1.
Mica și ovala Orefine are un număr remarcabil de canale. Insula a servit, cândva, drept centrul pentru insulele din împrejurimi, multe dintre ele chiar mai mici ca ea. În această rețea, pământul săpat pentru canale a fost folosit pentru a umple strâmtorile puțin adânci și să lege unele dintre insule. Canalul principal, Canale Grande, trecea prin Orefine formând un S alungit. Pe fiecare insulă, această formă a creat golfuri prin canalele mai mari, pentru protecția navelor față de marea agitată. Canalul principal din Orefine nu-și merita el numele de Grande: nici cea mai mică iolă n-ar fi căutat adăpost aici. În timpul zilei, canalul era plin cu bărcile localnicilor, ori șalupele turtite ale vânzătorilor de prin alte insule; seara, întregul trafic pe canal înceta, iar ambarcațiunile erau ancorate la fiecare mal, însă, din când în când, câte una sau două gondole de la Podesta treceau, cu lămpile licărind, iar vopseaua neagră se decojea pentru că cererile lui Don Massimo pentru vopsea nouă nu erau niciodată onorate. Din Canale Grande se ramificau canale mai înguste, încrucișându-se pe insulă, iar locuitorii ajungeau acasă traversându-le. Gunoiul era azvârlit tot acolo, prin canalele laterale, și, mulțumită curenților de intrare din Orefine, se scufundau rareori.
Vara, apele liniștite din jurul insulei, verzi-cenușii, nu erau predispuse la furtuni, încurajând oamenii să-și petreacă toată ziulica în bărcile lor. Chiar și vaporii de apă împrăștiați în aer erau plăcuți și răcoroși și se uscau repede sub soarele fierbinte. Protecția asigurată de Canale Grande, în formă de S, nu era necesară atunci, pentru că vremea nu devenea niciodată amenințătoare.
– Frutta è verdura! striga un vânzător, ancorându-și barcazul la gura canalului.
Astăzi vântul bătea în rafale, iar barcazul său sălta în sus și-n jos, marginea pânzei de cânepă scârțâind și pocnind pe când se freca de baba1 de pe chei.
Femeile se adunau pe mal. Pentru că Orefine devenise atât de aglomerată – nu mai exista spațiu pentru răsadurile cu legume – produsele erau aduse pe insulele învecinate. Femeile erau încântate la vederea roșiilor pârguite și rotofeie, sau de acelea care erau mai alungite, mai roții la culoare și mai dulci, fiecare având câte o tulpină verde ca semn că tocmai fusese culeasă. Femeilor le plăcea puful alb al piersicilor de culori pastelate, le plăceau ardeii verzi și galbeni, care păreau sculptați, fiecare în parte ca o lucrare de artă, ori vreo bijuterie, iar femeile și le arătau una alteia. Arătau spre fructele și legumele pe care le doreau, iar Beppino le băga în pungi și le cântărea. Dacă făcea vreo greșeală, ori încerca să păcălească pe careva, strecurând vreun exemplar diferit, urât, femeile huiduiau indignate.
Mònica, soția lui Lerenzo, învățătorul, alegea roșiile coapte. Arăta clar ce voia, însă strălucirea soarelui, desprinsă din valuri, o orbea, iar negustorul încerca în mod repetat să profite de tânăra doamnă din casa învățătorului. Beppino credea că, în pofida trecerii anilor, rămăsese irezistibil în fața femeilor. Învelind legumele, își încordă brațele sale robuste pentru a face ca tatuajele lui vineții-albastre să pară mai mari, și-și înălță capul ca să-și expună mai bine părul albit de soare, ascunzând în același timp începutul de chelie, care devenise destul de roșie din cauza soarelui. Voia în mod special s-o impresioneze pe Mònica, dar pentru că frumoasa nu-i răspundea, o tachina.
„Poartă cercei de aur, ca un pescar, însă nu-i decât un vânzător de legume”, se gândea Mònica scoțând o strâmbătură. „Iar picioarele-i sunt mai scurte decât brațele”.
Ea era cea mai tânără de acolo, iar celelalte femei nu-i împărtășeau indignarea. Nu le plăcea de ea, unele erau chiar invidioase pentru că devenise soața lui il grammatico.
Când Mònica termină de cumpărat ceea ce voia, Beppino intră într-o toană mai bună și începu să le împartă femeilor ierburi.
– Rozmarin, prego signora Mònica, prego! exclamă el, împingându-i în mână câteva frunze. Basìlica! Salvia!
Femeile se întinse după daruri, o tradiție. Numai frumoasa nevastă a învățătorului pufni: doar o clipă mai înainte încercase s-o păcălească, iar acum era foarte amabil. Însă acceptă rozmarinul și chiar adăugă un mănunchi gros de pătrunjel și busuioc.
„Mă tratează ca pe o fetiță.” Se uită pieziș la vânzător cu ochii ei întunecați, ajustându-și cu grijă șalul negru, astfel încât să nu-i ardă pielea soarele amiezii.
2.
Lorenzo ieși pe canal, pe partea golfului: astăzi vor aduce aprovizionarea pentru școala don Orefine. Două sau trei pachete mici, probabil, nu mai mult, din moment ce erau mai puțin de douăzeci de elevi. Un mercatu turtit aducea și un număr de alte articole, cerute de Podesta însuși. La distanță, puteai vedea un șir lung, insulele cele mai apropiate care aprovizionau Orefine cu mâncare. Cu nu exista ceață, erau vizibile mai multe case și acoperișuri cărămizii. Nori separați se aliniau de-a lungul orizonului.
Apa lovea ritmic stâncile proptite de țărm. Pe pietrele umede creșteau alge verzi. Marea nu era atât de fertilă aici; era puțină spumă, câte-un crab maroniu rătăcit, căutând ceva de mâncare. Iarba de mare de sub apă era mai întunecată. O colonie mică de scoici printre pietre, însă cine să le adune? Mici, nematurizate, acestea n-ar fi făcut altceva decât să-ți taie tălpile. Nici măcar crabii nu erau interesați.
Îndreptat spre mare, un debarcader lung, cu scândurile putrede. Clipocea sporadic pe lângă stâlpii întunecați. Astăzi era mai multă liniște la bordul de sub vânt. Cu vântul său de obicei blând, Orefine nu avea probleme cu un singur debarcader, neavând nevoie de un port. În timpul furtunilor de primăvară, când bubocco tulbura chiar și golful și când valurile măturau cărarea și ajungeau până la treptele caselor cele mai apropiate, nimeni din Orefine nu ieșea pe mare și oamenii evitau chiar și Canale Grande.
Lorenzo se așeză pe alee și privi barca cu vâsle trăgând mercatul cu marfă, prea mare ca să intre pe canal, la debarcader. Sub linia de plutire a ambarcațiunii se vedea o linie lată, de mizerie verzuie și mușchi. Pentru magazin se aduceau haine, fără îndoială, ceva medicamente și nu cine știe ce altceva.
„Iarăși va spumega Massimo pentru că au uitat de vopseaua lui neagră,” se gândi Lorenzo. „Dacă vor continua să-l ignore pe Podesta al nostru, va trebui să deschidem un magazin de vopsele pe Orefine. Ar trebui să mă gândesc la un alambic pentru uleiul de in.”
Învățătorul apucă parâma, dar pe cânt mercatul se apropia încet de alee, unul dintre oamenii din echipaj sări grațios pe debarcader, strănută, își șterse nasul cu mâneca, apoi legă parâma. Marinarii începură să descarce pachetele pe țărm. Lorenzo se uită după lucrurile școlii, pentru care se plătise. Câteva compasuri și liniare de lemn, nelegate. Fusese adăugat și un mic pachet cu cretă. Semnă pentru marfă pe plăcuța de scris a căpitanului. Deschise pachetul cu cretă în prezența lor și încercă creta pe o tablă. Și se strâmbă, pentru că creta era prea tare, prea cenușie, iarăși.
– Ca de obicei, ne aduc numai gunoi, mormăi el. Orice-i de calitate, țin în Malamocco.
Cu toate că Orefine era reședința lui Podesta însuși, nu prea mulți oameni trăiau acum aici. Un învățător, un medic, bătrânul pictor, Bòcline, care imortaliza tinerele cupluri pentru câțiva bănuți și picta peisaje pentru el, scene din Orefine sau natură moartă, ultimele tablouri schimbându-le pentru pește, pâine, vin, legume, și mai era un sculptor care, din lipsă de ocupație, dăltuia ornamente pe pietrele de mormânt. Bòcline, râzând, le spunea oamenilor că-i picta cu lut adunat de pe stradă, pentru că pereții acoperiți cu stuc ai caselor din Orefine erau galbeni, ocru, ocru-roșcați.
Casele învățătorului, medicului, pictorului și bătrânului sculptor, Bassagno, aveau cu toate balcoane. Unii spuneau sarcastici că aceste balcoane fuseseră puse acolo pentru ca orice locatar să poată admira palatul lui Podesta. Lorenzo, de la balconul său, putea vedea golful și o bună parte din Canale Grande, însă acoperișul îi împiedica vederea reședinței lui Podesta. Mònica, în timpul ei liber, adora să privească în depărtare, ori întoarcerea soțului ei de la școală, cu barca sa, așa că ieșea adesea pe balcon. Uneori, câte unul dintre gondolieri care transportau câte-un demnitar, îi mai cânta. O femeie frumoasă este ca un magnet. Odată, l-a întrebat pe soțul ei dacă nu i-ar putea face Bòcline un portret.
– Pictează acoperișurile din Orefine, zise ea. Poate că ar putea să mă picteze pe mine înainte de a îmbătrâni și să mă fac urâtă.
– Îi lipsește roșul aprins, ca să prindă cum se cuvine nuanța rochiei tale, răspunse Lorenzo. Zice chiar el că folosește numai ocrul adunat de pe stradă. Și-apoi s-ar putea să fi uitat cum se pictează oamenii.
Însă fără a-i spune soției sale, începu să pună bani de-o parte pentru portretul ei. Vopselele de ulei costă mult, iar Lorenzo nu-l cunoștea atât de bine pe pictorul solitar.
3.
Întregul Orefine s-a îmbolnăvit. Toată lumea a făcut febră și avea dureri. Simptomele erau foarte asemănătoare, totuși unii oameni erau în picioare după trei zile, în vreme ce alții au zăcut în pat mai bine de-o săptămână. Cârciumarului, Ipòlito, îi curgea sânge din nas, și se spunea că atunci când tușea aprig, picăturile de sânge îi ieșeau afară pe la colțurile ochilor. Medicul avea mâinile ocupate, mergând din casă-n casă. Opinia sa era că echipajului vreunui mercatu, aducând proviziile, a adus și gripa în insulă. Infecțiile de primăvară nu ating, de obicei, mica comunitate, însă această gripă a fost rea.
– E doar o gripă, zise Michele iar și iar.
Încă viața din Orefine se opri din cauza ei.
Medicul era îngrijorat de cârciumar, și-și petrecu cea mai mare parte a timpului cu el. „În Orefine avem, de obicei, un deces pe lună,” se gândi el, „însă aceasta nu trebuie să fie o regulă.” Era mândru de Ipòlito și nu voia ca bătrânul să confirme statisticile.
Mònica se îngriji de soțul ei, care a fost unul dintre primii căzuți la pat.
– Ticălosul, repeta el înfrigurat, referindu-se la marinarul fără nume care strănutase și nu avea nicio idee că acum era blestemat în atâtea case. Soția lui Lorenzo a fost una dintre puținele persoane care au rezistat epidemiei. A petrecut ore în șir la căpătâiul lui pe când spumega, și l-a hrănit când a început să-și revină.
Nu după multă vreme, aproape toți s-au însănătoșit, iar bătrânul Ipòlito n-a mai sângerat. S-a înzdrăvenit suficient cât să stea pe un taburet în taverna sa. Însă acum gripa îi ataca pe cei a căror constituție îi făcuse să reziste mai mult. Printre aceștia era și Mònica. Lorenzo avu plăcerea de a se îngriji de soția sa. Făcu ceaiuri și-i dădu medicamentele cu lingurița; gătitul însă, își pierdu din varietate și în fiecare zi masa consta doar în pasta. În orice caz, Mònica nu mâncă, practic, nimic, cel mult ceva supă adusă de la tavernă. Avea febră mare, și uneori nu-l recunoștea pe Lorenzo.
În cele din urmă, starea sa s-a îmbunătățit.
Lorenzo o propti de pat, astfel ca supa să nu se verse.
– A fost greu de discutat cu tine cât timp delirai, spuse el.
– Și tu ai delirat, așa că mi-a fost teamă pentru viața ta. Michele chiar ne-a sfătuit să te punem în apă rece, dar n-am ajuns până acolo.
Apoi, spiriduși argintii dansară pe dinaintea ochilor ei.
– Oricum, e greu de discutat cu tine, chiar dacă nu ai febră…
Mònica se făcu mai bine, dar tot era încă destul de slăbită. Lorenzo o ducea până pe balcon, pentru că se plângea că nu putea respira în încăperea întunecoasă.
Viața de pe insulă și-a reluat rutina sa obișnuită. În lunea următoare, s-a luat decizia de deschidere a școlii. În întunericul tot mai profund, două lumini clipeau în depărtare: două bărci plecate la pescuit noaptea. Mònica, cuibărită confortabil în fotoliul așezat în balcon, urmărea acele puncte luminoase de sub orizontul negru.
– Gonește, ca și cum ar vrea să-i ajungă din urmă pe pescari… spuse era, așezându-și pe piept o mână palidă.
– Gonește…?
– Inima mea. Ca și cum ar vrea să fugă.
El o studie cu privirea. Vorbise liniștită. Nu exista niciun motiv de alarmă.
– O să treacă cât de curând, spuse el atunci. Inima ta își va da seama că nu-i poate ajunge pe pescari. Și de ce-ar face asta? L-a prins deja pe învățător…
Ea-i zâmbi.
4.
Lorenzo nu dormi în noaptea aceea. Mònica se topea pe dinaintea ochilor săi. Prea slăbită nici măcar ca să-și poată înălța capul din pernă. Mâinile și picioarele ei erau reci, cu toate acestea, fruntea-i ardea din nou. Inima-i bătea ca sălbatică, neregulată, ezitantă, gonind. Respirația ei era grea, și totuși, din când în când, icnea după aer.
Vru să se ducă după medic, însă ea-i spuse că n-o va mai găsi în viață la întoarcere. N-o credea, însă nu voia să-și necăjească soția bolnavă.
Vecinul cel mai apropiat era bogatul Càmilo Giannni. Un bărbat țâfnos, care-l antipatiza și-l disprețuia pe învățător. Lorenzo se sforță să se ducă la ușa individului. Nu răspunse nimeni la bătăile din poartă, în să Lorenzo îl sculă pe proprietar aruncând pietricele în geamul de la primul etaj. Surprinzător, dar Càmilo ascultă, nu zise nimic, se îmbrăcă și se duse să-l aducă pe medic.
Michele sosi după o oră. Nu știa de ce suferea Mònica, nu mai văzuse niciodată o boală atât de ușoară să ia o formă atât de agresivă. Prescrise ceva pentru reducerea febrei și ceva pentru calmarea bătăilor inimii. Stătea pe un scaun lângă pat și-o privea sumbru.
– Ce s-a întâmplat?
Lorenzo vedea că medicul nu se ridica să plece, ca li cum acest act ar fi invitat la o explicație la întrebarea soțului asupra unei prognoze.
– Trebuie să așteptăm și să lăsăm timpul să-și facă treaba, zise Michelle. Nu pot să fac nimic aici.
– Să așteptăm? Până dimineața?
Lorenzo tot nu pricepea situația.
– Până dimineața, poate chiar mai mult.
Lorenzo o luă pe Mònica de mână. Ea căzuse într-o somnolență populată cu fantome; murmura din când în când. Spre dimineață, febra izbucni, însă nu aceasta era criza. Pacienta era acoperită de transpirație. Inima-i bubuia, iar medicamentul lui Michelle nu-i fu de niciun ajutor. Lorenzo îi umezi buzele cu soluția, ca să-i dea mai multă fără s-o facă să se înece.
Mònica deveni tot mai tăcută, respira mai încet, nu atât de adânc, și făcea mai puține mișcări. Lorenzo stătea ținând mâna rece a soției sale. Michelle, sumbru, îl privea, sculându-se din când de pe scaunul său pentru a lua pulsul pacientei.
– Ajunge, Lorenzo, spuse el după un timp. Mònica s-a dus.
Îi închise ochii c vârfurile degetelor.
– Poftim?
Lorenzo îl privi absent.
– Boala ți-a luat soția. N-am putut s-o ajut cu nimic. Pe Orefine, n-ar fi putut s-o facă nimeni.
– Dar cum? Mònica? Ea?
Lorenzo nu înțelegea.
Bătrânul dădu din cap.
– Nu mai este nevoie de mine acum. N-am putut să ajut, spuse el.
Părăsi încăperea, lăsându-l pe văduv singur.
Pe drum, Michele se opri la reședința lui Podesta. Învățătorul îndoliat va avea nevoie de ajutor. Cineva să organizeze înmormântarea. Medicul însuși avea probleme în a accepta ceea ce se petrecuse. Vorbea singur.
– Mă așteptasem să moară câțiva oameni în Orefine, dar tocmai această femeie frumoasă?
Clătină din cap.
– Tânără, puternică, a născut doar o dată?
Se duse acasă, înfrânt.
5.
Lorenzo se pomeni trăind ca într-un vis conștient. Moartea soției sale venise atât de brusc, nu părea ceva aievea. Nici înmormântarea n-a părut aievea. Gondola neagră a lui Podesta, proaspăt vopsită, a dus trupul Mònicăi la San Tomaso, o mică insulă nelocuită, numită și Cimitiere, iar ceilalți îndoliați, aflați în bărcile lor, au însoțit-o. Stând în mahona2 sa, Lorenzo vâslea direct după coșciugul drapat, aflat în gondola funerară. Pentru el, procesiunea era o paradă lipsită de noimă.
Masa de la pomana soției lui grammatico a fost oferită prin grija lui Podesta, și nici aceasta n-a avut nicio noimă.
Durerea a venit numai după zilele de singurătate, când lui Lorenzo îi lipsea soția sa, confidenta căreia îi împărtășea toate micile sale afaceri, al cărei sfat îl căuta în toate problemele sale. Vedea tot mai clar, odată cu trecerea fiecărei zi, că tot ceea ce se întâmplase într-o clipită nu mai putea fi desfăcut niciodată.
Încercă să se concentreze asupra muncii sale în orele, prea scurte, de la lecții. Când trăgea linii cu creta pe tablă, fiecare linie semăna cu un os – cele mai groase, poate chiar cu câte un os mai scurt, cu umflături la capete, pentru că un moment de reflecție, înainte și după linie, împrăștia creta acolo, la presiunea mâinii sale. Liniile trasate pe tablă cu creta dură nu desenau cercuri sau dreptunghiuri; mai degrabă, acestea erau așchii de os, rănind tabla neagră și netedă.
Dintr-un anumit motiv, elevii începură să se plictisească. Nu-i mai răspundeau la întrebări, nu se mai grăbeau să ia cuvântul. Sau, poate, că pur și simplu nu-l mai puteau auzi, pentru că învățătorul își înghițea cuvintele?
Pe de altă parte, elevii se jucau bile fără a se feri în timpul pauzei. Cei care nu jucau bile, fumau țigări afară din clădire, iar cei mai insolenți dintre elevi își terminau țigările chiar când reveneau la ore. Nu că le-ar mai fi spus Lorenzo ceva. Îi vedea fumând, însă nu reacționa deloc; nu-l mai preocupa acest lucru. Când se întorcea la tablă ca să le explice ceva cu bolboroseala lui stângace, doi cei mai mari scandalagii, tuciuriul Ruggiero și cel mai bun prieten al său, slăbănogul Stoiano, cel cu părul blond, se ridicau în spatele clasei și-l maimuțăreau pe învățător.
„Creierul lui e prea mic ca-și poată controla acțiunile,” se gândea Lorenzo, în loc să-i strige o ocară, atunci când se întâmpla să surprindă bufoneriile lui Stoiano. De fapt, băiatul chiar avea un cap neobișnuit de mic.
Pe măsură ce treceau zilele, lucrurile se înrăutățiră; Lorenzo se apucă de băut. Il grammatico, lipsit de voință și de energie, avea din ce în ce mai multe dificultăți în a se descurca cu problemele sale de zi cu zi și petrecea tot mai mult timp în taverna lui Ipòlito. Odată, cerând încă o grappa, Ipòlito clătină din cap, șterse tejgheaua, și zise:
– Vii aici prea des. Il grammatico n-ar trebui să cedeze așa.
– Iar tu ai putea suporta o asemenea pierdere? spuse Lorenzo.
– Sunt singur de cincisprezece ani.
– Poți să mă ajuți?
– Nu eu. Poate pictorul.
– Bòcline?
– Nu avem un alt pictor pe-aici, spuse Ipòlito, rănindu-l astfel pe învățător, cu toate că nu avea de unde s-o știe. Și Mònica pictase.
6.
Ușa casei lui Bòcline era deschisă. Lorenzo căută prin atelier. Bòcline lăcuia valurile pictate ale Canalului Grande, în care se reflecta un șir de case galbene și, într-o parte, prova casei plutitoare a singuraticului Beppino Corelli, decorată cu o statuie tradițională, reprezentând Abundența. Pictorul continua să dea cu lac o parte din unde, dar apoi își șterse mâna și i-o întinse lui Lorenzo. Ieșiră împreună la lumină și se așezară pe o bancă.
– Pot să-mi dau seama de ce-ai venit, zise Bòcline. Ipòlito ți-a spus de Insula Morților?
– Nu. Mi-a zis doar că pictorul ar putea să mă ajute.
– Nu sunt convins că aș putea.
Îi aruncă lui Lorenzo o privire cercetătoare.
– Nu sunt convins că aș putea învinge scepticismul tău.
– Chiar așa?
– Departe, spre sud-vest de Orefine, în lagună, se află Insula Morților. Poate că acolo o vei întâlni pe Mònica a ta.
– Gluemști. Toată lumea știe de Cimitiere. I-au îngropat trupul în acel loc. În afară de asta, Cimitiere se află în nord.
– Eu vorbesc despre o cu totul altă insulă. Odată, dintr-o întâmplare, am ajuns până pe Insula Morților.
– Ai pus piciorul pe ea?
– N-am aut curajul de a-mi părăsi barca.
– Cum o recunoști?
Lorenzo nu-l credea pe pictor; însă acele cuvinte, cu toate că Lorenzo căuta contradicții în ele, aduceau speranța.
– Insula Morților este înconjurată de un zid de piatră albă. Pietre mari, cu toate de aceeași mărime. În câteva locuri, zidul este întărit cu pilaștrii plați. Nu poate fi spart. Acolo se află o poartă, dar când am ajuns la insulă, poarta era păzită. Paznicul este negru și cred că are aripi.
– N-ai putut vedea nimic de dincolo de zid?
– Am putut vedea, am putut. Chiparoși înalți, întunecați, îngustați.
Înspre est, un nor alb, la înălțime, apropiindu-se. Era întunecat pe partea de jos, și totuși, acolo existau ți vălătuci mai albi, iar sub aceștia era o ceață cenușie, care lega norul de pământ. Amândoi observară furtuna care se tot umfla, se ramifica, creștea, împrăștiindu-se peste tot orizontul. În inima norului, ca într-un trunchi principal, era un val de întunecime fără nicio formă, cu fire de cenușiu care se separau de trunchi, însă nu duceau niciunde.
– Vino înăuntru, ori ai să ajungi leoarcă, zise Bòcline. Am să-ți arăt eu Insula Morților.
Lorenzo îi oferi o privire sfredelitoare.
– Pictez mere și roșii, spuse Bòcline, însă pictez și ceea ce-am văzut atunci, în acel loc.
– Nu m i-ai spus niciodată de așa ceva.
– Acestea nu sunt tablouri de arătat. Am povestit mai multor oameni și puțini m-au crezut. Din moment ce ești disperat, am să fac o excepție pentru tine.
Toate tablourile înfățișau un zid înalt de piatră, chiparoși și mai înalți, îndreptați în sus, o mare liniștită și o scenă parcă ieșită din cețuri. Într-una din picturi nu era ceață; puteai vedea clar poarta și o siluetă întunecată, înaripată, stând lângă ea și ținând o lampă.
– Sunt minunate.
– E acolo acum.
– Cine?
– Mònica, soția ta.
– Pe insula aia?
– Așa se spune. Toată lumea ajunge pe Insula Morților.
– Dar au îngropat-o în San Tomaso. Am pus să se facă și piatra de mormânt.
– O poți întâlni pe Insula Morților, poți vorbi cu ea.
– Cine a mai ajuns acolo și i-a găsit pe cei dragi?
– Nimeni din câte cunosc eu. M-am apropiat doar.
– Cum găsesc insula asta?
– Trebuie să o iei spre sud-vest, din colo de Bocca del Babón.
7.
Seara, Lorenzo îți pregăti barca. Nu ieșea pe mare la fel de des ca pescarii și nu prea mai știa cum se face asta. Câteva zeci de vase se legănau în micul port de agrement; numai cheiul pentru bărcile cu marfă era pustiu la sfârșitul zilei. Oamenii care-și foloseau rar ambarcațiunile le ancorau în port. Butucii de amarare, palinele din canalele din Orefine erau proprietatea lui Podesta, iar taxa pentru folosirea lor trebuia plătită prin intermediul lui Maximo. Speranța lui Podesta era că această taxă va mai reduce din traficul de pe canalele înguste. Învățătorul își putea permite taxa, însă era obișnuit să meargă la școală pe jos. Îi plăcea să meargă pe cărările pavate și să traverseze micile poduri. Acest exercițiu îl ajuta s-și pună ordine prin gânduri, să-și pregătească lecțiile. Însă acum, mersul nu-i făcea nicio plăcere; la fel ca orice altceva, își pierduse sensul.
Însă barca lui Lorenzo se legăna lângă ambarcațiunea întreținută cu scrupulozitate a lui Pantalazzi, iar lângă ea se afla cea a lui Càmilo Gianni, colorată și arătându-și garniturile din alamă strălucitoare. Numai barca lui Battacci, constructorul de nave, era într-o stare la fel de proastă ca a lui Lorenzo. Apa era liniștită; soarele, pregătit de apus, strălucea pe ambarcațiuni ca într-o oglindă, ca și cum ar fi fost două porturi, cel obișnuit din Orefine, și un al doilea, fantastic, iar catargele erau cu toate ațintite în jos și strâmbându-se ușor pe unde. „S-ar putea să ajung pe Insula Morților pe o barcă cu fundul în sus,” se gândi Lorenzo.
Își aruncă bocceaua în barcă și sări pe punte. Bòcline navigase noaptea, pe o vreme proastă, ajungând la Bocca del Babón dimineața. Pictorul mai spusese că cineva n-ar putea ajunge la Insula Morților dacă nu era ceață. Lorenzo intenționa să facă exact ceea ce făcuse și pictorul. Această seară era limpede; mai erau fâșii de nori numai spre orizont; însă ceața se ridica adesea prin lagună, chiar și după astfel de apusuri.
Parâma scârțâi când ambarcațiunea se legănă letargică în timpul îmbarcării. Lorenzo lăsă parâma în cele din urmă și plecă de lângă chei. Potrivi vâsla în furchetul de sus și, stând în picioare, manevră barca prin port din lopătări scurte, al gusto veneto. Când ambarcațiunea părăsi golful, ridică pânza sa nouă, cusută cu nu mult timp în urmă de Mònica, dar numai după ce barca trecu de stânca submarină Signale vântul umflă pânza.
O luă spre sud-vest, navigând după stele. O lampă luci la pupa. O vreme, văzu în depărtare luminile altor ambarcațiuni – pescari ieșiți în larg noaptea – apoi se trezi într-o beznă totală. Vântul încetă, așa că fu nevoit să folosească vâsla. Spre dimineață, se găsea într-o ceață deasă. Din moment ce ziua de-abia începea, ceața era de un cenușiu impenetrabil. Ajunsese deja departe de Bocca del Babón.
După o vreme, ceața se destrămă în fâșii. Într-unul din spațiile mai deschise la culoare dintre ele, văzu o lumină îndepărtată. Vâsli în acea direcție, încet, la fiecare lopătare sprijinindu-se de vâslă atât de mult încât atârna peste bordajul bărcii. Luminița se apropie tot mai mult. În zorii spălăciți, Lorenzo putea vedea un zid de piatră și o arcadă. Ici-colo, zidul susținea statui înaripate – majoritatea dintre ele schelete, dar și îngeri – iar între ele erau basoreliefuri cu cranii, cranii înaripate. Lumina venea dinspre arcada susținută de două cariatide, goale, fiecare purtând doar un voal aruncat peste cap și ajungându-le până la genunchi. Deasupra arcadei se afla o siluetă a unui bărbat musculos, cu brațele deschise, însă ferindu-și ochii. Arcada însăși era un personaj întunecat, femeiesc, cu aripi de liliac. Lumina de la poartă licărea pe sânii ei.
Lorenzo trecu de boltitură și de-a lungul zidului. Acum se făcuse ziuă, încă ceața nu se ridicase, iar norii grei făceau ca totul să fie întunecat. Urmă țărmul Insulei Morților. Mușchiul verde creștea prin crăpăturile zidului; țărmul era acoperit cu iarbă de mare, însă uscatul era umed și mai departe. Deasupra zidului crenelat, marginile sale erau depășite de frunzele chiparoșilor, cu crengile aproape negre. Nu văzu pilaștrii din picturile lui Bòcline, doar busturi ale lui Hermes și cariatidelor, cu fețele acoperite de văluri sau acoperite și ascunse de mâini, ieșind din zid. Din nou, îngeri ca niște atlanți de sprijin, precum și alte personaje cu aripi de lilieci. Șerpii se răsuceau peste tot, șerpi cu aripi, normali, schelete de șerpi, unii cu capete omenești sau cranii. Existau și schelete de îngeri, sprijinind zidul, precum și schelete cu aripi de liliac. Era greu de deslușit ce fel de aripi, de vultur sau de liliac, iar unele cranii aveau coarne și unele picioare se terminau în copite. Toate statuile, cariatidele înaripate și atlanții, decorau cu toate zidul, fuseseră realizate cu dalta de un maestru necunoscut.
În umbră, Lorenzo vâslea încet, în ritm măsurat de-a lungul țărmului. Ezita. Bòcline se întorsese în siguranță. Însă pictorul văzuse mult mai puțin decât vedea Lorenzo acum. Această scenă era frumoasă, stranie, dar nu înspăimântătoare. „N-am venit aici ca să renunț tocmai acum,” se gândi el. „Dacă ea e aici, trebuie să o văd.”
Aplecându-se peste vâslă, se întoarse, și reveni pe direcția spre poarta cu arcadă. Lui i se părea că siluetele de piatră ale arcadei erau acum în poziții ușor diferite.
8.
Se apropie cu prudență, cu toate că dacă ar fi fost atacat, n-ar fi putut scăpa în niciun caz. Apa clipocea pe treptele de piatră. Lorenzo avea impresia că paznicul întunecat îi aruncase o căutătură. Se părea că lumina îi ieșea din piept.
„O statuie-far?” se întrebă. „Așteptându-mă pe mine…”
Văzu o babă de cheu din piatră. „Cine-ar sculpta un asemenea obiect?”
Își legă barca și puse piciorul pe uscat. Urcă pe treptele alunecoase. Una se clătina, slăbită. Se opri lângă personajul întunecat. Uriașul, înalt de trei metri, se încruntă spre noul venit cu brațele încrucișate pe piept. Tăcut, acoperit de aripile negre.
– Pot să intru? întrebă Lorenzo.
Niciun răspuns.
Făcu vreo câțiva pași, nedesprinzându-și privirile de la paznic.
Încă nu răspunsese.
Lorenzo trecu de poartă, pășind pe o alee lată, pavată cu calcar, un șir de chiparoși impresionant de înalți, întunecați, de fiecare parte. La umbra copacilor erau trei clădiri mici, din piatră albă. Liniștea era copleșitoare. Nu se auzea niciun bâzâit de insecte. Cu spatele spre paznic, Lorenzo își continuă mersul.
„Pe cine am să întreb de Mònica, dacă ăsta nu răspunde?”
Locul era pustiu, dar nu, iată că se observau oameni, destui. Unii se plimbau; alții stăteau pe treptele caselor lor, iar un ii, vizibili prin ferestrele mici, erau prinși cu obișnuitele treburi ale casei, spălând vasele, măturând. Poate că motivul pentru care nu-i văzuse de prima dată era faptul că erau îmbrăcați în haine în culori estompate. Această insulă nu se deosebea prea mult de oricare alt sat. Niciun fel de conversații zgomotoase, dar de ce trebuia toată lumea să pălăvrăgească?
„Voi fi în stare să-i înțeleg?” se întrebă el.
Comunicația, se dovedi până la urmă, nu era nicio problemă. O femeie tânără și drăguță se îndreptă spre el. Avea un machiaj strident și o bluză cu un decolteu adânc.
– Nu ești de pe-aici, zise ea. Am dreptate, da sau nu?
Albul ochilor săi întunecați licărea.
– Sunt de pe insula cea mai îndepărtată din lagună, Orefine.
– N-am fost niciodată pe-acolo.
Tânăra femeie zâmbi și așteptă.
– Aș vrea să mă întâlnesc cu nevasta mea aici.
– Cum o cheamă?
– Mònica.
– Nu-i aici.
Femeia-și întoarse capul.
– Aș cunoaște-o.
– Cum să nu fie aici? În fond, a părăsit…
Se opri când ea-și puse degetul pe buzele sale.
– Da, însă tu ai luat-o pe poarta greșită, zise ea.
– Vino cu mine în barcă. Mi-o arăți tu pe cea care trebuie.
– Nu pot. Sunt aici ca să-mi găsesc inima.
El nu înțeles, așa că femeia fără nume își deschise bluza și-și arătă pielea albă și sfârcurile roșii.
– Vezi? întrebă ea.
– Da, ești o femeie frumoasă.
– Nu asta, spuse ea nerăbdătoare, iar cu degetele-și despărți pielea pe coșul pieptului, pentru a dezvălui o tăietură care cobora adânc în trupul său.
Nu sângera.
– Am crezut că este un joc, însă mi-au smuls inima din piept.
El icni.
– Nu pot să plec până n-o găsesc, zise ea. Și să-i las să mă privească în ochi.
– Te-au rănit.
– În mod sigur, da.
Tânăra femeie scoase un pachet de țigări.
– Fumezi?
– Nu, mulțumesc. Pe insula noastră, numai bătrânul Guido fumează și Bòcline, un pictor. Și vreo doi elevi, și Beppino, vânzătorul nostru. Nimeni altcineva.
– Cei mai slabi elevi, pariez.
Dădu din cap.
Femeia fără nume aprinse țigara și trase în piept. Fumul ieși într-un fuior din rana ei de la piept. Lorenzo se strâmbă.
– Îmi pare rău. N-am vrut să te îngrețoșez.
Ea-și puse bluza înapoi, în decursul acestui proces închizând marginile tăieturii, astfel ca fumul să nu mai iasă. Era dulce și agreabilă: subțire, brunetă, prea slabă. Mutilarea ei îi stârni simpatia.
– Cum se face, zise el, că voi nu discutați între voi?
– Și despre ce să vorbim? Se știe totul.
– Pe unde s-o iau ca să ajung la poarta corespunzătoare?
– Nu știu. Fă un ocol, astfel încât să n-o ratezi. Ar putea fi în partea cealaltă. Du-te acum, pentru că Sentinela ar putea să-ți facă probleme.
Lorenzo privi nesigur spre uriașul negru, care-și răsucise gâtul ca să fie cu ochii pe el. Paznicul nu se putea întoarce, nevoit să arate călătorilor drumul spre lumina lui.
– Cum te cheamă? întrebp Lorenzo.
– Giulia.
– Găsește-ți inima.
Giulia dădu din cap și plecă, însă în depărtare se opri și se întoarse spre el.
În vreme ce Lorenzo trecea de paznic, acesta îl privea cu prudență, însă îi permise să plece de pe insulă.
„Inspectează pe toată lumea,” își zise Lorenzo, desfăcând parâma bărcii sale.
Va urma.
Titlul original : „Balsam długiego pożegnania”
Traducere de Silviu Genescu.
Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
