„Ancillary Justice” de Ann Leckie – o recenzie de Nina Allan (Marea Britanie)
„La o examinare atentă, ideile conținute în romanul Ancillary Justice sunt dezamăgitor de simpliste : imperiile sunt malefice, sistemul de clasă este opresiv, puterea absolută corupe într-un mod absolut. Ancillary Justice este un roman SF de școală veche : este neobosit în a recapitula clişeele genului și este mai mult sau mai puțin impenetrabil cititorilor neconsumatori de asemenea maculatură.”
Peste mii de ani omenirea s-a răspândit în întregul univers cunoscut, fragmentându-se în imperii și facțiuni antagoniste. The Justice of Toren, o mega astronavă în serviciul imperiului intergalactic cunoscut sub numele de Radch, este distrusă într-un act de terorism. Singura „supraviețuitoare” a dezastrului este Brecq, o soldăţoaică „resuscitată” (singurul om rămas în depozitul vastei nave ce are o minte-stup) care este setată să-i vâneze pe teroriști și să-i distrugă. După douăzeci de ani, Brecq o găsește și-o salvează pe ofițereasa Seivarden, care a supraviețuit de asemenea, unei atrocităţi și care s-a aflat în animație suspendată timp de o mie de ani. Cele două personaje par a fi nişte aliați puțin probabili, dar pe măsură ce se apropie înfruntarea finală, fiecare trebuie să se confrunte cu propriile prejudecăți și să-şi reevalueze noțiunile despre ceea ce înseamnă să fii om.
Lucrul pe care îl admir cel mai mult la acest roman este evidentul angajament al autoarei. Nu este nimic leneș, cinic sau deosebit de comercial în „Ancillary Justice”. Ceea ce este evident de la început și se face simţit pe tot parcursul celor patru sute de pagini ale cărții reprezintă faptul că e vorba de un roman care a fost gândit, scris şi rescris într-un mod agonizant și apoi iarăşi refăcut.
„Ancillary Justice” este o carte de idei, un roman obsedat de dorinţa autoarei de a comunica nişte idei, de a le transmite cititorilor un mesaj. Dacă angajamentul autorului ar reprezenta un sprijin în a transforma un text în literatură, atunci acest debut revigorant și ambițios ar trebui să fie un succes. Cred că dacă această carte mi-ar fi căzut în mâini la optsprezece ani, mi-ar fi plăcut fără echivoc. Dar tocmai în asta constă problema.
De mulți ani încoace, n-am fost un cititor consecvent a ceea ce criticii science fiction-ului se referă cel mai frecvent ca fiind texte de SF de „nucleu”, dar toată tevatura colportată în privinţa debutului lui Ann Leckie mi-a făcut imposibilă rezistenţa – şi m-am apucat de lectura cărţii, urând primele o sută de pagini, prinsă de cele următoare și încheind citirea romanului cu un sentiment de indecizie. Nu pot să nu mă întreb dacă într-adevăr „Ancillary Justice” este foarte diferit de science fiction-ul pe care-l citeam acum treizeci de ani.
Leckie își propune să arate nu numai cum se ridică şi apun imperiile, ci și să înfăţişeze corupția și atrocitățile care însoțesc această dinamică, înrădăcinatele sisteme de clasă care susțin invariabil structurile imperiale, şi condescendentele și entropicele ipoteze pe care asemenea structuri le enunţă despre cultură și despre ce anume determină crearea „civilizației”. Însufleţitor scop pentru orice scriitor, și proiectul Leckie are cu siguranță o valabilitate măcar pe plan politic.
Dar mi-am dat seama că metaforele lui Leckie sunt dezamăgitor de stângace, nu exact stridente ci prea evidente. Cititorul nu se poate înşela în privinţa mesajului lui Leckie, dar mă întreb câţi s-ar simți personal afectaţi de o asemenea perspectivă, dincolo de simpla plăcere intelectuală de recunoaștere și susținere a ceea ce se spune.
Nu există personaje în acest roman, vreau să spun personaje embrionare, oricare dintre acestea s-ar fi dovedit interesante dacă autorul ar fi catadicsit să le dea nişte vieţi, nici unul nu are nici o vitalitate dincolo de scopul avansării intrigii. Primim doar nişte aluzii la nişte vieți – cum ar fi pasiunea lui One Esk pentru muzică, dificila ascensiune a locotenentei Awn de la umilul statut de fiică de bucătar la acela de ofițer, existența izolată a medicului Strigan pe o îndepărtată planetă colonie – dar niciodată nu li se permite să dezvolte o realitate internă.
S-ar putea argumenta desigur, că alegând ca narator o inteligență artificială, Leckie a ignorat în mod deliberat astfel de complicații, preferând în schimb alienanta dar revigoranta senzație de ostranenie adică de stranietate afectivă pe care o asemenea abordare narativă ar oferi-o. Aș răspunde că „Ancillary Justice” cade în capcana în care cad atât de multe asemenea capodopere ale SF-ului : incapacitatea de a reda importanța unor vieți într-un mod corespunzător artistic. Ceea ce primim în schimb sunt de obicei generalizări grosolane și răspunsuri simpliste. Personajele nu trăiesc ci pur și simplu acționează :
„My Ten segment came around the Fore-Temple water at a dead run. “Trouble in the upper city!” it called, and came to a halt in front of Lieutenant Awn, where I cleared the path for myself. “People are gathering at Jen Shinnan’s house, they’re angry, they’re talking about murder, and getting justice.” (pag.114)
Nu pot citi acest pasaj de tipul „bucluc în târg”, fără a mi se ivi în minte un episod din Star Trek : extratereştri în robe elaborate mişunând prin cetate, anonime „tunici roşii” care se bulucesc precum galinaceele fără cap pe culoarul central al mult prea cunoscutei Enterprise. În loc de a ni se arăta cum e să fii cetățean – sau sclav – al acestei culturi arogante și opresive prin ochii și urechile şi minţile unor personaje, ni se servesc lungi şi indigeste dialoguri între diverse tipuri de soldăţoi, ca să aflăm ce se întâmplă și ce-ar putea fi.
Trebuie doar să ne întrebăm cum ar putea un scriitor să evoce eficient atmosfera din 2011 a revoltelor din Tottenham – prin vocea unui adolescent defavorizat prins în toiul jafului la vreun magazin Primark, sau prin intermediul unui lector în sociologie de la London School of Economics predicând despre apocalipsa capitalismului – pentru a surprinde doar nişte aspecte din multitudinea problemelor.
S-a scris deja prea mult despre utilizarea mărcii de gen în „Ancillary Justice” exprimată în primul rând prin setarea folosirii de către personajul Brecq a pronumelui personal „ea”, spre deosebire de modul nostru patriarhal-uzual de utilizare a pronumelui personal masculin. Brecq ne informează astfel că pentru indivizii imperiului Radchaai, nu există identificare în privinţa sexului oamenilor, așa că noi cititorii trebuie să ne dedăm la muncă detectivistă ca să ghicim sexul personajelor din reacțiile și exprimarea altora, de multe ori personaje ne-Radchaai. Aşa ceva pare prostesc, dar în practică, e firesc și extrem de revigorant – și e unul dintre aspectele cele mai de succes ale romanului.
Sunt prea puțin convinsă de modul în care Leckie îşi imaginează o Inteligenţă Artificială, îndeosebi bănuiesc, pentru că nu m-am putut abţine să nu compar „Justice of Toren” cu „White Cat” a lui M. John Harrison din romanul său “Light”, din 2002. În „Ancillary Justice” ni se prezintă astronave care utilizează ca echipaj, „auxiliari”, „soldați-cadavre” scoşi pe bandă rulantă şi creaţi într-un mod care ar putea fi aproximativ acela cu modul în care oamenii sunt transformaţi în ciborgi în serialul TV „Doctor Who”. Modul SF subtil şi profund în care Harrison meditează asupra acestui subiect este diametral opus manierei lui Leckie, desigur, și „Light” este mai puțin un roman science fiction şi mai degrabă un comentariu ironic despre un subgen narativ care este de multe ori la fel de inflexibil în ipotezele sale, precum susțin cei mai duri dintre criticii săi.
Înțelegerea și implementarea tropilor SF de către Harrison, făcându-se prin virtuozitatea talentului său, este halucinantă, dar sentimentul de catharsis numinos pe care-l simţi prin parcurgerea romanului său „Light” nu este niciodată neînsoţit de o nuanță de conștientizare a detașării ironice şi a respingerii autorului a modului pompos și găunos de vehiculare a aşa-ziselor „idei măreţe” ale SF-ului atât de iubite de consumatorii frenetici.
Sunt absolut de acord cu Paul Kincaid în ceea ce priveşte considerarea trilogiei „Kefahuchi Tract” a lui M. John Harrison, ca fiind cea mai importantă lucrare de science fiction apărută până acum dar știu că sunt unii care consideră romanele lui Harrison a fi doar simulări în termeni sefistici, o trădare a declaraţiei de intenţie şi a misiunii SF-ului.
Leckie, pe de altă parte, îmbrăţişează total o asemenea declarație sefistică. „Ancillary Justice” ne prezintă galaxii debordând de prezenţă umană, imperii malefice, o versiune a propulsiei warp și toate acestea fără măcar un indiciu de ironie cu privire la imageria general-acceptată a acestei versiuni a SF-ului care se autosituează faţă de mainstream ca fiind „o literatură de idei” .
La o examinare atentă, ideile conținute în romanul „Ancillary Justice”sunt dezamăgitor de simpliste : imperiile sunt malefice, sistemul de clasă este opresiv, puterea absolută corupe într-un mod absolut. „Ancillary Justice”este un roman SF de școală veche : este neobosit în a recapitula clişeele genului și mai mult sau mai puțin impenetrabil cititorilor neconsumatori de asemenea maculatură.
Romanul pe care s-a întâmplat să-l citesc imediat după “Ancillary Justice” a fost „God’s War” de Kameron Hurley. Ambele romane menţionate sunt debuturi, ambele reprezintă prima parte a câte unei trilogii. Ambele descriu imperii galactice, ambele au războiul ca laitmotiv central, ambele au lucruri importante de spus despre societate, credință și sex. Cel puţin la un nivel superficial se pare că aceste două cărţi au multe în comun, dar, de fapt, aş spune, sunt în întregime nişte animale diferite.
© Nina Allan
Recenzia a fost tradusă și publicată cu permisiunea Ninei Allan și a lui Simon Ings, redactorul-șef al revistei ARC : The Journal of the Future. Le mulțumim.
Titlul original : „We’re reading ANCILLARY JUSTICE by Ann Leckie. Writers! Do you dress up political truisms in the motley of science fiction? Then you need a dose of Nina Allan”:
http://arcfinity.tumblr.com/post/73935659675/were-reading-ancillary-justice-by-ann-leckie
