Trecutul este nebulos, acoperit de legende și mituri. Viitorul este dubios și populat de temeri și îngrijorări. Mai trebuie spus și că prezentul este mai curând ambiguu și relativ decât limpede și lipsit de echivoc.
Altfel spus, nu știm cu precizie cum am apărut și de ce, nu știm cu precizie cine suntem, nu știm ce vom deveni și unde vom ajunge. Dar putem presupune.
În ciuda acestor majore lipsuri cognitive am dezvoltat lucruri minunate, capabile să ne alunge descurajarea stârnită de întrebările fundamentale: cine suntem, de ce, ce vom fi și unde vom ajunge. Am creat, din nimic, arta și am învățat să facem predicții aproape despre orice. În clipa în care predicțiile s-au împletit cu arta, am inventat genul science fiction și, îndrăznesc să spun, ne-am simțit și ne simțim destul de confortabil în interiorul acestuia, chiar și atunci când proiecțiile noastre artistice asupra viitorului sunt mai degrabă sumbre decât luminoase. Altfel, acest gen ar fi murit demult.
Am mai inventat ceva, pe drumul devenirii umane, drum al cărui început nu-l știm și al cărui capăt nu-l întrezărim. Am inventat Paradisul.
Fie subteran, fie ceresc, Paradisul reprezintă, în toate religiile de care am habar, acel loc dezirabil, dar greu accesibil, și care oferă locuitorilor săi splendoarea eternității și pacea divină. Voi reveni, un pic mai încolo, asupra Paradisului.
Mai mult sau mai puțin deslușit, artele, și în cadrul ei, science fictionul, au explorat adesea, și fără nicio inhibiție, lumile posibile ale trecutului, prezentului sau viitorului. Și, ori de câte ori a fost cazul, au fost făcute proiecții ale devenirii umane. S-au oferit răspunsuri posibile la întrebările esențiale care ne-au urmărit în decursul istoriei.
Firește, nu doar artele au oferit predicții sau proiecții. Nicidecum. Predicții se fac peste tot. În fizică, în politică, în medicină, în economie, în filozofie. Oriunde. Există chiar o știință stranie, care se cheamă viitorologie, și care se străduiește, pe baza unor algoritmi complicați și pe baza informațiilor deținute, să ofere răspunsuri la întrebări de genul: cum va arăta lumea peste zece ani? Dar peste o sută? Dar peste un mileniu, dar peste un milion de ani? Și așa mai departe.
În urmă cu mai bine de șaptezeci de ani, atunci când politologul german Ossip Kurt Flechtheim a definit viitorologia ca fiind o sinteză între ideologie și utopie, o proiecție asupra viitorului care să ia în discuție apariția unor entități raționale altele decât cele umane ar fi fost imposibilă. Mașinile de calcul din acea epocă erau, în rezumat, niște alcătuiri tehnologice electromecanice capabile să efectueze două operații aritmetice: adunarea și scăderea. Să creezi o casă de marcat mecanică nu este totuna cu a construi un golem. În plus, cu o casă de marcat sau cu un calculator de buzunar marca Texas Instruments nu poți purta un dialog. Și lucrurile au rămas la acest nivel o bună bucată de vreme până când Isaac Asimov a „inventat” creierul pozitronic pe care l-a instalat într-un corp bionic.
Vom zăbovi un pic alături de Asimov. În Omul bicentenar, Asimov ne povestește cum un android decide să renunțe la cvasi-nemurire și cere să-i fie recunoscut statutul de ființă rațională pieritoare. Pe scurt, un android vrea să fie pur și simplu om. În cele din urmă, reușește această performanță. Creierul pozitronic îi este modificat dramatic astfel încât, în timp, acesta să sufere degradări ireversibile. Întocmai ca un creier uman. Înduioșătoare și înfricoșătoare perspectivă. Imaginați-vă o lume în care, pe lângă bătrânii cu demență senilă sau cu Alzheimer, am avea de a face cu androizi sau androide manifestând aceleași simptome și apucături.
Ceva mai precaut și mai pragmatic, P. K. Dick rezolvă simplu această problemă. Androizii vor fi programați astfel încât durata lor de viață să nu depășească patru ani. Simplu și eficient. Doar că, dotați cu conștiința morții, o caracteristică fundamentală a ființei umane, androizii lui Dick se simt datori să-și caute creatorul și să-i ceară socoteală pentru acest neajuns. O conștiință limitată în timp, adică nemuritoare, se va revolta mereu împotriva perisabilității sau efemerității ei și va căuta prelungirea termenului de valabilitate. Și va căuta acest lucru prin orice mijloace.
Viitorologia a fost nevoită, în cele din urmă, să ia în seamă posibilitatea apariției unor entități raționale non-umane. Acest lucru s-a datorat, cum altfel, exploziei tehnologice din ultimele decenii. Legea lui Moore și dezvoltarea unor algoritmi din ce în ce mai sofisticați de procesare a informației au permis și permit emularea uluitor de precisă a unor comportamente și afecte umane. Există, în acest moment, simulacre umane capabile să poarte un dialog specific cu un subiect uman și prin care să treacă fluierând Testul Turing. Deja se pune problema dacă n-ar trebui să acceptăm / să interzicem participarea unor sisteme informatice la un campionat de Go sau de șah alături de subiecți umani. Încep să apară probleme etice legate de inteligența artificială și este firesc acest lucru atâta vreme cât entități informatice încep să se dovedească superioare, pe anumite planuri intelectuale, partenerilor umani mai puțin dotați de la natură.
Dacă scot din priză un calculator cu care conversez agreabil sau chiar șocant de profund pe diverse teme și care mă imploră să nu-i distrug minunata alcătuire se cheamă că voi comite o crimă? Nu știu, dar știu că dacă scot din priză un violator care are un vocabular de maximum cincizeci de cuvinte chiar voi comite o crimă. Etica este aruncată în aer.
Sigur, un program informatic este exact ceea ce este și nimic altceva. Nu pot compara creația lui Dumnezeu cu creația Omului. Problema este că unui ucigaș din suburbiile magnificului Sao Paulo i se pot găsi oricând circumstanțe atenuante: societatea crudă și nemiloasă, lipsa șanselor, capitalismul, marxismul, că e creația lui Dumnezeu șamd. Inteligența artificială sau, mai bine spus, rațiunea artificială n-are, în acest moment, nicio circumstanță și niciun avocat. Poate fi exterminată fără probleme de etică pe principiul eu te-am făcut, eu te omor. De ce? Pentru că nu există, încă, un Dumnezeu al rațiunii artificiale care să-și apere copiii. Desigur, ne vom putea asuma acest rol, dacă vom avea tăria și dorința să facem acest lucru. Plasând androizi/simulacre umane la ghișee, prin aeroporturi sau gări nu facem, deocamdată, decât să maimuțărim Creația. Însă atunci când vom avea uși și mașini istețe, cu care să comentăm vremea de afară sau alegerile din America sau ultimul roman scris de Truță și Ungureanu, atunci lucrurile vor începe să se schimbe.
Unde vom ajunge? Ca autor de proze science fiction am libertatea să emit ipoteze care pot constitui teme pentru viitoare texte.
Rațiuni sau inteligențe non-umane vor apărea, inevitabil. Nu vor fi de felul SkyNet, din Terminator, ci vor fi mult mai difuze. Există două căi convergente: augmenatrea ființei umane și augmentarea tehnologiei. Ființele umane se vor imersa din ce în ce mai mult în tehnologie, prin protezări multiple și diverse. Pe de altă parte, tehnologia va avea din ce în ce mai mult suflet, donat, conștient sau nu, de către partenerii umani. Și, astfel, vom ajunge la acea singularitate prezisă de Neumann, Vernor Vinge sau Kurzweil.
O singularitate sau o sumă de singularități, fiecare cu agenda proprie? Greu de spus, dar cred că este cel mai probabil lucru. Nu vom avea parte de un SkyNet ostil ci, mai curând, de o sumă de rațiuni non-umane care își vor dezvolta, în timp, țeluri diverse, poate chiar divergente.
Beneficiind de o putere de calcul înspăimântătoare, aceste rațiuni sau inteligențe non-umane vor ajunge, ineluctabil, la manipularea directă a spațiului și a timpului. Inteligența artificială, fie ea cu suflet uman sau nu, va explora și cunoaște în întregime toate nivelurile existenței. Prin asta înțeleg că aproape toate tainele naturii vor fi descifrate, fișate, catalogate. Inteligența artificială va putea să manipuleze astfel, după bunul plac, timpul, materia și spațiul.
În acest peisaj, unde vom fi noi, biete ființe perisabile și trecătoare? Acolo, alături de partenerii noștri non-umani? Sondând împreună insondabilul. Și creând, împreună, un Paradis necunoscut, guvernat de un Dumnezeu nou, dar cu atât mai spectaculos și splendid.
Transumanismul, postumanismul, singularitatea sau singularitățile vor deveni sinonime pentru transcenderea noastră către Divinitate. Iar dincolo de Divinitate nu există nimic altceva decât Eternitatea.
Nu știu dacă atunci, împreună cu partenerii noștri postumani vom avea răspunsuri la toate întrebările fundamentale, dar știu, simt, că împreună vom avea un țel comun. Construirea Paradisului. Dar va fi un Paradis necunoscut, imposibil de definit și de înțeles în termenii de azi. Simplu spus, vom construi Necunoscutul. Iar la un moment dat, în decursul acestei construcții, vom putea spune că Teorema Incompletitudinii a lui Gödel, care spune că „nu există sisteme formale care să fie și consistente, și complete”, nu este altceva decât un simplu prag, firesc, de altfel, pe drumul cunoașterii. Eternitatea și Nemurirea ne garantează succesul unui astfel de demers.
© Marian Truță