrănesc din rămășițele lăsate de om. Sunt mii de penate lângă oraș. Sunt răi, foarte răi, te-ar putea mânca. Până și lui lakrez le e frică de ei.

– Nu ești penate! Zise ea cu-ncredere, întorcându-se la el în poală.

– Din contră, chiar sunt. Ori cel puțin am fost odată. Când Șarmi avea grijă de mine și mă hrănea. Atunci au venit oamenii din oraș, au alungat-o pe șarmi și m-au luat cu ei.

– De ce?

– Ca să mă-nvețe să măsor. După ce m-au învățat, mi-au dat toate astea – hainele, instrumentele, rucsacul, pantofii…

– Ce-nseamnă să măsor?

– Înseamnă că mergi din loc în loc și te uiți la ce îți arată un aparat. Mai multe aparate, de fapt. Apoi notezi ce măsurători ai luat și i le dai unui om care-ți dă la schimb mâncare, apă și haine.

– Nu-nțeleg.

– Stai liniștită, micuța mea. Am să-ți arăt notițele și aparatele mele mâine. S-ar putea să-ți placă.

– Mă-nveți cum să măsor?

– Desigur, dacă vrei.

– Și omul îmi va da mâncare? Haine? Și lakrez n-o să mă mai atace?

– Da, haine și mâncare câte vrei.

– Dar îmi va da haine și mâncare pentru savi?

– Se prea poate, de ce nu?

– Învață-mă acum! Sări ea încă odată.

– În regulă. Prima lecție – trebuie să dormi mult înainte să începi să măsori. Du-te și culcă-te. Avem mult drum de bătut mâine. Eu, cel puțin…

Puștoaica nu spuse nimic, doar se ghemui și-nchise ochii.

Primul lucru pe care-l văzu în dimineața următoarea era chipul ei. Stătea aplecată peste el. Părea cufundată într-o transă a tât de adâncă încât nici obrajii ei nu erau pregătiți să sufle de data asta.

– Ce s-a întâmplat, Enu? De ce te uiți așa la mine? Mormăi el cât timp se treze.

– Am visat un chip uman, zise ea, spărgând obiceiul de a nu vorbi în timpul dimineții.

– Cum?!

– Am visat. Un chip uman.

În acompania replicii, trasă conturul chipului ei cu gheara.

– Interesant. Cum arăta?

– Nu-mi amintesc. Am uitat.

– Atunci cum de știi că era vorba de un chip uman?

– Pentru că mă simțeam bine cât timp l-am visat.

– Am înțeles… și de ce holbezi așa la mine?

– Ai un chip uman.

Josh nu știa ce să răspundă. Cuvintele ei erau pe cât de neașteptate, pe-atât de îngrijorătoare.

A naibii lume! Nici nu-ndrăznim să spunem adevărul acelei mici bestii ingenioase și deștepte. De cine ne ascundem aspectul? De noi înșine?

– Așa-i, Enu. Am un chip uman. Și tu ai un chip uman.

Și nu numai un chip. Dar asta ar fi mai greu de-nțeles pentru tine. Ne rezumăm la chip, deocamdată.

– Eu am un chip uman? Ea își atinse ușor obrazul cu palma fină.

Straniu, cât de îndemânatică e cu degetele ca să nu se zgârie singură… pe când ieri a reușit să mă zgârie de-a binelea… sigur înseamnă ceva…

– Da, Enu. Amândoi avem chipuri umane.

– Dar lakrez? Și Hmi?

– Lakrez mai puțin. Mandibula inferioară le este deformată, dinții au rămas scoși înafară, iar pe frunte le crește păr. Dar chiar și la față seamănă foarte mult cu un om.

– Deci chiar erau oameni? Odată?

Cunoaște lumea, s-ar părea… dar poate că n-o înțelege și repetă doar construcții învățate anterior.

– Da, lakrez au fost oameni odată.

Josh observă cu plăcere confuzia feței ei, care încet se îndreptă către o expresie a revelației.

Încă puțin și înțelege. Puștoaică foarte deșteaptă.

– Am fost și eu om? clipi ea de câteva ori. Odată?

– Desigur, micuțo. Odată fiecare glit, penate, hmi, lakrez, jorez, orme, hoti și mulți alții ale căror nume nu le cunoști au fost oameni.

– Dar de ce nu-s om și acum?

Încă o întrebare simplă, care-l luă prin surprindere.

A dezrădăcini umanitatea nu-i atât de simplu, se gândi el cu amărăciune. Chiar și de la un homo sapiens sălbăticit.

– E o poveste lungă, micuțo. Acum trebuie să plecăm. Vrei să vezi un om, nu-i așa?

Enu sări fericită din grădina cu buruieni și se-ndreptă către dealuri. Josh își adună lucrurile și îi luă urma sprinten. Dimineața era încă proaspătă și răcoroasă.

– Îmi vei spune de ce nu mai sunt om? Vom merge către om?

– De ce nu… dacă nu-nțelegi cuvintele, să mă-ntrebi. Eu însumi nu înțeleg multe lucruri…

***

În laborator Sarah stătea lângă microscopul mare, fumând cu melancolie. Soarele de după-amiază încerca din greu să se strecoare printre draperii, aruncând la nimereală pete galbene pe podea. Joshua se uita prin microscop, fără să-nțeleagă nimic.

Treaba asta-i atât de importantă, iar eu nu pot s-o înțeleg. Nu voi fi niciodată om, am să fiu un penate pentru tot restul vieții. Un penate educat, asemănător omului și foarte vorbăreț.

– Vezi tu, Josh… începu Sarah de-odată între pufăieli, înainte să stingă țigara. Nu-i atât de simplu. Noi înțelegem tot, știm cum se întâmplă lucrurile, asta și vrem. Dar nu putem. Dacă am face-o, întregul ecosistem al lumii s-ar prăbuși. Poți întrevedea ce se va întâmpla atunci? Îți spun eu. Vom muri de foame, cu toții, iar această bucată stâncoasă pe care încercăm s-o transformăm într-o lume locuibilă va rămâne doar o bucată moartă de gheață, sortită să cadă-n soare în câteva mii de ani. Asta-ți dorești?

– De ce trebuie să distrugem ecosistemul?

– Ți-am spus deja. Pentru că toate animalele pe care le-am adus aici au murit. Omul s-a dovedit a fi mult mai adaptabil acestui mediu. Putem clona ce vrem, pe cine vrem, apoi îl putem crește într-un mediu artificial urmând ca mai apoi să umplem câmpiile cu tigri și iepuri reali. Am făcut deja asta. Vor muri în mai puțin de zece ani. Nu suntem capabili să asigurăm fiecare nișă ecologică pentru o perioadă atât de scurtă.

– Atunci măcar să avem grijă de cei care mai au conștiință!

Ochii lui nu mai puteau ține în frâu lacrimile deznădăjduite. Avea impresia că fiecare cuvânt rostit era lipsit de însemnătate, că Sarah avea deja o replică pregătită pentru orice, dar chiar și-așa, nu putea să renunțe.

– Cu toții au conștiință, nu înțelegi? Ia orice bestie, hrănește-o, adăpostește-o, vorbește-i tot timpul, ai grijă de ea pentru primii zece ani și nu vei mai putea să-ți dai seama de diferențele dintre ea și un om adevărat. Uită-te la tine!

– Eu nu sunt om! Nu-nțeleg nimic din celulele, clonarea și electricitatea voastră!

– Asta pentru că ai hoinărit printre tufe în ultimii zece ani. Ca să-nțelegi, trebuie să ai pe cineva care să aibă grijă de tine și să te învețe, nu pentru zece ani, ci douăzeci.

– Voi hrăniți și învățați numai oameni. Dar cum rămâne cu restul care ar putea învăța? Lăsați-i să-și sape găuri și să se mănânce între ei, ori măcar să facă niște măsurători.

– Și ce propui? Să-i hrănim și să-i îmbrăcăm pe toți și să distrugem ecosistemul? Ai idee că iarba de pe dealuri este modificată genetic și a suferit mutații de atunci din cauza radiației? Dacă jorez nu pasc intens în zonele din jurul găurilor de ozon, se va răspândi și va sufoca totul. Pe urmă va muri, pentru că apa și mineralele din sol sunt disponibile doar în cantități limitate. Oxigenul va fi epuizat iar dioxidul de carbon va precipita expansiunea efectului de seră. Planeta va deveni așadar foarte caldă și nucleul din gheață se va topi! Masa ei proprie nu va fi suficientă pentru a ține vaporii în atmosfera slabă. Și atunci își va începe căderea către soare. Înțelegi treaba asta?

– Înțeleg că nu ești dispusă să faci nimic.

– Știi că acum douăzeci de ani nu exista așa ceva ca al doilea răsărit și al doilea apus? Dacă nu stabilizăm orbita, jumătate din planetă va îngheța în cincizeci de ani, chiar și cu jorez care pasc în continuare.

Joshua nu răspunse. Era conștient de  toate acestea; Sarah le explica răbdătoare de fiecare dată, din nou și din nou, de când era el în stare să-și aducă aminte.

– Ce rost are, Josh? Vocea lui Sarah părea atât de indiferentă, cu doar câteva tonuri de osteneală și plictiseală. În fiecare zi mii de ovule fertile, material homo sapiens de primă mână, sunt aruncate în aparat. Fiecare dintre ele poate deveni o ființă umană, poate fi hrănită și protejată iar mai apoi învățată despre electricitate și clonare. Fiecare dintre ele, Josh! La fel ca fiecare dintre homo sapiens care au devenit sălbatici. Asta-i prea mult pentru noi.

– De ce am fost mutat să studiez aici cu tine pentru atâta timp? Ceilalți topografy petrec numai câțiva ani de pregătire. Sunt întru totul incapabili de a gândi la fel de complex ca mine! De ce m-ai învățat să înțeleg?

– Tu ești diferit. Mai deștepr, mai energetic și ingenios, înveți concepte noi cu ușurință. Chiar și cu educație standard, tot te-ai diferenția de restul…

– De ce trebuie să fiu diferit? Aproape că strigă. Acest ecosistem – de ce are nevoie ca eu să fiu diferit?

– Mi-a părut rău pentru tine… încă o fac…

– Îți pare rău. Dar cum rămâne cu ceilalți? De ei nu-ți pare rău. Pentru că stai aici toată ziua cu microscoapele și calculatoarele tale și n-ai văzut niciodată o ființă umană cum o rupe cu dinții pe alta! Mai întâi îi rupe stomacul, cu ghearele, îi scoate mațele și apoi își înfige capul înăuntru, până la gât! Ai auzit vreodată ce sunete scoate un tigru când mănâncă? Cum mârâie și rage? Eu văd asemenea lucruri mereu! În fiecare zi!

– Calmează-te, te rog. E doar o reacție psihologică. Te rog, încearcă să te controlezi.

– Te urăsc, spuse Joshua după o tăcere îndelungată. Nu voi mai face măsurători pentru tine.

– Vei muri, Sarah era iarăși indiferentă. Nu știi cum să-ți găsești de mâncare, cum să-ți mănânci semenii, cum să vânezi, să strigi și să te-mperechezi. Vei muri fără noi.

– Lasă-mă să mor, atunci.

Nu voia să fie rezonabil, nu voia să-i audă vorbele corecte, n-avea nevoie să fie convins de nimic. Simțea doar durerea și disperarea. Probabil că nu va mai avea asemenea conversații de-acum încolo. Asta avea să fie ultima.

– Uite, Josh, Sarah aprinse încă o țigară și se-ntoarse către mormanul de hârtii de pe biroul ei.

 Îi vorbea fără să-l privească, de parcă avea nevoie să se concentreze aspura unei probleme mult mai interesante.

– Cu toții încercăm să dăm tot ce putem când vine vorba de planeta asta. Suntem izolați de Pământ, știi asta. Suntem singuri, nu ne putem baza decât pe noi înșine. Asta-i casa noastră. Gaura noastră, așa cum ar spune iepurii. Fiecare dintre noi – tu și cu mine, tigrii și iepurii, mesagerii și cine-știe ce-o mai fi – face câte ceva pentru gaura asta a noastră. Încercăm cu disperare să o menținem în parametrii locuibili. Fără topografi, ghețarii ar rupe-o în bucăți. Fără iepuri, iarba ar seca fiecare bazin de apă din pământ. Fără tigrii, iepurii ar mânca toată iarba. Fără om, toată lumea ar muri, practic peste noapte. Fiecare dintre noi, cu sau fără conștiință, este indispensabil și de-o importanță extremă. Nu-ți cer să faci măsurători pentru mine. Continuă să le faci de dragul prietenilor tăi drăguți. Răspunsurile tale sunt pur atavice, după cum ți-am spus, dar dacă ăsta vrei să fie motivul, fă-o pentru ei. Ori pentru noi. Cine știe, într-o zi am putea reuși să stabilizăm structura planetei și-am fi capabili să ne concentrăm efortul spre a construi mai multe centrale atomice și să topim toată gheața care în trecut orbita în jurul lui Saturn și-acum se târăște pe sub picioarele noastre. Atunci vom putea hrăni și adăposti pe toată lumea, iar tigrii și hienele nu-i vor mai mânca pe ceilalți. Înțelegi asta, Josh? Într-o zi, dar nu acum!

Joshua știa că minte. Că singurul interes al ei era ca el să măsoare în continuare. Antrenamentul unui topograf nou ar necesita mulți bani și mâncare. El părăsi camera fără să spună nimic. Luase câteva lucruri necesare dintr-un punct de aprovizionare; nu era înțelept să refuzi hrana. Își luă și rucsacul, întrucât îl ajuta să supraviețuiască. Și când i se făcea foame – câteva săptămâni mai târziu avea să fie hămesti ca un animal – făcea câteva măsurători într-o regiune și o trimitea mai departe, primind la schimb mâncare. Atât de simplu și inevitabil.

***

Și acum, pe când Enu zburda veselă în jurul lui, repetă cuvintele lui Sarah chiar dacă n-avea încredere în ele, iar bestia mică nu înțelegea nimic; cuvintele lui o încântau, îi dădeau o plăcere stranie – asculta de dragul de a asculta, simțind bucurie în urma descoperirii noilor cuvinte și sunetele structurilor complexe pe care le enunța el; Enu se bucura de această explozie de conștiință.

Din când în când îi striga numele, ascuțit și tare. Doar din fericire. Era fericită că avea în sfârșit un protector, care să alunge tigrii și să-i spună povești despre om. Ar fi renunțat la orice de dragul acestui lucru. Fratele ei needucat, casa ei, locul în care avea hrana și adăpostul asigurate.

Două zile mai târziu, dupămasa târziu, cei doi au ajuns la locul întâlnirii, un pasaj enorm, memoria unei autostrăzi. Șoseaua se scufundă în pământ cu mult timp în urmă, dar coloanele masive de beton ranforsat opuneau rezistență timpului și entropiei. Au cotrobăit prin zonă, fără însă să găsească semne recente de prezență omenească. Până și instrucțiunile lipseau de pe pereții de beton. Singurul lucru pe care-l puteau face era să aștepte. Și să-și găsească de mâncare.

Obiectul zburător al omului veni abia două zile mai târziu. Arăta straniu, diferit de orice alt lucru din lume. Pesemne se asemăna cu o formă ce putea fi găsită într-unul din orașele ruinate. Dar Enu nu putea concepe așa ceva. Șocul viziunii era prea mult pentru ea. Căzuse cu fața-n pământ, tremurând de frică: asta-i tot ce putea face.

Nici măcar reflexul condiționat de a se prinde de piciorul lui Joshua și de a se ascunde sub pelerina lui nu mai funcționa.

– Bine te-am găsit, Josh, zise Sarah leneșă după ce păși pe iarbă.

Elicea elicopterului încă se-nvârtea, deși zumzăitul motoarelor încetă. În acel moment Enu sări în tufele din apropiere.

– Salutări, Sarah, zise Joshua.

Expresia de pe chipul ei rămase neschimbat. Osteneală, plictiseală, un interes laconic în tot ce se întâmpla în jurul ei. Părea că abia terminaseră conversația din laborator. Tot ce era considera important se afla în capul ei.

Peter ieși și el pe urmele ei, așezându-se pe roata din față. Își scoase o țigară și-o aprinse fără să se grăbească.

Era prima dată când Joshua îi vedea înafara satului laborator. În mod normal elicopterele lăsau în urmă doar mâncare sau instrucțiuni. Foarte rar, mai ateriza câte-un pilot ca să lase un mesaj. Era ceva înfricoșător și inexplicabil în prezența lor aici. Joshua nu putea spune exact ce.

– Ești echipat! Consemnă Sarah cu un zâmbet aproape sincer. E foarte drăguță, adăugă ea înainte să revină la expresia ei tipică.

– O să-i dau să mănânc din proviziile mele. Mă ajută din când în când să găsesc de mâncare.

– Desigur, asta nu-i prea… Sarah abandonă abrupt gândul. Josh, nu vor mai exista provizii de acum încolo. Nu-i atât de rău pe cât sună; de fapt, e superb. Vezi tu, am primit un mesaj acum câteva zile. Dinspre Pământ.

– Ce? Joshua rămase derutat.

Ce Pământ? Ce…

– Pământul, Josh. Casa noastră. Cea originală. Acolo de unde venim și noi.

Dar Joshua nu înțelegea. Pământul era mort: asta-i tot ce știa el despre acest subiect. Un mesaj dinspre Pământul mort. Era haos în gândurile lui, refuză să comunice cu ceilalți.

– Pământul nu-i atât de mort pe cât creeam, Josh. Marele meteorit, Catastrofa – da, s-au întâmplat. Dar nu totul a fost distrus. Eurasia, Africa și părți din America de Nord. Dar oamenii au reușit să supraviețuiască. Doar anumite părți ale planetei au fost acoperite de nori, iar în unele locuri climatul a rămas în parametrii normali. S-au luptat timp de sute de ani ca să supraviețuiască, la fel ca noi, iar acum au reușit în sfârșit. Vin după noi, Josh. Ne vor duce înapoi acasă. Nu va mai trebui să măsurăm, să secăm, să control sau să ne lipsim de absolut orice. Ne-ntoarcem acasă.

Brusc fața ei fuse posedată de un sentiment cu totul nou. Ceva care alungă osteneala și plictiseala.

– Cum rămâne cu lumea asta? Întrebă Joshua.

– Ce-i cu ea?

– Ce se va întâmpla cu ea?

– Asta e la latitudinea altor oameni, Josh. Nu mai suntem singuri acum. Poate că ne vom întoarce într-o bună zi. Dar nu va fi prea curând. Totul depinde de cât de puternici suntem, de fapt. Va trebui să ajungem înapoi pe Pământ. Să refacem clima, fauna, echilibrul de mediu. Experiența noastră aici s-ar putea să fie neprețuită pentru Pământ.

– Ce vor face lakrez și penate pe Pământ? Joshua își deschise brațele.

– Lakrez? Te referi la cei fără conștiință? Sarah râse subit. Nu vor face nimic pe Pământ, Josh. Doar oamenii vor fi evacuați.

Și acum Josh înțelesese tot.

O cale de scăpare. O salvare pentru ființele umane turmentate care îndrăzneau să hoinărească printre stele și să-și facă o nouă casă aici. Dar nu pentru toți. Nu pentru toți…

Mă așteptam oare la altceva? Mă așteptam la ceva măcar apropiat de asta? Nu, n-am făcut-o. Să fim sinceri, nimeni nu se aștepta la asta. De ce nu sunt surprins, atunci? Asta e o chestie tipic umană – salvezi doar jumătate. Salvezi doar o zecime din întreg. Numai pe ai tăi.

Nu realiză când Enu traversă câmpul liber și se ascunse sub pelerină. De sub protecția oferită de ea obseerva cu ochi mari tot ce se-ntâmpla; dispărând câteva intervale de timp până când curiozitatea o îndemna să tragă cu ochiul iar. Sarah scoase un baton de ciocolată din buzunarul halatului, se apropie la un metru distanță și-i întinse mâna, zâmbind.

– Hai, ia și tu. Nu-ți fie frică…

Mânuța cu ghearele strălucitoare se ivi de sub perelină și-ntr-o secundă, batonul dispăru. Urmară sunetele de adulmecare și molfăială timidă, apoi de mârâituri împlinite.

– Îi place, observă Sarah. Se ridică, ștergându-și mâna de pantaloni. Poți s-o iei cu tine, dacă vrei…

– Cred c-am să rămân aici, cu ea, replică Joshua.

– Asta-i foarte stupid. Și deloc necesar.

– O fi. În fine, nu am nimic de făcut pe Pământ. Nu există falii pline de ghețari pe care să le cercetez.

– Ești deștept, Josh. Poți face o grămadă de alte lucruri. Nu-nțeleg de ce te consideri lipsit de conștiință când ești clar unul de-al nostru. Ești un om!

– Și ea e un om. Și poate să și măsoare, mai are probleme doar cu notițele. Dar ar putea contura literele, astfel încât să le vedeți din orbită.

– Cred că glumești, Joshua niciodată n-o văzuse pe Sarah atât de ofensată și furioasă.

– Nu glumesc deloc. Este umană, la fel ca mine și ca tine. Și restul la fel – sunt cu toții umani.

– Ce vrei, exact? Nava spațială va veni aici în câteva zile. Dacă te răzgândești, poți veni în oraș pe jos. Am decis să vin aici în persoană și să te iau cu mine pentru că nu sunt indiferentă față de tine…

– Ai decis asta pentru că nu mai ai de ce să-ți faci griji în privința combustibilului, Joshua o tăie.

– Da. Pentru că combustibilul nu ne mai îngrijorează. Ne vedem în curând, Josh.

Peter nu spuse nimic. Aruncă jumătatea de țigară peste celelalte mucuri și se urcă la bord împreună cu Sarah. Elicele începeau să se rotească, iar obiectul zburător al omului fulgeră spre ceruri.

Enu ieșise de sub protecția pelerinei și alergă în cercuri o vreme sub elicopter. După ce mașinăria dispăruse, se-ntoarse la Joshua, adulmecând de zor. De parcă nimic nu se întâmplase.

Joshua își luă rucsacul în spate și porni la drum. Enu îi luă imediat urma.

– Știi, începu ea. Cred că deja știu de ce lakrez nu te atacă. Arăți ca un om.

– Pe bune? Joshua era ușor dezamăgit.

– Nici măcar nu mă refer la haine.

– Ai dreptate, Enu, hainele n-au nimic de a face cu asta.

– E din cauză că nu ți-e frică de lakrez.

– Din contră, mi-e teamă. Mi-e foarte frică de ei.

– Dar lakrez nu-s conștienți de asta! Ei cred că nu ți-e frică de ei. Nu o iei la fugă, nu urli, nu-i anunți pe ceilalți de pericole. Te porți de parcă nu ți-e frică. Ei cred că ești om.

– Probabil ai dreptate.

– Crezi c-o să fiu și eu în stare s-o fac? Să stau în picioare, să nu țip, să nu fug?

– Desigur, micuțo. Dar asigură-te că-s lângă tine înainte să încerci.

– Super! Hai să ne-ntoarcem la savi ca să-l învățăm cum s-o facă.

– Savi? Păi, de ce nu… dar mai întâi va trebui să ajungem în orașul oamenilor.

– De ce? Savi nu-i acolo, e dincolo.

– Așa trebuie să facem, micuța mea. În curând groapa oamenilor va fi părăsită și avem lucruri de valoare acolo. Trebuie să le luăm înainte ca penate să distrugă tot.

– Penate vor fugi de noi dacă stăm în picioare și nu țipăm?

– Sigur, așa vor face.

– Vor crede că suntem oameni?

Joshua zâmbi singur.

Și vor avea dreptate, presupun. De ce n-ar avea dreptate? A fi om înseamnă a te purta ca un om. Nu să te lași cuprins de teroare și să țipi… destul de bine, pentru un început…

– Vor crede că suntem oameni? Enu îl trase de pelerină și repetă întrebarea.

– Da, micuțo. Vor fi convinși că tu și cu mine suntem oameni.

Conceptul nou o bucură foarte tare. Începu să țopăie și să alerge în cercuri

– Haide! Hai mai repede, să-l găsim pe savi.

Josh îngheță pasul. Simplitatea și acuratețea ideii îl amuzau.

Desigur! Savi! A nu urla și a nu fugi e un început bun pentru cine vrea să fie om. Dar trebuie să ne-ntoarcem să-l găsim pe savi. Asta fac oamenii. Așa ar trebui să se poarte. Să sperăm că penate nu au distrus totul între timp.

Josh schimbă direcția și se-ndreptă încotro arătă Enu cu degetul. Din nou se arătă fericită și se-nvârti de colo-colo până când Joshua aproape o pierduse din câmpul vizual. Pe urmă se-ntoarce, apoi iar pleca. Dar Joshua știa că era mereu aproape, că mereu avea să reapară. Cu întrebări și idei noi.

Va mai trebui să avem grijă și de Hmi. Și de lakrez. Și de tot restul: gliți, penate, jorez, orme, hoti, cine știe ce alte nume or mai fi… pentru fiecare bestie cu un chip uman. Va trebui să le hrănim mai întâi, apoi să le învățăm cum să se poarte ca omul… ce scop ambițios! Și n-ar trebui să lăsăm, sub nicio formă, iarba din jurul găurilor de ozon să crească prea mult, căci…

© Ivaylo P. Ivanov, 2005

© Translated by Vladimir Poleganov, 2005    

Traducere de Tudor Constantin.

Textul a fost tradus și postat în Fantastica.ro, cu acordul autorului. Îi mulțumim.