Select Page

Sile. Adormise, în cele din urmă, doborât de frig, legănat de boghiuri şi ameţit de şliboviţa cu un gust imposibil oferită de tovarăşii de compartiment, unii de pe la Cimentul Fieni, pe care-i ştia din vedere (ţinea de mână o zeiţă care-l săruta pe creştet). Se trezi în şuieratul locomotivei Diesel hidraulice, reflectat de pereţii triajului şi năpustindu-se pe fereastra fără geam drept în urechile lui, situate în primul compartiment comun din cel dintâi vagon al personalului 1102, Pietroşiţa – Titu – Bucureşti Nord. Zeiţa blondă cu ochi verzi îi făcu un semn de rămas bun. Ne revedem curând, spuse gura ei din cer.

Îl uşuraseră de portofel, din nou – din fericire, nu de cel adevărat. Pe acela îl ţinea în izmene, într-un buzunar fals pe care şi-l cususe cu sfoară trainică. Portofelul pe care-l ţinea „la vedere”, adică în buzunarul interior, cam strâmb, al hanoracului prost croit, era plin cu un teanc de decupaje de ziare între două bancnote de 10 lei, o husă de buletin în care strecurase o agendă veche şi vreo două-trei cartoane de ambalaj, ca să-i dea consistenţă. Portofelul fals îl scăpase din multe necazuri, care se ţi se pot întâmpla foarte des, atunci când ai sub 1,70 m înălţime şi cincizeci şi ceva de kilograme şi eşti navetist şi frecventezi locuri pustii la ore târzii. Iar în portofelul adevărat, acela din izmene, se aflau lucrurile cu adevărat importante, legitimaţia de „servici” (inginer stagiar la Steaua Electrică Fieni), buletinul de Bucureşti fără viză de flotant prin altă parte, o fotografie a Luminiţei, biletele la Visul unei Nopţi de Vară şi cinci sute de lei, bancnote mirosind albastru a Bălcescu proaspăt ieşit din tipografie.

Şi, evident, nu-i săltaseră nici geanta diplomat galbenă, umflată până la a-i plesni închizătorile. Simplu: din cauza faptului că o blocase bine, pe banchetă, între el şi peretele compartimentului. Nici de buzunarul cu mărunţiş (destinat, în principal, cerşetorilor; e destul de greu să fii lăsat în pace în lumea de azi) nu se atinsese nimeni.

Se întinse, apoi merse să vomite niţel în WC-ul vagonului, luând decizia să se dreagă cu un nechezol, un ceai sau ce-o mai găsi prin Gara de Nord. Trenul frână brusc chiar în momentul în care el ejecta ultimele bucăţele de slănină şi ceapă esterificate şi fu cât pe ce să-şi păteze pantalonii cărămizii, călcaţi la dungă, şi bocancii Guban. Prin gară bătea vântul, aducând mult praf de la demolările din preajmă. Trenul întârziase, ca de obicei, însă mai avea suficient timp până la matineu.

Oricum, chiar dacă trenul ar fi ajuns la timp, nu avea rost să rişte pe vremurile astea să încerce să se deplaseze de la gară până la garsoniera confort 2 din capătul Drumului Taberei şi înapoi spre Teatrul Naţional. Vorbim de prima lui ieşire cu Luminiţa la un spectacol mai de soi, pentru care se zbătuse din greu în urmă cu două săptămâni; dăduse câteva zeci de telefoane din Fieni ca să poată face rost de bilete, apoi îşi sacrificase mare parte din duminica precedentă să dea de urma acestor bilete, în final eșuând undeva prin Bucureştii Noi, acasă la o babă limbută (mătuşă de-a patra a unui fost coleg) cu o damigeană plină de vişinată şi un televizor care nu prindea bulgarii. Drept care, vizionaseră o retrospectivă a Congresului al XIV-lea al P.C.R., care se terminase în urmă cu două zile. Tanti se însufleţise la ideea că „poate ne scapă ăştia de nebun şi de toantă”, iar Sile îi răspunsese politicos că se va întâmpla ce trebuie să se întâmple, dându-i de înţeles că probabil că ştie mai multe, dar nu poate vorbi. Încă.

Şi, oricum, nu vorbea nimic până nu primea vreun semn de la TovStamate. Pe care-l mai sunase de vreo douăzeci ori de când ajunsese în post, la fabrică. Ori suna ocupat – ori nu răspundea. „Poţi încerca să mă mai suni din când în când, dar nu te aştepta să-ţi răspund. Oricum, aparatul înregistrează originea apelurilor şi îmi voi da seama că ai încercat. Vasile, acum eşti băiat mare, proaspăt absolvent, trebuie să începi să încerci să te gândești că ai putea să te mai descurci şi singur. Ca să fii sigur că nu ţi se poate întâmpla nimic rău, trebuie doar să-ţi imaginezi că noi suntem tot aici şi nu ne vom lua mâna de pe tine. Nu putem lăsa să se prăpădească un capital uman în care am investit cinci ani de zile. He, he. La momentul cuvenit, se va întâmpla şi cu tine ce trebuie să se întâmple. Curaj, Mânzule.”

După ce-şi strecură din izmene în buzunarul acela prost croit al hanoracului o sută de lei, se decise şi că nu are rost să ia metroul de la gară spre centru, ar fi ajuns prea devreme. Ficatul mult încercat în primele luni de stagiatură îi cerea o cură de dezintoxicare, se decise aşadar să o apuce spre piaţa Matache, apoi pe calea Griviţei, spre calea Victoriei şi, de acolo, spre Universitate.

Nechezolul îl încălzise, reuşise să mai alunge amintirile nu tocmai plăcute ale primelor luni de „servici” şi să se concentreze asupra viitorului apropiat, care se rezuma la următoarele: cum poate fi determinată Luminiţa, fiică de profesori universitari la medicină şi ea însăşi studentă la arhitectură, să accepte o plimbare cu el. În principiu, ar fi trebuit să fie simplu, dar nu era deloc. Dovada vie (de fapt, moartă) o constituia umflătura din geanta diplomat, care nu putea fi ascunsă.

Geanta aceea îi folosea la mai multe lucruri. În exteriorul întreprinderii, reuşea să-i dea un aspect mai „oficial”, de DomInginer, se asorta perfect cu mustăcioara lui cam rară şi cu căciula-şapcă din imitaţie de blană de iepure. În interiorul fabricii, era extrem de folositoare: amplasată pe măsuţa din birou, constituia un semn extrem de vizibil al prezenţei proprietarului la „servici”. Proprietar care, în momentul acela, putea să se afle foarte bine la o coadă la salam, la hârtie igienică sau la o mică băută de unde să mai tragă cu urechea. Dacă-l căuta cineva, răspunsul ar fi fost: e pe aici, uitaţi-i geanta. În plus, după cum se va explica în continuare, el de fapt avea două servicii, două birouri, două locuri de muncă (sau – în fine). Iar între serviciu şi viaţa civilă, la ieşirea din schimb, geanta diplomat a domnului inginer adăpostea de fiecare dată câteva becuri cu incandescenţă, proaspăt declarate neconforme de Secţia C.T.C.

Nu şi acum. Lăsase la gazdă, în Fieni, „recolta” incandescentă de săptămâna aceasta, iar în geantă o înghesuise pe Odile – La Poupée Mouvante. Era a Luminiţei, un cadou primit în copilăria târzie, şi nu funcţionase niciodată. Fără să ştie prea exact despre ce era vorba, proaspătul dom’ inginer de la Steaua Electrică Fieni se oferise să i-o repare. Şi aceasta de faţă cu tatăl Luminiţei, reputatul cardiolog universitar. Iar acum i-o aducea înapoi. În aceeaşi stare.

… dacă ar fi reuşit s-o repare, după piesa de teatru, ar fi mers împreună în Cişmigiu, s-ar fi aşezat pe o bancă şi i-ar fi arătat Minunea (La Merveille, cum scria pe cutie). După câtă franceză ştia şi după cum îşi imagina că reuşise să descifreze ideogramele de pe cutie, Odile ar fi trebuit să facă vreo şapte lucruri distincte: să spună vreo două fraze, să cânte un cântecel, să meargă, să danseze şi să execute încă vreo două mişcări, una care aducea a „abdomene” şi alta care semăna cu acţiunea de a „face podul” la gimnastică. S-ar fi aşezat pe o bancă mai retrasă şi ar fi admirat păpuşa Odile, de mai multe ori, în aceste ipostaze. De fericire, mâinile sau gleznele sau şoldurile li s-ar fi atins, atingerile s-ar fi prelungit în mângâieri, treptat ar fi uitat de Odile şi de tot…

Însă Odile tot nu funcţiona, aceasta din cauza cunoştinţelor precare de electronică şi electrotehnică a lui Sile, combinate cu imposibilitatea de a găsi prin fabrică măcar o şurubelniţă (de fapt, pe cineva care să-i împrumute o şurubelniţă). În toată secţia de C.T.C., unde fusese repartizat, nu existau S.D.V.-uri „la liber”; fiecare maistru, tehnician sau subinginer şi le ţinea pe ale sale sub cheie, iar cuvântul de ordine al acelui microcosmos uman era „frunză-verde-de-susai / ai – dai – n-ai!” În plus, Sile nici nu prea se arăta prin secţia unde fusese repartizat, deoarece „primise alte însărcinări” şi-şi făcea veacul pe la Comitetul P.C.R. al întreprinderii, într-un birouaş pe care scria cu litere şterse „Documentare propagandistică”. Uşa era strâmbă şi, atunci când reuşea să o rezeme în poziţia „închis”, îi oferea vederii cele două picioare monumentale ale tovarăşei Mărculescu, secretara Comitetului. Iar parfumul tovarăşei cu pricina ţinea de foame şi de sete.

Lăsând la o parte formele şi mirosurile tovarăşei Mărculescu, motivele pentru care adevăratul lui „servici” era acolo, la Comitetul de Partid şi nu la C.T.C., erau aproximativ trei: (a) Nu prea se pricepea la nimic, trecuse prin facultate înveșmântat într-o carapace de care nu se prinsese vreo urmă de ştiinţă sau de tehnologie; aşadar, picase cu brio la întrebările răbdătoare despre legile lui Kirchoff sau despre cum funcţiona o diodă ale şefului Secţiei. „Bă-băiatule, dar tu chiar nu ştii nimic! ce morţii mă-sii vă mai predă ăia pe la facultate?” exclamase, mai mult amuzat, şeful în cauză, Nea Ion. Sile replicase că în ultimii ani (de fapt, cam începând cu anul doi) avusese „alte însărcinări” pe linie de democraţie studenţească. Întrebat asupra acestor însărcinări, nu putuse spune prea mult, deoarece ultimul lucru pe care l-ar fi putut pomeni ar fi fost ce se întâmpla în cursul întâlnirilor săptămânale cu TovStamate, ci aminti un lucru banal, care stătea scris şi în fişa de cadre: fusese secretar adjunct cu activitatea politico-ideologică pe facultate. Întrebat fiind cu ce se ocupase în aceste înalte sfere politico-ideologice, dăduse iar cam din colţ în colţ, pentru că la Facultatea de Fizică asemenea activităţi nu existau decât aproximativ pe hârtie, nu se făcea nici măcar Cercul de Studiere a Statutului P.C.R., necum vreo şedinţă de învățământ politic. Fusese un mijloc de a-şi asigura cele 50 de sutimi suplimentare la repartiţie, însă nu putu recunoaşte această unică finalitate a pretinsei lui activităţi. (Bine, mai erau şi altele, cum ar fi scuzele că nu venea la cursuri din motive de diverse şedinţe mai mult sau mai puţin virtuale, sau că nu se pregătise suficient pe la examene: profii închideau o jumătate de ochi în faţa tupeului tinerilor viitori politruci şi-i expediau din examenele unde prezentau, de obicei, o foaie cu mâzgăleli pe lângă subiect cu câte un 8 sau 9 pe deplin nemeritate.) În faţa Secretarului B.O.B., după ce-l sunase (fără rezultat) în repetate rânduri pe TovStamate ca să-i ceară sfaturi, Sile improvizase despre pregătirea manifestaţiilor de 23 August, despre diferite simpozioane cu ocazia zilei Celui Mai Iubit Fiu al Poporului, despre activităţi de pavoazare şi de întreţinerea gazetelor de perete. „Şi Cântarea României…” îi suflase TovSecretar. „Da, sigur, uitasem de Cântarea României, noi, cei de la Fizică, am avut o prezenţă constantă în cadrul Centrului Universitar Bucureşti, am luat şi multe premii…” „Aşa-aşa”, îngânase fericit bătrânul secretar, un maistru care ocupa un post de tehnician. „Avem nevoie de tineri propagandişti, mai ales în contextul actual.” Congresul al XIV-lea al P.C.R. bătea la uşă, iar fabrica de becuri din Fieni nu stătea deloc bine la capitolul cadre pe care să le poată eventual disponibiliza pentru asemenea activităţi. Şi acesta a fost motivul (b). Motivul (c) a apărut când şeful Secţiei C.T.C., cam sictirit, îl însărcinase să se ocupe de reparaţia unui generator de raze X pentru atelierul de defectoscopie nedistructivă şi-i pusese la dispoziţie obiectul cu pricina, acoperit de praf şi de pânze de păianjen, dimpreună cu o documentaţie în nemţeşte cu nişte scheme imposibile pe format A0. Sile nu se apucase nici măcar să şteargă praful de pe aparat, tot așteptând ca TovStamate sau cineva trimis de acesta să-l scape din această glumă nesărată. Însă, în special cu urechea lui bine antrenată, Sile prinsese o discuţie telefonică a lui Nea Ion, când se credea singur pe Secţie. Discuţia era despre el, despre Sile, iar şeful de secţie se exprima în termeni care ţineau mai mult de ginecologia scatologică, concluzia fiind „până nu-l văd că se pricepe-n morţii mă-sii şi el la ceva, este total exclus să-i dau vreo recomandare”.

Şi rămăsese avantajul deloc de neglijat că-şi putea lăsa geanta diplomat la vedere fie prin Secţia C.T.C., fie pe la Comitetul de Partid, absenţa lui dintr-un loc implicând automat în mentalul colectiv că probabil se afla chiar atunci în celălalt loc. S-ar fi desprins complet de „tehnic” ca să se consacre „ideologicului” (la urma urmei şi invers, făcea el rost de nişte cărţi de liceu şi învăţa, că doar le mai învăţase o dată, pentru admitere), dar pentru moment era mai bine aşa, pentru că de la secţie „făcea rost” de becuri, iar, de la comitet, de ziare în care să le învelească, astfel încât să poată fi „scoase” în siguranţă. Din motive relativ evidente, în întreprindere accesul cu ziare era interzis, iar în condiţiile acestea Sile se afla într-o poziţie privilegiată: avea la dispoziţie suficientă materie primă, pentru că din ziarele acelea executa tăieturi pentru cele cinci gazete de perete, întreţinea şi reîmprospăta Caietul de Învățământ Politico-Ideologic, iar în timpul rămas fabrica fâșii de ziar ajustate destul de precis, de circa douăzeci şi cinci pe treizeci (cm2), atât pentru folosul propriu, cât şi pentru cei doi-trei muncitori de care reuşise, cât de cât, să se mai lipească. Începea să se ducă vorba. „De unde ai ziare?” „De la Sile.” „Care Sile?” „Pirpiriul ăla nou, care-i mai mult pe la Partid.” Însă niciunul nu voise să-l împrumute cu o şurubelniţă.

Iar Odile se afla, în continuare, în cutia ei portocalie şi boţită, împachetată în ziare. Păpuşa pe care probabil ar fi aşteptat-o o viaţă luminoasă, strălucind la început la umbra unui pom de Crăciun, apoi în camera de lux a unor progenituri din high-life, se legăna acum în geanta umflată a unui ingineraş stagiar, care nu ştia încotro s-o apuce, spre o incompetenţă profesională dublată de un ataşament profund faţă de puternicii ţării şi locului, sau spre o carieră tehnică, aşa cum şi-ar fi dorit maică-sa. După ce trecu de hotelul Nord şi răspunse cu năduf unor cetăţeni care-l întrebau dacă vrea dolari, blugi sau ţigări Kent: n-am bani, tocmai mi-au furat portofelul (ceea ce era adevărat), se trezi în faţa unei suprafeţe întinse de noroi care ocupa toată Calea Griviţei, inclusiv ceea ce ar fi trebuit să constituie cele două trotuare. Adaptaţi, locuitorii zonei se deplasau pe stradă folosind străvechile noastre cizme de cauciuc: însă el şi-ar fi pătat în mod ireversibil bocancii Guban, ca să nu mai vorbim de pantalonii cărămizii, călcaţi la dungă. Rămas în cumpănă, îşi trecu geanta diplomat dintr-o mână în cealaltă, de mai multe ori. Trebui să-şi sufle nasul. Începea să plouă.

Nici să stea locului nu era o soluţie, pentru că vedea apropiindu-se periculos nişte basculante imense, cărămizii ca pantalonii lui (din acelea cu motor de 256 de CP), care, la o adică, n-ar fi avut nici o reţinere să-l împroaşte cu o fleaşcă de câteva zeci de kilograme de noroi de altă culoare. Şi atunci, adio Visul unei Nopţi de Vară. În aceste condiţii, învingându-și dorinţa de a se întoarce la gară şi de a lua metroul, o coti la dreapta, pe o stradă care părea mai curăţică, trotuare înguste, case cafenii, cenuşii şi gălbui pe o parte şi cealaltă. Toate casele dădeau la stradă, unele aveau şi câte un etaj. Marea lor majoritate reprezentau sau reprezentaseră mici magazine sau ateliere meşteşugăreşti. Cizmărie. Electrocasnice. Ceaprăzărie. Un fel de sfârșit de rămăşiţă de cartier vechi al Bucureştiului, rămas deocamdată în picioare, în aşteptarea buldozerelor ale căror galbene contururi puteau fi desluşite înspre celălalt capăt al străzii, unde ghici că se afla Hala Matache. Paşii Guban îi sunau răzleţi pe caldarâm şi, în mod ciudat, după numai vreo cincisprezece metri pe strada aceea, vacarmul de pe Calea Griviţei se estompă aproape în totalitate. Auzi două-trei ciripituri de vrăbii şi un cocoş. Departe, lătra prietenos şi cam resemnat un câine. „Str. Atelierului”.

Îşi aprinse un Carpaţi fără filtru, reamintindu-şi cu această ocazie gustul idiot pe care-l avea în gură, precum şi faptul că nu s-ar cădea să apară la teatru cu gura mirosind în modul acesta nedialectic. Dacă ar fi avut timp să meargă până în Drumul Taberei, i-ar fi prins bine să se spele pe dinţi. Aşa, însă… tot ce avea la dispoziţie ca să contracareze mirosul acela erau două lame de gumă, cumpărate de la Turnu Severin, unde fusese în urmă cu trei săptămâni într-un schimb de experienţă pe linie de centralism democratic. Dorul de a mai simţi în gură şi altceva decât amestecul de şliboviţă, slănină proastă, ceapă şi Carpaţi fără filtru îl determină să sacrifice una dintre cele două lamele: pe cealaltă avea, desigur, s-o savureze imediat înainte de a o întâlni pe Luminiţa.

„Care va fi fost Atelierul?”

Atunci, mânat de o voinţă nevăzută, dirijat de zeiţa căreia nu i se putea împotrivi, se opri în faţa locului cu pricina. Ştiu că probabil or fi fost şi de-a lungul timpului, şi de-a latul străzii, mai multe ateliere, dar se simţi atras – ca un bec din Fieni de ziarul în care urma să fie împachetat – de dugheana gălbuie, vopsită în maroniu până la o înălţime de circa un metru, unde probabil că se termina mezaninul, care se ghicea prin nişte ferestruici zidite, la nivelul solului. Trepte neregulate. O balustradă lipsă, cealaltă pregătindu-se de dispariţie.

„Atelier de reparaţii şi întreţinere.” Litere roşii pe fundal alb. Într-un colţ, cu albastru „Aut.-Nr.:” – dar nici un număr. Uşa metalică, vopsită în albastru-cenuşiu, un geam murdar dindărătul căreia îl îmbia inscripţia „Deschis” pe un carton atârnat de o sfoară. Sile admiră faptul că acel carton spânzura într-o poziţie perfect orizontală, cum rar îi fusese dat să vadă.

Ploaia se înteţise. Continuând să-şi mestece lamela de gumă iugoslavă, se hotărî să urce cele şapte trepte şi intră. Clopoţelul îl sperie, însă nu foarte tare. Admiră, în penumbra luminată numai de o lampă semisferică, rafturile pe care odihneau diferite produse ale imaginaţiei şi dorinţei omeneşti de utilitate, de la un radiocasetofon Grundig cu maţele scoase, la maşini teleghidate chinezeşti, două aspiratoare Буpah, cutiuţe muzicale, un Telecolor, un magnetofon Tesla şi o maşină cu pedale. Într-un colţ, o păpuşă mare, brună cu ochi albaştri şi într-o stare destul de bună.

–  Bună dimineaţa! E cineva acasă?

Mult praf dansând printre firicelele de lumină.

– … Imediat, îi răspunse un mormăit.

Prin uşiţa întredeschisă care dădea spre magazia din spatele încăperii principale, în spatele unei tejghele pe care odihnea, lângă lampă, un ceas de buzunar dezasamblat, desluşi o serie de zgomote ca şi când nişte bucăţi de carne bătrână şi prost coordonate şi-ar împărţi dorinţa universală de a ocupa acelaşi loc cu obiecte de metal, sticlă, carton şi plastic. În cele din urmă, carnea învinse, uşiţa se deschise mai larg şi se arătară întâi nişte ochelari rotunzi şi groşi, apoi ochii spălăciţi din spatele lor, o frunte prelungă şi teşită, fire albe rare, date pe spate, un trup cam gârbov îmbrăcat într-o bluză de pijama în dungi albe şi albastre.

– Cine-i acolo? îl iscodiră ochelarii? Vă pot ajuta cu ceva?

– Cred că da, spuse Sile. Aş avea ceva de reparat.

– Cu toţii aveţi ceva de reparat… Despre ce este vorba?

– O păpuşă. O păpuşă automată. Face multe lucruri.

– Pot s-o văd?

– Da, sigur.

Iar Sile o dezveli pe Odile din giulgiul încropit din fâșii generoase de Scânteia şi România Liberă.

Moşul mătură cu un braţ ceasul de pe tejghea, să-i facă loc lui Odile. Atent cu toate lucrurile materiale care funcţionau sau ar fi putut să funcţioneze la un moment dat, deoarece în viaţa lui nu-şi amintea să fi reparat ceva, vreodată, Sile tresări:

– Ce faceţi?… Aveţi grijă… Ceasul!

Moşul îi zâmbi galben:

– Timpul poate aştepta. Dragostea, nu. Am dreptate?

Sile aprobă, urmărindu-l încordat cum se ridică, extrage din rastelul cu scule două şurubelniţe, o pensetă şi un aparat de măsură. Ce n-ar fi dat şi el să aibă la fabrică un asemenea post de lucru! Se hotărî pe loc: când s-o întoarce în fabrică, acum că a trecut şi Congresul, o să le spună că s-a decis să revină în secţie şi să se ocupe de aparatul ăla de raze X. Între timp, capul păpuşii fusese dezasamblat, iar moşul trebăluia cu penseta şi cu aparatul de măsură (care piuia când şi când, din ce în ce mai stins) prin ceea ce ar fi trebuit să fie trunchiul cerebral al păpuşii.

– Ştie mai multe limbi, spuse moşul în timp ce atingea diferite locuri, amalgamuri de sârme, rezistenţe şi condensatoare. În ce limbă vrei s-o facem să vorbească?

– În română.

– Asta nu ştie, săraca. Sau nu, deocamdată. Vrei engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă, italiană?…

– Franceză, atunci. Mai înţeleg şi eu cât de cât.

Français, alors.

Şi moşul, ale cărui mâini fine şi pline de vinişoare le admira Sile de o bună bucată de vreme, învârti ceva cu şurubelniţa la baza gâtului păpuşii, apoi îi amplasă capul, cu faţa spre spate, după care, printr-o mişcare elaborată, i-l răsuci până în poziţia nominală.

– Îi mai trebuie baterii. Stai, că am pe undeva.

Sile ştia că şi bateriile se găseau destul de greu, mai ales acelea de 9 Volţi, iar moşul îi îndesă trei astfel de baterii păpuşii Odile, într-un lăcaş situat cam în dreptul rinichilor unei păp… unei femei normale.

– Şi hăinuţele sunt cam murdare. Uite în ce hal îi sunt chiloţii. Trebuie să văd dacă am ceva de schimb. Nu-i pot permite să iasă aşa. Moşul dispăru din nou, în spate.

Odile se odihnea goală, pe tejghea, iar Sile nu putu să nu remarce forma incipientă, dar fermă, a sânilor, precum şi faptul că între picioare plasticul închipuia, tot vag, ceea ce trebuia să se afle acolo la suratele ei vii. O zonă a Universului pe care Sile nu o explorase niciodată în realitate, în ciuda celor douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muchie. Aşadar. Nefiind el un tip extrem de arătos, nu fusese asaltat în decursul studenţiei de colege care să-şi dorească să împartă cu el câteva clipe de plăcere interzise. Iar el, el nu asaltase pe nimeni. Iniţial, îşi spunea că aştepta dragostea fundamentală, apoi se liniştise uşor-uşor, cu resemnare materialist-dialectică. În  copilărie, dezbrăcase mai multe păpuşi, dar acelea nu aveau nimic Acolo. Apoi, făcuse liceul la internat şi aflase din poveştile colegilor mai experimentaţi despre ce este, cum se face şi mai ales ce rişti să păţeşti după aceea: de la banalul sifilis sau „sculament”, la bătăi la Miliţie sau fata cu taică-său de mână care te obligă s-o iei de nevastă. Pe urmă apar copiii, care-ţi mor de foame pe acasă, sau când nu mor de foame sunt tot timpul bolnavi, obligaţii, cozi, rude, scandaluri, viaţă de căcat. Nu era ceea ce-şi dorea Sile.

„Ai grijă, mamă, cu stricatele alea din Bucureşti”, îi spusese bătrâna înainte de a pleca la facultate, după armată. Sile îşi dădu seama că au fost printre ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la maică-sa. La trei luni după ce plecase, o telegramă îl anunţa mama ta stop cardiac înhumare joi. Nu putuse merge la înmormântare, pentru că fix în joia aceea urma să fie primit în P.C.R. Şi, dacă ar fi mers, cui i-ar fi folosit? Mersese în vacanţa de iarnă şi reuşise să şi plângă niţeluş la mormântul bătrânei, acompaniat de chelălăiturile a doi câini ai cimitirului şi de un dangăt stingher de clopot. Fusese ultima dată când mai călcase prin Dorohoi. Apăruse TovStamate în viaţa lui şi nu mai putuse privi în urmă, pentru că oricum nu prea avea la ce.

Carnea moşului învinse din nou lumea neînsufleţită din spatele prăvăliei, iar nenea acela apăru cu un set complet de hăinuţe pentru Odile, de la chiloţei, un furou, o bluză destul de decoltată, o fustă neagră cu o crăpătură până la şold, un sacou scurt şi cu umeri generoşi. După ce o îmbrăcă, moşul o aşeză în picioare, iar Odile se dovedi extrem de stabilă.

– Atinge-i braţul stâng, pe la cot, aşa, îi ceru moşul.

Sile se conformă, simţind atingerea unei epiderme aproape umane (la câte epiderme străine atinsese el la viaţa lui). Cu un zgomot imperceptibil de angrenaje bine îmbinate, Odile făcu vreo trei paşi, apoi se întoarse într-o piruetă, dădu uşor capul pe spate şi rămase privindu-l în ochi pe Sile.

– Atinge-i mâna stângă, pe la încheietură.

Odile cântă, şi nu numai din gură, ci şi din ochi, din toată fiinţa ei electromecanică. Pieptul i se umflă ritmic. „Les oiseaux dans la charmi-i-i-i-i-i-i-i-ille / Dans les cieux l’astre du jour, / Oh-a-a-a-a-a-a-a-aaah! Ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah! / Oh aaah! ah-ah-ah-ah ah aaah ah-ah-ah-ah ah aaah! / Tout parle à la jeune fille d’amour! / Ohohohoho! / Voilà la chanson genti-i-i-i-i-i-i-i-i-i-i-ille / La chanson d’Olympia-a-a-a-a-a-a-a-a-ah! D’Olympia!

– Frumos, spuse Sile.

– Offenbach, Poveştile lui Hoffmann. Eram sigur. Mai ştie şi alte lucruri, dar te las să le descoperi singur.

Peste o oră începea Visul unei Nopţi de Vară.

– Aş mai sta aici, la dumneata, însă mă grăbesc.

– Nu-i nici un necaz. Ştii unde să mă găseşti.

Aşa-i spusese şi TovStamate, la începutul anului doi, după ce-i formulase prima propunere de colaborare.

– Cât mă costă?

– Trei lei şi douăzeci şi cinci de bani.

Preţul unui pachet de Carpaţi fără filtru.

– Glumeşti, moşule. Ia de aici, o sută de lei.

– Îmi pare rău, preţurile sunt pe mercurial. Dacă-mi vine vreun control de la Cooperaţie? Vremurile sunt grele, ăştia abia aşteaptă să-mi închidă prăvălia. Manopera este de cincisprezece lei ora şi am lucrat numai treisprezece minute, cu ceasul în mână. Ia-ţi banii înapoi. N-am să-ţi dau rest. Vii când ai schimbat.

Sile se scotoci atunci prin buzunarul cu mărunţiş şi selecţionă trei lei şi douăzeci şi cinci de bani. Şi adăugă încă două monede de cinci lei, din aluminiu. Noi-nouţe.

– Te rog eu frumos… domnule… chiar aşa, nici nu ştiu cum îţi zice…

– Ioşca îmi zice. De la Joseph.

Îi împinse înapoi cei zece lei.

– Moş Ioşca nu ia şpagă. Încearcă asta cu alţii.

– Dar măcar pentru hăinuţe, pentru baterii…

– Hăinuţele îmi prisoseau, de la o altă păpuşă pe care stăpânul ei a vrut-o goală înapoi. Iar bateriile sunt de căpătat, nu le am pe borderoul de intrări, n-am cum să-ţi cer bani pe ele. Te rog doar să mi le aduci înapoi când se consumă.

– Mulţumesc frumos, m-aţi scos dintr-o mare încurcătură. La revedere, Moş Ioşca!

– La revedere, Sile!

… Cu toate că Sile nu se prezentase (uita mereu acest amănunt). La fel, după prima întâlnire cu TovStamate, când acesta începuse discuţia printr-un protocolar „Sunt colonelul Stamate, de la Serviciul de Informaţii Operative”, Sile găsise de cuviință să îngaime doar un „Bună ziua. Eu n-am făcut nimic.”

Ploaia încetase, dar fu o aventură, odată ce ieşi prin partea cealaltă a străzii Atelierului, să traverseze zona pieţei Buzeşti şi s-o apuce pe Berzei, apoi pe Ştirbei Vodă. Calea Griviţei era, într-adevăr, impracticabilă. Nu-şi putea explica de ce proaspăta lui cunoştinţă Moş Ioşca îi stătea, nelămurit, în minte, alături de TovStamate. Un senior, un maestru de la care avea de învăţat. Cineva care-l urmăreşte şi-i ghidează paşii şovăielnici prin viaţă. De la distanţă. Uneori, de prea departe.

Se scormoni prin buzunare după pachetul de Carpaţi şi descoperi o şurubelniţă. Am furat-o? Nu-mi amintesc. Şi ce dacă? Moş Ioşca, oricum, avea destule. O să i-o plătesc, la un moment dat.

Ajunse în faţa Teatrului Naţional cu douăzeci de minute înainte de începutul piesei. Se opri la Dunărea să bea o apă minerală (n-aveau decât Quick Cola, bun şi acela) şi să-şi refacă aspectul în oglinda spartă a toaletei. Apoi, cu un gest oarecum ritual, îşi introduse ultima lamelă de gumă iugoslavă printre dinţi. Arăta aproximativ scos din cutie. Dintr-o cutie, eventual, precum aceea a lui Odile din geanta diplomat.

Se foi prin faţa Teatrului Naţional, de vreo câteva zeci de ori, până când îmbulzeala crescu laolaltă cu solicitările „n-aveţi un bilet în plus?” Şi doar îi spusese Luminiţei să încerce să fie acolo cu vreun sfert de oră înainte de începutul spectacolului. Nici o problemă, îi spusese ea, sunt la consultaţii pentru examen, chiar vizavi, la Arhitectură, vin imediat.

Trei minute. Printre avantajele buzunarului de mărunţiş ale lui Sile se afla faptul că avea în orice moment disponibile fise de un leu pentru telefoane. Vorba lui Alexandru Andrieş, ale cărui concerte nu le ratase niciodată în studenţie (iniţial, împins într-acolo de TovStamate, deoarece avea ce auzi şi băga la cap la asemenea manifestări): „M-am dus la chioşc, norocul meu / Mi-au schimbat cinci lei în fise de-un leu”. Andrieş ăsta era parcă asistent sau lector la Arhitectură, mai ştii dacă nu cumva Luminiţa făcea ceva cu el?

Se aştepta să sune ocupat, apoi să sune şi să nu răspundă nimeni, ca la TovStamate. Însă o auzi:

– Alo?

– Luminiţa… sunt eu, Sile!

– Care Sile?… Aaa!

– Te aştept la teatru, nu vii? Începe în curând…

– Aoleu, dragule, am uitat, m-am luat cu altele… Avem un proiect important de terminat. Scuuuze… Puteai să-mi dai şi tu un telefon ieri, să-mi reaminteşti…

– Deci nu vii? Începe chiar acum. Putem intra mai târziu…

– N-are rost. Mai bine… ştii ce?… am treabă, foarte multă treabă… dar poate treci tu pe la mine, să ne vedem, vrei? Hai…

– Să văd. Încă n-am ajuns acasă. Poate mai târziu.

– Nu, vino acum. Mai târziu sunt ocupată. Plus că – tu când pleci înapoi, laa… Fieni, parcă, nu?

– Mâine dimineaţă.

– Trebuie să te trezeşti devreme. Hai, vino acum. Te aştept. Pa pa.

La urma urmei, Cotroceniul e oarecum pe drum, îşi spuse Sile după ce vându biletele (la suprapreţ) şi se îndreptă spre staţia de troleibuz de la Universitate. Să-i ia flori? Mai bine nu. Îl transforma din pragmaticul ingineraş, cu picioarele bine înfipte în realitate, indiferent de consistenţa acesteia, care – în plus – i-o mai reparase şi pe Odile, într-un amorez aiurit şi siropos, ceea ce era contra principiilor lui despre ce-şi dorea în viaţă. „Pas cu pas vei izbândi, îi spusese TovStamate, eşti acum un sărman orfan, n-ai pe nimeni; dar statul te va lua sub aripa lui ocrotitoare şi, dacă nu ne înşeli aşteptările, vei vedea cum, încetul cu încetul, realizări mai mici sau mai mari nu vor înceta să apară. Azi o tabără gratuită, mâine ceva ocazii să câștigi nişte bănuţi, poimâine buletin de Bucureşti, mai ştii, poate-ţi găsim şi o fată bună…”

Tabere gratuite avusese în fiecare vacanţă, iar vara chiar câte două. Cu aprobare de la TovStamate, îşi lua şi blatişti, de obicei din latura porcoasă a universului studenţesc, oamenii care beau până cad sub masă şi spun la beţie fel şi fel de lucruri…

„Va trebui să-ţi exersezi memoria. Şi seriozitatea. Ascultă toate poveştile lor cu blazare. Voi, studenţii, spuneţi cu sictir. Dă-le impresia că ştii mai multe. Numai aşa, vor vrea să te impresioneze şi-ţi vor povesti mai multe.”, îl prevenise TovStamate.

Banii veniseră sub forma unor meditaţii nesperate cu tot felul de odrasle de generali şi colonei din M.I. sau M.Ap.N., la un preţ de profesor universitar şi unde nu făcea decât să stea la taclale cu tânărul sau tânăra speranţă, uneori şi cu părinţii acestora, la câte un păhărel din ceva de care TovStamate nu-i prea recomanda să se atingă. Generalii sau coloneii însă se ameţeau cu drag în faţa privirii relativ deschise şi a blazării politicoase a unui tânăr fizician de anvergură, cum fusese el recomandat – şi spuneau multe. Şedinţele săptămânale cu TovStamate se lungeau uneori şi la şase-şapte ore. În special după ce luase pulsul nemulţumirii care avea să declanşeze evenimentele de la Braşov din 1987, prin intermediul unui colonel de armată al cărui frate era şef de secţie la Tractorul, Sile fusese recompensat cu „găsirea” unui unchi bătrân care, în pragul morţii, acceptase să treacă pe numele lui garsoniera de la Râul Doamnei.

Ultima dată se văzuse cu TovStamate chiar înaintea repartiţiei, în iunie. Acesta fu încrezător că, dată fiind media lui de „peste 9” plus cele cincizeci de sutimi obţinute din activitatea politico-ideologică, îşi va găsi un post mulţumitor de aproape de Bucureşti, de unde să poată face naveta săptămânal în Capitală, în primii trei ani de stagiatură. Îl descurajase să-şi facă mutaţia pe buletin la noul loc de muncă („Ce naiba, avem planuri mari cu tine. Sper să nu te îndrăgosteşti de vreuna de pe acolo şi să vrei să te înmormântezi în provincie. Deşi – probabil că şi acolo vom găsi suficientă treabă pentru tine, flăcău. Dacă nu vii tu înapoi, venim noi după tine.”) Şi-i dăruise bocancii Guban şi o invitaţie la Balul Bobocilor la Arhitectură, în toamna aceea. Dimpreună cu poza Luminiţei. „Caut-o – e boboc – şi n-o să-ţi pară rău.”

Balul bobocilor la Arhitectură a fost momentul lui de glorie. În primul rând, pentru că acum era proaspăt inginer, cu un salariu de 2830 lei pe lună, iar acest lucru, laolaltă cu bocancii Guban şi costumul cărămiziu, îi dădeau cu totul altă prestanţă faţă de studenţaşii în blugi cu dungi de jeg şi adidaşi cu talpa dezlipită în picioare. A trebuit să facă faţă şi concurenţei arăbeşti, mult mai bine îmbrăcată; însă, după ce Luminiţa a acceptat să danseze cu el, n-a mai lăsat-o, fascinând-o cu poveşti încropite după multele note informative pe care le redactase în ultima vreme despre viaţa de student la Fizică şi ceva mai puţine poveşti (tot închipuite) despre viaţa lui de inginer la fabrica de becuri. Sile constatase că, pe măsură ce fabula mai mult, îi veneau noi şi noi idei. Era suficient să termine câte o astfel de mică istorioară iniţial fictivă, ca Luminiţa, privindu-l fascinată (de fapt, era şi cam ameţită), să exclame:

– Nu-zău? Să mori tu?…

… iar istorisirea cu pricina devenea în mod instantaneu adevărată. Realitatea este compusă din poveştile pe care le credem.

Arabii se ţineau pe aproape, însă niciunul nu îndrăznise să le tulbure dansul, nici să-i abordeze atunci când se mai opreau pentru câte un Pepsi la bar (Pepsi… iar Luminiţa cerea să i se toarne şi vodcă în el). Pe la 11 seara reuşiseră să evadeze, tot de mână, să se strecoare prin puzderia de maşini străine cu numere care începeau cu 12-B, ultima tentativă a arabilor de a mai pune mâna pe câte o „fumeie” de la Bal. Se deplasaseră pe jos prin Cişmigiu, se sărutaseră la miezul nopţii (cam scurt), reuşise să-i atingă sânii moi, dar începuse ploaia şi atunci fugiseră spre Cotroceni.

Str. Dr. Frédéric Joliot-Curie. Luminiţa era convinsă că era vorba de fiul lui Marie Curie. Nu fiul, ginerele, o corectase Sile în momentul în care se opreau în faţa vilei al cărei ginere se pregătea şi el, la rândul lui, să fie. Luminiţa îl mai sărutase o dată, îşi dăduseră întâlnire duminica următoare. Atunci, din păcate, o vreme câinească îi împiedicase să mai iasă pe undeva; familia Luminiţei îl invitase la masa de prânz, iar Sile îşi spuse că făcuse o figură onorabilă, mai atenuând din poveştile aventuroase de care avusese parte în studenţie (fie şi prin interpuşi) şi axându-se în principal pe noi istorii, mai „potolite”, despre viaţa lui de la fabrica de becuri. Cum, datorită iniţiativei lui, se respinsese un lot întreg de filamente din wolfram chinezeşti şi cum el îl convinsese personal pe director că bumbacul românesc era mai bun. Cum descoperiseră cu raze X din ce era format un generator nemţesc Philips care alimenta becurile de pe farurile maritime şi cum se apucaseră să fabrice ei acelaşi tip de generator. (După aceea, aflase că firma Philips era, de fapt, olandeză, dar, din fericire, doamna şi domnul cadre universitare de la Medicină nu reacţionaseră în vreun fel.) Cum decursese finalizarea şi livrarea primului lot de lămpi cu incandescenţă care urmau să fie montate în Casa Poporului. Pe măsură ce povestea mai mult, îi veneau noi şi noi idei – de unde?

Atmosfera se destinsese complet şi reputatul cardiolog, pro-decan la Medicină, începuse să se vaite de lipsurile în care se zbătea învățământul universitar de medicină şi ţara, în general, concluzia fiind că „aşa nu se mai poate”. După ce, la lumina celor 4 becuri de 75 de waţi pe care le adusese Sile, terminaseră ciorba de fasole cu ciolan (nu „adidaşi”, ci chiar ciolan cu multă carne sângerie, bine fiartă, ţi se topea în gură) şi se apucau să atace sarmalele produse de doamna conferenţiar universitar, Sile se întrebase, cam moale, de ce se tot plângeau oamenii ăştia? Doar uite, aveau de toate, băuseră vodcă poloneză şi fumau Rothmans, la desert aveau prăjituri de la Capşa şi ness de contrabandă şi totuşi, părinţii Luminiţei continuau să-i dea întruna cu lipsurile, iar el se gândea numai ce multe lucruri avea să-i mai destăinuie lui TovStamate. Dacă s-or mai vedea la un moment dat.

Iar, la sfârșit, luase păpuşa, pe care acum, aflat din nou în faţa vilei binecuvântate, o recuperă din geantă, îi mai îndreptă cutia – şi sună prelung.

Luminiţa era îmbrăcată în capot şi se bucură ca un copil când văzu cutia cu Odile.

– Ai reparat-o! Nu se poate! Să vezi ce o să se bucure mama!

Intrară în sufrageria imensă, aflată într-o penumbră datorată unui fum gros de ţigări cubaneze şi a faptului că se tăiase curentul. Pe jos se aflau înşirate foarte multe planşe desenate, la care privea cam sictirit un tip brunet şi bărbos, gras, prăvălit într-o rână pe covorul de patru pe cinci metri pătraţi.

– El este Sile. El este Geo, făcu prezentările Luminiţa, în drum spre bucătărie.

Geo îi întinse, aşa cum se afla, jos, într-o rână, o mână butucănoasă şi moale, având totuşi grijă să-l apese pe Sile cu degetul mare deasupra dosului palmei. Sile replică strângându-i mâna tovărăşeşte, drept care bărbosul îşi retrase mâna cam scârbit, se întoarse pe celălalt cot spre Luminiţa şi tună:

– Luminiţooo! Mai ai vodcă? Hai, că trebuie să terminăm portalul ăla. Sunt în criză de inspiraţie.

Ochii lui Sile se obişnuiau cu condiţiile de mediu şi încercau să desluşească din planurile care zăceau pe jos cam despre ce operă arhitectonică putea fi vorba.

– Un Circ al Foamei. În sfârșit. O tentativă de aşa ceva. Pentru Bârlad, îl lămuri Luminiţa venită din bucătărie. Geo, să n-o bei pe toată – îmi mai laşi şi mie.

– Nu vrei să vezi cum funcţionează păpuşa? încercă Sile să se impună.

– Bine, hai, dă-i drumul.

Din nefericire, Odile nu evolua prea bine pe covorul acela gros, aşa că trebuiră să se deplaseze spre o zonă cu parchet, în colţul din sufragerie care dădea spre bucătărie. Îi testară mersul legănat, pirueta, apoi, când Sile îi declanşă cântarea din Offenbach, Geo protestă vehement, cu voce baritonală:

– Opriţi dreacu’ mizeria aia! Luminiţo, bagă-mi un Pink Floyd!

– Serveşte-te singur, când vine curentul. Poate n-ai observat că n-avem lumină, îl invită Luminiţa cu un ton plat. Sile, lasă că vedem mai încolo ce face păpuşa. Acum suntem stresaţi. Mâine avem colocviu şi trebuie să predăm proiectul. Vino cu mine în bucătărie, să punem de-o gustare.

Încercă s-o îmbrăţişeze pe la spate, însă ea se smuci, agilă.

– Te rog să te abţii. Trebuie să discutăm ceva.

– Aşa este. Închide, te rog, uşa.

Sile îşi amintise că era, la urma urmei, DomInginer şi că nu-şi prea putea permite să se lase înjosit de un „puţoi”. Fie el şi bărbos şi de la Arhitectură.

– Uite ce-i, începu el pe un ton calm, ca atunci când îl punea TovStamate să mai relateze şi altor „tovi” anumite pasaje mai relevante din compunerile lui de fiecare joi seara. Aş vrea să clarificăm câteva lucruri între noi. Nu ne cunoaştem de suficient de multă vreme, cu toate astea am avut acum două săptămâni ocazia să-i cunosc şi pe ai tăi, iar impresia mea era că relaţia dintre noi doi evoluează spre ceva serios.

– Ce vrei să spui prin „ceva serios”? se interesă Luminiţa, cu ochii brusc mai verzi decât înainte.

– Nu ştiu cum se spune la voi, la Arhitectură. La noi la fizică termenul era „a fi împreună”.

– De când ne-am cunoscut, nu m-ai întrebat niciodată dacă am vreun prieten.

– Comportarea ta după Balul Bobocilor m-a făcut să cred că nu.

– De atunci a trecut o lună.

– Am înţeles. Probabil că ai pe cineva. Probabil că este chiar „el” – arătă Sile spre camera de alături.

– Nu-i Geo, spuse Luminiţa şi-l prinse pe Sile de ambele mâini, privindu-l în ochi. Aveau aproximativ aceeaşi înălţime. Sile dădu să o sărute, însă ea se feri, apoi îl împinse uşor. Sile se simţea arzând pe dinăuntru. De ce-l ațâța şi apoi i se opunea? Dacă senzaţia asta de nod în gât şi tremur interior era dragoste, atunci aveau dreptate maică-sa şi TovStamate. Se aşeză pe un scaun, continuând să-i admire Luminiţei formele elaborate, contrastele dintre mijlocul subţire, pieptul important şi bazinul generos. Trebuie să clarificăm situaţia. Calm, flăcău.

Spuse el:

– Bine. Te las să-mi mărturiseşti singură dacă ai sau nu pe altcineva. Acum sau altădată. Voi mai trece şi duminica viitoare pe la tine. Dacă vrei să ieşim împreună, ieşim. Dacă vrei să-mi spui ceva, îmi spui. Orice lucru mi-ai spune, e mai bine decât situaţia asta incertă de acum.

– Eşti naiv. Noi suntem oameni tocmai datorită incertitudinilor care ne macină. Poate-ţi foloseşte starea în care te afli.

– Am destule necazuri pe cap, replică Sile. Chiar în momentul de faţă trebuie să-mi fac un viitor. Eu n-am avut părinţi sau alte rude sus-puse, n-am avut nici un fel de pile. Tot ce am reuşit, a fost numai prin forţe proprii. Şi, oricât mi-ar plăcea activitatea din fabrica de becuri, n-am de gând să rămân acolo toată viaţa. Am buletin de Bucureşti. Am promisiuni ca după stagiatură să fiu angajat într-un laborator sau institut de vârf din Capitală.

– Eşti un tip ambiţios. Sile. Din păcate, numai atât. N-ai, cum să spun…

Privea în sus, aştepta ceva inspiraţie, oferindu-i lui Sile un gât numai bun de sărit la el. Fie să-l acopere cu săruturi, fie să-i sfâșie beregata. Dragostea şi ura nu sunt chiar aşa diferite.

– … parcă n-ai avea suflet. Totul în tine este perfect determinat, pari a fi un mecanism bine reglat şi atâta tot. Spui că vii la o oră, şi vii cu fix două minute înainte. Îţi pui în gând ca pe data de să mergem la teatru – şi mergem la teatru. Şi tot aşa. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar, mai ales în lumea asta gri de afară, parcă mi-aş dori mai multă culoare interioară. Dacă spaţiul de afară este strâmt, trebuie să ne construim noi un spaţiu interior mai vast. Tu când mergi cu autobuzul la ce te gândeşti? Probabil că la serviciu sau la cum să faci rost de ceva de mâncare pentru diseară. La mine, acela este cel mai frumos moment al zilei. Nu mă deranjează nimeni şi pot visa cu ochii deschişi, mă plimb prin lumi nebănuite, văd insule tropicale, gheţuri eterne, planete şi sori de toate culorile. Iar eu sunt acolo, peste tot în acelaşi timp. Dar tu… scuză-mă, n-o să-ţi placă… însă uneori chiar mă întreb dacă trăieşti cu adevărat…

În acel moment veni curentul electric. Liniştea fu tulburată de bâzâitul frigiderului, apoi Luminiţa aprinse lumina în bucătărie. Sile clipi, în vederea adaptării la noul flux de fotoni, îi admiră părul brunet cu reflexe roşcate, se gândi la un gest sau vorbă de rămas bun. Era clar că nu se ştia când vor mai fi pe undeva împreună, numai ei doi.

– Luminiţoo! se auzi din sufragerie.

– Eu plec. Spuse Sile plat. Rămâne cum am stabilit. Vin săptămâna viitoare. La 11. Dacă vrei să ne mai vedem, fii pe acasă. Dacă nu, eu nu voi mai insista.

Ieşirea din căsoi se făcea tot prin sufragerie. Sile alesese să-l ignore pe bărbosul tolănit pe podea, însă nu se putu abţine când văzu lângă el păpuşa Odile, dezbrăcată, căreia îi fusese desenată cu lux de amănunte zona genitală şi părul pubian, cu cariocă roşie şi neagră. La fel, îi fuseseră desenaţi şi sânii, în dreptul buricului un tatuaj cu un triunghi şi nişte chestii pe el (un fel de ochi de caracatiţă), gura îi fusese şi ea prelungită de la o ureche până la cealaltă, avea şi o mustăcioară à la Hitler, un ochi vânăt, iar Geo-bărbosul grohăia mulţumit alături, cu o mână în nădragi, scărpinându-se.

Indignat, Sile apucă păpuşa, culese hăinuţele oferite de Moş Ioşca, îndesă totul în geanta lui diplomat, printre ziare mototolite. Îşi încălţă bocancii Guban, fără să-şi lege şireturile şi ieşi fără să mai privească sau să mai asculte înapoi.

Starea de „sfântă mânie proletară” i se instalase şi nu-i mai era dor, din toată lumea asta, decât de TovStamate. În tăcerea cu care-l asculta de obicei sau în modul în care îi dicta răbdător câte o sinteză de discuţii, desluşea sute de sfaturi mute. Pleca întotdeauna din biroul B.D.S. din Blocul Turn de la Măgurele cu altă viziune despre viaţă şi cu convingerea că, la un moment dat avea şi el să fie Cineva. Totul e să ai răbdare, îi sugera privirea căruntă a lui TovStamate, fă ce trebuie şi va fi bine pentru toată lumea – şi în primul rând pentru tine.

Coborî la penultima staţie a troleibuzului 84 şi se aşeză răbdător la o coadă la unt. Aceste cozi erau preferatele lui. Păreau lungi, însă mergeau extrem de repede, odată ce se „dădea drumul”. Fiecare ocupant al cozii avea dreptul la un pachet de unt, care costa 14 lei, însă toată lumea plătea 15 lei. Foarte rar, cineva nu avea schimbat, dar chiar şi atunci i se dădea restul imediat. În concluzie, coada se deplasa cu vreo zece centimetri pe secundă, deci o coadă de o sută de metri nu dura mai mult de un sfert de oră. Cu condiţia să fie suficient unt. Cum să te plângi că stai toată ziua la cozi? Era suficient să fii la locul potrivit, în momentul potrivit.

Se însera. Sile reuşi să-şi cumpere şi o pâine, apoi observă că la ferestre începeau să pâlpâie luminiţele produse de lămpi sau lumânări. Deci – nu era curent. Urcă cele zece etaje şi intră în garsoniera cu miros stătut şi rece. Nici gaze nu erau, semn că după terminarea Congresului al XIV-lea fără vreun incident notabil, mai-marii P.C.R. hotărâseră că este cazul să mai strângă niţeluş cureaua.

Auzea, în studenţie – şi-i raporta conştiincios lui TovStamate – poveştile colegilor din Bucureşti despre penuria de alimente, despre întreruperile de lumină, despre principiul al patrulea al termodinamicii: „nici un joule la calorifer”, despre cozi interminabile şi lipsa transportului în comun. Despre faptul că întunericul se propagă cu viteza luminii. În ceea ce-i privea pe ei, căminiştii de la Măgurele, toate acestea erau destul de îndepărtate. Cantina de pe Platformă era destul de bine aprovizionată, în fiecare zi exista câte ceva proteic de ingurgitat: friptură de pui, chiftele sau şniţele din salam Victoria. Ciorba era destul de gustoasă şi săţioasă. În cămine aveau curent electric şi apă caldă tot timpul, astfel încât mai veneau pe la ei, prin vizită, studenţi de la facultăţi mai puţin norocoase, în vederea primenirii propriei persoane: să facă un duş, să mai stea niţel la căldură, să citească o carte mai de soi sau să vadă un film la aparatele video clandestine. Evident că „măguriştii” îi luau peste picior pe colegii lor mai puţin norocoşi de pe la Automatică, Electronică sau T.C.M., aplicându-se principiul comunist conform căruia cea mai mare realizare în viaţă a cuiva era să aibă noroc sau să „prindă care-i mişcarea”. Dacă în 1983 sau 1984, când încă nu se generalizase criza, noi am fost mai şmecheri şi ne-am dus la fizică la Măgurele, bravo nouă. Voi, ăştia din „Poli”, n-aveţi decât să suportaţi prostia pe care aţi făcut-o atunci. Să staţi în frig şi să haliţi lături în Regie. Dar îi lăsau să facă duş.

– Nu se va întâmpla nimic, îi şoptise TovStamate după vizita lui Gorbaciov din primăvara anului 1987. Discuţia avea loc după cea mai cruntă iarnă în materie de aprovizionare, din spusele colegilor bucureşteni: în magazine nu se mai găsea absolut nimic, apa rece dispăruse cu desăvârșire, autoturismele personale nu circulau, dar nu circula nici transportul în comun, iar bucureştenii, cei care nu erau abonaţi la autobuzele I.F.A., veneau adesea pe jos până pe platformă. Nu, spusese TovStamate privind oraşul de la ultimul etaj al Blocului Turn, sunt doar nişte roboţi, iar vociferările lor sunt zgomot de fond. Să nu contezi pe ei! niciodată.

Cu gândurile acestea, termină pâinea şi pachetul de unt, apoi mâncă şi două gogonele, să nu i se aplece. Se dezbrăcă tremurând de costumul cărămiziu, se îmbrăcă în treningul de culcare, îşi puse fesul şi se băgă în pat, sub cele două plăpumi. Dârdâi până când aşternutul se încălzi cât de cât, apoi îşi aminti că nu şi-a pus ceasul deşteptător să sune. Personalul 1015 pleca la 4 fără 20 dimineaţa, trebuia să schimbe în Titu şi să ia cursa 1431, care ajungea la Fieni la 7 fără un sfert. În condiţiile acestea, trebuia să plece pe la 2 dimineaţa de acasă. Dacă se lasă frigul rău şi nu se întâmplă nimic cu Luminiţa aia – şi dacă nici de la TovStamate nu mai aud nimic – rămân peste duminică şi poate chiar şi peste tot restul vieţii la Fieni.

Înainte de a se băga la loc în pat, scoase şi păpuşa Odile şi o curăţă bine-bine cu spirt. Reuşi să-i rearanjeze feţişoara obraznică, ochii verzi, reuşi să elimine şi liniile strâmbe care-i închipuiau sânii, desenul ăla cu triunghiul sau ce-o fi fost pe acolo, dar la zona pubiană i se termină spirtul şi decise să o lase aşa, deocamdată. Mai ales că nu se vedea. O îmbrăcă simţind un început de tandreţe şi o aşeză pe bufet, între magnetofonul Kashtan şi Telecolorul inutilizabile acum.

Nu era deloc nemulţumit de soarta lui. Luase o decizie importantă, şi anume să o lase mai moale cu activităţile politico-ideologice. Erau destui care să se ocupe de aşa ceva, chiar şi la fabrica Steaua Electrică din Fieni, care se mândrea că jumătate din producţie mergea la export. Avea acum o şurubelniţă şi poate că într-o bună zi va reuşi să pună în funcţiune aparatul acela de raze X, cu care să reuşească să demonstreze că filamentele româneşti din bumbac sunt mai bune decât porcăriile care ne vin de la chinezi, era convins că urma să fie evidenţiat, apoi avansat, să i se dea o locuinţă în Fieni, un salariu de inginer şef, în cele din urmă avea să acceadă şi la Visul Românului (un autoturism Dacia 1310) şi să vedem atunci dacă mai îndrăzneşte Luminiţa arhitecta, cu părinţii proaspăt maziliţi din funcţiile lor universitare şi scoşi de I.C.R.A.L. din locuinţa din Cotroceni, să-i mai spună lui că „n-are suflet”. Va veni în genunchi să se roage la el „să fie împreună”. Şi nu va mai fi muieruşca arogantă de Cotroceni, ci o tânără speriată de viaţa din ce în ce mai aspră, care-şi caută protecţie.

– Iar pe bărbos îl trimitem la Canal, şopti Odile.

Se dezbrăcase şi se băgase lângă el, în pat. Afară se înseninase şi răsărise o mare Lună plină. Sile o cuprinse în braţe, o mângâie pe creştet, o privi în ochii verzi, mari. Vom fi pentru întotdeauna împreună, îi şopti Luminiţei-Odile, apoi constată că era goală şi că-l cuprinsese cu coapsele. Ghicea împungându-l, în dreptul mijlocului, sexul ei cărnos şi atunci Sile îşi scoase bluza şi pantalonii de trening, apoi izmenele, descoperindu-şi bărbăţia în stare de erecţie. Patul se legăna odată cu tot blocul, provocându-le o plăcută ameţeală. Odile respira intens şi din când în când îl săruta, îmbiindu-l să se urce pe ea. Ceea ce Sile amână niţel, neştiind prea exact cum să procedeze şi mângâindu-i sânii, identici cu ai Luminiţei. În cele din urmă, cu Odile susurându-i teiubescuri printre săruturi, Sile se decise, îşi potrivi bărbăţia între picioarele ei, împinse o dată, apoi…

Auzi ceasul sunând.

Odile se afla la locul ei, lângă magnetofon, privindu-l amuzată în lumina lunii. Sile cotrobăi după chibrituri, aprinse lampa, apoi verifică dacă curgea apa (hîrrrşşghirrîşş), drept care îşi turnă în chiuvetă din găleata pe care o ţinea pe hol, se spălă puţin pe ochi şi în urechi, apoi se îmbrăcă în costumul de blugi, îşi puse geaca de piele îmblănită, înşfăcă geanta diplomat goală, dădu se iasă…

Se întoarse din prag şi-o sărută pe Odile. Pe frunte.

– La revedere, dragostea mea.

Porni în pas alert spre gară, urmat îndeaproape de o relativ tăcută haită de câini vagabonzi. Fulguise, iar bulevardele pustii erau sticloase. Blocurile căscau spre el ferestre de tip gaură neagră. Fără lumina lunii, totul ar fi dispărut.

O şurubelniţă, mânuită iscusit, îţi poate schimba viaţa. Reuşi, într-o singură zi de muncă, să mute generatorul pe un banc de lucru, să-l cureţe până când să devină vizibile şuruburile care trebuiau demontate, apoi chiar să-l demonteze şi să-şi dea seama că „inima” aparatului era, de fapt, un modul de comandă care trebuia să alimenteze nişte relee răspunzătoare cu stabilirea înaltei tensiuni şi a curentului de filament. La drept vorbind, Nea Ion îl ajutase niţel, în sensul că, după neîncrederea iniţială, bătrânul inginer ajunse singur la concluzia că „i-a venit şi ăstuia mintea la cap”, drept care îi indicase pe schemele nemţeşti cam pe unde ar trebui să fie hiba şi, împreună, ajunseseră la concluzia că necazurile provin dintr-un dreptunghi pe care scria Hochspannungkontroll.

– Pe ăsta numai un electronist de meserie îl poate desface, se resemnase Nea Ion. Oricum, e bine că ne-am dat seama ce s-a futut.

– Cunosc eu pe cineva care ne poate ajuta, spuse Sile.

– De unde? Aha, din Bucureşti. Atunci trebuie să facem acte să scoţi modulul din fabrică.

Următoarele patru zile Sile se ocupă cu sârguință de aceste acte. Alergă între diferitele birouri ale administraţiei după fel şi fel de autorizaţii. Trebui mai întâi să ia el pe inventar obiectul cu pricina, numai că nu se mai găsea fişa de inventar şi atunci trebui întocmit un duplicat. Apoi, de la Aprovizionare la Distribuţii, pe urmă la Serviciul Comercial, pe urmă la Mercurial, Prognoză, de acolo la Reparaţii şi Întreţinere, până la secretarul B.O.B şi în cele din urmă la directorul adjunct, căruia-i explicase, pe şleau situaţia: cunoştea un meşter foarte bun în Bucureşti care putea repara orice.

– Am avut şi noi un inginer care repara tot ce-i cădea în mână. De fapt, el spunea că nu era adevărat, că obiectele se reparau singure atunci când simţeau că el se afla în preajmă.

– Şi unde-i acum? îndrăznise Sile.

– A plecat, răspunse sec Nea Ion, ceea ce însemna „a plecat acolo-unde-nu-se-spune”.

În orice caz, sâmbătă – zi scurtă – modulul Hochspannungkontroll era ambalat în ziare, apoi în nişte câlți şi în cele din urmă într-o cutie de carton cam putred, legat bine-bine cu sfoară şi introdus într-o geantă de voiaj din vinilin a lui Nea Ion. Sile reuşi să se învoiască şi să plece din timp, astfel încât să prindă personalul 1104, care pleca la 13 fără 10 şi ajungea la Bucureşti la 16 şi 16.

Modulul era greu, să tot fi avut vreo 12-15 kilograme. Cărându-l, Sile îşi dădu seama că nu prea avea condiţie fizică şi că începea să fie cazul să mai facă ceva forţă. Nu mai desfăşurase activităţi sportive din armată, iar în facultate, în rarele meciuri de fotbal, făcea pe portarul.

– Arăţi bine aşa, îi spusese TovStamate în anul trei de facultate. Eşti cam slăbănog, dar nu scheletic, ai fix fizicul cuiva care nu se remarcă prin nimic şi, în consecinţă, se poate infiltra oriunde. Dacă erai vreun mascul alfa sau vreun cocoşat ochelarist, nici nu ne gândeam să te recrutăm. Aşa, ai înălţime aproximativ medie, constituţie firavă spre medie, ochii căprui făcuţi să iradieze înţelegere şi compasiune, totul în fiinţa ta respiră linişte şi încredere. Eşti omul nostru. Singurul lucru pe care trebuie să ţi-l mai exersezi este blazarea despre care am mai vorbit.

… Urcă, gâfâind, treptele spre Atelierul de Reparaţii şi Întreţinere de pe strada cu acelaşi nume (fără reparaţii şi întreţinere). Şi atunci văzu un carton spălăcit cu „Pauză de masă”. Uşa era încuiată, dar Sile era acum DomInginer în delegaţie, aşa că bătu cu din ce în ce mai mult curaj.

În cele din urmă, câteva bufnituri şi un mieunat de pisică lovită din neatenţie îi dovediră că aşteptarea lui se apropia de sfârșit. Întrevăzu, prin geamul pe jumătate mat din cauza prafului, ochelarii lui Moş Ioşca, uşa se deschise, iar pe trepte o zbughi o mâță neagră cu ochii (tot) verzi; apoi, Moş Ioşca îi făcu semn să intre.

– Pro… ble… mă… de ser… vici, silabisi moşul privind modulul nemţesc dintr-o parte şi din cealaltă. Tu eşti băiatul cu păpuşa franţuzească, nu? À propos, nu s-a rătăcit pe la tine prin buzunar vreo şurubelniţă?

– Asta? Îmi pare rău, nu ştiu cum a ajuns la mine… Mi-am dat seama numai în tren, când mă întorceam la Fieni…

– Se mai întâmplă. Unele obiecte sunt cam sprinţare. Întâmplarea face că este singura şurubelniţă de 4 jumate pe care o am. Iar marea parte a chestiilor din Vest se desfac numai cu aşa ceva.

Înşfăcând şurubelniţa, Moş Ioşca dezasamblă modulul în câteva mişcări. Apoi prinse a se plimba cu sondele aparatului de măsură pe plăcile imprimate, testând unul după altul pinii integratelor sau ai transistorilor. Lucra în tăcere absolută, întreruptă doar de două mormăituri dezaprobatoare. Apoi scormoni prin sertar şi înlocui un condensator şi un circuit integrat, mânuind ciocanul de lipit cu dexteritate.

În tot acest timp, Sile îşi plimbă privirea prin atelier, gândindu-se că, la urma urmei, moşul acesta era o mină de aur. Din câte auzise el, toată lumea se văita că i se strică ceva prin casă, de la maşina de spălat la televizor şi de la uscătorul de păr la plasa cu rotile pentru cumpărături sau la scăunelul pliant de stat pe la cozi. N-ar putea să se ocupe de aşa ceva în continuare, adică să-i aducă clienţi moşului, iar grosul plăţii pentru reparaţii să şi-l însuşească? Nu era un mod de abordare al realităţii prea materialist sau dialectic, dar „ai grijă, doar o viaţă trăieşti”, vorba lui TovStamate.

– Ar trebui să cam meargă acum, spuse Moş Ioşca. Păcat că n-avem cum să ne dăm seama. Te costă treisprezece lei şi optzeci şi cinci de bani. Dacă nu funcţionează, îţi dau banii înapoi.

După ce-şi încasă contravaloarea serviciului prestat şi scrise chitanţa, Moş Ioşca dădu să se retragă.

– O zi liniştită în continuare. Mi se răceşte mămăliga.

– Staţi puţin, îl imploră Sile. Vreau să ştiu câteva lucruri.

– Cum ar fi?…

– Chiar vă pricepeţi să reparaţi orice?

– Cam da. Nu?

– Şi… cum să spun… şi altceva decât obiecte?

– Există şi altceva decât obiecte care să se poată repara?

– Da, există, strigă Sile. Există fiinţe care trebuie să fie reparate.

– Pentru asta, există medici.

– Nu ştiu cum să spun… e ca în cazul păpuşii aceleia. Mie mi-a schimbat viaţa. Dar mai am o păpuşă de reparat. Una mare. Şi nu este aici, n-am cum s-o aduc.

– Poate că ai o fotografie.

– Un moment.

Se furişă până după un raft cu radiouri cu lămpi şi fiare de călcat, să scormonească în portofelul lui ascuns în pantaloni.

– Aici este. O cheamă Luminiţa. Este o fată perfectă… atât doar, că are ceva probleme de programare, ca să zic aşa. Nu-mi prea place ce crede, nici cine se crede. Din punct de vedere fizic, mă atrage foarte mult. Dar, cum deschide gura – şi, încă, nu tot timpul, ci doar în anumite momente – mă inhibă complet. Spune că „n-am suflet”, dar de fapt ea este aceea care… Este… cum să zic… nu tot timpul, dar cel mai adesea… burgheză, oportunistă… convenţională… însă, am cunoscut-o şi altfel, sau mi s-a părut că poate fi şi altfel…

– Destul, destul, îl opri Moş Ioşca. Vrei o reiniţializare, să înţeleg. Poate să coste mult. Mai ales dacă subiectul nu-i aici. Chiar aşa, n-ai cum s-o aduci încoace?

– Nu prea cred. Încerc mâine, dar nu promit nimic. Dar… cum să zic… am citit şi eu în nişte reviste sau almanahuri… există nişte unde care acţionează de la distanţă… n-aţi putea?…

– Oricum, o să te coste cam mult, să ştii.

– Cât?

– Un moment. Moşul manipulă un calculator de buzunar, cu afişajul aproape şters. Cincizeci şi patru de lei şi treizeci şi cinci de bani.

– Vă dau şi o sută, şi două, şi cinci… numai să reuşiţi. Credeţi-mă, e viaţa mea în joc. În funcţie de asta o să ştiu încotro s-o apuc. Dacă fata asta… Luminiţa… ar fi ce trebuie, sau ce îmi trebuie mie…

Moş Ioşca îl privi pe deasupra ochelarilor.

– Crezi că ai opţiunea asta? De câte ori ai făcut ce-ai vrut? Îmi spui şi mie când s-a întâmplat ultima dată?

Sile se gândi să-i povestească cum a plecat el, demn, fără să mai privească înapoi, de la Luminiţa, lăsând-o cu bărbosul şi cu vodca ei. Dar, la urma urmei, chiar am decis eu să plec? Nu. Am plecat pentru că trebuia. În acel moment, realiză că paşii lui prin vila Luminiţei, ultima dată, fuseseră cam teleghidaţi. Sau programaţi dinainte, ca ai lui Odile.

Oi fi şi eu un soi de robot, dar măcar îmi dau seama de limitările mele, vorbi cineva din propria cutie craniană. Un robot blazat.

Moş Ioşca aştepta să-i treacă firul gândurilor, apoi enunţă privind fotografia:

Ah ! qui m’ôtera cette âme de ce corps!

– Ce-aţi spus?…

– Nimic. Îţi cauţi o tovarăşă de viaţă. Una cu care să-ţi împleteşti paşii inerţi dinspre nemişcarea relativă înspre nemişcarea absolută. Vedem ce se poate face. Eu unul, chiar în momentul ăsta, trebuie să-mi fac altă mămăligă. Nu-mi place când s-a răcit. Vino sâmbăta viitoare. Ia-ţi şi poza înapoi. Letargie plăcută în continuare.

– Dar nu puteţi încerca ceva până mâine?

Moş Ioşca nu-i răspunse.

A doua zi, duminică, nu se întâmplă nimic. Moş Ioşca nu face promisiuni deşarte.

Ajunse la uşa vilei Luminiţei la ora stabilită, sună, dar nu-i răspunse nimeni. Rătăci prin cartier vreo oră, prinse şi parcurse cu succes o coadă în formare la hârtie igienică în piaţa Cotroceni, drept care plecă spre Drumul Taberei, deoarece nu s-ar fi căzut să se afişeze din nou la uşa familiei de profesori universitari cu braţele pline de kurpapier. Ajuns acasă, reuşi să facă rost de o sticlă de spirt, la suprapreţ, şi-şi petrecu tot timpul rămas curățându-i lui Odile zona pubiană de tot ce desenase imbecilul ăla de Geo. În cele din urmă, se decise să plece la Fieni din seara aceea, pentru că nu se vedea cărând în toiul nopţii geanta grea cu modulul Hochspannungkontroll din Drumul Taberei până la Gara de Nord, cale de 7 kilometri şi jumătate. Astfel, se instală ca boierul în troleibuzul 93 şi reuşi să prindă personalul direct 1105, cu plecare la trei fără un sfert şi sosire la 7 seara în Fieni.

Ajuns la Fieni, îşi puse lucrurile în ordine şi mai privi o dată poza aceea.

Din cadrul cu ramă zimţată îl privea, radioasă. Odile. Nu păpuşa. Odile Cealaltă.

Pe măsură ce privea acea fotografie, constată că figura Luminiţei i se estompa din ce în ce mai mult, până când din tot universul din Cotroceni îşi mai aminti numai de taică-său şi de mirosul de Rothmans cu ness şi vodcă poloneză.

Generatorul de raze X, pe care-l montă împreună cu Nea Ion şi cu încă vreo doi muncitori detaşaţi de la secţia Circuite Primare, începu să funcţioneze. Se mai întrerupea din când în când, însă reuşiră să radiografieze câteva piese cu defecte şi să afle compoziţia materialului din care erau alcătuite nişte relee ruseşti care trebuiau schimbate. Sile îşi dovedise, aşadar, utilitatea. După cum anticipase, fu evidenţiat la gazeta de perete, numai că nimeni n-avu timp să-i scrie evidenţierea, aşa că i se puse în vedere să şi-o scrie singur. I se promise şi că se va aminti de realizarea lui în şedinţa de partid, însă această întrunire se amână, pentru că încă se mai aşteptau nişte instrucţiuni de la Centrală despre lumina exactă în care urmau să se dezbată documentele rezultate în urma Congresului al XIV-lea. Orele începură să treacă repede, lui Sile i se mai dădură şi alte însărcinări, pe care le îndeplini precis; iar, când mai avu nevoie de o şurubelniţă şi la un moment dat şi de un ciocan, i le împrumută Nea Ion pe ale lui. Rămase de noapte o seară, deoarece se întorsese un lot de becuri din Bulgaria cu o reclamaţie de defecţiuni sistematice şi trebuiau să întocmească raportul de contraexpertiză, testându-le pe toate. Era simplu: puneai becul în dulie, se aprindea, treceai la următorul. Nu se aprindea, îl puneai în lada cu becuri defecte. La sfârșit, trebuia să se raporteze procentul de rebuturi. Pe la ora cinci dimineaţa, urmele pe retină închipuite de felurite becuri aprinse şi neaprinse începură să-i închipuite figura cu trăsături indescriptibile ale lui Odile. Din străfulgerările acelea bruşte, Luminiţa dispăruse.

În noaptea aceea, Sile îşi dădu seama cine era aleasa inimii lui. Îşi puse fotografia ei pe birou. Ca să-l recompenseze, Odile îl vizită în seara de joi spre vineri, îi zâmbi frumos, îl încurajă, îi spuse să mai aibă puţină răbdare, că tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă, îl pusese să-i promită că va fi băiat cuminte şi că ea îl aşteaptă, tot cuminte, la Bucureşti.

Aşa că reuşi, de data aceasta, în virtutea orelor suplimentare lucrate, să-şi ia toată sâmbăta liberă şi se năpusti la gară la 4 dimineaţa, să ia personalul 1102, tot direct, care ajungea în Bucureşti la 8 dimineaţa. Trenul era gol şi format din compartimente mici, nu de tipul compartiment comun. Singur în compartiment, avu surpriza să constate că funcţiona căldura, care-l toropi instantaneu, şi dormi împreună cu Odile până la Gara Basarab.

În faţa Atelierului găsi un dric, iar inima i se contractă instantaneu.

– Moş Ioşca! strigă înnebunit. Moş Ioşcaaa!

Lumea fugea pe stradă, pentru că în Piaţa Matache se băgase carne.

Uşa Atelierului se deschise larg şi doi ţigani voinici scoaseră un sicriu enorm pe care-l coborâră pe trepte, năruind şi cealaltă balustradă. În cele din urmă, îl aşezară, cu grijă, în dricul cu suspensii supraelastice. Unul din cai necheză.

– Ho, Cârmâz, îl linişti unul dintre ţigani.

Abătut, Sile se aşeză pe treptele Atelierului. Scotoci prin mărunţiş, să le dea ţiganilor, apoi se răzgândi, vru să le dea zece lei şi descoperi în buzunarul de la piept poza lui Odile.

– Ai venit, flăcău? auzi din spate.

Pijamaua era acum cu dungi maronii şi galbene. Ochelarii erau aceiaşi.

Moş Ioşca…

Nu putea vorbi, de fericire. În cele din urmă, îngăimă:

– Am crezut că… vai de mine, ce-a fost în capul meu…

– Aparenţele înşeală. Hai înăuntru, să ne socotim.

Moş Ioşca îi întinse un borderou lung scris cu pixul de doi lei, din care Sile nu putu descifra decât titlul „Deviz de reparaţii”, subliniat cu o linie ondulată – şi sumele de pe ultima coloană din dreapta. Totalul fiind şaptezeci şi şapte lei şi nouăzeci de bani.

– Citeşte bine; de fapt, păstrează-l, eu am copia la indigo.

– Ce-i asta, Moş Ioşca?

– Lucrarea pe care mi-ai dat-o săptămâna trecută. Atenţie, livrarea nu este inclusă. Pentru livrare, vorbeşti cu băieţii care aşteaptă afară.

– Cum?…

– Marfa se află ambalată, în vehiculul din faţă. Îmi pare rău pentru aspect, n-am găsit ceva care să atragă mai puţin atenţia. Oamenii mor mai cu spor de la o vreme încoace. Ai de gând să-mi achiţi sau vrei să verifici livrarea? Moş Ioşca nu prea dă greş. Dacă nu eşti mulţumit, aduci marfa înapoi şi-ţi returnez banii. Să nu uiţi chitanţa. Şi mai am ceva pentru tine. Ia banda aceasta, o să-ţi folosească.

Sile plăti, începând să bănuiască (fremătând) ce se afla în sicriu. Iar pe rola de magnetofon stătea scris, pe o etichetă: Waters-Barrett.

– Hai, şefule, mergem? îl îmbie ţiganul principal. Încotro?

– Spre Drumul Taberei. Râul Doamnei, ştiţi zona?

– Ştim multe zone, râse ştirb celălalt ţigan.

– Ho, Cârmâz, hoo, Vasilină.

Îl porecliseră şi pe el Vasilină, în armată, din cauză că-l chema Vasile şi că avusese nişte rosături în zona inghinală pe care şi le tratase cu o alifie de la sanitarul batalionului. „Nu te opune. Dacă ai o poreclă haioasă, intri mai uşor în orice grup vrei”, îl povăţuise TovStamate. Numai că porecla i se estompase din primul an de facultate. Tuturor li s-a părut mai corect să-l strige scurt: Si-le decât să rostească o poreclă cuadrisilabică pentru cineva care poate nu merita atâta efort maxilofacial.

De pe banca dricului, Sile fu de acord că începea o zi frumoasă. Ţiganii scuipau seminţe, îi oferiră şi lui un pumn. El le puse la dispoziţie ţigări dintr-un pachet de Carpaţi de Târgu Jiu. Fumând şi scuipând seminţe sau firicele de tutun, în trapul leneş al lui Cârmâz şi Vasilină, priveau fugind oamenii spre piaţa Matache, unde vociferările cozii la carne se luau la întrecere cu hămăiturile câinilor vagabonzi. Cotiră apoi pe Vulcănescu, pe lângă Spitalul Militar Central (semece, unde ajunsese şi el vreo zece zile, în urma agravării eroziunilor inghinale), apoi pe Plevnei, Eroilor…

– Şefu’, o luăm mai pe străduţe, să nu dăm peste vreun gabor care să ne întrebe ce-avem în cutie, îi spuse ţiganul căpitan de dric.

În piaţa Cotroceni se dădeau ouă şi, aşteptând după troleibuzul de transport marfă, lui Sile i se păru că o zăreşte, de la spate, pe doamna-mama-Luminiţei (îi uitase prenumele, iar nume de familie nu veţi întâlni în acest text; o să ne fie tuturor clar, spre sfârşit, de ce). Deasupra tejghelei, unde se îmbulzeau oamenii, trona anunţul „Oolele se dă decât cu cartonu la scimb”.

– Vreţi să ne oprim? Vreţi să stăm şi noi la coadă?

– Lasă, boierule. Noi suntem dă la ţară. Avem găinile şi raţele noastre. Dacă nu, facem rost.

De ei se apropie o bătrânică relativ cochetă. Îi întinse lui Sile două ouă din cartonul pe care-l purta grijulie.

– Ia, mamă, de aici, că mi se pare că avuseşi un mare necaz. Cine e, mama, tata?

– Nu, spuse Sile neştiind de unde-i vin cuvintele. În coşciug se află iubita mea.

– S-o ierte Dumnezeu.

Mai recoltară două ouă şi de la o fetiţă care privea cruciş. Conveniră ca fiecare din cei doi ţigani să ia câte un ou din această recoltă nesperată, iar Sile să rămână cu primele două ouă de la bătrânică.

Dricul se puse în mişcare şi o apucară pe Carol Cavila, apoi pe Str. Frédéric Joliot-Curie. Trecură prin faţa vilei familiei Luminiţei, iar prin geamul deschis se revărsau acordurile din Us and Them. Probabil că bărbosul amator de Pink Floyd îşi făcea veacul tot acolo. Muzica aceea îi răsună lui Sile în urechi zeci de minute în şir, în timp ce Cârmâz şi Vasilină se opinteau să urce dealul Cotrocenilor şi să iasă, prin Panduri, pe calea 13 Septembrie.

În faţa cimitirului Ghencea civil, ţiganul comandant secund de dric scuipă o coajă de sămânţă:

– Aici a zis a bătrână că-l îngroapă ruşii pe Nea Puiu. Şi nu mai e mult până atunci.

Sile se făcu că nu aude.

– Şefule, crezi c-o să ne fie mai bine cu ruşii care stă să vină încoace?

– Nu ştiu. Ruşii au mai venit peste noi şi n-a fost bine.

– Daa, icni comandantul de dric. Ne-a umflat cocoşeii, aurul du pă muieri, tot, tot. L-a lăsat p-ăl bătrân în două costume de haine, ca pe ingineri. Foame mare cu ruşii ăia. Da’ poate ăştia de-or veni acum or fi altfel.

– S-o crezi tu, Mandela. Rusu-i rus şi-n curu’ gol.

Deştepţi ţiganii – şi cu simţ de orientare. Continuară pe Prelungirea Ghencea, apoi pe Valea Oltului, oprind din nou în faţa unui complex tot din cauza unui troleibuz de aprovizionare care bloca drumul, prilej cu care se aleseră cu o donaţie de circa cincisprezece centimetri de salam. În cele din urmă, Sile îi ghidă spre blocul lui şi constată, încă o dată, că Moş Ioşca avusese dreptate: dricul nu atrăgea priviri curioase, ci doar eventual ceva compasiune resemnată. Printre blocuri, se mai alese cu o pâine, doi covrigi, o bucată de slănină şi o cutie de Tix.

– Etajul zece, spuse el. Liftul nu merge. Credeţi că reuşim s-o… să-l urcăm până sus?

– Ai încredere, şefu’. Am dus noi poveri mai mari.

– Şi mai sus.

Scara blocului era pustie. Lumea zburătăcea pe străzi, pentru că peste tot „se băgase” câte ceva. Oricum, Sile nu-l cunoştea din bloc decât pe administrator, căruia-i plătea, cu anticipaţie, chiria, de fiecare dată când se întâmpla să ajungă sâmbăta de la Fieni (cam o dată pe lună). Urcară pe scara îngustă, cu Mandela, care era mai solid, ţinând sicriul din spate, iar celălalt, împreună cu Sile mai mult ghidând sicriul, din faţă. Urcuşul se desfăşură, în capul lui Sile, tot în acordurile Us and Them, iar la sfârşit, după ce introduseră sicriul pe uşa garsonierei, scoaseră uşile din balamale şi efectuară manevre complicate pentru a reuşi să introducă livrarea în sufragerie, o instalară pe covor. Sicriul umpluse încăperea, cu greu te mai puteai mişca în juru-i; venise vremea socotelilor.

Sile se aştepta la un tarif de câteva „foi” bune pentru tot serviciul acela.

– Optsprezece lei şi cincizeci şi cinci de bani, spuse Mandela.

– Numai atât? Poftim, uite, ia douăzeci şi cinci de lei.

– Nu, şefu’. Avem mercurialu’ nostru. Dacă ne reclamă careva? Noi… noi nu suntem gropari din ăia dă care ştii matale. Noi cărăm la naşteri, nu la morţi. Hai, că Moş Ioşca mi-a spus că ai mereu mărunt.

– … Nu vreţi să beţi ceva? Am un coniac Unirea, uite…

– Nu, şefule. Suntem cu dricul.

Le întinse banii potriviţi.

– Hai sănătate, viaţă lungă şi – poate ne mai vedem. Uitasem. Ia mata scula asta. Poate-ţi trebuie. I-o dai înapoi lui Moş Ioşca, atunci când vă mai vedeţi.

Era o şurubelniţă în cruce, mare şi solidă, pe care Sile o folosi, icnind, să desfacă holţşuruburile care fixau capacul dricului. Îndeletnicirea aceasta îi luă aproape o oră, îşi juli mâinile, simţi că-l apucă disperarea. La urma urmei, am toată ziua la dispoziţie – şi ziua de mâine. Se decise să ia o pauză, se convinse că avea curent, aprinzând de două ori lumina de la baie, apoi, scotocind nici el nu ştia după ce în buzunarele hanoracului, găsi rola de magnetofon pe care i-o dăduse Moş Ioşca. Chiar aşa, de mult n-am mai ascultat muzică, îşi spuse el şi puse în funcţiune mag-ul Kashtan, vedeta centrală a multor chefuri studenţeşti la care era invitat doar pentru că era fericitul posesor al unei asemenea scule (donaţie de la TovStamate, bineînţeles). Reduse volumul. În cameră prinseră a se forma nişte acorduri electronice, destul de psihedelice, riff-uri de ghitară electrică şi acorduri prelungi de orgă, o muzică neliniştită şi neliniştitoare, sugera începuturile lumii, un Univers erupând din genuni, un Cosmos spart în cioburi şi asamblat la loc în alt fel, spaţii întunecoase şi tubulare, alunecări pe pante ireversibile. Desfăcu ultimele şuruburi, învelindu-şi mâna dreaptă cu un prosop.

Odile. Se afla acolo, în mărime naturală  (Nu: Supranaturală), îmbrăcată în aceleaşi haine ca Odile cea mică. Numai că fusta lungă, neagră, cu crăpătură până în dreptul taliei, care lăsa leneş să i se vadă coapsa dreaptă, elastică, îi producea acum cu totul altfel de fiori decât atunci când le vedea la modelul la scară redusă.

Nu arăta întocmai ca păpuşa pe care o reparase Moş Ioşca. Păpuşa Luminiţei… Odile, cea din sicriu, avea faţa mai prelungă, părul îi era tot blond, dar parcă mai puţin ondulat, trupul mai zvelt, sânii mult mai bine conturaţi. Părea că…

Nu părea. Respira uşor.

Şi atunci, neştiind cum să procedeze, Sile îi atinse mâna stângă. La cot, apoi la încheietură. Nu se întâmplă nimic. Încercă şi cu mâna dreaptă. În zadar.

Poate că trebuie s-o scoţi din sicriu, îi spuse cineva. Opintindu-se, încercă să o ridice, dar nu reuşi să o clintească. Şi atunci realiză că era cu mult mai mare – şi mult mai grea – decât o femeie normală.

Dă-i palme! Gâdil-o! auzea aceeaşi voce dindărătul cutiei lui craniene.

Îşi turnă un deget de coniac, îşi aprinse o ţigară.

Se va întâmpla tot ce trebuie să se întâmple.

Scotocind prin buzunarele hanoracului, găsi şi cele două ouă, bine înfăşurate în chitanţa şi în devizul lui Moş Ioşca. Probabil că şi din cauza coniacului, şi a nervozităţii, i se făcu brusc foame. Aprinse focul anemic de pe aragaz, amplasă o tigaie pe care n-o mai folosise de mult, tăie câteva bucăţi din halca de slănină pe care o primise înainte de a o urca pe Odile, aşteptă ca acele bucăţele, sfârâind, să elibereze o cantitate suficient de grăsime, apoi sparse ouăle şi dădu mai tare muzica aceea Waters-Barrett. Când se pregătea să deşerte produsul activităţii lui culinare într-o farfurie, amplasată pe capacul sicriului (nu avea loc în altă parte), ochii îi fugiră spre Odile, care se ridicase într-un cot – şi-l privea.

Ochi mari, verzi, ca ai păpuşii, dar nu erau ochii unei păpuşi.

– Mi-e foame, spuse ea.

– Vino să mănânci, o îmbie el.

– Şi tu?

– Mănânc mai târziu. Acum vreau să mă uit la tine.

Odile se întinse, apoi se ridică în picioare. Sile constată că era mai înaltă decât uşa de la sufragerie.

– Te rog… Uite, aduc şi pâine. Vrei şi murături?…

– Nu. Dar poate că ai ceva de băut.

– Sigur.

Avea dosită în cămară o sticlă de palincă din cele pe care i le furniza TovStamate ca să întreţină vie flacăra colaborării şi limbuţia colegilor de grupă. Palincă din aceea care forma o coroană de biluţe spre buza paharului. Ciocni cu păhărelul lui de coniac, de care abia se atinsese.

– Să trăim veşnic, spuse Odile şi dădu paharul peste gât. Mai ai? Scuză-mă că mă comport astfel, dar am făcut un drum lung.

Sile o alimentă din nou, apoi decise că merită şi el un deget din palinca aceea cu gust de coacăze. Lichidul îl arse pe dinăuntru, sporindu-i senzaţia de foame, aşa că reîncălzi tigaia şi prăji încă două-trei felii de slănină, împreună cu câteva felii de pâine.

Odile terminase de înfulecat cele două ouă.

– Ce mai ai acolo bun?

– Jumări şi pâine prăjită. Mai ţi-e foame?

– Sincer, da.

După ce termină a doua porţie, Odile mai ceru palincă, apoi, după ce această licoare se termină, atacară împreună şi sticla de coniac Unirea, dimpreună cu salamul primit în dimineaţa aceea. Sile reuşi, cam după a treia farfurie plină a lui Odile, să mănânce şi el ceva: o felie de salam, două felii de pâine prăjită şi o gogonea. Se săturase privind-o pe Odile cum mânca. Observase şi că pe inelarul stâng avea un inel cu o piatră, pesemne, deosebit de preţioasă.

– E diamant? întrebă el prinzând-o de mâna stângă.

– Da, spuse Odile. Este un diamant de trei carate.

– Nu mă pricep. Trebuie să fie scump.

– Probabil că e scump. Însă e gol.

– Cum adică, e gol?

– Nu conţine nimic. Doar atomi de carbon, în aşteptarea unei vieţi. Nu a unei vieţi mai bune, ci doar atât: a unei vieţi.

– Nu înţeleg.

– Vei înţelege în curând… Ce facem acum? se interesă ea.

– Nu ţi-e somn? Eu, unul m-am trezit pe la trei dimineaţa.

– De ce?

– Ca să ajung în Bucureşti, să te iau…

– Dar de unde veneai?

– De la Fieni. Lucrez acolo. Sunt inginer fizician la fabrica de becuri.

– Ce frumos! Aici e casa ta, sau acolo, la… Fieni?…

– Şi aici, şi acolo.

– Casa ta ar trebui să fie unde sunt eu.

– Aşa va fi. Îţi aminteşti că am dormit împreună o noapte?

– Tu nu-ţi aminteşti. Am dormit împreună multe nopţi. Şi multe vieţi. Eu sunt sufletul tău pereche.

Ameţit de cele două pahare de coniac şi de înghiţitura de palincă, Sile accepta orice.

– Dormim, aşadar?

– Cum vrei tu. Însă mie, una, nu mi-e deloc somn. Am dormit până adineauri, nu-ţi aminteşti?

Sile simţi adiind dinspre ea un miros pe care nu-l mai simţise niciodată. Amestec de ceva parfumuri fine, cum numai pe la tovarăşa Mărculescu mai adulmecase, cu miros de vară, după furtună, în pădurile copilăriei.

– Atunci, hai să mergem la plimbare. Hai prin oraş.

Odile se ridicase şi privea pe fereastră, rezemată de pervaz. Se furişă lângă ea şi simţi cum ea îşi lipea şoldul de sternul lui.

– Se vede frumos, de aici, de la tine. Unde tot aleargă oamenii ăştia?

– Cred că s-a băgat mâncare peste tot. Se duc să stea la cozi.

– Vrei să spui că, în lumea ta, oamenii nu au ce mânca?

– În lumea asta se găseşte de mâncare. Aici şi acum, la noi în ţară, e ceva mai greu.

– De ce?

Nu ştiu ce să-i răspundă. Uitase toate argumentele politico-ideologice.

– Să zicem că avem un şef de stat care a impus anumite restricţii până când ţara plăteşte datoria externă. După care, constatând că oamenii au suportat perioada aceea, restricţiile sunt aplicate şi acum, după ce datoria s-a plătit, probabil ca să facem ceva rezerve de bani şi să trăiască mai bine copiii noştri…

– E frumos să te gândeşti la viitor. Mai ales atunci când ai de a face cu mecanismele de afară, care vor accepta, întotdeauna, orice. Capul plecat, sabia nu-l taie. Cine poate, oase roade. Trist. Sper că tu nu eşti ca ei.

Ba, din păcate, sunt cam la fel ca ei, începu să plângă Sile, însă Odile îl prinse în braţe şi nu putu gândi mai departe.

O îmbrăţişase şi el, mijlocul ei aflându-se la nivelul pieptului lui. Îi sărută braţele, cât putu de aproape de umeri, apoi o sărută la baza sternului, sub sâni, în cele din urmă Odile se aplecă şi-l sărută la rândul ei, muşcându-l, lacomă, plimbându-şi limba prin gura lui.

– Cred… cred că mai aşteptăm puţin cu plimbarea, spuse ea.

Mirosul pe care-l emana ea se schimbă, incluse şi o componentă care părea un fel de mâncare nespus de bună, din care nu gustase niciodată.

Îl strânse din ce în ce mai tare, pipăindu-l cu ardoare în timp ce el o mângâia pe sâni. Odile îi scosese cămaşa din pantaloni, îl ciupea şi-l zgâria direct pe piele, iar el îi urmă exemplul, cu mult mai multă delicateţe. În tot acest timp, el se dezbrăcă şi încercă s-o dezgolească şi pe ea. Nu se pricepu să-i desfacă fusta, avea nasturi sau fermoare ascunse pe undeva. Odile, zâmbind, şi-o scoase singură şi-l înfăşă strâns pe Sile în ea, ţinându-i mâinile la spate. Sile se trezi imobilizat în fusta aceea, care-l acoperea până la umeri, abandonat în braţele lui Odile care-l explora cu limba peste ochi, prin urechi, în gură, lăsându-i urme de salivă cu un miros de nedescris. Cu o muşcătură de ureche, îl făcu să îngenuncheze. Ţinându-l strâns între picioare, Odile se dezbrăcă de sacou, bluză şi furou. Îl doborî la pământ, îi îndesă un sân în gură, apoi îl ridică în braţe şi-l trânti în pat. Sile se zbătu în zadar să scape din strânsoarea fustei în care-l ambalase Odile, dar era complet prizonier, femeia monumentală îl călărea, îl zgâria pe părţile rămase neîmpachetate, îl linse pe toată faţa, îl alimentă cu saliva ei cu gust de palincă şi ambrozie până când fu cât pe ce să se înece. Odile gâfâia din ce în ce mai tare până când, strângându-l între picioare şi lăsându-l fără răsuflare, scoase un strigăt ascuţit, prelungit cu un geamăt care se armoniză perfect cu ultimele acorduri de pe banda din magnetofon. Mirosul ei avea acum nuanţe de Regina Nopţii.

Îl lăsase ceva mai liber, aşa că Sile reuşi să se despacheteze din fusta lui Odile, să ţâşnească deasupra ei, să-i despartă picioarele, dar, când veni momentul intromisiunii…

Odile pur şi simplu nu avea sex. Burta ei se continua netedă, până în zona inghinală şi, numai privind mai atent, se puteau descifra două umflături, aidoma cu ale păpuşii care-i privea amuzată de lângă magnetofon. Banda se terminase şi Sile privea în continuare aiurit lipsa aceasta de organe genitale, pradă unei stări de excitaţie formidabile şi care probabil că avea să dureze până la sfârşitul lumii. Nu putea gândi, nu mai avea resurse sanguine pentru aşa ceva.

Odile nu sesiză nimic în neregulă. Îl împinse uşor înapoi, între picioare, apoi se căţără ea sus, sufocându-l şi înghiontindu-l până când sfârşitul lumii se produse. Recăpătându-şi suflarea, Sile suportă ultimele săruturi pasionale ale lui Odile, înainte ca ea să se ridice şi să caute din nou sticla de coniac.

Se spălară împreună, după ce încălziră apă în maşina de spălat. Sile îi turna cu un ibric apă la temperatura potrivită pe unde avea ea nevoie. Apoi Sile desfăcu ultima lui rezervă strategică, o ciocolată cu alune iugoslavă, tot de la Turnu Severin.

– A fost bine? se interesă ea privindu-l în ochi.

– A fost… minunat… Dar ştii că?… tu, de fapt, nu ai nimic acolo.

Odile se ridicase şi-l privea cu o oarecare severitate.

– Nu le poţi avea pe toate. Cineva rău mi-a şters partea aceea din proiect. La drept vorbind, nici tu nu arăţi ca un bărbat care să mă merite, dacă ar fi să privim din exterior.

– Cum ar trebui să arăt?

– Nu te preface că nu înţelegi. Eşti cam pirpiriu şi mai degrabă micuţ. Bărbaţii din lumea din care vin eu au nişte muşchi fenomenali. Pe când tu… uite, pot să-ţi cuprind bicepşii între două degete.

– Mă apuc să fac sport, dacă vrei. Am să ridic greutăţi. Fac orice pentru tine.

– Pe de altă parte, eu ce exerciţii ar trebui să fac, să-mi apară o păsărică acolo?

Tăcură. Sile o privea întrebător, sperând că-i va trece supărarea sau iritarea. Nu ştia sigur ce i s-ar fi putut întâmpla dacă statuia aceasta vie şi-ar fi pus mintea cu el. Odile termină toată tableta de ciocolată.

– Moşul de unde m-ai adus, spuse ea. Trebuie să aibă soluţii. Şi pentru mine, şi pentru tine. El repară orice.

– Ar fi o treabă de încercat, îl parafrază el pe TovStamate. Şi aşa voiam să ieşim la plimbare, nu? Hai până la Moş Ioşca.

Îi puse o mână pe creştet, protectoare.

– Mergem mâine. Acum dormim. Şi poate mai facem dragoste. Numai dacă vrei, desigur.

Nu mai făcură dragoste decât o dată, iar după aceasta Sile dormi neîntors, cu faţa întoarsă spre sicriu, înveşmântat în furoul Lui Odile, care pentru el constituia o cămaşă de noapte acceptabilă. Cartierul Drumul Taberei se îndepărtă încet-încet, urmat de tot Bucureştiul, ţara noastră cea întunecată, restul lumii, resturile… totul se desprinde în cioburi… Se trezi cam înfrigurat, fereastra era deschisă, iar dinspre bucătărie adia un miros îmbătător.

– Te-ai trezit, dragostea mea? Poate că ţi-e foame.

Nu-l lăsă să se ridice din pat. Îi potrivi pernele, ca unui om bolnav, şi-i aduse o farfurie cu ouă, jumări, gogonele şi salam. Toate, foarte mărunţite.

– De unde? cum ai făcut rost de mâncare?

– E mâncarea de ieri. Am recuperat-o.

Sile se frecă la ochi.

– Este… ce ai mâncat tu ieri?…

– Da. Dar le-am încălzit din nou. Sunt ca şi proaspete.

– Cum ai făcut?

– Le-am extras şi ţi le-am preparat ţie. S-ar putea să miroasă niţel a alcool. Deşi –  alcoolul îl asimilez în totalitate. Restul, nu. Tot ce mănânc se poate extrage şi refolosi.

– Odile, tot nu înţeleg.

Din nou, aceeaşi severitate.

– Ce nu înţelegi, DomInginer? Eu sunt robot. Nu am sistem digestiv. Asimilez doar combustibilul pur, alcoolul şi zahărul. Restul mâncării pe care mi-ai dat-o ieri s-a stocat şi am extras-o în dimineaţa asta.

– Odile, eu am crezut că… Dar atunci, de ce ai mâncat?…

– Am receptori gustativi. Simt plăcerea de a mânca. Şi nu mai mâncasem de mult. Hai, acum, că se răcesc ouăle.

Sile înghiţi o fărâmă de ou prăjit şi constată că avea acelaşi gust ca întotdeauna. Ba parcă erau mai bune, semănau la gust cu ouăle de ţară din gospodăria mamei lui.

– Aşadar, spuse el, va trebui să ne aprovizionăm serios cu alcool…

– Am ceva rezerve, acum. Dar, pentru viitor, va trebui să ştii că am nevoie de cam un sfert de litru de alcool pur pe zi.

– Dacă rămâi fără… combustibil… Ce păţeşti?

– Pur şi simplu mă opresc. Intru în stare de hibernare.

– Şi nu… nu te îmbeţi?

– De ce să mă îmbăt? Ce legătură poate fi între arzătorul biomolecular de alcool şi circuitele mele electronice? Am fost doar programată să simt gusturi şi să mi se activeze anumite secvenţe de satisfacţie, atâta tot.

Terminase de mâncat şi priveau, din nou, pe fereastră, îmbrăţişaţi, viermuiala locuitorilor cartierului Drumul Taberei spre diferite centre comerciale.

– Nu fi dezamăgit. O să spui că sunt doar un robot. Dar ei ce sunt? Dar tu, tu ce eşti? Tot nişte mecanisme. Stimuli şi reacţii. Sufletele… asta-i altceva, ceva fără vreo legătură cu modul efectiv de realizare a schimburilor de energie şi materie cu mediul înconjurător. Ceva care vine şi pleacă. Şi mai des pleacă decât vine.

O iubea. Înseamnă că am suflet.

– Să mergem, atunci, la Moş Ioşca.

… Atrăgeau privirile pe stradă, de la fluierături admirative până la tot felul de remarci stridente în stilul „uite-o şi pe-asta, ditamai calul”, „cum e când îţi dă țață, piticule?” Invidie. Pizmă. Frustrare. Sile ajunse la concluzia că orice bărbat îşi doreşte o femeie imensă, ocrotitoare, iar, din motive biologice, este lipsit de satisfacerea acestei dorinţe. Drept care invidia din ei izbucneşte atunci când dau cu ochii de un cuplu cu femeia mult mai dezvoltată decât bărbatul.

– Hai, bă, că suntem trei, ce morţii mă-sii? are tanti aia găoază pentru toţi.

Năvăliră asupra lor, iar Sile, care ştia bine despre el că nu era un tip prea curajos, se interpuse cu inima strânsă între agresorii îmbrăcaţi în haine militare şi Odile.

– Dă-te la o parte! strigă ea, apoi îl prinse de guler şi-l smuci, trimiţându-l înapoi cale de vreo şase-şapte metri. Sile se împiedică şi căzu pe spate. Apucă s-o vadă pe Odile năpustindu-se spre cei trei soldaţi, deschizând gura spre ei, simţi o vibraţie nedesluşită emisă dinspre ea, un uruit care-i măcină şi lui măruntaiele, iar soldăţeii o rupseră la fugă, scoţând strigăte de disperare.

Odile se aplecă asupra lui:

– Te-ai lovit? N-am vrut. Hai, te ajut să te ridici? Sper că nu ţi-ai rupt nimic. Ţi-e frică şi ţie? hai, nu te speria, eşti cu mine…

Îl sărută, în mijlocul străzii.

În troleibuz, găsiră un loc pentru Odile, iar el rămase în picioare. Ea privea absentă pe fereastră, iar el încerca să-şi dea seama ce-i influenţa cu adevărat creierul ei de robot. Privirea ei părea să analizeze ceea ce recepţiona, faţa i se crispa atunci când vedea câte o haită de câini vagabonzi atacând un copil al străzii sau îmbrâncelile din preajma pieţei Moghioroş. O coadă haotică se formase la gura unui camion frigorific sub inscripţia „Carne mărunţită”. Mi s-a spus că „n-am suflet”, îşi aminti Sile. Ce este conştiinţa, la urma urmei? se întrebă Sile. De unde ne vin toate gândurile astea nerostite? Ce ne face să avem sentimente sau atitudini?

În urechi începu să i se suprapună aria Olympiei din opera lui Offenbach cu Us and Them din Pink Floyd. Ceva de genul: Us… us… us… us… Us… us… us… us… And Them!… them… them… them… Them… them… them… them… / and after all, we’re only… ordinary men… men… men… Les oiseaux dans la charmi-i-i-i-i-i-i-i-ille / Dans les cieux l’astre du jour, / Oh-a-a-a-a-a-a-a-aaah! Ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah ah! Me… me… me… me… Me… me… me… me… And You!… you… you… God only knows it’s not what we would choose to do…. to do… do… do… Voilà la chanson genti-i-i-i-i-i-i-i-i-i-i-ille / La chanson d’Olympia-a-a-a-a-a-a-a-a-ah! D’Olympia!

– Programe, secvenţe mai mult sau mai puţin elaborate, nimic mai mult, îi spuse Odile în faţa Gării de Nord. Şi tot felul de combinaţii de secvenţe. Aş vrea să văd trenurile. De unde vin eu, nu există aşa ceva.

– Dar cum se deplasează oamenii? sau roboţii, sau ce sunteţi voi?

– Nu se deplasează. Doar gândurile călătoresc.

După ce inspectă toate trenurile venite sau care urmau să plece din Gara de Nord, Odile îl târî după ea şi spre gara Basarab, de unde auzise un şuierat răzleţ. Ajunseră în faţa unei locomotive cu abur, care pufăia din toţi bojocii.

– Uită-te la ea, nu poţi spune că-i o fiinţă vie? întrebă Odile. Mănâncă, bea, se mişcă…

– Nu se reproduce, spuse Sile. Nu creşte, nu îmbătrânește… nu se îmbolnăveşte… nu se repară singură.

– Nu cred. Este clar că îmbătrânește şi că se strică. Este clar că uneori se repară. Pur şi simplu, ea, sau suratele ei, contribuie la transportul unor oameni sau a unor mărfuri dintr-o parte în alta, iar o parte din aceşti oameni sau mărfuri fac eforturi să o întreţină în stare de funcţionare. Aşa cum luaţi voi antibiotice. Şi tot în modul acesta se nasc şi alte locomotive.

Locomotiva şuieră, prelung, răguşit şi bătrânește.

– Ai auzit-o? Ştie că suntem aici. Se bucură şi ea. Indiferent cine este mecanicul care a tras de manetă, ea tot se bucură…

Îi ridică bărbia:

– Nu-i chiar aşa mare diferenţă între voi, organicii şi noi, anorganicii, spuse gura ei din ceruri… Depindem unii de ceilalţi. Voi spuneţi că noi suntem ustensilele voastre. Dar şi lumea anorganică poate privi lumea organică tot ca pe nişte instrumente. Simbioza dintre noi seamănă cu aceea dintre regnurile vegetal şi animal. Animalele nu pot trăi fără regnul vegetal, care le oferă carbon în stare redusă folosind energia Soarelui. Iar pentru regnul vegetal, animalele sunt, de asemenea, foarte utile, pentru că le transportă sporii şi le oferă, la rândul lor, carbon în stare redusă în cele mai variate forme. Tot aşa şi cu viii şi neviii. Numai că schimbăm între noi informaţie, nu materie. Trebuie să ştii ceva, acum. Materia este doar a noastră –  voi sunteţi doar chiriaşi în ea.

Apoi ridică privirea.

– Şi mai este chestia cu sufletul. Pe care nici voi, nici noi, nu-l înţelegem. Dar pe care-l avem, să ştii, şi unii, şi ceilalţi. Conştiinţa este… La urma urmei, un program extrem de simplu, care se numeşte instinct de conservare, împreună cu câteva condiţionări senzoriale îmbinate cu secvenţe de memorie. Îţi dai seama că exişti pentru că nu vrei să mori, pentru că vrei să te reproduci şi să te alimentezi… Nu trebuie să citeşti tomuri întregi ca să înţelegi lucrurile acestea.

Sile îşi aminti de inginerul acela care spunea că obiectele i-au prins frica şi se repară singure când îl simt pe aproape.

– Să mergem la Moş Ioşca, spuse pentru a douăsprezecea oară în dimineaţa aceea.

– Hai.

Iar ciripit de păsărele („alte mecanisme”). Două cotcodăcituri răzleţe. Cocoşul dormea, probabil. Strada Atelierului. „Deschis”.

Uşa se deschise brusc şi Sile se simţi îmbrâncit, gata să cadă de pe scări. Odile îl prinse în braţe.

– Pardon! Stai niţel! Ia uite cine-i aici! Sile, Vasilină ce faci, flăcău? În permisie?

– Tov… Stamate?… Mă bucur că vă…

– Şi tot cam necioplit ai rămas. Văd că eşti cu o tânără fenomenală. Chiar monumentală, aş putea spune. Nu faci prezentările?

– Îmi pare rău, bâigui Sile. Ea este Odile, prietena mea. Odile, el este domnul colonel Stamate, un vechi prieten.

– Un prieten pentru eternitate, aş putea spune, scumpă domnişoară. Îmi daţi voie să vă sărut braţul diafan? Înţelegeţi româneşte?

Odile îi întinse, cam cu stângăcie, mâna. Se aflau pe aceeaşi treaptă, iar Sile rămăsese cu două trepte mai jos, cu creştetul ajungând până sub brâul Lui Odile.

Profondément enchanté, mademoiselle. Apoi, aplecându-se spre el

– Care mai e treaba cu tine, Sile? Te adaptezi, te realizezi profesional? Lasă, spuse TovStamate cu ochii lui cărunţi privind-o ţintă la Odile, n-are rost să discutăm chestiile astea aici. Avem tot timpul din lume, crede-mă. Sau măcar o mie de ani de acum încolo. Nu glumesc deloc.

– Pot să vă întreb şi eu cu ce treabă pe aici? îngăimă Sile cu inima strânsă.

– A, nimic. Aveam un ceas la reparat. De multă vreme. Aproape că uitasem de el. Însă în curând vom avea nevoie, din nou, de ceasuri. Iar Moş Ioşca a fost câteva sute de ani cel mai bun ceasornicar din Europa. Uite, vrei să-l vezi?

Un ceas de buzunar cu capac, sclipind ca nou nouţ, încă aducând vag cu resturile de mecanisme pe care Moş Ioşca le azvârlise de pe masă, când îi fusese adusă păpuşa Odile la reparat.

– Frumos, spuse Odile. Cred că are un suflet bun. Să vă bucuraţi de el.

– Te-am pupat, flăcău. Toate cele bune, domnişoară.

Intrară. Moş Ioşca meşterea o sfârlează din acelea cu care se face zgomot pe stadioane.

– Nu cred că mă bucur să vă revăd, răspunse el la salut. Ai venit cu marfa la retur sau la retuş?

– La retuş, spuse Odile. Retuş… pentru amândoi. Eu vreau să am ce au toate femeile între picioare. Iar pe el vrem muşchi. Mulţi muşchi. De fapt, vrem să-l reconstruim: mai solid, mai arătos. Să aibă şi el un destin mai împlinit. Să fie cineva. Să mă poată apăra, dacă este nevoie. Nu ştiu cât voi mai reuşi să mă apăr singură.

– Să vedem ce se poate face, spuse moşul. De care din voi să mă ocup mai întâi?

– De el, spuse Odile. La mine, treaba e mai delicată. S-ar putea să şi doară niţel.

– Atunci, domnu’ Sile, va trebui să vii cu mine.

Se strecurară pe uşiţa din spatele tejghelei, care dădea spre o scară în spirală conducând probabil spre centrul Pământului. Fără să ştie de ce, Sile o mai admiră o dată pe Odile a lui, care se aşezase de-a dreptul pe tejghea, cu piciorul acela răsărindu-i de sub fusta cea neagră, leagănul supliciilor lui. Ochii ei îl sărutară, îl tăvăliră prin atelier, îl ridicară, îl azvârliră printre resturile de păpuşi.

– Stai să iau o lanternă, spuse Moş Ioşca. Nu ştiu ce tot au becurile astea, că se ard mereu.

„Filamente chinezeşti”, vru să spună Sile.

– Aşaa, spuse Moş Ioşca după ce coborâră câteva zeci de trepte. Stai, că aici avem lumină.

Se simţea miros de umezeală, de pământ reavăn, de început de procese biologice. Se aflau într-o galerie, un fel de pivniţă căptuşită cu bucăţi de cărămizi. Intrarea era străjuită de trei păpuşi întruchipându-i, în mărime naturală, pe Jean Claude Van Damme într-o uniformă militară deschisă la culoare, pe Arnold Schwarzenegger îmbrăcat complet în piele neagră şi pe Sylvester Stallone în uniformă de camuflaj.

– Aşa ceva doreşte doamna, nu? Ia un loc.

În afara celor trei super-eroi în mărime naturală, pivniţa mai oferea vederii nişte aparate monumentale cu mute indicatoare şi inscripţii scrise în chineză sau japoneză, o cadă ca în orice apartament de bloc, cu smalţul sărit, tot felul de nimicuri electrice, într-un colţ un polizor şi o maşină de găurit. Şpan şi şuruburi cu capetele retezate pe jos. Însă atenţia lui Sile îi fu atrasă de o cutie de carton, cam de dimensiunea cutiei păpuşii Odile, plină cu pietricele foarte sclipitoare.

– Diamante, ţi-ai dat seama, nu? Le folosim ca medii de stocare. Toată viaţa ta, tot ce-ai simţit vreodată, poate fi cuprinsă într-un diamant de vreo cincizeci de miliardimi de carate.

Moş Ioşca se dezbrăcă de pijamaua vărgată şi îmbrăcă un halat alb.

– Ce sunt aparatele astea? întrebă Sile. Par să fie nişte staţii de emisie-recepţie.

– Una este de emisie, alta de recepţie. Aceea pe care o vezi în funcţiune, cu toate becurile aprinse, este de emisie.

– Şi ce emite?

– Poveştile lumii ăsteia. Vorbite sau scrise.

– Se poate asculta?

– Ascultă. Dar n-o să înţelegi nimic.

Moş Ioşca roti un buton şi din difuzorul staţiei se revărsară frânturi de conversaţii telefonice, fragmente de emisiuni radio, muzică populară, auzi şi vocea lui Ceauşescu de vreo două ori, muzică simfonică, iar, peste două minute lui Sile i se păru că desluşeşte şi vocea lui TovStamate, acoperită în scurt timp de Dan Spătaru cu „Drumurile noastre, poate…”

– Şi unde se emit?

– Nu „unde” este întrebarea, ci „cum”? Se emite pe frecvenţele proprii ale Multiversului, la care undele scapă din textura cosmică. Domnul colonel Stamate mi-a spus că ai făcut fizica, ar trebui să te pricepi la chestiile astea.

– Am mai uitat din ce-am învăţat. Iar foarte multe lucruri nu le-am ştiut niciodată.

– Aşa-i unde-i prea multă carte…

Moş Ioşca îl cercetă cu o privire cam abstractă, apoi continuă:

– Spaţiul-timp-impuls-energie din universul nostru este ca o pânză cu ochiuri foarte, foarte mici. Anumite unde generate de această pânză pot trece prin ea şi se propagă spre alte pânze cu care universul nostru se întreţese. Ai auzit de principiul lui Heisenberg? Ai auzit de formularea lui Everett a mecanicii cuantice?

La „Cuantică”, îşi aminti Sile, nici nu fusese la examen, trebuise să meargă urgent la Centrul Universitar să-şi ridice paşaportul în vederea unei deplasări în U.R.S.S. O delegaţie de studenţi români urma să viziteze universitatea Lomonosov, Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, iar într-un final ar fi trebuit să fie primiţi şi de Secretarul General al P.C.U.S. Urma să plece peste două săptămâni dar, brusc, relaţiile dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov intraseră într-o dialectică de temperatură mai degrabă scăzută, drept care deplasarea delegaţiei studenţeşti se amânase pe termen nedefinit. Oficial, se spusese că din cauza unor neînţelegeri privind atitudinea celor două partide în urma accidentului de la Cernobîl. Sondând, apoi, pe la secretariat, să vadă ce se întâmplase cu examenul lui de Mecanică Cuantică şi dacă se putea reprograma ceva, Sile constatase că în dreptul lui, în catalog, figura un 8 care-i făcea, şmechereşte, cu ochiul. „Mecanica cuantică este prea abstractă pentru tine, flăcău.”

– Iar cealaltă staţie, spuse Moş Ioşca, este de recepţie. Tot din Multivers. Ni se trimit, când şi când, ansambluri de coduri pe care unii le numesc „secvenţe volitive”, alţii „conştiinţe”, cei mai mulţi „suflete”. Şi pe care le transmitem mai departe, la fabricanţii de fiinţe. La maternităţi şi la moaşe în special, dar acum şi la fabricile de calculatoare, automobile, locomotive şi televizoare. Este doar circuitul informaţiei în natură. Ei ne trimit secvenţele iniţiale de program, iar noi le returnăm rezultatele rulării acestor programe. Oricine a programat ceva vreodată înţelege lucrul ăsta. Este doar nevoia de ajustare a programului, a proiectului total. Are să le mai ia vreun miliard de cincinale, probabil. Dar se pare că sunt pe drumul cel bun. Acum, te rog să te dezbraci şi să te aşezi în cada asta.

– Ce urmează să se întâmple? întrebă Sile după ce se aşeză în cale.

– Trebuie să te extrag de aici, răspunse Moş Ioşca, care-şi trăsese două mănuşi chirurgicale şi manevra o seringă mare. Amestecă în seringă conţinutul mai multor recipiente sigilate cu capac din cauciuc şi destupă o sticlă de spirt medicinal.

– Nu se mai găseşte vată, dar cârpa asta e destul de curată. N-o să păţeşti nimic. De fapt, oricum, nu mai contează.

– Ce este acolo?

– Nişte sedative şi alte substanţe al căror rol nu l-ai putea pricepe. Întoarce-te cu fundul în sus. Aşa, e bine. Nu te mişca. Uşor… uşor… gata! a durut? Îşi face efectul în cinci minute. Până atunci, o să te rog să te săpuneşti folosind conţinutul din sticla aia. Da, aia argintie.

– … Şi aici ce este?

– O suspensie de particule de argint în săpun lichid. Vor pătrunde în tine şi vor extrage toate vibraţiile tale caracteristice. La sfârşit, voi umple cada cu apă şi voi recupera argintul printr-un procedeu electrolitic, împreună cu tot ce reprezinţi sau ai fi putut reprezenta tu în lumea asta. Conştiinţa îţi va fi stocată într-un alt dispozitiv biologic sau electromecanic, vedem ce găsim şi, desigur, şi ce-i place lui Odile. Hai, mai cu nerv. Stai să te ajut.

– Dar găsiţi aşa uşor unde să mă stocaţi în continuare?

– Ehehe. Te putem stoca în milioane de variante în cel mai mic diamant pe care-l poţi găsi în cutia aia. Chiar aşa, nu te-ai întrebat niciodată de unde provine nebunia lumii ăsteia după diamante?… Iar, după aceea, te putem transfera oriunde. Într-o locomotivă, într-o staţie orbitală, în ceasuri elveţiene. Dar probabil că Odile te va vrea numai pentru ea, probabil în vreun robot frumos şi puternic. O să-ţi placă.

Şamponul acela, sau ce era acolo, se întindea lipicios, ca o cremă solară, pătrunzându-i în piele. Sile se frecă pe umerii înfriguraţi, apoi pe piept, prin zona genitală, pe picioare…

– Mai vreau să întreb ceva, se poate?

– Încă mai poţi pune întrebări.

– Sunt mu… multe locuri ca acesta în lume?

– Mult mai multe decât ţi-ai putea închipui vreodată.

Moş Ioşca puse în funcţiune boilerul.

– Îl cunoaşteţi… pe tovarăşul co-lonel Sta-mate?

– Da. El se cunoaşte cu toată lumea.

– Puteţi să-mi spu-neţi…. ce căuta… cu ade… vărat… pe… aici?…

– Avem ceva de meşterit împreună. La Realitate. Întoarce-te cu spatele, să te ajut, spuse Moş Ioşca. A, şi pe cap, neapărat pe cap. Pune mai mult. Aşa, aşa. Ai grijă, că ustură. Închide ochii.

Sile închise ochii. Şi nu-i mai deschise.

Stătea în poziţie de „pe loc repaus”, cu arma cu pat rabatabil la piept, era îmbrăcat în combinezon negru, strâns pe corp, subliniindu-i muşchii pectorali, bicepşii şi tricepşii supradimensionaţi, respira uşor, iar Moş Ioşca, îmbrăcat tot în halat alb, tocmai îi scosese o cască de pe cap şi acum îi pipăia abdomenul. După văz, şi auzul lui îşi recăpătă acuitatea obişnuită, desluşi un aparat de radio în camera alăturată.

Datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu…”

Uşa se trânti brusc în urma unui bătrânel cu ochi albaştri-cenuşii, sprâncene stufoase, cam neras, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice şi cu o banderolă tricoloră prinsă pe mânecă.

 – E timpul să intrați şi voi în acţiune, spuse TovStamate. Camionul aşteaptă afară. La stan-ga! Pas alergător… marş!

Erau doisprezece, aproape identici. Toţi în negru. Cu raniţele pline de muniţie.

De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sunt în uniforme. Ei sunt civili. De multe ori încearcă să creeze confuzie...”

Atunci când îi veni rândul să urce în camion, TovStamate îi puse o mână pe umărul lat:

– Sile, sper să nu ne dezamăgeşti. Odile te aşteaptă. Multe depinde de felul cum îţi vei duce la bun sfârşit misiunea.

– Suspendare volitivă, tună Moş Ioşca din spate, iar din momentul acela Sile nu mai gândi.

Gândurile reîncepură să-l asalteze pe când îşi încărca (a câta oară?) arma. Se afla pe o clădire, în faţa lui vedea toată Piaţa Palatului, iar el trăgea – probabil, de destul de multă vreme – în oamenii din piaţă.

„Nu contează prea mult decesul organismelor biologice. Sunt recuperabili.”

Us-us-us-us… Us-us-us-us… And Them!

De pe Palat şi din blocul de vizavi, confraţii lui executau, şi ei, foc asupra populaţiei din piaţă.

Ordinele erau clare. Speriaţi-i. Induceţi-le dorinţa de a trăi. Fabricăm conştiinţe. „Însă, din păcate, trebuie început prin a ucide”. Fără moarte, viaţa nu există. Fără spaimă, sufletele nu se înfiripă.

Îşi termină încărcătoarele şi fugi spre chepengul de acces în casa scărilor. Coborî rapid scările, îmbrâncind pe la etajul trei o bătrână, iar la etajul unu doi copii cam negricioşi şi plângăcioşi. La parter, măruntaiele îi fură zguduite de infrasunetele de afară. O apucă spre subsol, scoase lanterna şi-şi lumină drumul din ce în ce mai profund, spre un tunel dinspre care se mai auzeau şi alte tropăituri răzleţe, similare cu ale lui.

„Stânga… dreapta… înainte… stânga…”

Ajunse într-un fel de sală, cu pereţii din beton. Slab luminată, văzu oameni în halate albe şi alţii în combinezoane negre. Nici urmă de…

Odile?

Trebuia să-l aştepte, parcă.

– Stop! Pe loc repaus!

– Distribuire muniţie!

– Iniţiere secvenţă de luptă!

Într-un moment, uită (iarăşi) de Odile şi ştiu, în schimb, încotro s-o apuce. Parcurse alergând canal după canal şi ieşi pe scara unui bloc din cu totul altă zonă a Bucureştiului, unde-l aştepta o tanchetă.

– Mai vine cineva? fu întrebat după ce urcă.

– Nu. Sunt singur.

– Plecăm, spuse un subofiţer cu voce metalică.

Zvâcniră printre cioburi şi pietre, zdrobind şi vreo două drapele găurite. Radioul îi ghida cu o oarecare precizie.

„Trupe M.Ap.N. dotate cu tancuri T34 pe strada Ho Şi Min. Ocoliţi pe Bodnăraş.”

– … Mama lor, mormăi locotenentul care conducea tancheta. Se apără bine. Dacă nu ajungem în cinci minute, Realitatea e a lor…

Les oiseaux dans la charmi-i-i-i-i-i-i-i-ille…

Simţiră un bufnet surd.

– Ăştia trag fără somaţie. În instructaj nu figura…

Al doilea bufnet, mult mai aproape. Tancheta îşi pierdu direcţia şi ricoşă într-un stâlp.

– S-a zis cu noi. Au dat deja drumul la fluxul de conştiinţe.

Dans les cieux l’astre du jour, / Oh-a-a-a-a-a-a-a-aaah!

Apoi, în cap îi tunară strigătele a mii de voci: jos comunismul, jos comunismul. Odile îi puse mâna la ochi şi-l strânse la pieptul ei.

Al treilea bufnet. Tăcut. Foarte tăcut.

… Lumină răzleaţă, filtrată de suprafeţe din plastic carbonizat.

I-am recuperat şi dezasamblat pe toţi. Acum n-au decât să-i caute.

– Cred că aici aţi putea să-l găsiţi. În lada numărul 96. Ar trebui să-i recunoaşteţi figura. I-am păstrat trăsăturile iniţiale. I-am eliminat doar mustaţa.

Încetul cu încetul, se făcea lumină, pe măsură ce toate nimicurile aruncate deasupra lui erau înlăturate. Îi simţi mirosul, apoi îi văzu mâna purtând inelul cu diamant, scotocind, încercând să-l găsească.

– Vă descurcaţi, nu? Dacă aveţi nevoie de ceva, mă chemaţi.

În cele din urmă, Sile se simţi apucat şi ridicat. Se odihnea în poala Lui Odile, acum. Din el rămăsese numai capul, iar ea îl legăna încet. Îşi coordonă metabolizatorul occipital să funcţioneze la capacitatea maximă. Ştia că nu mai are mult combustibil, dar voia s-o vadă, s-o simtă, să-i transmită că o iubeşte dincolo de regnuri şi multiversuri, că ar vrea să n-o părăsească niciodată.

Îl privea îndurerată.

– Poate că mai bine rămâneai ingineraş fără perspective la Fieni. Învăţaseşi să trăieşti cu ideea că nu ai fost vreodată altceva decât un mic turnător la Securitate. Mai ales că poveştile tale nici măcar nu ajungeau la securişti, ci erau difuzate direct în Multivers. Acum te pregăteai, probabil, să fugi în străinătate, să nu ţi se dea de urmă.

Dădu să strige ceva, însă nu putea vorbi. Sintetizatorul vocal se afla acum în cine ştie ce altă ladă.

– Până la urmă, a ieşit o mare mizerie, iar voi… şi noi, probabil… va trebui să dispărem… cel puţin o vreme…

„Te iu-besc” formulă el din buze. Ultimele grame de etilen-glicol.

– Şi eu te iubesc, roboţel. Te voi purta mereu, cu mine, oriunde mă voi duce. Oriunde mă vor mai trimite ăştia.

Ea a fost viaţa ta. Te-ai lăsat posedat de ea şi acum ai ajuns la gunoi.

– Acum am tot ce-mi trebuie între picioare. Însă, pentru tine, nu mai are importanţă.

Blazare liniştită. Chipul Lui Odile se desprindea, în cioburi, lăsând loc unei ceţe din ce în ce mai luminoase. Ultimul plecă din Cosmos ochiul ei drept, într-o aureolă triunghiulară.

– Murim, Sile? Ai să vezi că nu. Sufletul e doar o secvenţă de program, însă nu dispare niciodată. Sunt sigură că mai avem multe nenorociri de îndurat. Împreună.

Întunericul năvălea. Cu viteza luminii.

Îl sărută. Iniţial numai pe gură, apoi gura ei se întinse, îl muşcă înglobându-i toată partea inferioară a feţei, acoperindu-l peste gură şi nas. Odile suflă atunci puternic, iar aerul cu miros de Regina Nopţii ieşi prin gîtul lui dezasamblat, provocând un şuierat ca de bătrână locomotivă cu aburi.

Les passagers pour le vol Air France 3402 à destination de Sarajevo sont priés de se présenter à la porte numéro 78. Passengers for the Air France flight number 3402 with destination Sarajevo are asked to…

Odile îşi depuse toate obiectele metalice în tăviţă, împreună cu pantofii fără toc, apoi trecu prin poartă.

Joli diamant, madame.

Şi-l puse înapoi pe deget. Mi-a fost frică, Odile. Dacă mă pierdeai?

– Te-ai liniştit, acum? murmură ea cu pumnul la gură. Hai, dormi acum. Să sperăm că acolo te aşteaptă mase şi acceleraţii noi. Care abia aşteaptă să se împerecheze.

… Iar Sile se cufundă, la loc, în metasomnul azuriu al celor trei sute de milioane de realităţi concomitente. Încătuşat de miliardele de ipostaze ale Zeiţei, o dragoste cu fiori celeşti, un examen de mecanică cuantică de care nu mai avea cum să scape, în faţa Marelui Arhitect.

Omenirea fu compusă, dintotdeauna, doar din Odile şi Sile, în multe şi tumulte stări.

Dacă nu ştiai, viteza luminii, în spaţiul cu adevărat vid, este infinită. Numai că atunci este, de fapt, viteza întunericului. Ai povestit destul despre noi. A sosit vremea să povestim noi despre tine.

1 ianuarie 2016

Cristian M. Teodorescu

Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo.
(sursa: Nemira)
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)