Amintiri

Un glas într-un film vechi

Sunet mono, înăbușit, muzică în doi timpi

Ploaie ușoară la fereastră

– Îl cumpăr, zise fata cu ochi de fluture. Câte fragmente sunt?

Brokerul se aplecă peste transmițător, o șmecherie ca un cub, fire la stânga și dreapta, terminate în conectori de aur pentru frunte.

– Cincisprezece.

– Ce cincisprezece?

Fata își smulse conexiunea cu două degete.

– Asta-i mai mult de trei amintiri.

– De cea mai bună calitate, adăugă brokerul, și-și lipi zâmbetul lui cel mai bun de vânzător. Imagini clare precum cristalul, emoții pure. Noi nu acceptăm decât amintiri alfa.

– Scump.

– Pe bună dreptate.

Brokerul își desfăcu brațele.

– Aceasta datează din 1964, Europa de vest, Franța, poate; are mai mult de două sute de ani. La Bohéme, dacă știi despre vorbesc.

– La Bohéme, repetă fata gânditoare. Bine atunci, în ordine. Luați și din alea rele?

– Depinde.

– Am experiența unei școli profesionale, două nopți la închisoare și uciderea mamei mele.

Brokerul trase aer printre dinți.

– Crimă? Aceasta-i o afacere respectabilă, domnișorico. Nu poți schimba așa ceva aici. Amintirile unor cărți sau filme pe care guvernul nostru le-a distrus, pe acestea le preluăm bucuroși. Apusuri de soare, amintiri cu animale sau plante, un picnic în pădure; ai fragmente de acest fel?

–Nu, răspunse fata întristată.

Ochii-i luciră în mii de culori.

– Oh, stai puțin. Am avut odată un câine.

– Un câine? Există colecționari pentru astfel de lucruri. Ce rasă?

– Nu știu. Avea o blană albastră, regească.

Brokerul ridică o mână.

– Nu acceptăm animale artificiale, îmi pare rău.

– Va mai trebui să mă gândesc la asta, șopti fata.

Ridică peste cap gluga pelerinei sale din plastic și strânse șnururile.

– Rămâne pe mai târziu..

– Mai vino pe-aici când ți se întâmplă ceva bun.

Brokerul își decuplă propria sa conexiune.

– Îți doresc o seară plăcută.

Picătură după picătură

O ploaie corozivă, ca sângele

Vopsită în roșu de lumina neoanelor

Un club în umbră

Înăuntru, vocile erau artificial reduse la tăcere; numai un murmur agreabil mai scăpa din separeurile de-a lungul pereților. Fata se așezase la o fereastră care dădea în stradă, și privea valurile nesfârșite de oameni care se perindau pe-acolo.

– Ce să vă aduc? întrebă o chelneriță.

Puse deoparte tava plină de cești și scoase un stilou și un carnețel. Aștepta atentă.

– Un Sunburn fără gheață.

Fata evită s-o privească.

– Dublu.

– O zi nasoală?

– O viață nasoală.

Cădea ploaia. Trecură doi bărbați, o femeie, un polițist. Fata se întoarse repede.

– Cum te cheamă? o întrebă chelnerița.

– Céline.

– Fruntea sus, Céline, nu te lăsa doborâtă.

– Sunburn fără gheață, dublu.

– Vine.

Céline își dădu jos cureaua genții și pelerina de plastic, le atârnă de un cârlig. Când chelnerița reveni cu băutura ei, plăti imediat suma exactă, fără bacșiș, și se îngropă cu totul în colțul format din fereastră și tapiserie. Respirația ei înflori pe geam. Ridică cu grijă paharul la buze, și luă o înghițitură. Închizându-și ochii, Céline se gândi la amintirea ei favorită, singura pe care o mai avea; toate celelalte fuseseră vândute.

Marea

Vastă și albastră

Atât de rece și limpede

Respirația ei regulată

Înăuntru și afară

Păsările și păsările de deasupra

Coctailul își făcu efectul: simțea în stomac o furnicătură caldă, ca dragostea, iar Céline oftă ușurată. Lucrurile erau mult mai bine acum. Comandă încă un pahar.

– Sunburn? întrebă chelnerița.

– Dublu.

– Vine.

– Stai, zise Céline. Caut pe cineva care cumpără amintiri nasoale.

– Vrei să te scapi de vreuna, nu-i așa, scumpete? Ce-a fost… vreo dragoste neîmpărtășită? Drăguță, cu toții le avem.

– Știi pe cineva? întrebă Célinem încet.

Poate că Acul te va scăpa de ea. Amintiri nasoale și droguri noi, o țin pe linia de plutire, chiar dacă nu mai poate simți nimic. Încearcă, oferă-i-o. Își face veacul pe lângă port, la piața de vise.

– Știu unde este.

– Caut-o prin spatele tarabelor. Am să-ți aduc coctailul acela.

– Mulțam.

Apoi chelnerița reveni la masa ei, Céline dădu băutura pe gât, plăti și se ridică. Își puse pelerina, înșfăcă geanta și plecă din bar. La colțul următor făcu la stânga și merse pe străzi până ajunse la piața de lângă port. Nu dură mult până când găsi Acul rezemată istovită de un stâlp, o femeie în anii ei de amurg, cu un trup emaciat, pomeți înălțându-se de pe fața scofâlcită.

– Ți se spune Acul?

– Cine vrea să știe?

Ochii albaștri, limpezi precum cristalul, o sfredeliră; implanturi de neon.

– Amintiri nasoale, le accepți? întrebă Céline.

– Ți-ai pierdut ursulețul?

Buzele Acului se traseră înapoi în ceea ce-ar fi putut fi un zîmbet.

– Vorbeam de uciderea mamei mele.

Interveni o scurtă tăcere.

– Prostănaco, zise Acul. Încă ai caș la gură, dar ți-ai distrus viața.

– Nu, nu eu am fost.

– Oh. E de calitate?

– Cred că da.

– OK, zise Acul, Lasă-mă s-o văd.

Se întinse după lucrurile ei, sprijinite de stâlpul de iluminat, scoase un cub, și atașă un fir de fruntea ei.

– Vino aici, arunc o privire.

Acul îi făcu semn să se apropie.

Céline întinse mâna după arma ei ascunsă în geantă, ezită, apoi păși mai aproape.

– Vreau ceva drăguț pentru asta.

– Drăguț? Cum ar fi amintirea zăpezii?

– Ai așa ceva? întrebă Céline uluită.

– Eu?

Acul se scutură de râs.

– Absolut, copilă.

– Atunci ce ai?

– Ce-ai spune de ceva cu clovni? Un vis vechi cu clovni?

– Bine. De ce nu?

– Apropie-te.

Noapte, o alee întunecată

Un scalpel, nu, două

Lame gravate

Un dragon pe una

Diavolul pe cealaltă

Una descrie o volută, cealaltă la fel

Sânge peste tot

– Acum e rândul meu, spuse Acul.

Apăsă un al doilea buton de transmisie.

Clovni

Strălucitori și râzători

Plăcintele zboară, tricicletele se răstoarnă

Tu-tut! Tu-tut!

Iată! Vine mașina de pompieri!

Céline chicoti încântată. Nu știa de ce, dar se simți ușurată. O umbră de deasupra sufletului ei fusese îndepărtată. Relaxată, desprinse conexiunea.

– E o afacere bună, îi zise ea Acului.

– Ți-a plăcut? Și eu sunt bucuroasă: emoții puternice, frică.

Se gândi la noaptea aceea.

– Da, este una bună, zise ea.

Apoi:

– Stai puțin, îl cunosc pe tipul respectiv!

– Pe care?

– Pe cel cu scalpelurile.

– Nu știu despre ce vorbești.

Céline se întoarse să plece.

– Vorbesc despre ucigașul care o are pe maică-ta pe conștiință.

Se opri ca trăsnită.

– Poftim?

Efectul cocteilului Sunburn se evaporă.

– Salvador Dali.

– Dali? întrebă Céline pe când se răsucea pe călcâie.

În același timp începu să tragă fermoarul genții sale.

– E numele lui de stradă.

Acul își băgă mâna în haină și scotoci după o cutie, o deschise și scoase trei pastile, punându-le în gură. Pupilele sale de neon scăpărară, făcându-se prima dată galbene, apoi roșii ca sângele.

– Bântuia prin cartierul auriu, colectând organe și piele pentru creațiile sale. Există cumpărători pentru acest fel de… artă. Am văzut o expoziție, recent.

– Vreau toate aceste amintiri.

– Fetițo, las-o baltă. E periculos.

– Le vreau pe toate.

Céline scoase un pistol.

– Toate! Și o vreau înapoi și pe-a mea!

O mare vastă, din lumină

În sală

Picturi

Rece și limpede

Organe, grăsime

Respirația lui regulată

Râde

Zâmbește

Încântare lacomă

O femeie

Le vrea și le cumpără

Pentru DeLanys

Păsările și soarele deasupra

– Nu! strigă Céline și-și smulse conexiunea de pe frunte. Ai distrus-o cu mizeria asta!

Înfipse vârful pistolului în gâtul Acului.

– Am… se înecă. Ce-am făcut eu…

Céline ridică piedica armei.

– Nu aceea, oricare, dar nu aceea!

– Îmi pare rău, n-am vrut să…

Acul se lăsă încet în genunchi.

– Te rog.

– Rahatule! mugi Céline.

Băgă pistolul înapoi. Două lacrimi îi scăpară din ochi.

– Era tot ce-aveam!

Plângând, se întoarse și-o luă la fugă.

Case, străzi, oameni

Doar umbre în spatele sticlei

Speranță, Mâhnire, Durere

Nicio cale de ieșire

Din acest labirint

Tânăra vânzătoare, blondă, ca de oțel, de la DeLanys purta un halat alb ca de doctor; de ce asta, nu era imediat evident pentru cumpărătorul obișnuit. Céline împinse ușa din sticlă intrând în studio și se duse până la prima pictură expusă.: Magul pe Carton, 2134.

– Este o pictură minunată, rosti vânzătoarea în spatele ei. Fața-i atât de expresivă, chiar dacă pare goală. Acei ochi arzători, obrajii scheletici, scofâlciți dar proeminenți.

– Cât costă? întrebă Céline.

Femeia scoase un râs prefăcut.

– Oh, dar nu ți-o poți permite, dragă. La o licitație ar putea face ușor vreo 28 000.

– Fragmente?

– Oh, te rog!

Vânzătoarea râse.

– Cash.

Arătă spre un raft cu vederi 3D.

– Dar vindem și reproduceri de primă clasă, pe care le poți trimite micilor tăi prieteni.

Céline se întoarse.

– Nu-mi place atât de mult.

Privi la draperia de un verde de spital care despărțea această încăpere de cea următoare.

– Sunt mai preocupată de arta organică.

– Aha.

Vânzătoarea-și lăsă zâmbetul fals să se lățească; Céline se întrebă cât de mult o costa asta.

– Ai auzit de ea?

– Despre picturile lui Dali?

– Da, exact.

– Am fost invitată la ultima expoziție.

– Și vrei să le vezi din nou? întrebă vânzătoarea. Înțeleg asta. E un adevărat artist, îți face pielea de găină.

– Nici n-ai fi putut s-o spui mai bine, căzu de acord Céline.

Încercă să copieze zâmbetul femeii.

– Aș putea să mă uit acum la ele?

– Astăzi sunt singură, și nu prea am timp de fleacuri.

– Te rog.

Tânăra femeie în halat o examină pe Céline un moment îndelungat, apoi zâmbetul ei fals deveni mai sugestiv. Făcu cu ochiul și zise:

– Ok. Pentru tine am să fac o excepție, dar numai o privire rapidă.

– Mulțumesc foarte mult, zise Céline.

– Nu trebuie, vino.

Dădu draperia la o parte și-i făcu lui Céline loc să treacă. Merseră de-a lungul unui coridor, apoi coborâră două rânduri de trepte. Trecând printr-un hol, ajunseră în cele din urmă într-un alt atelier, scăldat într-o fluorescență supărătoare. De-a lungul pereților erau așezate cutii de sticlă, fiecare drapată cu o husă. Céline fu condusă spre cel mai mare dintre exponate.

– Nu avem niciun fel de reproduceri ale acesteia.

Vânzătoarea râse.

– Așa că ține-o bine minte.

Trase husa deoparte.

Încă vreuna din amintirile nasoale, se gândi Céline înainte ca șocul s-o copleșească. Tot ce-i rămânea prin minte era un zgomot de fond, ca un televizor fără imagine. Stătea și se holba la ceea ce era în cutie., incapabilă să spună ceva.

– … normal că este vidată, pentru a o conserva, altfel…

O transpirație rece pe frunte.

– … moartea ca formă de artă, aceasta este una dintre temele principale ale sale…

Mâini care tremurau.

– … în această perioadă timpurie, acum aproape șapte ani…

Vânzătoarea se opri brusc.

– Nu te simți bine?

Céline își desprinse privirile de la lucrare și se uită spre vânzătoare.

– Poftim?

– Am întrebat dacă nu te simți bine?

– Oh… nu, sunt bine; doar că-i foarte rece aici.

Femeia reacoperi cutia cu husa.

– Trebuie să răcim această încăpere ca să conservăm lucrările.

O luă spre ușă; Céline o urmă.

– Deocamdată, atât, trebuie să mă întorc. Poate că reluăm treaba mâine.

– Mulțumesc, murmură Céline pe când încerca să scape de buimăceală. Mi-ar place să primesc un autograf.

– Al meu?

Femeia-i făcu cu ochiul.

– Vrei să spui că al lui. Nu dăm autografe. Va trebui să-l întrebi personal.

– Când este următoarea expoziție? Azi?

– Vrei să spui previzionarea? Nu, cine ți-a dat ideea asta?

– Unde-l pot găsi pe Salvador Dali?

– Dragă, ești de-a dreptul cucerită de el, nu?

Vânzătoarea râse.

– Nu se întâmplă prea des ca cineva de vârsta ta să aibă o atracție atât de puternică față de arta modernă.

Merseră la prima serie de trepte. Pe palierul celei de-a doua, Céline se opri brusc.

– Unde-l găsesc pe pictor? Unde?

Femeia se răsuci având o expresie nedumerită pe față.

– Nu oferim niciodată nume și adrese. Săptămâna viitoare vei avea ocazia să…

Céline scoase pistolul din geantă și-l aținti spre pieptul femeii, apoi spre gât.

– Vreau adresa acestui rahat, acum! Nu te mai întreb încă o dată.

– Ești nebună?

Femeia era surprinzător de calmă.

– Pune la loc fierătania și cară-te, înainte să chem poliția.

Se întoarse spre scări și urcă câteva trepte înainte ca Céline să-i cosească, brusc, picioarele de sub ea. Bărbia vânzătoarei lovi marginea treptei cu un trosnet puternic , iar urlă de durere.

– Unde-l găsesc pe porc? țipă Céline. Spune-mi!

– E doctor la Spitalul St. Johns.

Femeia-și atingea agitată nasul, să vadă dacă nu cumva și-l rupsese.

– Locuiește și lucrează acolo.

– Numele?

– Dr. Randal, îl cheamă Randal.

Amețită, femeia se ridică în picioare.

– Cu siguranță ești o fanatică. Lasă-l în pace.

– Înapoi, jos.

Céline își agită pistolul spre ea.

– Mișcă-te!

O obligă pe femeie să meargă înapoi pe scări și reveniră în încăperea cu lucrările de artă ale lui Dali.

– La perete.

– Nu, te rog, scânci vânzătoarea.

– La perete, am spus! Cu spatele la mine!

Céline se scotoci repede în geantă și scoase un cub.

– Acum, vreau orice amintire despre mine și ultimele cincisprezece minute. Ai priceput?

– Da, zise femeia docilă.

Céline acționă butonul.

O fată

Cu o geantă și-o pelerină

Ochi ca fluturii

Pare atât de tristă

Singură pe lume

La fel ca atât de mulți alții

– Cine ești? întrebă vânzătoarea uimită.

– Am un pistol ațintit asupra ta. Dacă te întorci, ești moartă.

– Furi lucrările!

– N-aveți decât să păstrați porcăriile astea!

Céline o luă spre ieșire.

– Am să închid ușa acum, iar tu ai să numeri până la o sută. După asta, n-ai decât să chemi poliția. Stai lipită de perete. Nu vreau să te împușc.

– Da, sigur.

Céline închise ușa după ea. Apoi o luă la fugă pe scări, prin galerie, ieși afară, în ploaie, făcu la stânga, apoi la dreapta, tot înainte, în direcția cartierului de aur.

Fețe goale

Strălucitoare ca sticla

Lumina neoanelor

Măști vopsite strident

De șamani, îngeri

Demoni

Prin ploaie, spitalul arăta ca o biserică: o arhitectură măreață, deasupra căreia strălucea o cruce gigantică. Hotărâtă, Céline intră pe hol și se îndreptă direct spre biroul de recepție.

– Îl caut pe dr. Randal, îi spuse asistentei de serviciu.

– Despre ce-i vorba?

– E tatăl meu. Trebuie să discut cu el. Mama mea a murit.

– Oh, biata de tine!

Asistenta înșfăcă o listă și parcurse cu unghia șirurile tipărite.

– Garda domnului doctor Randal tocmai s-a încheiat. Dacă te grăbești, s-ar putea să-l prinzi chiar la intrarea personalului. La ieșire, faci la stânga, și apoi din nou la stânga, după colț.

Céline se grăbi pe drumul pe care venise, afară pe ușa rotitoare și în ploaia mocănească. trecu de panouri și se afundă într-o alee chiar la timp ca să vadă un bărbat ieșind pe o ușă laterală a spitalului. Se opri.

– Doctor Randal?

– Da?

Ridică privirile în sus și clipi din cauza ploii.

– Am văzut picturile dumneavoastră, lucrările din carne.

Simțind ceva în neregulă, făcu un pas înapoi.

– Și ți-au plăcut?

– Nu, răspunse Céline și scoase pistolul. M-au dezgustat.

– Multora nu le plac.

Randal făcu încă un pas în spate, apoi altul, traversând aleea îngustă. Aruncă o privire scurtă spre un minibuz parcat la cotitura de vizavi.

– Nu înțelegi mesajul or. Frumusețea năucitoare a omenirii, asta vreau să arăt. Nimic altceva, nimic mai puțin.

– Iar pentru asta ucizi oameni? Asta-i ceva pervers!

Céline reduse distanța dintre ei.

– Oprește-te unde ești.

– Să ucid? Nu, acei oameni erau deja morți, sursa mea de material.

– Nu mă minți! strigă Céline în timp ce înainta. Pândești noaptea, în căutarea unei noi victime, ca un animal. Te-am văzut, căcatule!

Randal încercă o expresie mai dezarmantă.

– Prostii, mă confunzi cu altcineva.

– Lame gravate, un dragon și-un demon.

– Fir-ar!

Surprinzător de agil, Randal o șterse spre minibus și trase de ușă deschizând-o

– Stop!

Pe alee răsunară două focuri de pistol. Unul spulberă parbrizul vehiculului, iar al doilea se înfipse în piciorul lui Randal.

Făcând un efort, doctorul se urcă pe locul șoferului.

– Ce vrei?

În timp ce se apropia, Céline îl împușcă în braț. Randal răcni de durere. Incapabil să împiedice alunecarea sa, căzu din minibus direct în noroi.

– Ce vreau? țipă ea cu glas răgușit. O viață, un loc al meu, familie, prieteni. Și să uit de toate astea. Ia-ți adio de la lumea asta, psihopatule!

O pată de sânge pe pieptul lui

Mare ca un pumn

Ochii, goi și albi

Ca de plastic

O ultimă răsuflare

Și gata

– Soră, mai este ceva de care vrei să scapi? întrebă preotul cu blândețe. Le iau pe toate: cele triste, rele, îngrozitoare.

Își înălță mâinile spre cer.

– Pentru tine, sunt vasul Domnului.

– Nu mulțumesc, zâmbi Céline și-și trase gluga pe cap. Nu mai am nimic de mărturisit.

© Frank Hebben

Traducere de Silviu Genescu.

Titlul original : Erinnerungen.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.