Antuza Genescu (editor),
Călătorii în timp,
Editura Nemira, 2013, 368 pagini
În SF-ul românesc trăim, s-ar zice, în zodia antologiilor. Un rol extrem de important l-a avut aici Millenium Press, care în ultimii ani a scos câteva titluri de referință: Zombii: cartea morţilor vii (editor Mircea Pricăjan), Cele 1001 de scorneli ale Moşului Sf (editor Ștefan Ghidoveanu), Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (editor Oliviu Crâznic), Steampunk: a doua revoluţie (editor Adrian Crăciun). De asemenea, Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy a ajuns, prin Călătorii în timp, la cel de al patrulea titlu; anterior apăruseră antologiile Alte țărmuri, Pangaia și Venus.
Călătorii în timp, excelent editată de Antuza Genescu, are în raport cu cele trei antologii SRSFF care au precedat-o avantajul de a apărea la o editură foarte vizibilă pe piață. Sper că buna colaborare dintre SRSFF și Nemira va continua, creându-se astfel o concurență ce nu poate fi decât pozitivă cu polul Millenium.
După cum arată și titlul, Călătorii în timp are ca temă voiajul temporal. Nu insist asupra definițiilor și clasificărilor: cine dorește să se documenteze o poate face parcurgând temeinicul volum Paradoxurile timpului de Cornel Robu (2006) sau trecerea în revistă realizată de Cristian Tamaș în numărul 5 din CPSF (Grădina potecilor temporale). E suficient să spun că mi se pare unul dintre cele mai dificile subgenuri SF: atât pentru că nu a ajuns niciodată să-și depășească textul fondator (Mașina timpului de H.G. Wellls), deși a ivit nu puține capodopere, cât și pentru că o anumită recuzită superficială a temei a fost uzată de tot felul de seriale SF. Or, dacă unui serial nu i se cere prea multă teorie în jurul conceptului, în literatură – fie și în textele scurte – lucrurile stau altfel, fiind nevoie de o elaborare mai adâncă și mai critică.
De-a lungul timpului, SF-ul românesc a dat câteva texte memorabile pe această temă. Îi amintesc pe Camil Baciu (Grădina zeilor), Vladimir Colin (Divertisment pentru vrăjitoare) și pe Sebastian A. Corn (Skipper de Interzonă). Apropo de Corn, regret absența lui din antologie, după cum le regret pe acelea ale lui Dănuț Ungureanu, Costi Gurgu (dacă va mai fi scriind în română), Radu Pavel Gheo (dacă va mai fi scriind SF), Michael Haulică ș.a.
O observație critică: toate textele din antologia editată de Antuza Genescu iau în serios ideea de călătorie în timp, literal și în toate sensurile. N-ar fi stricat poate prezența unui text a la Fredric Brown/ Robert Sheckley, în care toată afacerea să fie luată în tărbacă, sau a unuia în care posibilitatea voiajului temporal să fie desființată – așa cum a făcut Lem cu contactul extraterestru în Glasul Domnului sau cu romanul polițist în Catarul. De asemenea, coordonatele lumilor ficționale sunt preponderent anglo-saxone. Cu excepția lui Cristian-Mihail Teodorescu și într-o oarecare a măsură a lui Daniel Haiduc, autorii din antologie evită decorurile românești. Probabil că o fac și din teama de a nu cădea peste chestiuni rizibile precum mult ridiculizatul cosmodrom din Slobozia; dar nu trebuie totuși neglijat filonul autohton, la rigoare în cheie magică – la urma urmei, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte rămâne o capodoperă și ar putea fi o sursă pentru rescrieri.
În continuare, un top personal al povestirilor din Călătorii în timp.
10. Sergiu Someşan, Ultimul reportaj: textul cel mai scurt din antologie și cel mai banal. Conceptului (călătorii în timp produse cu ajutorul unui drog extraterestru) i se atașează o poveste frugală – mai mult o anecdotă.
9. George Lazăr, Cronogeneză: partea de speculație este foarte OK, paradoxurile funcționează, remixul mitologic apare bine integrat – dar toate acestea nu m-au consolat pentru lipsa poveștii propriu-zise.
8. Liviu Radu, Între cer și pământ: Liviu Radu este cel mai bun autor prezent în volum (în opinia mea, l-a depășit de mult și cu mult pe legendarul Vladimir Colin), dar povestirea, dincolo de atmosfera bine desenată în ceața victoriană, nu-i mare lucru. Conceptul și sfârșitul par executate în grabă.
7. Aurel Cărăşel, Factorul Omega: deși teoria e cam încâlcită, mi-a plăcut atmosfera melancolic-depresivă. Aduce vag cu o povestire pe care am citit-o în culegerea Povestiri ciberrobotice – Septembrie avea treizeci de zile de R.F. Young. Asemănarea nu este de altfel întâmplătoare, pentru că Factorul Omega face trimitere la un personaj din nuvela lui Young. Domnișoara Jones – cine ar putea să o uite?
6. Mircea Liviu Goga, Poporul pierdut: text agreabil, mix de conspiraționism și mumbo-jumbo sapiențial asiatic. Are suspans, dar în același timp evoluează un pic prea previzibil.
5. Ioana Vişan, Punct de rendez-vous la +3000: alături de Paris, 1941, este povestirea cea mai entertaining. Unele lucruri puteau fi evitate/ editate: de pildă, e greu de crezut că voiajul temporal ar putea fi folosit vreodată pentru ca o bunică să fie avertizată să nu ardă plăcinta. Pur și simplu nu ar fi o afacere eficientă în niciuna dintre lumile posibile.
4. Silviu Genescu, Incidentul zero: poveste cu spioni high-tech, excelent condusă & scrisă. Genescu este unul dintre scriitorii mei preferați; din păcate, publică atât de puțin…
3. Daniel Haiduc, Dimineață cu interferențe: surpriza volumului – un debutant absolut. Povestea e mai mult despre lumile alternative ale multiversului decât despre călătorii în timp. Mi-au plăcut stilul și atmosfera. Anunță un scriitor – sper să confirme.
2. Cristian-Mihail Teodorescu, Transparenți și semiconductori: o povestire textualistă produsă prin asamblarea unei autoficțiuni avându-l ca personaj pe „Cristian-Mihail Teodorescu” și a unei povești sucite despre dragostea dintre un pitic și o uriașă. Ambele secvențe mi-au plăcut; deși coagularea lor lasă cumva de dorit, până la urmă lucrurile se leagă elegant și satisfăcător într-o cheie metaficțională.
1. Ştefana Cristina Czeller, Paris, 1941: conceptul e simpluț (călătorii de documentare în trecut), dar povestea (ucronie cu naziști ocultiști și membri ai Rezistenței), de la personaje până la atmosferă, este de neratat. Nu mai citisem nimic de autoare, dar acum sigur am să caut tot ce a publicat – în primul rând romanul Cerneală și sânge, editat de Millenium Books.
În fine, sper că editorii români vor continua să producă antologii tematice cu autori români. Pe lângă considerentele economice (o astfel de antologie costă mai puțin decât traducerea anuarelor Dozois, de pildă) sau valorice (SF-ul românesc traversează probabil momentul său cel mai fast: niciodată în totuși scurta lui istorie nu a aliniat autori de valoarea celor care au scos cărți în ultimii 10-15 ani), se poate observa că volumele colective creează emulație, obligă scriitorii să iasă din rutină sau din temele preferate pentru a se adapta unei comenzi externe, îi antrenează pe autori în ritualurile reci-profesioniste ale pieței de carte. Nu în ultimul rând, antologiile amplifică sentimentul de comunitate literară. De asemenea, dirijează și focalizează tendințele (așa cum a făcut-o, la vremea lui, celebrul volum Motocentauri pe Acoperișul Lumii), accelerând procese și trăgând viitorul mai aproape: e și asta o formă de călătorie în timp.
