Distopia are o istorie aproape la fel de îndelungată precum geamăna ei, utopia. Dar de-abia în secolul XX distopiile şi-au dat măsura întregului potenţial prin romane cum ar fi „Noi” de Evgheni Zamiatin, „Brave New World” de Aldous Huxley, „1984” de George Orwell şi „One” (Escape to Nowhere) de David Karp. Într-adevăr, este posibil de a considera secolul XX ca fiind secolul distopic, nu doar din cauza prevalenţei distopiilor ca formă literară, ci mai ales din cauza ororilor politice care au oferit atât de multă inspiraţie autorilor. Acestea fiind spuse, e greu să-ţi dai seama de ce în antologia lui John Joseph Adams în care s-au „antologat toate cele mai bune lucrări clasice ale prozei scurte distopice” nu poţi găsi nimic mai devreme de 1948. Chiar mai uimitor este faptul că 18 dintre cele 33 de povestiri au fost publicate în ultimii zece ani. O povestire este din 2010 şi trei din 2009, perioadă în care este greu să fi dobândit statutul de operă clasică. Şi într-adevăr puţine, sau niciuna dintre naraţiunile contemporane nu au magnitudinea care să le aducă în preajma unor lucrări mai vechi. Şi dacă am o problemă cu noţiunea lui Adams de „clasic”, mă simt la fel de inconfortabil cu ideea lui despre ceea ce este o distopie, şi, probabil, în mod fundamental, cu principiul său de organizare.
Să începem discuţia cu structurarea volumului. Nu există nimic evident în structura acestei antologii. Adams îşi începe parcursul cu cea mai veche povestire antologată, „The Lottery” de Shirley Jackson, dar apoi continuă cu una dintre cele mai recente, „Red Card” de S.L. Gilbow, astfel încât nu există nici o structură cronologică implicată. Aşa cum nici nu structurează ceea ce este cu adevărat un volum vast în secţiuni, aşa că nu atrage atenţia către vreun principiu de organizare a antologiei.
Dar, citind proza „Red Card” a lui Gilbow, îţi dai seama că atât tematic cât şi structural, aceasta este un soi de continuare directă a povestirii lui Shirley Jackson, naraţiune care o precede. Pe la mijlocul cărţii, ne întâlnim cu atât de multe povestiri consecutive în care tema distopică se referă la dreptul nostru de a concepe sau creşte copii încât eu, unul, am început să suspectez un fel de monomanie, întrebându-mă dacă Adams ar putea să prevadă şi o altfel de structurare utopică/distopică în care să nu fie vorba de părinţi. Apoi, de la mijlocul volumului până la sfârşit, un alt grup de povestiri se concentrează asupra începuturilor revoltei împotriva unor regimuri distopice. Există şi alte asemenea grupuri în cadrul cărţii, astfel încât de multe ori am avut senzaţia parcurgerii nu unei mari antologii tematică cât a unor serii de antologii-mini tematice toate încoţopenite împreună.
Şi nu e ca şi cum Adams n-ar face de fapt nimic cu aceste secţiuni, subliniind continuităţile şi discontinuităţile, nestabilind niciun fel de dialog între idei. Mai degrabă, acest mod se percepe ca şi cum Adams a decis că, din moment ce anumite texte se referă cam la acelaşi lucru, ce ar fi să le grupeze.
Ceea ce nu face ajută niciuna dintre lucrările prezentate. A plasa povestirea „Red Card” a lui Gilbow (un text tip „vis umed” – o fantasmă de lobby-ist pro-puşcoace în care oamenii pot dobândi dreptul de a trage şi a ucide pe oricine, fără întrebări), imediat după povestirea lui Shirley Jackson (un text mult mai subtil şi în cele din urmă de-a dreptul atroce despre malvolenţa şansei), nu foloseşte decât a evidenţia cât de mult a luat Gilbow de la Jackson, şi cât de slab a efortul său prin comparaţie. La un moment dat am obosit după citirea atâtor povestiri fiecare insistând că cel mai rău lucru care se poate întâmpla ar fi ingerinţa statului în dreptul meu de a avea copii. Şi nu m-ar deranja atât de mult chestia asta, dacă argumentele ar fost mai variate sau mai nuanţate, dar mi s-a transmis acelaşi mesaj în povestire după povestire. Ca urmare, nici una dintre aceste povestiri nu are nici un impact semnificativ, pentru că orice astfel de impact este disipat de greutatea a ceea ce se întâmplă în jurul lor.
„Harrison Bergeron” de Kurt Vonnegut, este într-adevăr una dintre povestirile clasice cu adevărat originale incluse aici. Textul prezintă o lume în care fiecare om este adus la nivelul celui mai mic numitor comun al inteligenţeo. Oamenii deştepţi au permanent întrerupt procesul gândirii, sportivii cară greutăţi, oamenii eleganţi sunt obligaţi să poarte haine nepotrivite. Orice capacitate trebuie să fie atenuată pentru binele majorităţii. Şi din păcate, asta se simte ca o analogie pentru întreaga antologie : originalitatea şi îndrăzneala a prea puţine texte se pierde în mijlocul unei mase mediocre care uzează de aceeaşi temă sau „împrumută” aceleaşi tehnici narative.
Şi cu toate acestea există câteva povestiri care ies în evidenţă. Câteva sunt foarte puternice pentru că nimeni altcineva nu poate face ceva similar. „The Ones Who Walk Away from Omelas” de Ursula K.Le Guin se evidenţiază mai mult decât orice altceva aici, pentru că este unică, nimeni altcineva nu mai încearcă această specială şi distantă perspectivă, această tonalitate sau abordare de-a dreptul medico-legală. „”Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman” de Harlan Ellison este singura povestire din această antologie care ilustrează distopia prin intermediul umorului, ceea ce îi conferă o prospeţime care este deosebit de binevenită după atâtea exerciţii de mizerabilism.
Alte povestiri ies pur şi simplu, în evidenţă, deoarece sunt scrise cu o pasiune sau cu o umanitate (cele două caracteristici au tendinţa de a merge împreună), care ne obligă să reflectăm.
„The Funeral” de Kate Wilhelm lasă părţi uriaşe ne-explicabite, dar oricum rămâne complet captivaţi pe tot parcursul de soarta şcolăriţei. „O Happy Day!” de Geoff Ryman, în schimb, explică aproape prea mult, dar transpunerea lagărele naziste de concentrare la războaie sexuale rămâne o imagine atât de puternică încât nu putem privi alături oricât de mult ne-am putea dori. Toate acestea reprezintă un indiciu al sărăciei principiului de organizare a acestui volum, pentru că această povestire emoţionantă este imediat urmată de una al cărei titlu grosolan, „Pervert” de Charles Coleman Finlay, se potriveşte cu acea cruzime a decorului şi cu simplitatea revelaţiei sale, astfel încât subtilitatea jocului intelectual al lui Ryman este subminat prin juxtapunere.
Ryman este singurul autor având două povestiri în această antologie, deşi cea de a doua, „Dead Space for the Unexpected” este o variaţiune atât de rutinieră despre existenţa corporatistă ca distopie încât te întrebi de ce acest text a fost ales, fiind şi plasat imediat după o naraţiune mai bună pe aceeaşi temă, „The Pearl Diver” de Caitlin R. Kiernan, şi în timp ce texte mult mai puternice pe această temă (cum ar fi, de exemplu, „Forlesen” de Gene Wolfe) lipsesc.
De remarcat este faptul că fiecare povestire este precedată de o introducere destul de lungă, cu toate că toate iau exact aceeaşi formă. Există o introducere biografică a fiecărui autor (ţine de lenea antologatorului faptul că introducerea celor două povestiri de Ryman este exact la fel, ar fi fost de preferat să se fi renunţat la această parte în cazul celei de al doilea text), urmat de o mână de câteva paragrafe care încearcă să ne spună cum ar trebui să fie citită povestirea şi modul în care aceasta rezonează cu vreun aspect (sau vreo referinţă a culturii pop) de astăzi.
Mai multe dintre povestiri par să aibă relevanţă dincolo de punctul de rupere, dar John Joseph pare să sufere de cecitate la faptul că distopiile sunt adesea scrise ca satire, şi explicarea contextului contemporan ar fi ceva cu mult mai valoros decât să declari pur şi simplu că texte mai vechi sunt încă relevante astăzi. Practic singurul text în cazul căruia Adams face un semn spre context este povestirea lui Robert Silverberg, „Caught in the Organ Draft” care este o astfel de satiră specific referindu-se la războiul din Vietnam, un caz în care contextul ar fi fost aproape imposibil de evitat. Desigur că se pot găsi scuze pentru incapacitatea de a depista impulsul satiric din spatele multora dintre aceste povestiri.
Încă de când Emile Zola a scris „Germinal”, minele au reprezentat o imagine convenabilă şi sugestivă pentru exploatarea nesfârşită şi brutală, deci nu este de mirare că acest tip de decor narativ se iţeşte şi aici, atât în „The Lunatics” de Kim Stanley Robinson cât şi în „Jordan’s Waterhammer” de Joe Mastroianni, deşi există atât de puţine diferenţe în ceea ce fac cele două texte cu acest decor încât este uşor să le confunzi.
Şi acest lucru mă conduce la problema centrală a acestei antologii. Dacă o utopie poate fi considerată un demers implicând inventarea unei structuri sociale menită să aducă fericirea şi bunăstarea tuturor locuitorilor săi, atunci o distopie ar trebui să fie exact opusul. Asta nu înseamnă că toţi dintr-o asemenea lume ar trebui să fie nefericiţi sau inadaptaţi, pentru că Le Guin demonstrează în mod clar în „The Ones Who Walk Away from Omelas” că suferinţa unei singure fiinţe umane este suficientă de a conduce la sărăcirea morală a întregului corp social. De asemenea, aceasta nu înseamnă că orice naraţiune în care fiecare persoană este nemulţumită sau nefericită este în mod necesar o distopie. Ce căutam noi este ceva structural, ceva în modul în care umanitatea îşi organizează propriile legităţi, structuri care tind să lucreze în detrimentul individului. În povestirea „The Pedestrian” (Pietonul) de Ray Bradbury, de exemplu, atât de mult din ceea ce preocupă societatea este acum canalizat direct în cămine încât oricine iese din casă pentru simpla plăcere a unei plimbări se regăseşte prizonier într-o reţea kafkiană a suspiciunii.
Ceea ce găseşti în povestiri cum ar fi „The Lunatics” de Kim Stanley Robinson sau „Jordan’s Waterhammer” de Joe Mastroianni sunt situaţiile unor oameni prinşi în situaţii dificile şi neplăcute, dar eu nu sunt convins că asemenea texte sunt în mod necesar distopii. Şi nu sunt total convins că „The Lottery” este cu adevărat o distopie. „Geriatric Ward” de Orson Scott Card, un text este în care personajele constată brusc că viaţa le-a fost scurtată radical, cu siguranţă nu este o distopie, pentru că organizarea socială nu are nimic de-a face cu situaţia prezentată sau cu povestea în sine.
„Sacrament” de Matt Williamson, se referă la tortură prezentată aproape ca o formă de artă. Situaţia politică care permite acest lucru (şi care în mod clar reprezintă o satiră la politicile anti-teroriste ale ex-preşedintelui Bush) este potenţial un text distopic, dar despre aşa ceva este vorba în povestire; ceea ce ni se livrează este un catalog al modurilor în care se poate provoca durere, istorisit cu o poftă mai degrabă de prost gust, care reuşeşte să evite orice dimensiune distopică. Cu alte cuvinte, de prea multe ori pe parcursul acestei antologii găsim exhibarea horror-ului sau a unor dificultăţi ca fiind suficiente de a face ca povestirea să conteze ca fiind distopică, dar eu cel puţin nu sunt cu totul sigur că asemenea texte şi reuşesc să demonstreze aceasta .
Copyright © Paul Kincaid
http://www.paulkincaid.co.uk/Reviewlist/Reviewalphabet.htm
„Brave New Worlds”, antologator John Joseph Adams, Night Shade Books, 481 pages, 2011
Prefaţă — John Joseph Adams
The Lottery — Shirley Jackson
Red Card — S. L. Gilbow
Ten With a Flag — Joseph Paul Haines
The Ones Who Walk Away from Omelas — Ursula K. Le Guin
Evidence of Love in a Case of Abandonment — M. Rickert
The Funeral — Kate Wilhelm
O Happy Day ! — Geoff Ryman
Pervert — Charles Coleman Finlay
From Homogenous to Honey — Neil Gaiman & Bryan Talbot
Billennium — J. G. Ballard
Amaryllis — Carrie Vaughn
Pop Squad — Paolo Bacigalupi
Auspicious Eggs — James Morrow
Peter Skilling — Alex Irvine
The Pedestrian — Ray Bradbury
The Things that Make Me Weak and Strange Get Engineered Away — Cory Doctorow
The Pearl Diver — Caitlín R. Kiernan
Dead Space for the Unexpected — Geoff Ryman
“Repent, Harlequin !” Said the Ticktockman — Harlan Ellison®
Is This Your Day to Join the Revolution ? — Genevieve Valentine
Independence Day — Sarah Langan
The Lunatics — Kim Stanley Robinson
Sacrament — Matt Williamson
The Minority Report — Philip K. Dick
Just Do It — Heather Lindsley
Harrison Bergeron — Kurt Vonnegut, Jr.
Caught in the Organ Draft — Robert Silverberg
Geriatric Ward — Orson Scott Card
Arties Aren’t Stupid — Jeremiah Tolbert
Jordan’s Waterhammer — Joe Mastroianni
Of a Sweet Slow Dance in the Wake of Temporary Dogs — Adam-Troy Castro
Resistance — Tobias S. Buckell
Civilization — Vylar Kaftan
For Further Reading — Ross E. Lockhart
The Cull — Robert Reed
Personal Jesus — Jennifer Pelland
The Perfect Match — Ken Liu
Study Guide — Gary K. Wolfe
Filmography — Gary K. Wolfe
Nota antologatorului — John Joseph Adams
John Joseph Adams este antologatorul unor volume precum Wastelands: Stories of the Apocalypse (Night Shade Books, 2008), Seeds of Change (Prime Books, 2008), The Living Dead (Night Shade Books, 2008). A fost editor-adjunct la The Magazine of Fantasy & Science Fiction şi este editorul revistelor Lightspeed şi Fantasy Magazine.
Paul Kincaid a primit în 2006 Premiul Thomas D.Clareson pentru contribuţii la exgeza SF-ului, distincţie acordată de organizaţia academică americană Science Fiction Research Association. Culegerea sa de eseuri, studii şi articole, What it is we do when we read science fiction a apărut la Beccon Publications.
Dystopias have almost as long a history as their twin, the utopia. But it was the 20th century when dystopias really came into their own, in novels such as Zamyatin’s We, Huxley’s Brave New World, Orwell’s 1984 and Karp’s One. Indeed it is possible to view the 20th century as the dystopian century, not just because of the prevalence of dystopias as a literary form but also because of the political horrors that provided so much inspiration. That said, it becomes hard to see how John Joseph Adams’s anthology „collecting all the best, classic works of dystopian short fiction” can find nothing earlier than 1948. Even more astounding is the fact that 18 of the 33 stories were first published within the last ten years. One is from 2010 and three more from 2009, not a lot of time in which to acquire classic status. And indeed few, if any, of the contemporary stories have a resonance that comes anywhere close to the older works. And if I have problems with Adams’s notion of „classic,” I find myself equally uncomfortable with his idea of what constitutes a dystopia, and perhaps more fundamentally with his organizing principle.
Let us take the latter first. There is nothing overt in the structure of the book. He starts with the oldest story here, „The Lottery” by Shirley Jackson, but then follows that with one of the more recent ones, „Red Card” by S.L. Gilbow, so there is no chronological structure involved. Nor does he divide what is really a very long book into sections, so he doesn’t draw attention to any organizing principle here. But as you read the Gilbow you realize that, structurally and thematically, it is a direct lift from the Jackson that immediately precedes it. Around the middle of the book, we encounter so many consecutive stories in which the dystopian theme concerns our right to conceive or raise children that I, for one, began to suspect some sort of monomania, as if Adams could envisage no utopian/dystopian structure that isn’t about parenting. Then as the collection starts to run down towards its end another cluster of stories focus on the beginnings of revolt against the dystopian regime. There are other clusters within the book, so that it often feels not so much as if we are reading one big themed anthology so much as a whole series of mini-themed anthologies all jammed together.
It’s not as if Adams actually does anything with these clusters, pointing out the continuities and discontinuities, establishing any sort of dialogue between the ideas. Rather, it feels as if he just decided that, since they were doing the same thing, he’d group them together. Which does no favours to any of the works featured. Putting the Gilbow (a US gun-lobby wet dream in which people can acquire the right to shoot and kill anyone, no questions asked) immediately after the Jackson (a far more subtle and ultimately nastier take on the malevolence of chance), only serves to highlight how much Gilbow has taken from Jackson, and how feeble his effort is in comparison. While I certainly grew tired of the number of stories insisting that the worst thing that could possibly happen would be any interference with my right to have children. I wouldn’t mind so much if the arguments were more varied or nuanced, but we get the same message in story after story. As a result, no one of these stories has any significant impact, because any such impact is dissipated by the weight of what is going on around them.
Kurt Vonnegut’s „Harrison Bergeron,” one of the genuine classics included here, presents a world in which everyone is brought down to the level of the lowest common denominator. Clever people have their thought processes interrupted, athletic people carry weights, stylish people are obliged to wear mismatching outfits. Any sort of prowess must go unseen for the good of the majority. And that, sadly, feels like an analogy for the whole collection: the challenge and originality of the few gets lost amid the mediocre mass exploring the same theme or using the same devices.
That said, there are some stand-out stories. Some of them come across so powerfully because no-one else is doing anything similar. Ursula K. Le Guin’s „The Ones Who Walk Away from Omelas” stands head and shoulders above everything else here, because it is unique, nothing else attempts that particular distanced perspective, tone of voice, or forensic approach. Harlan Ellison’s ‘”Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman’ is the only story here that presents its dystopia through the medium of humour, which gives it a freshness that is particularly welcome half way through these exercises in miserablism.
Other stories stand out simply because they are written with a passion or with a humanity (the two tend to go together) that simply commands our attention. „The Funeral” by Kate Wilhelm leaves huge amounts unexplained, but we remain completely engaged with the fate of the school girl throughout. „O Happy Day!” by Geoff Ryman, in contrast, explains almost too much, but the transposition of Nazi concentration camps to the sex wars remains so potent an image that we are unable to look away however much we may wish to. It is, by the way, an indication of the poverty of this volume’s organizing principle that this moving story is immediately followed by one whose crude title, „Pervert” by Charles Coleman Finlay, matches the crudity of its set-up and the simplicity of its revelations, so that the subtlety of Ryman’s emotional play is undermined by the juxtaposition.
Ryman is alone in having two stories in the collection, though the second, „Dead Space for the Unexpected,” is so routine a variation on the corporate life as dystopia that you wonder why this was picked since it is placed immediately after a rather better variation on the same theme, „The Pearl Diver” by Caitlin R. Kiernan, and while far more potent variations on the theme (such as, for instance, „Forlesen” by Gene Wolfe) are missing.
While we’re on this point, it is worth noting that each story is preceded by a fairly long introduction, although these all take exactly the same form. There is a biographical introduction to the author (and it seems like editorial laziness that the biographical introduction to the two Ryman stories is exactly the same, it would have been preferable, if anything, to drop this part from the second story), followed by a handful of paragraphs that try to tell us how to read the story and how it resonates with some issue (or pop culture reference) of today.
Several of these seem to stretch relevance beyond breaking point, and practically all of them seem to be oblivious to the fact that dystopias are frequently written as satires, and so some attempt to explain contemporary context would be far more valuable than declaring that they are still relevant today. Practically the only story for which Adams makes a nod towards context is Robert Silverberg’s „Caught in the Organ Draft,” which is such a specific satire on the Vietnam War draft that it would be almost impossible to avoid the point. Other than that, though, you might be excused for missing the satirical impetus behind many of these stories.
Ever since Emile Zola wrote Germinal, mines have been a convenient image for brutal and unremitting labour, so it is hardly surprising that they crop up as settings here, in both „The Lunatics” by Kim Stanley Robinson and „Jordan’s Waterhammer” by Joe Mastroianni, though there is so little difference in what the two do with this setting that it is easy to confuse them with one another. But this brings me to my other central problem with this collection. If a utopia can be considered to entail the invention of a social structure designed to bring about the happiness and well-being of all its inhabitants, then a dystopia should be its opposite. That doesn’t mean that everyone in this world should be unhappy or badly off, Le Guin’s „The Ones Who Walk Away from Omelas” clearly demonstrates that the suffering of one is enough to bring about the moral impoverishment of the whole. Nor does it mean that any story in which everyone is unhappy or badly off is necessarily a dystopia. What we are looking for is something structural, something in the way humanity organizes its own affairs, that tends to work to the detriment of the individual. In „The Pedestrian” by Ray Bradbury, for instance, so much of what feeds society is now funneled directly into the home that anyone who goes out for the simple pleasure of a walk finds themselves trapped in a Kafkaesque web of suspicion.
What I find in stories like Robinson’s „The Lunatics” or Mastroianni’s „Jordan’s Waterhammer” is men caught in harsh and unpleasant situations, but I am not convinced that they are necessarily dystopias. Come to that, I’m not totally convinced that „The Lottery” is a dystopia. Orson Scott Card’s „Geriatric Ward,” in which people suddenly find their lifespan radically shortened, is certainly not a dystopia, because social organization has nothing to do with the situation or the story. „Sacrament,” by Matt Williamson, is about torture presented almost as an art form. The political situation that allows this (and it is clearly meant as a satire on President Bush’s anti-terror policies) is potentially dystopian, but that is not what the story is about; what we actually get is a catalogue of ways of inflicting pain, told with a rather distasteful relish, that manages to avoid making any dystopian point. In other words, rather too often throughout this collection we find horror or hardship being considered enough to make the story count as dystopian, and I am not altogether sure that they do.
Copyright © 2011 by Paul Kincaid
http://www.paulkincaid.co.uk/Reviewlist/Reviewalphabet.htm
„Brave New Worlds”, antologator John Joseph Adams, Night Shade Books, 481 pages, 2011
Prefață — John Joseph Adams
The Lottery — Shirley Jackson
Red Card — S. L. Gilbow
Ten With a Flag — Joseph Paul Haines
The Ones Who Walk Away from Omelas — Ursula K. Le Guin
Evidence of Love in a Case of Abandonment — M. Rickert
The Funeral — Kate Wilhelm
O Happy Day ! — Geoff Ryman
Pervert — Charles Coleman Finlay
From Homogenous to Honey — Neil Gaiman & Bryan Talbot
Billennium — J. G. Ballard
Amaryllis — Carrie Vaughn
Pop Squad — Paolo Bacigalupi
Auspicious Eggs — James Morrow
Peter Skilling — Alex Irvine
The Pedestrian — Ray Bradbury
The Things that Make Me Weak and Strange Get Engineered Away — Cory Doctorow
The Pearl Diver — Caitlín R. Kiernan
Dead Space for the Unexpected — Geoff Ryman
“Repent, Harlequin !” Said the Ticktockman — Harlan Ellison®
Is This Your Day to Join the Revolution ? — Genevieve Valentine
Independence Day — Sarah Langan
The Lunatics — Kim Stanley Robinson
Sacrament — Matt Williamson
The Minority Report — Philip K. Dick
Just Do It — Heather Lindsley
Harrison Bergeron — Kurt Vonnegut, Jr.
Caught in the Organ Draft — Robert Silverberg
Geriatric Ward — Orson Scott Card
Arties Aren’t Stupid — Jeremiah Tolbert
Jordan’s Waterhammer — Joe Mastroianni
Of a Sweet Slow Dance in the Wake of Temporary Dogs — Adam-Troy Castro
Resistance — Tobias S. Buckell
Civilization — Vylar Kaftan
For Further Reading — Ross E. Lockhart
The Cull — Robert Reed
Personal Jesus — Jennifer Pelland
The Perfect Match — Ken Liu
Study Guide — Gary K. Wolfe
Filmography — Gary K. Wolfe
Editor’s Note — John Joseph Adams
John Joseph Adams is the editor of such anthologies as Wastelands: Stories of the Apocalypse (Night Shade Books, January 2008), Seeds of Change (Prime Books, Summer 2008), and The Living Dead (Night Shade Books, Fall 2008). He was also the assistant editor at The Magazine of Fantasy & Science Fiction and is now the editor of Lightspeed and Fantasy Magazine. He received his Bachelor of Arts degree in English from The University of Central Florida in December 2000. He currently lives in New Jersey.
Paul Kincaid is the recipient of the SFRA’s Thomas D. Clareson Award for Distinguished Service for 2006. His collection of essays and reviews, What it is we do when we read science fiction is published by Beccon Publications.
