Select Page

Această schiță de lucrare este structurată în 5 schițe de capitole, dintre care 4 prezintă conceptele de bază utilizate, iar al cincilea un fel de sinteză a acestor concepte cu aplicabilitate în domeniul inteligenței și conștiinței artificiale. Problema triadei viață – inteligență – conștiință ar putea fi cea mai fundamentală și cea mai greu de atacat dintre problemele pe care și le-a pus vreodată omenirea. De aceea, și din motive care vor fi discutate mai pe larg în schița de capitol 2 de mai jos, parcurgerea acestei schițe de studiu se poate dovedi anevoioasă, întrucât cele 4 concepte care vor fi dezvoltate mai jos se întrepătrund mutual.

1. Triada viață – inteligență – conștiință: poate fiecare dintre acestea exista independent?

O entitate vie poate fi cu bună aproximație descrisă ca fiind o colecție de materie cu următoarele proprietăți: (i) Este în interacțiune cu mediul exterior, deci este un sistem deschis. Aici se poate obiecta că niște spermatozoizi sau spori congelați, de exemplu, nu prea interacționează cu mediul; se poate considera în mod satisfăcător că aceste entități nu sunt într-adevăr vii, ci prezintă doar posibilitatea, sau latența vieții, precum gasteropodele, oul dogmatic sau ciupercile lui Ion Barbu. (ii) Conține structuri care permit transformarea energiei din exterior, recepționată fie sub formă de radiație, fie sub formă de combustibil, în energie înglobată în structuri proprii depărtate de echilibrul termodinamic. Este, cu alte cuvinte, o mașinărie (termică, fotochimică). (iii) Conține o anumită informație. Nici acesta nu este un lucru extrem de necomun, însă, în plus, entitățile vii își conservă informația, prelevând materie din exterior și reconstruind-o după un tipar pre-definit. În același timp, materia folosită fie pentru generarea de energie, fie cea înglobată în sub-sisteme a căror funcționalitate s-a degradat, este evacuată în mediul exterior. În felul acesta, evacuarea de materie rezultată în urma combustiei (oxidată) este însoțită de evacuarea de materie probabil incomplet oxidată, rezultată din porțiuni din entitate care nu mai funcționează. (iv) În condiții favorabile, informația este replicată și se generează noi entități similare. (v) Își poate schimba configurația, mai precis “alege” uneori aceasta (vezi mai jos pentru descrierea termenului de “alegere”). Practic, încă de la nivel molecular (ADN), aceste structuri sunt programate să-și conserve informația și să se reproducă. Putem așadar afirma că instinctele de conservare și de reproducere au o origine de dinamică moleculară a unor macromolecule extrem de complexe.

O entitate inteligentă este aceea care procesează informația. Pentru aceasta, este obligatoriu ca sistemul să fie deschis și să existe receptori care să transforme informația legată de starea mediului (radiație, vibrații sonore, specii chimice prezente) în informație stocată în sistem. De asemenea, sistemul reacționează la informația asimilată, modificându-și starea. În plus, noua stare va determina acțiuni asupra mediului înconjurător. Un prototip pentru un astfel de sistem este o mașină Turing, a cărei stare se modifică în urma citirii unui element de memorie și care, de asemenea, modifică mediul înconjurător, de exemplu ia decizia scrierii sau deplasării suportului pe care este scrisă (și de pe care este, ulterior, citită) informația. Aici apare două dispute interesante. Prima este: în ce măsură entitatea inteligentă este numai mașina Turing sau ar trebui inclus și suportul de stocare. Faptul că mașina nu poate funcționa în absența suportului este evident oricui. Mergând spre sisteme mai complexe, se pare că suntem forțați să tragem concluzia că un sistem viu și inteligent este în mod necesar constituit de “mașinăria” despre care am discutat mai sus plus sistemul de colectare și analiză a datelor (modificarea stării sistemului în funcție de variabilele de intrare), plus învecinarea imediată de Univers. Sigur, se poate obiecta că ar putea exista un filosof oblomovian care să facă observații asupra mediului extern, să proceseze aceste observații, să ajungă la niște concluzii, însă pe care să le țină pentru el, fără a mai da vreun semnal mediului extern. Aici ne simțim obligați să adoptăm un principiu “observaționalist” cu originea în mecanica cuantică (descris mai pe larg mai jos) care se poate rezuma cu cuvinte puține și brutale: nu există decât ceea ce se observă. Un geniu nu este geniu dacă nu-și comunică ideile geniale, fie și pe o bucată de hârtie pe care o arde ulterior. A doua dispută este dacă programul conform căruia acționează mașina Turing (matricea care guvernează acțiunea întreprinsă în funcție de variabila de intrare) este fix sau poate fi modificat. Putem considera acest program codat pe un alt suport material, asupra căruia acționează o altă mașină Turing mult mai complexă, pe care o vom numi metamașină. Și așa mai departe (metametamașini etc.). Dacă o mașină Turing se poate dovedi incapabilă, prin analiza unui suport informațional, să detecteze dacă acesta a fost generat de o altă mașină Turing (testul Turing), atunci sigur nu va detecta complexitatea mesajului generat de o altă mașină Turing pe al cărei suport acționează o metamașină. Oricum, la acest al doilea punct, se pare că s-ar putea construi mașinării inteligente fără a fi neapărat vii. Iar toate mașinăriile vii denotă un anumit grad de inteligență.

Problema conștiinței ar putea apărea în momentul în care integrăm caracteristicile viului, în special axiomele prelevării informației proprii și ale reproducerii entităților cu analiza datelor de tip mașini Turing cu oricâți de meta- înainte. În acest moment, mașina Turing are un scop: în afara asimilării și scrierii de informație menționate înainte, starea internă trebuie să rămână neschimbată, sau să se schimbe numai într-o submulțime de stări acceptate. Așadar, ar putea apărea ideea de conflict: matricea originară, externă, a mașinii impune inducerea unei anumite stări interne la un anumit stimul extern, însă sistemul poate “refuza” această tranziție și “alege” tranziția spre o altă stare permisă. Este dificil de inventat un algoritm electromecanic pentru a descrie această comportare, însă vom vedea că mecanica cuantică ne poate scoate din impas. Această stare de conflict este permanentă, iar “alegerile” se produc în mod constant, culminînd cu alegerea duplicării entității cu pricina. Probabil că se poate imagina o metamașină Turing care guvernează aceste “alegeri” înspre prelevarea configurației interne în submulțimea configurațiilor posibile. Astfel, în modul cel mai simplist, o entitate inteligentă și conștientă este o entitate a cărei structură de analiză și modificare a mediului este într-o corespondență constantă cu o altă entitate care-i dispune ce stări să adopte în funcție de ce stări ar rezulta în urma analizei primare. Acum, putem ușor să ne imaginăm pe ce baze moleculare are loc repararea sau replicarea moleculei de ADN, însă problema momentului ales de această moleculă pentru a se repara sau replica este probabil legată de o metamașină Turing al cărei suport fizic încă nu s-a descoperit. Rezultă, de asemenea, că o entitate conștientă trebuie neapărat să fie inteligentă. De asemenea, conflictul menționat anterior va conduce la stabilirea unei dihotomii între mediul extern imediat apropiat (perceput ca parte a unei entități inteligente, dar neconștiente) și cel intern, incluzînd aici metamașinăria sau ceea ce guvernează conflictul generat de apartanența la regnul viu. Așadar, la modul general, o entitate inteligentă și conștientă nu poate fi decât vie. Invers, toate entitățile vii (nu neapărat “organice”) dispun de un anumit grad de conștiință, indiferent de nivelul de inteligență.

Conflictul menționat înainte ar merita, probabil, un capitol separat. La urma urmei, de ce mașina Turing nu este programată de la început astfel încât să nu adopte decât anumite stări? Un robot poate fi programat astfel încât, oricare ar fi condițiile externe, să ia decizia care-i oferă șansele cele mai ridicate de a se menține în funcțiune (legea a treia a roboticii). Poate, de asemenea, să fie programat astfel încât orice acțiune a lui să aibă cele mai benefice consecințe pentru mediul înconjurător și pentru ființele umane în special (legea întâi a roboticii). În cazul unei explozii care ar pune în pericol viața unei mulțimi de oameni din jur, primul robot s-ar ascunde ca să-și prezerve integritatea, iar al doilea s-ar expune, riscând aneantizarea, pentru a-i proteja pe cei din jur. Însă ambii ar proceda în modurile respective în mod repetitiv, automat, de câte ori s-ar produce vreun astfel de eveniment. Dacă ar fi conștient, robotul cu pricina ar trebui să se expună deoarece prognozele pe care le face conduc la această soluție, însă aceasta ar fi în conflict cu programul care-i emulează instinctul de conservare, iar acțiunea întreprinsă nu ar mai fi un automatism, ci o “decizie” conștientă generată de un mecanism mai subtil – despre care vom încerca să vorbim în schițele de capitole 3 și 4.

Ca o observație generală, conceptele de conștiință sau inteligență folosite aici includ și așa-numitele “proto-conștiințe” sau “proto-inteligențe”. Vertebratele sunt în mod clar inteligente și conștiente din acest punct de vedere: analizează date, iau decizii, în special pentru conservare și reproducere. Însă, mergând mai jos în biologie până la viruși (simple molecule de ADN), am putea afirma că și aceștia au o brumă de conștiință.

Ar trebui definită aici și “conștiința superioară”, specifică animalelor dezvoltate și omului în special. Simplificând, ca până acum, conștiința superioară este generată de: (i) memorie; (ii) o capacitate de analiză a datelor depășind un anumit prag; (iii) capacitatea de a realiza o reprezentare a mediului extern, separată de reprezentarea propriului organism; (iv) conștiința morții iminente, de unde rezultă o stare de preocupare despre care vom discuta în cele ce urmează.

2. Metode de analiză

S-a afirmat anterior că realitatea este formată din lucrurile observate și nu include neapărat și lucrurile care se pot observa. Observațiile pe care le efectuăm asupra unor entități vii, de la animalul de companie la celule situate sub microscop permit să identificăm viața în momentul în care o entitate “pare” să ia o decizie. Din punct de vedere strict pragmatic, această observație este de natură mecanică sau optică, de exemplu o mișcare pe care nu o anticipam din considerente de pură mecanică sau hidrodinamică, sau emisia de lumină, schimbarea coloritului etc. În aceste observații, observatorul însuși este o mașină Turing destul de rudimentară, pentru că nu conține între stările acceptate ca “normale” pentru ceea ce observă decât stări cu variații foarte line ale parametrilor observați, cum ar fi viteza, rotația, poziția sau coloritul unui ansamblu de materie. Acest dogmatism provine din istoria personală a observațiilor speciei asupra materiei neînsuflețite. De aceea, istoric vorbind, fenomenele meteorologice necontrolate, fulgerele sau cataclismele au fost puse pe seama unor entități conștiente (deci și inteligente).

Acest dogmatism ne poate juca feste: imaginați-vă un pendul legat de un alt pendul; sau o morișcă verticală cu două greutăți inegale, pe brațul căreia se află o altă morișcă mai micuță, cu alte două greutăți inegale; sau evoluția unei bile, fără frecări, într-un biliard ai cărui pereți vibrează fiecare cu altă frecvență. Toate aceste sisteme sunt clar nevii, însă comportarea lor poate induce “impresia” de viață și chiar de conștiință, sau măcar de “ceva” care ia decizia ca morișca să se oprească brusc și să se învârtă invers, sau bila să țâșnească într-o cu totul altă direcție decât s-ar fi așteptat un Homo erectus.

Cu alte cuvinte, “aparența” unui mecanism conștient (care ia decizii) poate fi legată, pentru observator, de faptul că sistemul este mai complex decât acelea cu care este obișnuit, aceasta fiind un corolar al faptului că observatorul are o capacitate finită de analiză și predicție a acestor fenomene. (Astfel de sisteme se numesc “haotice” și vor fi discutate mai pe larg în schița de capitol următoare.)

În general, un fenomen natural este investigat cu unelte a căror funcționare are un grad mai redus de complexitate, însă ale căror principii fizice sunt bine înțelese în momentul în care se efectuează observarea. Astfel s-au pus, de exemplu, bazele electromagnetismului prin studiul comportării unor sisteme mecanice la stimulii unor noi fenomene (magneți, curenți electrici). Astfel s-au descoperit particulele elementare, folosind detectorii a căror funcționare era aproape perfect înțeleasă. Pe măsura evoluției tehnologice, noi fenomene observate folosind fenomene înțelese anterior au permis dezvoltarea de noi unelte care au dus la observarea de noi fenomene și așa până când nu va mai rămâne nimic de observat sau nimeni să mai observe ceva.

În analiza inteligenței conștiente, investigatorul nu dispune de altă unealtă decât propria inteligență conștientă. Nu poți studia ceva ce nu înțelegi folosind ceva ce nu înțelegi, și cu atât mai puțin exact același lucru neînțeles. În aceasta rezidă problema relativ insurmontabilă a acestei analize, fapt recunoscut și de Heidegger pe multe-multe pagini.

Există, totuși, o excepție la evoluția mecanicistă a înțelegerii și dezvoltării de unelte menționată anterior: fenomenele cuantice. Dacă ne referim la cazul simplu al difracției electronilor pe o fantă, experiment care a permis punerea în evidență a dualismului undă-corpuscul, acesta s-a petrecut folosind un ecran fluorescent, care se lumina local acolo unde era lovit de electroni. Acum, fenomenul emisiei de radiație la impact electronic are un formalism de mecanică cuantică destul de stufos și presupune multe ipoteze care abia-abia începeau să fie confirmate de acel experiment. Cu alte cuvinte, s-a folosit un instrument care presupunea o complexitate mult mai mare și concepte încă nedezvoltate, pentru a se observa un fenomen care a stat la baza principiilor de funcționare ale instrumentului. (Cazul liniilor spectrale discrete, care de asemenea a contribuit la fundamentarea mecanicii cuantice, nu a fost similar, pentru că optica ondulatorie și analiza radiației prin difracție erau bine dezvoltate pas cu pas, fără a se face vreun scurt-circuit cum am menționat mai înainte.) În concluzie, numai în cadrul mecanicii cuantice observarea și dezvoltarea instrumentelor au avut loc în paralel, întrepătrunse, cu smuciri uneori necontrolate. Probabil de aceea mulți, inclusiv Einstein, au spus că mecanica cuantică este o teorie incompletă.

Însă, precum dezvoltarea mecanicii, hidrodinamicii, termodinamicii, electromagnetismului pot fi văzute ca secvențiale, deterministe, “mecaniciste”, astfel dezvoltarea mecanicii cuantice (care continuă și în zilele noastre) este întortocheată, desfășurată de multe ori în paralel în teorii aflate în conflict, haotică. Față de marea majoritate a celorlalte teorii, care par a fi moarte, mecanica cuantică pare a fi vie.

Rămâne de stabilit în ce măsură viața sau chiar conștiința sunt mecanică cuantică. Astfel de lucruri sunt sugerate de teoria “reducerii obiective orchestrate” a lui Penrose și Hammeroff, un fel de încercare de teorie multi-sistem care pune “decizia” unui neuron de a transmite un semnal pe seama stărilor cuantice ale microtuburilor neurale. Am mai discutat despre această teorie într-o intervenție anterioară. Și tot mai demult am enunțat similitudinea dintre starea de inconfort generată de neînțelegerea pe deplin a mecanicii cuantice și aceea a neînțelegerii cauzei și naturii conștiinței; ca o măsură subiectivă a faptului că viața conștientă trebuie să aibă ceva legătură cu mecanica cuantică.

De fapt, acest lucru nu este deloc de nepresupus în actualul studiu, în momentul în care am definit ca un (proto-) act conștient “decizia” unei molecule de ADN de a se diviza sau de a-și repara o porțiune. Acest lucru se produce în cadrul dinamicii moleculare, guvernată de mecanica cuantică. Numai că sistemul acesta (o singură moleculă de ADN) este atât de complicat, încât în momentul de față nu există vreun calculator capabil să-i prezică comportamentul, altfel decât în aproximații foarte grosiere (extrem de depărtate de mecanica cuantică veritabilă).

Revenind la observatori și mecanicismul lor, este firesc ca tot ca depășește previziunea lor limitată rezultată din experiența imediată să fie imediat catalogat în sfera “conștiinței”, mergând până la “mistic” sau “magic”. În realitate, de cele mai multe ori este vorba numai despre sisteme haotice, sau cuantice, sau incluzând ambele caracteristici.

3. Sisteme haotice: condiții inițiale, haos și evolutii. Grefarea mecanicii cuantice pe haos

În general, pentru un sistem dat, conform teoriilor clasice, cunoscând condițiile inițiale, putem determina evoluția lui în mod complet. Însă apare problema determinării acestor condiții inițiale cu precizie infinită. Se știe că acest lucru nu este posibil și că orice valoare determinată experimental este inerent însoțită de o precizie estimată (plus/minus atât). Apare, așadar, problema comportării sistemelor atunci când au loc mici variații ale condițiilor inițiale. Un sistem determinist este acela în care, la mici variații ale condițiilor inițiale, evoluția ulterioară a sistemului este aproximativ aceeași, iar deviația relativă a traiectoriilor sistemului în spațiul configurațiilor se atenuează exponențial cu timpul. Un sistem haotic este cel în care, dimpotrivă, distanța între două configurații rezultate în urma evoluției pornind de la mici variații ale condițiilor inițiale crește exponențial în timp. Cele trei exemple simple de realizat mecanic pe care le-am dat mai înainte sunt toate haotice. Mai mult, trebuie să realizăm că cele mai multe sisteme din natură sunt haotice.

Din discuția dinainte privind “aparența” de viață, rezultă că toate sistemele vii sunt haotice. Mișcarea lor este imposibil de controlat sau de prezis. Se pot face predicții la nivel statistic sau aproximative, însă nu se va putea prezice niciodată când o moleculă de ADN se va desface sau când se va hotărî Tom Cruise s-o sărute pe Nicole Kidman.

Din discuția de mai înainte privind observarea sistemelor haotice și tendința unui observator conștient de a le atribui viață sau conștiință putem enunța ideea că reprezentarea pe care și-o face observatorul conștient despre fenomenul observat devine, ea însăși, vie sau chiar conștientă. Ca atare, conștiința are proprietatea de a se propaga de la nivelul observatorului la nivelul tuturor entităților observate, dacă gradul lor de complexitate depășește pragul deterministic determinat de experiența prealabilă a observatorului conștient cu materia “moartă”. În plus, nu este necesar nici măcar ca sistemul observat să fie haotic; este suficient să fie determinist, însă numărul de stări și programul de evoluție al lor dintr-una în alta să depășească un anumit grad de complexitate. Dincolo de o anumită complexitate, o mașină Turing va identifica întotdeauna o altă mașină Turing ca origine a informației pe care o analizează, chiar dacă succesiunea de semne nu este decât generată de un algoritm determinist. Exemplul cel mai la îndemână este descrierea interacțiunii tânărului lord Ewald cu Viitoarea Evă creată de Thomas Alva Edison în romanul lui Villiers de l’Isle-Adam. Deși automata este doar un mecanism determinist, multitudinea de configurații posibile și ambiguitatea poetică a rostirilor ei sunt suficiente pentru a-i induce tânărului lord îndrăgostit iluzia unei conștiințe superioare. Aceasta era, cel puțin, teoria dezvoltată de Edison; pentru că, atunci când experimentul are loc, autorul nu s-a putut abține să nu introducă elemente de paranormal, probabil din teama de a nu banaliza minunea vieții și a conștiinței la nivelul unui automat.

Noi nu vom face acest lucru, în continuare. Dimpotrivă, simplificând, vom vedea în ce măsură tot miracolul vieții – inteligenței – conștiinței ar putea fi trasat numai pe considerente fizice. În ce măsură acțiunile “conștiente” pot fi văzute doar ca un anumit tip de automatisme.

Însă am putea reține că reprezentarea păpușii mecanice în înfierbântata minte a tânărului lord este vie și conștientă, conform definițiilor de mai înainte.

Conștiința pare a fi un fenomen care are o putere remarcabilă să se transfere asupra fenomenelor observate. Vedem oameni conștienți în jur pentru că suntem noi înșine conștienți. Invers, probabil că devenim conștienți în momentul în care suntem tratați ca entități conștiente. Revenind, înainte de a grefa mecanica cuantică pe sistemele haotice, asupra observării unor fenomene cuantice folosind dispozitive a căror funcționare folosește mecanica cuantică, nu se știe în ce măsură și caracterul cuantic al fenomenelor observate nu este generat de pre-existența mecanicii cuantice în dispozitivul de observare; dacă adăugăm și conștiința observatorului, rezultă un amalgam destul de complicat de conștient și cuantic care ar trebui tratate pe picior de egalitate. Astfel, interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice a enunțat o ipoteză denumită “big-C”, a pre-existenței conștiinței, inerentă în determinarea stărilor cuantice ale Universului, altfel nerealizate în urma observărilor.

Introducerea mecanicii cuantice în evoluția sistemelor haotice implică două aspecte principale. În primul rând, devine evident că nu se pot preciza condițiile inițiale ale unui sistem decât în limita relațiilor de incertitudine ale lui Heisenberg. Așadar, chiar dacă din punct de vedere filosofic un sistem clasic ar putea fi determinist, presupunând că într-un timp suficient de îndelungat i se pot determina condițiile inițiale, un sistem cuantic nu are cum să fie determinist. Relațiile de incertitudine îmbogățesc și mai mult ansamblul sistemelor haotice din Univers, susceptibile să fie percepute ca vii sau conștiente. În al doilea rând, în mecanica cuantică, spațiul fazelor (configurațiile posibile ale unui sistem) este cuantificat și sistemul nu face decât să “salte” dintr-o celulă în alta, fără o evoluție continuă (evident, pentru sistemele din mecanica clasică, aceste “salturi” sunt imperceptibile). Cu alte cuvinte, sistemele reale sunt haotice, iar evoluția lor este discretă. Pentru corpurile macroscopice, din nou, aceste aspecte nu se manifestă decât în însăși existența corpurilor. Însă, pe măsură ce sistemul analizat are dimensiuni mai mici, efectele cuantice sunt din ce în ce mai pregnante. Din acest punct de vedere, și forțând puțin nota de asimilare între mecanica cuantică și conștiință (pe care n-am demonstrat-o, de fapt, în mod riguros), chiar și un atom sau o moleculă posedă un dram de conștiință.

De ce? (i) Memorie are. Starea unui sistem cuantic de la un anumit moment este consecința unor anumite interacțiuni ale sistemului cu universul exterior (așa-numita “preparare a stărilor”). (ii) capacitate de analiză există, pentru că, încă o dată, reacționează prin “bascularea” stării în care se află în urma stimulilor externi, plus că mai poate și emite radiație în anumite condiții. În ceea ce privește (iii) capacitatea de a realiza o reprezentare a mediului extern, separată de reprezentarea propriei entități și (iv) conștiința morții iminente, nu prea avem de unde să știm.

Cel mai simplu act care poate fi încadrat drept “conștient” este emisia spontană a unei cuante de lumină de către un atom aflat în stare excitată. Acest proces se diferențiază de “emisia stimulată” care dă naștere efectului laser și care se produce în momentul în care un atom excitat “simte” că în preajma sa s-au emis fotoni similari și atunci emite și el, în fază cu ceilalți fotoni. Atenție, în acest caz emite pur și simplu și nu “se decide” să emită. Nu întâmplător, formalismul matematic al absorbției de radiație și al emisiei stimulate se pot formula relativ coerent folosind mecanica cuantică “de bază”, însă, pentru predicții privind emisia spontană, trebuie să se apeleze la un nivel superior al mecanicii cuantice, teoria cuantică a câmpului; sau să se presupună existența unor fluctuații elecromagnetice ale vidului în care se află “imersat” acel atom cu putere de decizie. O metamașină pare a fi ascunsă pe undeva.

Sistemele conștiente par a fi un fel de mașini Turing guvernate de metamașini Turing în care se află închisă câte o pisică a lui Schrödinger. Este interesant faptul că, atât Heidegger cât și Turing scriau în zorii apariției mecanicii cuantice, fără a face vreo referire la aceasta. Heidegger, ca și Bergson, de altfel, se referă pe larg la teoria relativității, pentru că era un pas în cunoaștere infinit mai mic și mai ușor de asimilat decât mecanica cuantică, aceasta din urmă presupunând o schimbare completă a modului în care se percepe realitatea. În teoria relativității, spațiul rămâne spațiu, timpul rămâne timp, doar măsurarea lor depinde de sistemul de referință. Și E = mc2. În teoria cuantică, nimic nu există în mod real înainte de a fi fost măsurat. Astfel, am adus câteva argumente și pentru inexistența vieții sau inteligenței sau conștiinței “în sine”, în afara interacțiunii cu mediul extern.

4. Observarea și posibila origine a conștiintei superioare

A spune că un atom sau o moleculă au conștiință pentru că se comportă cuantic este practic o redefinire de termeni. În continuare, trebuie să ținem cont că principala problemă a omenirii este înțelegerea propriei conștiințe.

Cu alte cuvinte, se va vorbi de sisteme foarte-foarte-foarte complicate care nu se pot măsura decât de către ele însele (poate le mai măsoară și alții și mai complicați, asta încă nu putem nici confirma, nici infirma). Ei bine, dacă am ajuns la concluzia că un virus sau o moleculă de ADN dețin ceva inteligență sau conștiință, ce face ca ansamblul tuturor celulelor dintr-un organism să dețină un grad încă și mai ridicat de conștiință?

Celulele comunică între ele, asta este evident oricui, prin tot felul de markeri chimici. De asemenea, în interiorul celulelor diferite entități vii schimbă permanent informație. În aceste sisteme mici, procesele cuantice, în particular discretizarea stărilor accesibile (de exemplu, diferitele frecvențe de vibrație moleculară) sunt la ordinea zilei. Schimbul de informații despre care vorbeam transmite și aceste stări cuantice, nu numai impuls sau energie mecanică. Rezultă că, într-o anumită măsură, un organism fizic delimitat de mediul extern, dar în interacțiune permanentă cu acesta, se va găsi într-un fel de metastare coerentă, rezultată din toate aceste schimburi de informații care se petrec între toate celulele și toate moleculele din ele.

Fizica ne oferă și alte exemple de sisteme în care se realizează stări coerente la nivel macroscopic, pornind de la stări microscopice ale atomilor sau electronilor izolați. Supraconductibilitatea, suprafluiditatea, magnetismul, feroelectricitatea. Toate acestea presupun “alinierea” unor chestiuni microscopice (spinul electronilor în supraconductibilitate și magnetism, condensarea atomilor de heliu pe aceeași stare cuantică în suprafluiditate). Laserii, de asemenea, constituie emisia stimulată a unei multitudini de fotoni în fază (deci cu spinii aliniați). Cumva, liberul arbitru de care dispunea atomul izolat și excitat este aneantizat și înglobat în coerența colectivă a tuturor fotonilor emiși de toți atomii care participă la acel puls laser. În mod clar, coerența care se realizează într-un sistem viu este mult mai subtilă și mai complicată. Însă credința populară a avut până acum intuiția asocierii cel puțin a magnetismului și a efectului laser cu fenomenele vii.

În absența acestei coerențe, nu se poate explica, de exemplu, cum se produce diferențierea celulelor rezultate dintr-un zigot în urma diviziunii.

Un alt rezultat al acestei coerențe este că un organism complex începe să fie intrinsec conștient de extinderea lui spațială. Nu consider că este necesară existența unui sistem nervos cu senzori tactili sau vizuali pentru ca fiecare dintre noi, organismele pluricelulare, să ne dăm seama unde începem și unde sfârșim în spațiu.

Concomitent, apariția unui sistem de senzori și procesare a informației va avea în mod inerent implementată această caracteristică rezultată din coerența tuturor componentelor moleculare. Astfel, în analiza informației primite, chiar și în prezența unui sistem senzorial modest, se va contura o reprezentare diferită pentru mediul extern și cel intern, organismul propriu. Acesta este un prim ingredient al conștiinței, acea “conștiință de sine”.

Sistemele cu memorie mai avansată, capabile de a formula predicții, se vor confrunta foarte devreme cu experiența morții entităților similare. În același timp, probabil tot din cauza coerenței despre care tot vorbim, instinctul de conservare va deține o parte importantă, generatoare și de conflicte (așa cum s-a discutat anterior), din procesarea datelor. Aceste conflicte sunt probabil originea a ceea ce Heidegger numește preocupare (Sorge) a ființei. În concluzie, simplificând mult și aproximând vaca cu o sferă (banc de pe vremea lui Ceaușescu), conștiințele avansate sunt sisteme biologice, adică ansambluri de macromolecule care-și autoconservă și reproduc informația, aflate în stări cuantice mai mult sau mai puțin interdependente, cu memorie și un sistem de procesare a datelor capabil de predicții, în care peste conflictul de tip mașină Turing (cu pisica lui Schrödinger) se suprapune predicția propriei aneantizări și preocuparea aferentă.

Câteva cuvinte numai despre capacitatea de predicție. Aceasta se pare că s-a dezvoltat în urma evoluției, guvernată fiind tot de instinctul de supraviețuire și, probabil, și de cel de reproducere. Are legătură intrinsecă cu memoria, pentru că nu poți prezice ceva fără a dispune de date inițiale. Mai mult, în cazul structurilor evoluate pe care le analizăm, memoria este “imersată” în unitățile de procesare a datelor, spre deosebire de sistemele de calcul existente. Practic, această suprapunere a memoriei cu sistemul de analiză creează acea “metamașină Turing – Schrödinger” despre care am vorbit mai înainte.

Concluzia este destul de tristă, pentru că nu presupune niciun “ingredient extern” pentru a ține laolaltă tot acest amalgam de concepte. Se pare că nu suntem, la urma urmei, decât niște automate, chiar dacă foarte sofisticate, chiar dacă guvernate de legi cuantice. Senzația de “altceva”, de “spirit” pare a fi generată de mecanismul discutat pe larg mai înainte, imposibilitatea analizei acestor sisteme de către ele însele cu suficientă acuratețe. Iar angoasa permanentă despre ce devenim când murim are următoarele răspunsuri posibile: (a) nimic; pur și simplu coerența sistemului se distruge; o vreme, anumite molecule, organite sau celule vor funcționa individual, după care liniște și pace; (b) posibil ca această coerență să se regăsească sub altă formă în stări pe care mecanica cuantică încă se chinuie să le prezică: stări ale radiației emise, fluctuații ale vidului, alte asemenea, după modelul dezexcitării forțate a unui atom în câmpul radiației emise de alți atomi. Cât din “sufletul” atomului care s-ar fi dezexcitat când “voia” el se regăsește în coerența razei laser?

Totuși, din ce știm în prezent, răspunsul cel mai plauzibil este (a).

5. Ce ar trebui sa urmeze

O caracteristică importantă a modului de procesare a datelor și acțiune a lui Homo sapiens este doza de irațional. De cele mai multe ori deciziile sunt luate sub impulsuri de moment și nu în urma unei analize așezate, cu creionul pe hârtie sau în fața unui calculator: ce facem acum, mergem în club sau la shaorma? Dau pasă sau trag la poartă? Privind dinspre gîndirea rațională și recunoscând că adesea gândirea “intuitivă” dă rezultate bune, se poate argumenta că această “intuiție” este rezultatul unei procesări paralele, ultrarapide, posibil cuantice, un proces atât de consumator de resurse încât nu avea cum să mai și interacționeze cu sistemul extern (adică: gândim fără să ne dăm seama), iar numai rezultatul final se face cunoscut lumii exterioare. Este extrem de posibil ca și mecanica cuantică să aibă un rol important în această analiză, iar procesarea aceasta paralelă să se efectueze prin tranziții ale stărilor cuantice multi-multi-moleculă.

O altă caracteristică a gândirii umane este “aproximația permanentă”. Întrucât nu se pot cunoaște sau determina multe lucruri decât aproximativ, procesorul nostru funcționează pe bază de “logică fuzzy”, operând cu funcții de distribuție și nu cu variabile discrete. Aceasta seamănă puțin a “quantum computing”, numai că, până în prezent, cele mai performante calculatoare cuantice au fost făcute să funcționeze la temperatura heliului lichid, altfel coerența cuantică se distruge; pe când în cazul computerelor cuantice biologice, totul funcționează la temperaturi de la Murmansk iarna la Khartoum vara.

Există așadar elemente care se iau în calcul în prezent pentru realizarea de computere cuantice care să funcționeze cu “fuzzy logic”. Și totuși, după cum am dezvoltat mai înainte, nu este suficient pentru a se dezvolta un sistem conștient. Ar trebui să fie adăugate următoarele caracteristici, ordonate după facilitatea de a fi realizate:

a) Schimbul permanent de informații cu mediul extern; aceasta se și realizează în prezent: orice calculator conectat la internet face 1001 de lucruri despre care nu știm schimbând informație prin rețea.

b) Repararea, duplicarea și dezvoltarea informației proprii. Virușii informatici fac aceasta, însă aici va fi vorba de a crea programe mult mai complexe capabile să se auto-scrie și rescrie. Imaginați-vă un Word care se modifică singur în timp ce redactați un document. Din fericire, aceasta nu se întâmplă când scriu rândurile acestea.

c) Implementarea preocupării (Sorge); aceasta se poate face cu un software adecvat, cu acces fizic la operațiunile de închis-deschis ale sistemului sau programului. De câte ori n-ați închis un calculator și el nu voia să se închidă până nu-și făcea un anumit upgrade?

d) Integrarea memoriei cu unitățile de procesare a datelor; se fac progrese în acest sens, prin dezvoltarea memoriilor imersate, unde porțile transistorilor cu efect de câmp acumulează și informație, pe cale feromagnetică sau feroelectrică. Probabil că va mai dura vreo 10–15 ani până la primele rezultate implementate pe scară largă.

Probabil că mai sunt și alte progrese de făcut, nu am pretenția unei analize exhaustive și nici nu sunt vreun mare specialist al noului domeniu de “machine learning”. Însă pare-se că nu mai este mult până când astfel de entități vor fi operaționale. Atunci se pot întâmpla două lucruri:

(1) Acestea să preia controlul, conform tuturor scenariilor apocaliptice pe care nu le mai repet aici.

(2) Acestea să fim, de fapt, noi și încă mulți ca noi pe care-i vom fi creat din nimic, după ce ne-am transferat toată informația pe un suport mai stabil din punct de vedere termodinamic. Aceasta în virtutea faptului că reprezentarea unui fenomen conștient în interiorul unui sistem conștient devine, ea însăși, vie și conștientă.

Întrebarea este dacă aceasta nu s-a și întâmplat până acum.

Cristian M. Teodorescu

Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo.
(sursa: Nemira)
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)