Fragmente
Notă: textul de față a fost publicat în 1943. În versiunea pentru revista „Fantastica” s-a păstrat ortografia originală, excepție făcând înlocuirea apostrofului cu cratimă acolo unde a fost cazul.
Pe malul unei mări, aruncată ca din întâmplare către o margine a pământului, trăia cândva, pe o fâșie îngustă de nisip, strânsă între stânci înalte, un mănuchi de oameni. În față aveau mereu aceeași mare, în spate le atârnau umeri uriași de piatră și doar printre aceștia, ca o șerpuire firavă de apă, răzbea afară din cotlon o potecă. Ea ducea, când printre păduri întunecoase, când prin câmpii încinate de arșiţă, până departe, până către celelalte depărtări ale lumii.
Soarele răsărea drept din fată. Și, ca o arătare glumeaţă, scotea pe rând, din înroșeala cerului și a mării, întâi o șuviţă de aur apoi două, până la urmă, când toate înșirate, se rostogoleau rotunde pe faţa mării, oprindu-se în găurile negre și umede ale grotelor. Acolo loveau, întâi, pieziș, pereţii negrii de fum. Sclipirea dura uneori o clipă, destui întotdeauna însă pentru a se plimba puţin și peste genele încâlcite ale oamenilor. Săgetarea soarelui îi durea. Săreau speriaţi cu piei de animale peste cap, lovindu-se buimac de stânci. Și, așa, deșteptarea oamenilor acestora era întotdeauna o suferinţă.
Din spaima deșteptării se trezeau nedumeriţi, cu ochii căscaţi a mirare adâncă și cu liniștea mării întinsă pe fată. Atunci simţeau un dor nelămurit după ceva ce nu-i al lor. Iar, uneori, întindeau mâna spre mare, vrând să apuce jucăria aceea aurie care-i speria întotdeauna sărindu-le drept în ochi, așa pe nebănuite, ivită în formă de sfredel, prin gândurile strâmte ale grotelor.
Într-o dimineaţă străvezie de primăvară, după ce vreo două zile, un cer înnorat nu lăsase soarele să-i deștepte, oamenii se treziră iarăși mușcaţi de nas de dușmanul lor cel mai mare. Strănutară sărind în sus ca berbecii, căci umezeala li se strânsese în gât, căptușindu-le cerul gurii, ca și bolţile peșterilor, cu stropi străvezii de apă. Le era frig și capul Ie atârna greu. Îi dureau oasele și de foame umblau chirciţi. Când se strânseră pe malul mării nu erau decât o grămadă de oameni păroși și înfriguraţi, încât tremuratul lor aducea cu bătaia înceată a frunzelor sub adiere de vânt. Blănurile ce le aveau legate peste piept și aruncate pe spate atârnau grele de umezeală. Unul o aruncă, ceilalţi făcură la fel. Și-ntreaga ceată apăru goală, un amestec de pete luminoase și de încâlciri de păr. Se priveau nedumeriţi, când unul din ei, mai înalt și mai puternic, pe care toţi ceilalţi îl strigau cu-n sunet gutural care semăna cu „hâhân”, se desfăcu din mijlocul lor, puse mâna pe-o secure cioplită din piatră și luă drumul pădurii. Ceilalţi, care după statură semănau a fi bărbaţi, făcură Ia fel. Călcând în nisipul umed afund, cu o adâncitură ascuţită a călcâiului, pășind întins și legănat, puţin aplecaţi înainte, păreau din spate, o ceată de făpturi care nu se simţeau în largul lor umblând în două picioare.
Pe ţărm rămăseseră femeile. Începură să strângă blănurile aruncate și să le urce pe stânci, întinzându-le cu fața spre soarele cald. Apoi se risipiră. Unele se culcară la soare, altele, în mână cu niște țăpuși, se așezară pe malul mării, pândind în apa limpede și rece sclipirea vreunui pește. Când îl zăreau, o zvâcnitură scurtă a mâinii și țeapa rămânea înfiptă în ceva ce plutea pe apă. Toate care erau în jur săreau spre peștele străpuns. În învălmășeală nu puteai fi sigur ce se petrece, dar bănuiai că se bat pentru pradă. Cea care-l prindea fugea cu el în dinţi, în apa tot mai adâncă, și înotând către vreo stâncă izolată de țărm, se oprea agale și-l mânca, căscând spre celelalte femei de pe țărm, ochi cu sclipire de fiară flămândă. După ce-l mânca se reîntorcea la țărm. Celelalte o loveau cu pietre și nu arareori îi împlântau câte o țăpușe în spate. Culcată pe burtă, urlând desperat, de durere, era lăsată așa până când vreuneia îi trebuia țăpușa. Venea și i-o scotea cu liniștea cu care ai fi scos-o din pământ. Și ziua se scurgea încet, stăpânită de aceeași poftă nemăsurată de mâncare.
Către seară, când blănurile se uscaseră și când țăpușile stăteau risipite pe fărm, printre pietre, din spre pădurea de peste stânci, se auzi un sgomot mare. Întretăieri de strigăte și chiuituri străbăteau până la țărm. Femeile se strânseră grămadă chiotind c-o voce pițigăiată. După primul colț apăru Hâhân. Călca mai drept și mai puțin legănat. În jurul cingătoarei acățase frunze. Părea așa, păros și mare, ca un faun de cel mai sălbatec soi.
După el coborau ceilalți. Mersul le era mai greoiu și călcătura mai țeapănă. Duceau pe spate, ținându-l fiecare de unde putea, un urs de-o mărime puțin obișnuită. Si-n învălmășeala aceea ce cobora pe poteca strâmtă, nu deslușai bine, dacă toată grămada nu era o singură vietate, păroasă, greoaie, care se târa la vale.
Când trântiră ursul pe pământ, se auzi o icnitură surdă. În măruntaiele ursului se așezase ceva la loc mai bun. Se iscă o înghesuială care ascunse prada. Fiecare vroia să-l atingă, să-i mângâie blana sau să-i caute dinții… Deodată Hâhân cu securea în mână își făcu loc. Dădu porunci scurte și câte trei, patru la un loc, apucară de labele ursului trăgând spre ei. Pieptul și burta fiarei se desfăcură sdravene ca o stâncă. Hâhân încălecând pe urs, începu să-l despice. În liniștea care se făcu, nu se auzeau decât loviturile. Aici lovea mai moale în blană sau carne, aici suna mai ascuţit, în os sau sgârciuri. Când despicătura fu gata, de sub gât până la coadă, vreo șease oameni prinseră de marginile tăeturii și traseră. Se auzi un pârâit scurt și toate măruntaiele ursului apărură aburind. Hâhân mai stătea cu securea în mână. În clipa când mirosul de sânge cald umplu toate nările se născu o forfoteală. Un om mai nestăpânit se repezi cu mâinile întinse spre măruntaiele ursului. Alţii vrură să facă la fel, dar Hâhân, dintr’o lovitură scurtă de secure, plesni pe om drept în frunte. Sânge țâșni în sus și-n lături și omul căzu ghem la picioarele arsului. Hâhân totuși nu mai putu stăpâni învălmășeala. Cineva îi smulse securea din mână. Și în curând în măruntaiele ursului furnicau mâini ca viermii într-un hoit.
Când din urs nu mai rămaseră decât oasele și blana, liniștea oamenilor semăna cu a mării. Aici cânta într-un oftat prelung ca de plăcere, aici se sbătea ca valul în stâncă. Risipiți pe nisip, pe după stânci și în grote, perechi înlănţuite crud și sângeros, își potoleau cea din urmă poftă, în tresăriri ce coborau fărâme din limpezimea cerului în care se nasc lumi nouă.
Și, târziu, când luna măsura în mare înălțimea albastră cu scânteieri adânci, vuetul prelung al vântului îngâna sforăitul sătul al oamenilor, ca într-un destin în care toate sunt crescute dintr-o singură rădăcină.
*
Toată dimineaţa zilei următoare o furtună năpraznică biciui marea. Valuri înalte cât stâncile izbeau cu sunete seci pereţii malurilor drepţi ca zidurile. Printre crăpăturile stâncilor, câte-un val sprinten se strecura până-n spatele peretelui de piatră. Acolo se spărgea vuind înfricoșetor, izbind muchiile de piatră, încât țiuiau straniu în încrucișările fără de sfârșit ale loviturilor. Prin câte-o fărâmă de nor, prin cine știe ce ocol ceresc, câte-o rază de soare scăpa pe pământ. Se lovea nepotrivit de stâncile biciuite de furtună, încerca să întârzie pe vreo creastă de val sau să se odihnească pe-un petec albicios de nisip. Jocul razei de soare era însă neputincios. Se părea că pe pământ stăpânesc puteri de demoni negri, ieșiți din cine știe ce văgăună cu duhoare de ascunziș blestemat. Și atunci, așa cum a venit, raza de soare se furișa înapoi, în împărăţia ei de liniște și de albastru. Iar pământul, în furia lui oarba, trimetea ca răzbunare către soare, câte-o ploaie de stropi sărați, născuţi într-o clipă, din plescăiala uriașă a unui petec de mare pe câte o lespede de mal.
Strânși unii într-alţii, făcând o singură bucată de trup viu, trudită toată de-o singură și nemăsurată groază, oamenii din fundul grotelor, căscau ochii de desperare în spre găurile strâmte ale găoacelor lor de piatră. Valurile izbeau până acolo. Își trimeteau torente de apă și-nlăuntru, în văgăuna colţuroasă și adâncă. Și când se trăgea afară, apa ducea cu ea ce găsea. De aceea grămadă de oameni încâlciţi între ei și înţepenită între colturile de stâncă, tremura la fiecare vuiet al furtunii.
Dar către amiază furtuna se potoli. Mai întâi se lumină cerul. Mii de curcubee înfloreau pe crestele spumoase ale valurilor și nenumărate oglindiri de aur se legănau în poalele lor. Și-ncet ca și când ar fi obosit, coborî și pe pământ liniștea. Marea se frământa mai mult pe ea. Nu se mai repezea flămândă pe maluri și nu mai făcea să tremure temeliile pământului sub loviturile ei furioase. Și tot mai depărtată pleca legănarea mării și tot mai strâns se prindea de țărm liniștea.
Neîncrezători oamenii măsurau din buza grotelor marea. Când li se năzărea în larg vreo strălucire mai aprinsă sau când pe mal se prăbușea vreo stâncă slăbită de furtună, se repezeau nebunește în fundul grotei și acolo se aruncau cu capul înainte, unii într-alţii, gemând eu scâncet de animal rănit. Și iarăși le trebuia câtva timp până să se apropie de ieșirea grotei. Cel dintâiu care îndrăsni să-și ridice coama sub soare fu Hâhân. Se-ntinse de-i pârâiră oasele și fără să se uite îndărăt coborî stâncile până la malul mării. De apă se apropie cu teamă. Se ferea de ea ca de un animal pe care-l cunoștea și furios. Dar apa îi oglindi blajină fruntea și părul creț. Hâhân zărind în oglindirea apei un chip semen lui prinse curaj. Întinse mâna să apuce. Dar cum atinse apa, chipul se turbură și lățit grotesc, trimese în spre larg, în cercuri repetate, șuvițe lunguieţe din mutra de maimuțoiu curios a lui Hâhân. El totuși se amuză. Pe față, printre părul acela încâlcit și murdar se ghici un fel de zâmbet. Gura i se lăți de-i apărură dinţii. Două rânduri puternice și groase ca două cuțite de silex.
Curând plaja forfotea de oameni. Mersul lor legănat îi ajuta să urce cu ușurinţă pe stânci. Simţeau nevoia să privească marea. Păreau nespus de înciudați, cum arătarea aceea blestemată, era când netedă ca stânca, când furioasă ca o lighioană flămândă. Dar deodată cei mai din vârf zăriră o făptură curioasă, venind pe apă, de după un perete de piatră. Ceva vâslea sprinten și drept spre ei. Mai întâi nu știură ce să facă, dar apoi, văzând că arătarea se apropie de mal, toți se urcară țipând speriați pe stâncile din jur.
Într-adevăr, se vedea plutind o barcă, mânată puternic de-un om, o barcă lunguiță, vopsită în galben, cu marginele joase și cu două lopeți lungi în lături. Vâslașul era gol până la mijloc. Dar fiinţa lui era cu totul alta decât a celor căţăraţi pe stânci. Nu era păros, iar pielea lucea albă gălbuie, bronzată frumos. Fața era rasă, capul cu păr creț și scurt. Nas drept și elegant. Gura de-o expresie plină de adâncime și spirit. Când barca se înfipse în nisipul ţărmului omul sări sprinten din ea. În picioare purta sandale dintr-o piele roșie, iar partea de jos a corpului era îmbrăcată în pantaloni strâmţi dintr-o pânză cenușie cu luciri mătăsoase. Omul se opri cu fața spre mare, cu mâinile în șolduri. Atunci se putu vedea că pe trup purta urme adânci, ca și când ar fi fost lovit sau trântit, că de pe o mână i se prelingea o șuviță subțire sânge, iar fața avea o expresie de adâncă oboseală și îndurerare. Barca nu era goală: lăzi, butoaie, pânză și diferite instrumente îi umpleau fundul. Dar dacă le priveai bine puteai vedea că și ele erau lovite și sparte, ciontite și desfăcute. Acum toate apăreau limpede așa cum erau, un biet naufragiat scăpat cu tot ce a putut pescui de pe apă și de pe malul unde l-a aruncat furtuna.
Străinul se desmetici repede. Părea că un gând greu îl aduse curând la realitate. Se repezi la barcă și începu să care pe farm lucrurile din ea. După siguranţa mișcărilor și după liniștea cu care se-nvârtea, părea că nu văzuse oamenii cățărați pe stânci. Când toate lucrurile fură scoase, trase barca cu totul din apă, o răsturnă pe-o dungă, rezimând-o de-o stâncă. Atunci de abia se așeză jos, lungit pe-un balot mare de pânză. Își trecu mâinile amândouă după ceafă și cu ochii pierduți în sus, oftă odată puternic și ascuțit. Unul dintre oamenii de pe stânci se sperie și alunecă câțiva pași în jos. Mișcarea fu însă îndeajuns pentru ca străinul s-o observe. Cât ai clipi din ochi fu în picioare, trase barca la loc în apă și-ncepu să-și încarce febril lucrurile. Dar deodată se opri. Observă că făpturile acelea de pe stânci se sperie și fug de mișcările lui. Privi mai atent. Chiar peste capul lui, la o înălţime de două ori cât statura lui, una din acele făpturi stătea înţepenită într-o poziţie curioasă. Străinul o observă în liniște. I se păru ciudată. Stătea în două picioare, avea mâini și cap, față și piept, încât nu mai încăpea îndoială că erau oameni. Faţa îi deveni serioasă ca la o preocupare adâncă și importantă, făcu câţiva pași spre acel om, întinzând o mână cu grijă. Omul, cu o agilitate ce surprinse pe străin, sări stânca și alergă spre creștetul ei. Alerga ca toţi oamenii, în două piciore, numai că mai legănat. Atunci băgă de seamă cât de păros i-era capul. Străinul părea din ce în ce mai contrariat. Dar într-o clipă păru că ia o deciziune importantă. Își încărcă restul de lucruri în barcă, o împinse în apă, ca și când ar fi vrut să pornească, sări în ea și începu să caute printre lucruri. Dintre ele luă un arc și-o săgeată. Se așeză în genunchi în fundul bărcii și cu privirea începu să iscodească stâncile. Căuta vreun om mai apropiat. Când îl găsi, potrivi bine arcul și ochii la picioarele omului. Săgeata porni fulgerător. Un ţipăt sfâșietor brazdă aerul, iar omul cu săgeata înfiptă în picior, se prăbuși în nisip, chiar pe locul unde stătuse mai înainte străinul. Ţipătul omului fu însoţit de altele ce răsunară risipite printre stânci, ca niște ecouri îndurerate. Străinul stătu o clipă la îndoială, apoi, luând într-o mână o lancie lungă și subţire și în cealaltă o cutie, plecă spre rănit. Acesta se trăgea înapoi înfricoșat. Străinul se apropie de, el cu blândeţe. Când îl ajunse, se așeză jos, luând o mână a rănitului într-ale lui și i-o privi atent. Se uită la faţa omului. Era doar păroasă și aspră, ca trăsături mai vulgare, c-o gură mai lată, cu buze mai groase, cu-n nas mai turtit și cu ochi mici înecați în gene și sprâncene. Dar străinul își aminti, că-n țara lui îndepărtată mai văzuse oameni cu-o înfățișare asemănătoare acestora, oameni care lucrau pământul sau care luptau ca mercenari în armatele imperiale. Îl cuprinse o milă și-o bunătate nesfârșită îi inundă fața. Cu grijă și spre spaima tot mai mare a omului, străinul îi trase ușor săgeata din pulpa piciorului și scoţând din ladă uleiuri, unse rana, legând-o c-o fașă ce-o găsi în aceeași cutie. Omul încercă să fugă, dar durerea din picior îl țintui locului. Străinul îl privea încă atent. Si fiindcă ochii omului se plimbau desnădăjduiți printre stânci, străinul se uită și el într-acolo. Câteva zeci de perechi de ochi, din aceia mici și iuți îl priveau curioase. Străinul se sculă și plecă iarăși în barcă. Scotoci câtva timp scoţând o bucată de carne înfășurată în pânză. Cu ea în mână reveni la om. I-o întinse. Omul se retrase puţin. Atunci străinul i-o întinse din nou până sub nas. Când omul simţi mirosul cărnii nu se mai putu stăpâni, o prinse cu mâinile și-o îmbucă c-o furie de-l sperie pe străin. Printre oamenii de pe stânci se produse o rumoare. Capetele se arătară mai îndrăsnețe, iar ochii sclipiră mai puţin speriaţi.
Străinul se ridică în picioare. Era decis, se vedea după cum calcă, că-și lămurise calea ce-o avea de apucat. Se urcă pe o stâncă și privi în jur. Cât vedea cu ochii era de-o parte mare, iar de alta numai stâncă cenușie, înaltă și dreaptă ca și colonadele unui templu primitiv. Părea că-și caută un loc. Și și-l găsi. Mai sus puţin, pe un vârf de stânca, izolată și încercuită de prăpastie, c-o singură potecă îngustă, pe care mai mult de-un picior de om nu putea călca odată. Și-ncet, c-o cumpătare ce-l arăta că vine dintr-o altă lume, cu ordine și măsură, își cară toate lucrurile în vârful stâncii, lăsându-și la țărm barca, întoarsă cu fundul în sus.
Iar când noaptea întinse pătura de scântei peste creștetul lui trudit, străinului i se păru, că undeva, în depărtatul apus al lumii, licărește o stea pe care o cunoaște din alte timpuri, chiar sus peste țara lui senină și măreață.
*
Străinului îi fu noaptea rece și umedă. Se înfășură zadarnic în pânzele ce și le adusese; șuvițele de vânt se strecurau prin toate cutele și-l făceau să tremure. Când aţipea puţin, din umbrele nopţii i se părea că pășesc spre el făpturile acelea mari și păroase, semene lui. Tresărea și se deștepta, ridica capul și privea în jur. Din pâcla nopţii nu mișca nimic, nici umbre, nici făpturi. Urechea căuta să deslușească printre melodiile mării, pași sau sgomote. Nu prindea nimic, în noaptea aceea stăpâni peste acel colt părăsit al lumii nu erau decât legile aspre ale naturii.
Când se trezi soarele era sus. Somnul de dimineață fu adânc și sbuciumat, cu vise năprasnice și cu neliniști ce-l făcură să geamă în somn. De aceea, cum deschise ochii și văzu împrejurul lui strânși pe toți acei oameni sălbatici, acățați în chipuri nebănuite de stânci, privindu-l mirat, crezu o clipă că i se continuă visele acelea de groază. Dar curând se liniști. Făpturile stăteau atât de nemișcat încât păreau crescute din stâncă. Străinului îi fu teamă să miște. Se trezise în el și curiozitatea omului civilizat. Frica i se coborâse în adâncurile de întuneric pe care nu le dorea niciodată. Cu ochii doar plimbându-i atent dintr-o parte într-alta, își cerceta tovarășii. Nu i se mai părură atât de aspri ca-n ajun și nici atât de păroși. Pielea de-o culoare închisă, le dădea acel aspect sălbatic. Observă la unii mâini suple, chiar elegante, umeri drepţi care arcuiau un gât nu lipsit de farmec, în bărbăţia lui. Ce-l înfiora însă erau gurile acelea, cu buze groase și mari, ochii mici și ageri parcă tot pândind și nările acelea ce tremurau turburător la fiecare răsuflare, ca o adulmecare a aerului în jurul unei prade. Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Semenii lui nu mișcau și se părea că nu simt nicio oboseală. Străinului începu să-i amorţească trupul. Se decise să miște, cu băgare de seamă însă, spre a nu-i speria. Și încet, cu precauțiuni de care nu se știa în stare, reuși să se scoale în picioare. Ceilalţi rămaseră nemișcaţi, cu ochii doar țintă la figura străinului. Acesta nu se putu abține să nu zâmbească, băgând de seamă că orice mișcare a lui naște nedumeriri în cei din jur. Simţea bine că de felul în care va ști să se impună, va depinde tot viitorul lui. Într-o clipă își aminti întâmplarea din ajun. Își dădu seama că le arătase sălbaticilor destulă putere și mărinimie. Trebuia să urmeze bunătate, însă severă. Orice slăbiciune l-ar putea costa mult. Își aduse apoi aminte, așa în fugă, ferindu-și ochii de lumina piezișe a soarelui, de sclavii din țara lui și de felul în care credea el că trebuiesc stăpâniți.
Începuse să-l plictisească pânda și luă hotărârea să facă ceva. Puse mâna pe lancea aceea lungă și flexibilă. Își aruncă pe umări o togă largă, cu falduri bogate și începu să coboare. Mersul lui elastic, fluturarea togii, gesturile largi ale mâinilor și cumpănirea elegantă a lancei speriară la culme pe sălbatici. Fiecare aleargă unde nimeri. Când îl văzură că nu-i ia în seamă și că pașii lui se-ndreaptă liniștiţi către poteca pădurii, se potoliră și-l urmară din depărtare.
Străinul vroia să cunoască locurile unde se află. După ocoluri destul de anevoioase apucă să se cațere pe stânca cea mai înaltă. De sus, zări sub el, la o adâncime de mai bine decât de douăzeci de ori lancea lui, furnicarul neputincios al sălbaticilor. I se făcu milă de ei. Își simţi autoritatea impusă și era mândru că niciunul nu îndrăsnise să-l urmeze. I se păru că pașii lui poartă un descântec și că lasă în urma lor drum de neumblat. Și-n singurătatea pe care o simţi cu o tărie care-i dădea ameţeli, străinul nu văzu decât întinsa mare, spre răsărit, un mal stâncos și sălbatic, în lături și-ndărăt, spre apus, ziduri neregulate de stânci și o pădure bătrână și neagră aproape în desișul ei. Prin cotiturile gândului său necăjit de naufragiu și teamă, pătrunse desperarea. Fugar îi trecură prin fata ochilor templele de marmoră albă ale patriei. Teatrele mari și deschise sub cer, ca și spărtura de stânci de sub el, prin care fremătau în colori vii și vesele, femei frumoase și elegante. Iar în zumzetul îndepărtat al mării, i se păru o clipă că aude ritmul călăreţilor de care era atât de mândru imperiul său. Când goliciunea și desnădejdea peisajului în care se găsea îl năpădi peste iluzia templelor de aur, îi veni să se asvârle în adâncimea sălbatică a stâncilor. Privirea îi fu atrasă însă de-o mișcare grea și fâlfâită care venea de sus. Un vultur de-o măreţie rar întâlnită desena spirale cenușii pe cer. În sborul lui părea că se coboară, dar mișcarea îi era atât de lină, încât plutea doar sus, între luminile cerului. De jos, din grămada sălbaticilor porniră urlete și strigăte de îmbărbătare. Îl zăriseră și ei și l-ar fi dorit mai aproape. Dintr-un imbold pe care nu și-l putu îndeajuns lămuri, străinul întinse brațul cu lancea, și svâcnind scurt, o aruncă spre vultur. Văzduhul țipă, și-n clipa următoare ca un vârtej, aerul începu să se sbată între aripele vulturului. Încercând zadarnic să mai plutească, cu lancea înfiptă în spate, c-o aripă strânsă ghem, iar cu cealaltă bătând neputincios aerul, vulturul se prăbuși pe plajă în mijlocul sălbaticilor îngroziţi. Când îl văzură că nu mai mișcă, că stă întins ţeapăn, pe nisip, în fața lor, ca o arătare ciudată și înspăimântătoare, se apropiară de el. Fu destul însă să-i vadă șuviţa de sânge ce i se prelinge din rană, ca ei să bănuiască ființa. O năvală oarbă stârni prada. De sus, străinul ghici după mișcările lor repezi, că vulturul fu repede mâncat. Un vânt ușor din spre mare ridică până spre el fulgi negri și ușori.
Ajuns jos, străinul băgă de seamă cu surprindere că sălbaticii se-ndeletniceau cu-n joc ciudat Cu pietre, cu lemne și unul c-o frântură din lance, svârleau după păsările de mare care săgetau pe plajă. Îl năpădiră gândurile. Și tot mai mult se convingea, că dacă va trebui să vieţuiască printre aceste făpturi, el nu-i va putea stăpâni decât învățându-i să facă anumite lucruri, după cum observase că imitaseră gestul lui prin care răpusese vulturul. Lăsându-i să-și ducă mai departe jocul vânătoarei, urcă pe stânci până la locuinţele lor. Dintr-o grotă trecu într-alta. Nu putea rămâne mai mult decât o clipă înăuntrul lor, îl dobora o duhoare și-un miros jilav de umezeală.
Plecă întristat. Îi era teamă să mai întârzie o noapte sub cerul liber. Și cu acest gând reîncepu să colinde stâncile căutându-și una cât mai bună, pentru ca pe ea, să-și clădească un adăpost. Într-un târziu, sub un colț de stâncă, cu puţin mai jos de locul unde doborâse vulturul, dintr-un loc de unde avea deschisă spre mare o vedere largă, într-o gaură puţin adâncă, găsi locul cel mai prielnic și ferit pentru adăpost. De sălbatici nu putea avea teamă. Drumul era greu, nu-l puteau urca decât unul câte unul, iar acolo, în jurul stâncii, se găsea o groapă adâncă și cu neputinţă de trecut. Va pune între cele două maluri un trunchiu de pom, pe care noaptea avea să-l tragă spre sălașul lui.
Cât timp își cără lucrurile spre adăpost nu mai dădu atenţie sălbaticilor. Îi zărea în treacăt cum își continuă jocul, cum sfâșie câte-o pasăre lovită din întâmplare, cum prind pește sau cum dorm.
Din stâncile rupte și risipite, înțepenindu-le cu lăzile și bucăţile de lemn ce le cară din pădure, ridică un zid care închidea gaura din stâncă. Socotea că astfel era ferit și de ploaia ce-ar fi bătut dintr-o parte. În fundul găurii își așeză pânzele din barcă, o blană bogată de oaie, iar alături puse în ordine toate mărunţișurile și armele ce le avea. Înainte de-a se înnopta vru să mai facă o sforţare. Cu securea și-o legătură de funii porni. Pădurea, după un drum șerpuit și prăpăstios se întindea cam la aceeași înălţime cu locul unde i se găsea adăpostul. O află deosebit de deasă și de umedă. Strânse vreascuri, mușchi uscat, frunze, coji de lemne și tot ce știa el că arde. Le cără în vreo trei rânduri și le ascunse într-o gaură alături de coliba lui, ferite de ploaie. Cu ultimul drum și-aduse și-un trunchiu de pom. Îl târî cu crengi cu tot, legându-i capul cu o funie.
Odată cu umbrele serii care-și întindeau beznele împrejur, străinul trase puntea de pe stânca din față, rămânând într-o singurătate din care doar gândurile lui triste mai fâlfâiau rătăcite ca niște pasări de noapte.
*
Noaptea îi fu chinuită. Un coșmar năprasnic îl întorcea de pe o parte pe alta. Și de câte ori se sucea, ori capul, ori picioarele și le izbea de marginile culcușului său prea strâmt.
Către dimineaţă dormea pe spate. Era într-o stare vecină somnului și veghei. Avea clipe când simţea că-i treaz, altele în care se pierdea ca-n întortochieri de vis. Sbuciumul nu-l părăsise și i se părea, că alături, sălbaticii aceia, care-i semănau totuși la făptură atât de mult, îl pândesc cu oarecare curiozitate și teamă. Când gândul prinse într-adevăr tărie îi fu frică să deschidă ochii, simţea că visul este realitate. Și privind printre genele întredeschise, zări cu spaimă pe stânci, în poziţii curioase și de neînchipuit, câţiva sălbatici care într-adevăr se uitau la el. Și gândul începu să alerge în toate părţile ca un cal scăpat. Cum putuseră ei trece până la el? Nu se ascunsese destul de bine? Ca-ntr-o mare primejdie, din cotiturile adânci ale firii îi veni un gând care era mai mult o sănătoasă lămurire. Cu aceste fiinţe nu va putea trăi izolat, trebuia să intre în mijlocul lor, să viețuiască în felul lor, în ritmul și-n primitivitatea lor. Orice separare ar da naștere la dușmănie, ori el trebue să stăpânească demn și autoritar, să nu depindă de ei, ci doar de voinţa lui senină ca cerul îndepărtatei sale patrii. Atunci se sculă. Mișcările îi fură rupte ca din bucăţi. La fiecare întrerupere pândea. Ceilalţi încă nu se mișcau. Li se desfăcuseră ochii mai mult și-l pândeau mai atent. Străinul vedea bine că sălbaticilor nu le mai era teama de el, Ce-i ținea la distantă era doar o adâncă curiozitate și-o frică de necunoscut. Se sculă în picioare și începu să se miște în adăpost. Își cercetă lucrurile și nu-i lipsea nimic. Simţea nevoia să facă o legătură oarecare cu sălbaticii. Întinse o mână încet și blând, vrând s-o pună pe umărul celui mai apropiat. Sălbaticul nu se trase înapoi. Cu ochii mici și iuți urmări mâna, iar pumnii i se strânseră ca un arc. Toţi ceilalți priveau cu aceeași grijă mâna străinului. Când sălbaticul i-o simţi caldă și moale, tresări plăcut. Și, atunci, după o pauză în care teama se amestecă cu îndrăsneala, atinse și el mâna către umărul străinului. Și și-o puse aspru și izbit. În clipa aceea străinul hohoti într-un râs de rămaseră toți încremeniţi. Cel ce întinsese mâna și-o trase înapoi, uitându-se curios la ea, nedumerit că o atingere a ei putuse face ca fiinţa aceea cu mână caldă și moale să scoată un strigăt atât de curios.
Privind în jos, pe plajă, străinul îi zări pe toti ceilalți strânși ca-ntr-o așteptare. Simţea că este clipa să facă ceva deosebit, să-și desvălue în toată frumuseţea, puterea lui nemăsurată față de acești sărmani fii ai sălbătăciunii. Luă câteva așchii de lemn din cele strânse în ajun, puse mâna pe-o cremene și-o iască și porni în jos, urmat ca de-o umbră de acei câţiva care-l pândiseră la trezire.
Ajuns pe plajă, căută o piatră netedă, ferită de vânt, așeză cu răbdare și gust o grămadă de lemne în formă de piramidă, băgă între ele crenguţe subţiri și câteva frunze uscate. Scoase amnarul și începu să lovească. Primele scântei se pierdură, una aprinse iasca. Un fir alb de fum se ridică. Străinul o strecură între frunze și suflă. La început se ridică un fum gros și apoi o pâlpâire scurtă; apoi alta, și-ncet, focul aprinse toate surcelele. Când fu gata se trase la o parte. Atunci putu vedea ce-nseamnă înmărmurirea. Toţi sălbaticii păreau turnaţi în bronz, curioase și minunate arătări înţepenite. Niciunul nu tresărea. Privirile erau atât de fixe și de metalice că semănau cu bucăţi de oțel lustruit. Străinul culese de pe nisip un pește pe jumătate mâncat și-l asvârli în foc. Un sfârâit întovărășit de-un miros plăcut umplu aerul. Sălbaticii se mișcară, se născu o agitaţie, nările adulmecară aerul, picioarele se întinseră, oasele trosniră, coamele se animară și, înainte ca străinul să prevadă ceva, toți ca la o poruncă, se năpustiră la foc, cu mâinile întinse să apuce. Ţărmul mării fu prea strâmt ca să cuprinde nemărginitele urlete de groază ale sălbaticilor; cu mâinile arse, cu părul pârlit și ochii înroșiţi de durere și fum se svârcoleau ca o dihanie în agonie. Din foc nu mai rămăsese nimic, dar nici vreun sălbatic care să nu se fi ars pe vreo parte a corpului. Priveliștea era tristă. Fiecare se furișa undeva să sufere; dispăruse și semeția lor și mersul legănat. Unul mai lacom dusese la gură un cărbune aprins. Nu-l simţise decât între buzele unde acuma era carne vie. Și-o umflătură grotească se răsfrângea până peste bărbie.
Străinul era îndurerat, nu se așteptase la o întorsătură atât de neprevăzută. Nu bănuise că foamea îi va face pe acei nenorociţi să creadă că focul se mănâncă. Ar fi vrut să-i mângâie, sa-i împace în prostia lor de copii mari. O compătimire ca față de-un semen mai slab și mai nenorocit începu să-l agite. Mergea dela unul la altul, încerca să-i alinte, să le zâmbească și din obișnuinţa lui de om civilizat, să le vorbească. De când era între ei nu scosese nicio vorbă și observă, că la sunetele armonioase ce le scotea gura lui, sălbaticii, cu toată suferinţa lor priveau ca vrăjiţi. Atunci începu să le vorbească mai tare, privindu-l în ochi, pe rând și făcând cu mâinile gesturi mari de elocință. Lasă șiruri cristaline de vocale, dulci și legate armonic, să cadă ordonat ca perlele într-un șir. Aici urca vocea, aici o cobora, aici strângea braţele, aici le întindea spre necuprins. Și capul i se agita, când insinuant și blând, când dârz și semeț. În jurul lui se făcuse liniște. Niciun îndurerat nu mai scâncea, fețele li se înseninară și erau transfigurate ca de-o plăcere adâncă. Toți priveau ca vrăjiți ochii aceia albaștri cu scânteieri de cer senin și nu se puteau sătura ascultând melodia aceea stranie în frumuseţea ei, pe care o scotea gura străinului, desenând în avântul de dăruire arabescuri atât de diferite.
*
Timpul trecea încet și aspru. Furtuni ridicau, nu rareori, munți de apă. Iar cerul tuna de se părea că de undeva se prăvale bolţile. Când ploile tăiau cu biciuirile lor repezi, se arăta ca și cum nimica nu mai rămâne în picioare, iar când vântul fluera nestăpânit pe ţărm, întorceai aiurit capul. Se părea că fiinţa ta e dusă în fugă nebună peste locuri stranii și neumblate și că-n urechile sărmane îți țiuie toate strunele pământului.
Străinul se împăca greu. Mult timp stătuse pe cea mai înaltă stâncă scrutând zările. De niciunde nu fâlfâiau pânzele vreunei galere. Locul unde-l aruncase furtuna părea că-i marginea pământului. Tristețile din suflet și le înăbușea amarnic. De multe ori plângea cu hohote; iar uneori, în desperare, noaptea, când spre apusul îndepărtat zărea steaua pe care o cunoștea de mult, avea certitudinea că-l așteaptă aproape ultima lui clipă a vieții. Dar desperarea trecea, iar strigătul vreunui sălbatic îl aducea din nou pe malul acela al mării.
Vieața în mijlocul acelor făpturi aspre se făcuse mai ușoară. Se învăţase și el cu asprimile vremii, ale vânătoarei și ale obiceiurilor. Își învăţase sălbaticii să vâneze cu arcul, să facă foc, să-și prăjească peștele și carnea. Îi învăţase să se spele și-i împăcase cu apa mării pe care o socoteau dușmană. Gândurile lui de stăpânire asupra sălbaticilor îi dădeau deseori fiori de bucurie. Într-un rând se ocupa serios de ei, să-i instruiască cu mișcări simultane, să-i disciplineze militar. Ar fi vrut în clipele când reușea, să-i vadă organizaţi într-o armată cu care să-ncerce ruperea acelui zid al pădurii. Să facă cu ei expediţii, să biruiască și dacă se putea să-și taie cu ei drum până-n depărtata lui ţară. Le îmbunătăţise locuințele, grotele erau curăţite des, iar pieile de animale începuse să capete forme de haine, cusute cu ace din oasele de pește și cu ață din mațele vânatului. Îmbunătățindu-le vieața observa la ei și-o licărire de simțăminte, uneori melancolie și-o împăcare tot mai mare cu forţele naturii.
În ochii sălbaticilor străinul era un tovarăș de preţ, de care tot se mai mirau și de care aveau un respect nemăsurat. Și bucuria străinului când biruia c-o privire sau cu câteva vorbe instinctele și impulsiunile sălbaticilor, se întindea până la nebănuite și bogate satisfacţii. Dar la urmă și acestea îi erau tot atât de dureroase, ca și suferinţele din neizbânzi. În țara lui succesele erau trâmbiţate și chiar dacă erau dintre acelea care rămâneau doar în fundul sufletului tău, prietenii ți le ghiceau după mers, iar femeile după felul cum le priveai. În acest pustiu zadarnic provocai vreun ochi de femeie, ți se răspundea ca ecoul gol și rece dintr-un puf fără de fund.
Din naufragiu scăpase o ladă de manuscrise. Deseori, îmbrăcat în cea mai scumpă togă ce-o avea, din purpură feniciană, încălțat cu sandale din piele de capră, cu-n sul în mână, se urca pe câte-o stâncă și provocând parcă destinul, recita cu glas tare către necuprinsul mării, vreo odă a poeților lui favoriți. Dar și aceasta îi provoca suferinţe. Când privea în jur și vedea că sălbaticii îl ascultă, că sunt fermecaţi de glas și melodie, de gesturi și ținută, ar fi vrut să strige peste mări izbânda de a fi potolit aceste animale de abia ridicate în două picioare. Dar elanurile lui se pierdeau în necuprinsul firii, se părea că nimeni și nimic nu știau răspunde acelor ritmuri calde și atât de pline de simțire.
Din năvala fără de sfârșit a zilelor, aceleași fără urme și fără dor, străinul nu mai putea scoate niciun sens și nicio fărâmă de lumină pentru sine. Ajunsese un stăpân înfricat al acelor sălbatici, un dascăl blând, care-i învăţa încet să vorbească și-un zeu aspru care știa să-i pedepsească de câte ori greșeau. Dar toată această bucurie îi devenise obișnuinţă. Trăia cu ea ca și marea cu stânca, părea că de-o veșnicie sunt împreună.
*
Într-o zi, o pradă bună, o capră mare și iute, cu mușchi fini și grăsime subţire căzuse în capcana lor. Străinul porunci să fie adusă pe plajă. Întocmai un foc mare și cu măsură și ordine pregăti ospăţul. Sălbaticii care nu lucrau, stăteau de-o parte blânzi și așteptau. Cei ce munceau, păreau născuţi cu îndeletnicirea aceea atât de atrăgătoare, de-a pregăti o masă bună. Când capra fu friptă, străinul și cu Hâhân făcură împărţeala. Fiecare primi o bucată. Și-o mâncară în liniște, fără să poftească la a vecinului, într-atât putuse străinul să coboare în acele suflete, un licărit de dorinţă după ceva mai bun.
La sfârșitul mesei, străinul începu să vorbească. Le articula silabe, vocale dulci, pe care sălbaticii le repetau în cor. Era obișnuita lecţie prin care-i învăţa să vorbească. Și cu toată mizeria lui sufletească străinul simţea o imensă bucurie, văzând cum lumina a năpădit în sufletele acelora, atât de primitive.
Dar destinele sunt undeva scrise cu litere de foc. Și întocmai ca și când așa trebuia să fie, într-o clipă când lecţia era în toiu, și când corul sălbaticilor reușise să îngâne vorbele calde, amo, amas, amat, străinul fu izbit pe la spate, drept în creștet, de-o lovitură de secure bine mânuită, chiar de unul dintre harnicii lui sclavi. Unii din sălbatici mai amestecau încă în cerul gurii acel amat, cald și sincer, când deodată, fără ca vreunul să fie surprins, săriră cu toții în sus, începură să urle sinistru, să joace desperat, și-ntr-un desmăț de nedescris, se repeziră asupra cadavrului străinului. Fiecare apucă ce putu. Unul c-o mână a victimei smulsă din umăr se apăra de ceilalţi care voiau să i-o ia. Altul se alesese cu-n picior, câţiva se băteau pe pântecele străinului, rătăcindu-și mâinile în măruntaiele calde și pâlpâind încă de vieață. Altul ronţăia oasele degetelor, pocnindu-le între măsele. Hâhân despicase capul de trunchiu și-ntr-o mână cu securea victimei și-n cealaltă ducându-i capul apucat de păr, se așeză pe-o piatră și începu să-i mănânce, pe îndelete, întâi limba, limba aceea care-l minuna atât de mult de câte ori vorbea, apoi ochii, ochii aceia precum cerul, care de câte ori îl priveau îl înmărmureau.
Și-n timp ce Hâhân sorbea din orbita unui ochi ultimul strop din cristalul de lumină al străinului, pe stânca din față, unul din sălbatici, cu toga cea roșie aruncată stupid pe spate, cu-n sul în mână, imita în urlete pe străin, ca și când ar recita versuri.
Și, cum soarele era în apus, umbra acestei caricaturi se întindea nemărginit, peste mare, ca și cum ar fi vrut să cuprindă întreaga lume.
© Vasile Beneș
Fragmentele de mai sus au fost postate în revista „Fantastica” cu permisiunea moștenitorilor autorului. Le mulțumim.
Vasile (Wilhelm) Beneş (n.27 februarie 1907, Târgu Jiu – d.26 aprilie 1960, Bucureşti) – prozator şi eseist. Fiu al lui Gotlieb Beneş, ceramist ceh stabilit la Târgu Jiu în 1900 şi căsătorit cu Emma Hubner, de origine germană, Beneş urmează cursurile şcolii primare şi primii ani de liceu în oraşul natal, îşi face studiile secundare la Craiova, se înscrie apoi la Academia Comercială din Bucureşti şi, în fine, frecventează cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj.
Debutează aici ca artist plastic într-o expoziţie de pictură în alb-negru şi este totodată profesor de desen, critic de artă şi gazetar. Revine apoi la Bucureşti, cooptat fiind în conducerea Casei Şcoalelor. În 1942 era consilier al Editurii Gorjanu, iar după război şi după anii de detenţie, a funcţionat ca redactor tehnic la Editura pentru Literatură. I-au rămas în manuscris câteva studii şi eseuri de artă şi primul din cele patru volume ale unui proiectat „Tratat de estetică şi de teoria artei plastice”.
A semnat cronici, comentarii, eseuri, studii de artă şi de literatură, dar şi articole pe teme economice, sociale şi politice în numeroase reviste dintre anii ’30 şi ’40, precum „Hyperion”, „Societatea de mâine”, „Pagini literare”, „Naţiunea română”, „Gând românesc”, „Familia”, „Gazeta ilustrată”, „Meşterul Manole”, „Tribuna”, „Naţiunea”, „Sfarmă-Piatră”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Preocupări literare”, „Poporul”, „Vremea”, „Gândirea” etc.
Era considerat unul dintre cei mai avizaţi critici de artă din epocă, studiile sale, dintre care unele au apărut în volume, operând incursiuni minuţios argumentate în domeniul relaţiilor care se stabilesc între opera de artă plastică şi subiectul receptor sau oferind comentarii inedite pe marginea câtorva capodopere ale picturii naţionale şi universale. Preocupări similare manifestă şi pentru muzică şi literatură, de o importanţă specială fiind un studiu de sinteză din 1941, „Note despre nuvela fantastică”.
Debutul scriitoricesc al lui Beneş se produce în anul 1935, când publică în „Pagini literare” două tablete, intitulate „Însemnări. Nuvele” – cele mai multe incluse apoi în volumele „Hanul roşu” (1938), „Semn rău” (1943) şi „Îngerul alb” (1944) – şi tablete literare va publica (semnând şi V.B.) în „Pagini literare”, „Gând românesc”, „Naţiunea” (Brăila), „Curentul literar” şi „Gândirea”.
Prozatorul este interesat de surprinderea tragicului din existenţa umană, pe care îl abordează cu mijloacele unui fantastic pregnant, original. Fantasticul este înţeles de Beneş ca o incursiune în „reversul” realităţii imediate, palpabile, experienţă, după el, perfect posibilă; acest „revers” îi apare ca un accident survenit în desfăşurarea logicii comune a existenţei, la confluenţa dintre starea de vis şi cea de trăire concretă sau afectivă. Amalgamarea realului cu irealul, posibilă mai ales în starea de vis, refugiul în închipuire, fantezia fără oprelişti se întâlnesc pe terenul comun al „jocului”. Saltul din realitate (alimentat de halucinaţie, viziune morbidă, tenebre) poate fi provocat şi de alienarea în faze diferite, mergând până la nebunia clinică.
Semnificativ este, din acest punct de vedere, faptul că manuscrisul primului volum de nuvele, „Hanul roşu”, purta iniţial titlul „Povestiri bolnave”. Aici este povestea unei răzbunări şi, până la un punct, ea poate fi situată în descendenţa unor pagini celebre, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici sau „O făclie de Paşte” de I.L. Caragiale. Nimic fantastic în această relatare detaşată a dramei, doar o hiperbolizare a realului, care crispează şi îl nelinişteşte pe cititor.
În „Semn rău” (titlul iniţial – Tolea, 1940) este, în esenţă, prezentat un caz de fotofobie, care, corelat cu o seamă de coincidenţe neliniştitoare, devine argument al intervenţiei unor forţe distructive ce impun relaţii ciudate în microuniversul satului. În „Vraciul Ieronim” se înfiripă atmosfera Evului Mediu, când nevoia de vrăji era mai puternică decât vraja însăşi. Nebunia în care alunecă Ieronim îşi are sursa în răzvrătire şi în negarea ordinii stupide a cetăţii. Şi în alte nuvele asemenea răsfrângeri ale unor conştiinţe zbuciumate, obosite sau revoltate se convertesc în patologic individual sau colectiv.
„Dorinţele lui Ştefan Hubertus”, „Amo, amas, amat…”, „Pavilionul nr. 6”, „Biserica din Fraustadt” sau „Semn rău” preiau ecourile unor credinţe ancestrale: un blestem sau o coincidenţă nefastă pot influenţa nefericit o existenţă sau un şir de existenţe. Nota dominantă a prozei lui Beneş o constituie vizualizarea compoziţiei, imaginaţia lucrând mai ales în sensul realizării plastice a întâmplării relatate. Sunt preferate culorile potolite, patinate, ţintind o întoarcere prelungă în timp. Exterioarele în care se mişcă Ieronim evocă decoruri medievale trasate în tonuri cenuşii sau coclite. Interioarele din aceeaşi nuvelă, descrise cu lux de amănunte, plutesc în aburi gălbui sau roşcaţi.
O privelişte ireală, plutind printre ceţuri care şterg distanţele, este aceea a fantomaticei fortăreţe a regelui Wenceslav (Cetatea cu steaguri albe). Decorul interior pare unul de după apocalipsă: totul stă sub semnul morţii biruitoare, fiinţe şi lucruri suferind, în egală măsură, destrămarea şi nimicirea materiei. Regele singur, despre care nu se poate spune dacă este un supravieţuitor sau o nălucă, oficiază la serbarea halucinantă a propriei sale nunţi. Tehnica vizualizării fantasticului este utilizată de Beneş, într-o gamă de mare mobilitate a imaginaţiei, şi în Wilhelm Temerarul, duce de Brabant, Ţara depărtărilor, Teodot nebunul, Păcatul fratelui Beatus şi Insula vrăjitoarelor.
Opera literară:
„Hanul roşu”, Sighişoara, 1938;
„Semn rău”, Bucureşti, 1943;
„Îngerul alb”, Bucureşti, 1944;
„Hanul roşu”, ediţie îngrijită de Ion Maxim, Craiova, 1983.
Ediţii
„Mărturii despre N. Grigorescu”, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ionel Jianu).
Traduceri
Lion Feuchtwanger, „Goya sau Drumul spinos al cunoaşterii”, Bucureşti, 1957; ediţia Bucureşti, 1995.
