Colocviul de critică și exegeză SF Ion Hobana 2013
Suntem în primăvara lui ’82, la o ședință Solaris, și Marian Gogoașe, autorul romanului (intitulat în totală contradicție cu optimismul comunist) „Sfârșitul lumii”, îi adoarme pe cei prezenți cu unul din capitolele sale fluviu. Deodată…
„- Ah! Vai!
– Ce s-a întâmplat?
– Unul dintre cobai m-a mușcat!”
Auditoriul tresare, stimulat de turnura neașteptată a prozei. E semn că vor urma secvențe palpitante. Iar Gogoașe continuă imperturbabil:
„Într-adevăr, în timpul experienței esențiale pentru soarta omenirii, o cercetătoare fusese mușcată de cur…”
În liniștea ce urmează acestei probe de virtuozitate stilistică, prea puțin obișnuită la lecturile publice ale anilor ’80, se aude vocea profesorului Mircea Dumitrescu, angajat al Casei de cultură a studenților și solarisian fidel:
– Nonconformismul sporește valoarea operei. Mai ales că nu găsim nimic jenant în cuvântul… acela.
Am preferat registrul anecdotic pentru a-l introduce în scenă pe profesorul Dumitrescu fiindcă, într-o sincronizare personală, el corespunde cel mai bine amintirii sale luminoase. E posibil să mă apropii astfel de acele clișee pe care le-a detestat și le-a vânat cu o înveșunare ce i-a atras o cvasiunanimă antipatie. Cât despre seninătatea pe care o arbora cu studenții, am conchis cu foarte mare întârziere că este expresia unui pozitivism în opoziție cu destinul său chinuit.
S-a născut în 1926, în comuna buzoiană Dumitrești. N-a putut termina liceul, din pricina persecuțiilor politice suferite de familia sa. A reluat studiile abia în anii ’60, iar facultatea de litere, română și franceză, a început-o în 1965, aproape la 40 de ani. Din 1970 până în ultimul an al vieții sale, 2005, a fost profesor referent la Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasa” din București. Era, ca să folosim un termen împământenit în lumea studențească a acelor ani (și nu numai) – „metodistul Dumitrescu”.
Diminețile duminicale ale cenaclului „de anticipație tehnico-științifică” Solaris (cum apărea în evidențele UASCR și în revista „Știință și Tehnică”) erau urmate de o cinematecă dedicată studenților. Așa se face că spre finalul ședinței profesorul Dumitrescu le mulțumea sefiștilor și se scuza că trebuie să-și ia în primire rolul de critic cinematografic, pentru care, la acea vreme, foarte mulți îl luau în balon. Nu o dată, unii dintre spectatorii tineri și neliniștiți îi cereau vehement să scurteze ori să suprime expunerea dinaintea proiecției, considerând-o pierdere de vreme.
În atmosfera acelor ani, Mircea Dumitrescu, vorbind la microfon, în fața unei săli pline, despre Bunuel, Visconti, Fellini, Tarkovski, Hitchcock ori Daneliuc, nu era lăsat să pară altceva decât un cinefil fără competență reală, încercând jalnice imitații ale unor faimoși Suchianu, ori Caranfil. În consecință, aparițiile sale erau tratate ca atare de o mare parte a spectatorilor duminicali, unii amuzați, alții de-a dreptul agasați.
Foarte târziu am aflat că „Domnul Cinema”, cum fusese poreclit, a fost sufletul cursului itinerant de limbaj cinematografic, însoțit de proiecții, în mai toate centrele universitare ale țării, continuând vara în taberele studențești. O „caravană cinematografică” unică în România, pentru mulți elevi și studenți singurul prilej de inițiere în valorile cinematografiei universale.
În condițiile ierarhiei proteice a cenaclului Solaris, grup cu evoluție exasperant de imprevizibilă și scăpând oricărei forme elementare de disciplină, metodistului Dumitrescu i-a fost inevitabil asociată, de către boema creatorilor și fanilor, imaginea supraveghetorului tocmit de conducere să cenzureze sefeul. Ori dacă nu-l cenzura (suspiciune din ce în ce mai puțin alimentată de comportamentul „suspectului”) rămânea măcar partea cu supravegherea. Însă, până una alta, ședințele de cenaclu beneficiau din plin și permanent de impresionantul său bagaj cultural, cu care se lansa în comentariile ce urmau lecturilor. Îndrăznesc să afirm că intervențiile sale, nici pe departe „spoieli” și nici „sarcini din partea conducerii”, au ridicat mult ștacheta valorică a întâlnirilor acelor ani. Am cercetat uneori interesul lui Mircea Dumitrescu pentru un cenaclu science fiction, deopotrivă cu acela pentru lumea magică a cinematografiei universale. Care era la urma urmei legătura pe care o vedea domnia sa? N-am putut intui un alt răspuns în afara aceluia că profesorul, în căutare permanentă de valoare autentică, dincolo de hotarele exigenței sale, la un moment dat blamate, păstra o deschidere pentru „întâmplările” cu potențial, locurile în care putea germina expresia artistică de mai târziu.
Supraviețuitorii fandomului românesc din deceniul al nouălea își amintesc probabil densitatea remarcabilă a evenimentelor legate de science fiction, multe din ele căpătând la acea vreme o alură națională. În esență, mai ales în perioada propagării explozive a fenomenului, membrii cenaclurilor sesizau, dicolo de apartenența la micile familii ale propriilor organizații, un plus de coeziune cu omologii lor din restul țării. Era pe cale să se coaguleze o mare comunitate, mai mult decât metastructura organizatorică, rod al unor puternice legături emoționale, care le surclasau pe acelea pur birocratice.
De-a lungul unui an aveau loc, în afara tradiționalei Consfătuiri naționale a cenaclurilor, tabere de creație și reuniuni pe plan local, la care erau invitați să participe toți cei interesați și care, amănunt deloc lipsit de importanță, își puteau permite deplasarea din punct de vedere financiar.
În acest carusel al vizitelor „de lucru”, cenaclul bucureștean Solaris căpătase deja o aură de celebritate, prin numărul impresionant al delegaților săi. Comparativ cu alte grupuri, care trimiteau la o manifestare națională doi, trei sau chiar un singur reprezentant, delegația solarisiană număra în mod obișnuit circa douăzeci de membri. Aparițiile Solarisului deveniseră de pomină.
Probabil că foarte puțini dintre entuziaștii componenți și susținători ai cenaclului și-au pus vreodată întrebări cu privire la ceea ce presupune o astfel de deplasare, logistica, formalitățile obligatorii, decontările, toată „bucătăria” invizibilă care se ascundea în spatele unui asemenea plăcut prilej de socializare și schimb de experiență.
Cu totul întâmplător am fost în câteva rânduri martorul pasiv și neputincios al manevrelor complicate desfășurate de metodistul Dumitrescu, în pregătirea unora dintre aceste deplasări, precum și la reluarea lor, cu perseverență și răbdare istovitoare, după finalizarea acțiunilor cu pricina. Am avut prilejul să urmăresc suficient de aproape ciocnirile profesorului (care și-ar fi putut vedea liniștit de cursul său cinematografic) cu obtuzitatea activismului și inerția funcționărească. Confruntările, menite să smulgă mașinăriei, în care el însuși nu era mai mult decât un șurub, toate fondurile necesare unor deplasări absolut decente, se desfășurau pe un front triplu: împotriva structurii de partid din instituție, peste paralizia unor funcționari înspăimântați de eventualitatea greșelilor imputabile și împotriva unui labirint birocratic care friza pe alocuri nu doar absurdul ci de-a dreptul demența.
Cu toate astea, n-a existat manifestare națională la care practic toți membri cenaclului (între care mulți depășiseră demult studenția) să nu fie prezenți acolo, de la început, pe cheltuiala stăpâniri. Iar rezultatul participărilor neîngrădite n-a întârziat niciodată, numărul premiilor obținute la concursurile de creație mărturisind eficacitatea unui efect amorsat și de eforturile metodistului. Era, poate, una dintre primele demonstrații ale adevărului capitalist conform căruia performanța necesită cheltuieli, iar investiția atrage rezultate.
Pe vremea când asistam de la mică distanță la implicarea profesorului Dumitrescu în susținerea sefeului bucureștean, am suferit o schimbare de atitudine față de imaginea metodistului. Am comunicat câtorva colegi de cenaclu aceste considerații, fără prea mare succes, colectând remarci precum „altceva tot n-are de făcut”, „pentru asta e angajat, să bifeze acțiuni”, „n-are treabă cu sefeul, își vede doar de filmele lui” sau „las’ că și-o fi tras și el destui bani”. Nu lipseau firește nici etichetele: „boșorogul senil”, „semidoctul”, „conțopistul”. Mi-amintesc de asemenea cu limpezime momentul când, la o consfătuire națională, vrând să cuvânteze în locul șefului de cenaclu, care lipsea, a fost „prelucrat” prompt de reprezentantul local al Partidului: ”Cine ești dumneata, toarșu? Ia loc în liniște!”. Profetice vorbe…
După 1990, profesorul Mircea Dumitrescu a ieșit în sfârșit, cu luntrea pasiunii sale perpetue, în largul oceanului pe care-l merita prin erudiție și obsesia pentru valoarea autentică. A înființat și a condus Federația Română a Cinecluburilor Cinemateca. Ca membru al Asociației criticilor și filmologilor și jurnalist, și-a publicat eseurile într-un număr impresionant de publicații. Însă intransigența cu care a taxat permanent non-valoarea i-a atras în cele din urmă antipatia generală. Și a reușit să-i înfurie pe toți cu celebra zicere „nota dominantă a cinematografiei românești este mediocritatea”.
Mircea Dumitrescu nu a avut telefon, televizor ori internet. Și cu toate astea știa în permanență totul despre lumea pasiunii sale. Nu a avut familie, nu a lăsat urmași. S-a stins în 2005, predând cinema până la, cum îi spunea dânsul, „marea trecere”.
Într-un exercițiu poate simplist și naiv de extrapolare, încerc să-mi imaginez cenaclul Solaris, cel mai puternic club bucureștean science-fiction la vremea sa, primul înființat în România și unul dintre cele mai cunoscute din țară, sufocat de dogma comunistă, obligat să funcționeze supunându-se rigorilor „de partid”. Îmi imaginez această adevărată școală și pepinieră de creatori ai imaginarului extrem, pilon de rezistență al fandomului optzecist, blocat de obstacolele infernalei birocrații, diluat de restricții. Un grup de împătimiți, unii încercându-și talentul, ca prozatori ori graficieni, alții citind și comentând pe rupte, la curent cu toate aparițiile din lume, incapabili să fie prezenți la momentele importante ale sefelui românesc, din simplul motiv că nu sunt bani pentru „prostiile cu marțieni și ozeneuri”. Există desigur și argumentul că pasiunea suficient de puternică găsește soluții pentru surmontarea unor prozaice deconturi. Vom recunoaște însă cât e de comod și convenabil ca în viața unei asociații să existe, pe lângă creatori și admiratori ai creației, cineva dispus să ia în piept formularistica și acreala funcționărească prea puțin impresionată de fantastic.
Exemplul metodistului Dumitrescu este desigur doar unul dintre zecile de anonimi ai instituțiilor în care au funcționat cenaclurile „de anticipație tehnico-științifică” ale anilor ’80, perioadă de efervesență a fenomenului science fiction românesc, în care s-au spus, s-au scris și s-au făcut multe, s-a cristalizat una din generațiile fandomului. Vor fi fost fără îndoială destui și aceia care, dacă nu le-au pus contre pasionaților onești, i-au tratat oricum cu indiferența și ostilitatea tovarășului ancorat în realitățile societății socialiste multilateral dezvoltate față de aberațiile evazionismului.
Din fericire au existat însă, cam peste tot în țară, la București, la Iași, Timișoara, Brașov, la Ploiești ori Bacău, inși neștiuți, funcționari anonimi, care (ca să folosim o sintagmă dragă acelor vremuri de elan mobilizator), au pus umărul să urnească roata căruței, centimetru cu centimetru, prin clisa socială politică și culturală. Să ocolească munții de hârtii, tipizate și regulamente. Să fenteze vigilența organelor și tovarășilor din eșalonul superior. Să tapeze de bani, cu subterfugii pe muchia legii, instituțiile dormitând în suficiență.
Încercări de a scrie o istorie a sefeului românesc s-au făcut și vor continua fără îndoială. Dar șansele ca, alături de generațiile de creatori, prozatori și artiști plastici, laolaltă cu exegeți și critici remarcabili, fani celebri sau organizatori faimoși, să se regăsească într-un capitol minuscul și oamenii care, prin deschidere sufletească și intelectuală, au înlesnit creșterea fenomenului, sunt practic nule.
Firește nimeni nu are pretenția să ridice un Monument al metodistului necunoscut. Poate că se va găsi însă loc pentru un compromis care să-i salveze de la groapa comună a neștiuților…
© Dănuț Ungureanu
Exceptional. Iti multumesc pentru acest expozeu dedicat profesorului Dumitrescu. Merita mult de la noi. Cei care l-am cunoscut, audiat si aplaudat.
Leo Stancescu