Doi pași înainte, trei înapoi !
Mă voi întoarce cu fața spre ea, nu voi fugi
Curajul și credința sunt mântuirile mele
Nimeni altcineva nu mă poate salva, se pare …
Pe astă cale o voi lua și pe cont propriu
Voi lua teama și o voi purta ca pe o coroană ! – Rebekka Karijord: Poart-o ca pe o coroană
‒Dacă mirodenia este prea veche și și-a pierdut aroma, n-are sens s-o mai pui. Se va face amar.
‒Ce-i asta?
‒Propriul meu melanj.
‒Vei folosi testele NIP deseară ?
‒Va trebui.
‒Crezi că …fața tânără a Marinei luă o expresie îngrijorată… crezi că în curând vom ajunge să folosim implanturi neuronale pentru cai?
‒Pentru cai? Doamne ferește, rânji Irrine. Poate Marina să-și imagineze cât de multe animale mor în timpul cercetării? E destul de greu să justifici moartea unor pisici, câini și rozătoare. Folosind cai ar fi un adevărat coșmar de PR! Nu, mulțumesc! Compania deja platește o întreagă armată de avocați, jurnaliști și specialiști PR pentru discreditarea adversarilor eco-militanți. Să nu înrăutățim și mai tare lucrurile.
‒Ei bine, savurează-ți cina, am plecat. Marina își flutură mâna și se îndreptă spre ușa biroului. Irrine doar dădu din cap și turnă apă clocotită peste tăițeii instant din cană. Oftă. Cina mea, se gândi, nemulțumită. Știa că va trebui să rămână până târziu și nu era deosebit de fericită. Cel puțin era regulă să pregătească ceva de mâncare în birou. În laboratoare era interzis, desigur.
Irrine observă brusc un poster de pe peretele biroului. Era o imagine de promovare a corporației NIP, un câine musculos, o pisică elegantă și un cobai drăguț. Irrine se înfioră. La naiba! gândi ea, întorcându-ochii repede. Aproape că țipă. Aici și-a găsit să-l pună Marina. Trebuie să scap cât mai repede de porcăria asta. Încercă să ajungă la poster, dar degetele-i începură să tremure. Câini! Lua-r-ai dracu’ !
Coborî mâna și-și ajustează brățară anti-canină, aruncându-i o privire anxioasă, pentru a vedea dacă bateria nu se consumase. Știa că era încărcată, verifica-se dimineața. Irrine avea o fobie la câini. O fobie deosebit de puternică.
Cerul de deasupra complexului de cladiri NIP Corp se întunecă. Irrine puse melanjul de mirodenii peste supa de tăieței pentru a-i da un pic de gust. Cultiva acasă o mulțime de ierburi și mirodenii pentru a le avea proaspete. Prefera propriile-i ceaiuri din plante și disprețuia oricare dintre ceaiurile deja ambalate de la mega-market. Cei mai mulți dintre colegii ei o considerau un amestec ciudat dintre un om de știintă realizat și o țărancă superstițioasă.
Din exterior se auzi un urletul unui câine de pază. Câini. Irrine se cutremură.Totul a început cu nenorociții ăștia de câini. N-avea nici o îndoială, totul începuse ca proiect militar. O duzină de câini, sincronizați perfect datorită implanturilor? Irrine era sigură că armata îi considerase utili. Îi displăcea semnalul de „sincronizare”, dar din când în când trebuia să-l folosească. Auzise niște zvonuri despre planurile de coordonare a câinilor cu stăpânii lor umani. Dar asta ar fi însemnat să introducă implanturile în ființe umane. O comisie științifică a exclus acest proiect ca fiind absolut lipsit de etică. Când se va afla despre implanturile neuronale, ecologiștii și protectorii drepturilor animalelor vor face un scandal monstruos. Și nu argumentele de tipul „Zero câini, zero copii atacați” îi vor reduce la tăcere.
Iar cererea de implanturi neuronale pentru animale a crescut. Nu mai era nevoie de stick-uri ! Stochează-ți datele în hamsterul tău ! Dintr-o dată implanturile erau la modă.
Irrine își sorbi supa cu grijă ca să nu-și ardă limba. Știa că deși avea doar treizeci de ani lucra pentru cea mai importantă companie de pe piață. NIP (Neural Implants Prosthesis) Corporation era cea mai bun din domeniu.
Dar asta era o consolare slabă, dacă trebuia să rămână peste program. Deși orele suplimentare erau plătite cu generozitate.
Se ridică pentru a verifica ecranele computerelor. A cui a fost ideea ? se întrebă. Probabil a unor prostănaci entuziaști de la departamentul de marketing. Se bucura că putea respinge animalele datorită semnalelor furnizate de implanturi. Pentru a le face s-o ia la goană sau să adoarmă. Locuri de joacă pentru copii aveau acum transmițătoare anti-canine. Existau brățări anti-canine cu același efect, transmițând neobosit ordinul „cară-te !”. Ignorarea acestuia se resimțea foarte neplăcut pentru câine. De câțiva ani toți câinii aveau cel puțin implanturile de bază. Asta era legea. Dacă nu erau conectați la un sistem de paza a unei case, ceea ce însemna o zonă de proprietate privată, câinii erau eutanasiați. De atunci încoace, Irrine se putea plimba liniștită în parc sau pe stradă.
Irrine putea să facă animalele să se simtă înfierbântate sau înfrigurate. Putea stoca date în ele,să încărce și să descărce date prin transmisie wireless. Dar, să simulezi reacția unei pisici la Catnip? Se încruntă. Pentru ce, pentru numele lui Dumnezeu?
A expediat semnalul „Catnip” în creierul a câte zece pisici de laborator, una după alta. Și va trebui să repet asta de zece ori, pentru a testa o sută de exemplare. Va fi o noapte lungă. Până acum, testele rulau fără probleme. Proiectul era aproape gata de lansare. O actualizare reușită pentru produsele NIP. Ce naiba …?, murmură privirea-i concentrându-se la ecrane. Rezultatele erau ciudate. Părea că pisicile o luaseră razna. Ca și în cum … toate pisicile ar fi luat-o razna. Cifrele se schimbau rapid.
Irrine ieși rapid pe ușă și păși pe coridor. Crezu că vede o mișcare rapidă. Aproape de podea. Ceva ca o pisică. Clipi. O pisică? Pe coridor?
Ajunse la ușa laboratorului, aproape alergând. Ușa era deschisă.
Toate cuștile erau goale. Toate pisicile dispăruseră. Două sute de pisici. Grupul de testare și grupul de control, de asemenea.
Pentru câteva secunde fu incapabilă să se miște. Apoi reuși să facă un pas în cameră și apăsă butonul de alarmă.
Se așteptă să izbucnească urletele sirenelor și o voce din difuzoarele să recite instrucțiuni pre-înregistrate. În schimb laboratorul și coridorul se întunecară, rămânînd numai luminile de avarie.
Irrine se întoarse încet. Nu-i era frică de pisici, lucra cu ele zi de zi. Bine, era întotdeauna un pic nervoasă atunci când se uită o pisică i se uita direct în ochi. Toate animalele cu implanturi aveau ceva ciudat în privire. Ceva amorțit dar și ceva îngrijorător, în același timp. Dar erau … ei bine, pisici. Nimic altceva.
Dar acum îi era frică, târându-i-se pe șira spinării.
Merse pe coridor, neîntorcându-se în birou. Vru să-și mobilul pe care care normele corporației o obligau să=l țină încuiat într-un dulap. Dar auzi ceva și cînd se întoarse și se lovi de un om.
‒Armin? Era bucuroasă că reuși să nu țipe.
Armin era precum cafeaua. Maro închis și fierbinte. Avea un aspect exotic, un pic african, un pic brazilian, un pic cubanez, douăzeci și opt de ani, purtând de obicei o cămașă albastră și blugi. Lucra la departamentul IT.
‒M-ai speriat de moarte ! reuși ea să spună
‒Și tu pe mine, râse Armin. Nu mă așteptam să rămâi peste program. Ești bine ? Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă !
În alte circumstanțe, Irrine ar fi aprecia grija lui. Dar nu acum.
‒Ce faci aici, Arnim ? E vreo problema cu intranetul ?
Înainte ca bărbatul să apuce să răspundă, o pisică ieși după colț. Felina sâsâi la ei și-și scoase ghearele. Dinspre coridoarele laterale se auziră alte mâțe șuierând.
Va urma.
Traducere de Cristian Tamaș.
Titlul original : „CatNIP”
Textul a fost tradus și publicat în revista „Fantastica” cu permisiune autoarei. Îi mulțumim.
