Cei care mă cunosc – şi sunt mulţi, din păcate – au auzit povestea cel puţin o dată. Stăteam şi eu cu halba în faţă, ca un proaspăt divorţat care se respectă, şi debitam istoria aceasta răs-auzită unor cunoştinţe conjuncturale, cam cenuşii şi ponosite, duhnind a tot felul de derivaţi ai bunei noastre molecule de etanol, dar care aveau marele merit de a fi buni ascultători. Lucru rar întâlnit în România, unde toţi vorbesc deodată.
– … Când totul a fost clar, proful mi-a spus: hai pe la noi, să vezi laboratoarele şi să mai discutăm. Şi m-am dus acolo într-o luni. Tocmai împlinisem treizeci de ani. Am cunoscut, astfel, cochetul orăşel din Saxonia inferioară: Osnabrück.
Termin halba şi-i fac semn lui nea Bromură să aducă alta.
Bufetul Colţu’ Vesel de lângă bariera Jilava. Îţi vine să faci orice aici, numai să râzi nu.
– Nu vă mai obosesc acum cu ce-am văzut în acest Osnabrück. Oricum, după vreo oră bătusem palma şi déjà nu mai negociam decât data la care urma să vin să lucrez la ei. Eu voiam să încep mai târziu, peste vreo trei luni, iar ei voiau cât se poate de devreme…
– … Păi e de la sine înţeles, spune Moţu’, le-a fost clar cât de bun erai. Cre’ că le ardea buza după tine, nu?
Şi-uite-aşa Moţu’ capătă încă o bere subvenţionată de Je. Bromură mi-a învăţat toate semnele discrete.
– Aşaaa… şi a venit ora prânzului, iar proful, evident, m-a invitat la masă. Ştiam lecţia din alte locuri: nicio picătură de alcool. Chiar dacă insistă. Ei, nu. El n-a insistat. Am luat câte o limonadă şi destul de repede mi-a spus că nu suportă alcoolul şi oamenii care beau.
– Naşpa.
Remarca lui Prelată mi se pare cam puţin pentru a-l cinsti cu o nouă halbă. Să mai încerce, să-şi pună mintea la contribuţie. Continui:
– Ei, şi, din vorbă în vorbă, la un moment dat mă-ntreabă el: tu ce-ţi doreşti mai mult şi mai mult să se întâmple cu tine? de exemplu, cum te vezi peste vreo zece-cinsprezece ani?
– … Dar aşa, mă-ntreba la „şi altele”, fără să dea prea mare atenţie discuţiei, se uita numai în farfurie.
– La care je are o inspiraţie de moment şi-i răspunde: domnule, eu sunt un tip relativ muncitor şi chiar nu-mi fac problema să rămân la un moment dat fără slujbă şi să nu trăiesc decent pe undeva prin lumea asta. (Era criză mare, şomaj la greu în anii ăia, să ştiţi, nu ca acum, când patronii se roagă de tine să vrei să lucrezi pentru ei…) Dar, spun mai departe, cred că ce-mi doresc mai mult şi mai mult…
Înghit în sec. Bromură nu mai vine cu berea aceea.
– … Este să înţeleg cât mai multe din lumea asta.
Iar Bromură era în spatele meu. Cum de nu l-am văzut? Cer încă o bere şi pentru Prelată. Poate, dacă-l machim bine, trece din nou pe cântece bisericeşti. Prelată, iar o facem lată.
– După vreo doi ani, continui privind în cei 4 ochi goi ai lui Moţu’ şi Prelată, am aflat de la proful cu pricina că era o întrebare-test şi că interview-ul nu se terminase. Şi că toţi cei pe care-i chestionase înaintea mea răspunseseră fie Vreau să am o casă şi o maşină sau Vreau să mă plimb prin toată lumea sau Vreau un Porsche, iar singurul răspuns mai de Doamne-ajută pe care-l căpătase era Vreau să ajung şi eu Profesor Universitar. Aşa că este evident, fraţilor, că răspunsul meu l-a lăsat mască.
– Şi pe mine m-ai lăsat ţuţ, eşti un drăguţ, sună o voce groasă şi vag cunoscută la modul metafizic din spate.
Că tot veni vorba, în spatele meu nu se află decât un zid vopsit cu verde peste mov, cu felurite inscripţii pe care le voi pomeni, eventual, dacă se îngroaşă gluma. Nu văd cum, de exemplu, a putut să se furişeze pe acolo Bromură cu halbele de bere. Nici cum tot din acest spaţiu îngust a răsărit proprietarul vocii groase, năsos, cu cioc, brunet, sub ochi are pungi, vânjos, burtă deloc, cu umeri laţi şi ceafă de atlet, paşi apăsaţi, costum în dungi, cravată violet. Şi cămaşă de mătase, şi pantofi de 46.
– Hainnoroc, spune şi-mi strânge mâna pe care n-o voi putea folosi prea curând.
Rămân paralizat, iar noul venit se aşează pe scaunul rămas şi soarbe îndelung din berea lui Moţu’.
– Nu ne-am văzut de mult, spune el. De fapt, mai corect ar fi să spun: tü nu m-ai întâlnit de mult. Cine sunt domnii, cu cine-o să te-ascult?
– El e… Moţu’ – i se spune aşa pentru că s-a născut la Abrud şi e chel.
– Îmi pare bine. Săracul de tine.
Moţu’ rămâne şi el cu mâna dreaptă de nefolosit o vreme.
– Iar el e Prelată… i se spune aşa pentru că a fost preot, adică prelat, până l-au dat afară că era homo. Ă-ul de la sfârşit consimţeşte rolul pe care şi-l rezervă în timpul momentelor mai delicate.
– Interesant, băi frate.
Prelată îi face cu ochiul. Bromură aduce încă două halbe de bere, pe lângă aceea pe care o comandasem pentru fosta cinstită faţă bisericească.
– Dar… îşi revine Moţu’, cu cine avem onoarea?
– Hehei… spune vocea groasă, eu sunt cel cu multe nume, care umblă noaptea-n lume, care toarnă glume-n mume, care stă să vă sugrume.
– Destul de clar, spune Prelată. Eu te cunosc de mult…
– Înseamnă că eşti cult, i-o întoarce brunetul-cu-multe-nume. Hai să n-o mai dăm cotită atât, viaţa şi-aşa-i puţină, sunt sătul până-n gât de sunet şi lumină.
Nechemat de nimeni, Bromură se apropie cu urechea de gura străinului.
– Cheamă-ne-o pe Paraschiva, şopteşte acesta sonor. Spune-i să nu facă pe naiva.
Apoi se întoarce spre mine:
– Povesteai ceva cu miez, chiar mă-ntreb ce să mai crez. Dacă mulţi gândesc ca tine, e de bine.
Paraschiva, bruneta-roşcata care se apropie aranjându-şi bretelele la sutien, tropăie destul de tare, mişcă din şoldurile enorme şi râde strident.
– Ai venit şi-aici? eşti un dement.
I se aşează în braţe. Brunetul îi pune mâna pe sânul imens (iar mâna lui nu este mică, nici flască; au fost făcute să se potrivească).
Prelată este cam dezamăgit. Soarbe îndelung din bere.
– Îmi daţi voie? Cel-cu-multe-nume se caută în buzunarul de la piept şi scoate de acolo o sticlă babană plină cu un lichid care scoate un firicel de fum, odată eliberat dopul.
– Don Prelată, vrei un Schnapps? Hai să bem pân’ la colaps.
Prelată, protestează, moale ca o cârpă. Dar Multenume îi umple jumătate din halbă cu licoarea lui şi aproape că i-o toarnă pe gât.
– Îţi place de Paraschiva, Moţule? se întoarce spre el brunetul.
– Îhî.
– Şi mie-mi place mult de ea, spun eu.
– Pentru tine am alt cadou, nu fi bou. Altfel, ne vedem abia-n cavou.
Prelată s-a machit. Începe să mormăie un cîntecel: Ce mult te-am iubit, Paraschivo, cât pe o mie de boarfe. Îţi cânt şi acuma, mă vede doar luna, îţi cânt la o mie de harfe.
Multenume i se alătură:
– Un înger ai fost Paraschivo, un înger de foc şi sulfaţi. Te-am dus pe cărare, te-am luat la plimbare, şi tu-mi vii cu veri şi cumnaţi…
Şi iar Prelată:
– Păi un’ să ţi-o pun Paraschivo? afară e frig şi pustiu. Să ştii că nu-i boală, dar nu mi se scoală, să ştiu că ajung în sicriu…
Paraschiva:
– De ce să n-o faci, măi babane? Te vreau de la creieri la os. Să ştii că nu doare, şi între picioare, acolo e cald şi frumos.
Toţi (mai puţin eu):
– SĂ ŞTII CĂ NU DOARE, ŞI ÎNTRE PICIOARE, ACOLO E CALD ŞI FRUMOS.
Multenume aplaudă:
– Excelent, să moară tata. Moţule, acum te ia pe tine fata. Paraschivo, uite, Moţu’ jinduieşte, prinde-mi-l, te rog, în cleşte.
Şi-i mai toarnă lui Prelată o jumătate de halbă de şnaps.
Paraschiva se ridică din braţele brunetului, se strecoară prin spatele meu împingându-mă cu o burtă cu un modul Young destul de tărişor şi se aşează în braţele lui Moţu’. Care şi-aşa-i cam pirpiriu, acum nu se mai vede aproape deloc. Dau pe gât halba de bere şi mă servesc din şnapsul cu multe nume.
– Ziceai că ai un cadou şi pentru mine? Cum o cheamă?
– Nu-i un cadou din piele şi zeamă. Sau, mai precis, nu-i doar o fată. Şi nu mai bea atât, să n-ajungi ca Prelată.
Prelată s-a pişat pe el. Mai mormăie ceva cu … Pa’aschivo, să ştii că pe mă-ta o vream… da’ nu-l vream pe tactu… şi nu-l vream… pe fractu… şi nici pe altu’ din neam.
Capul îi cade pe masă, sonor: Pleonc!
– Amin, bine-ai venit la noi în chin! suspină Multenume.
Moţu’ chiţăie minuscul, sub curul Paraschivei. Cred că-i mai mic decât un căţel.
– În curând o să se termine cu el, mă asigură noul meu prieten. Când pofta vă-nrobeşte, sub ea vă topeşte. În totalitate, băi frate.
Prelată are gura deschisă, din care-i curge un firişor gălbui. Sulf, Schwefel, amintiri din Osnabrück – cât am mai topit eu la sulful acesta… Din ureche îi curge un firişor roz.
– Ai grijă, să nu moară…
– Las’ că n-o să-l doară, spune Brumultenume.
Moţu’ nu se mai vede deloc. Paraschiva se ridică, îşi saltă fusta ca pentru a-l introduce acolo unde este cald şi frumos. Se aşează la loc şi rămâne oarecum nemişcată, cu un zâmbet imobil. Mă mut pe scaun lângă ea şi îi ating coapsa cea mai apropiată.
– Stai, bărbate, nu ţi-am zis că nu se poate.
Multenume se ridică, se sprijină de spătarul scaunului meu, întinde o mână lungă până spre ceafa Paraschivei, se aude un clic, iar capul femeii se înclină, cu bărbia în piept.
– Eşti un netot, e doar un biet robot. Ţi-am zis că vreau să discutăm aici. Tu vrei să înţelegi natura, sau eşti doar păcălici? Am auzit ce-ai spus şi ţi-am venit de sus, de-acolo, de departe. Să-ţi dau cunoaştere şi moarte.
– Nu înţeleg, ce vrei să fac?
– Doar cască ochii, nu fi tolomac. Eu îţi propun un târg, dar treb’e să te ţii de el cu sârg. Îţi dau cunoaştere totală, dar în momentul când le ştii pe dinafară, te voi îmbolnăvi de cea mai cruntă şi rapidă boală. Poate ceva la inimioară. În orice caz, fatală.
– Şi chiar nu scap?…
– Păi toţi scăpăm. E doar o mică decolare abisală.
– Şi… de ce acum?
– Te ştiu pe dinafară, ai vână şi scânteie. Şi-acum ai starea necesară, de mult n-ai mai gustat femeie.
Nu mai este nici bere. Îmi torn din şnapsul brunetului. Cu cioc.
– Păi hai noroc.
– … Dacă înţeleg bine tu, oricine-ai fi, ai venit să-mi oferi cunoaşterea aceea totală pe care mi-o doream atunci, la treizeci de ani – şi pe urmă mă omori?
– Ai prins ideea. De vrei cunoaştere, spre moarte ţi-e aleea.
– Pot să mă mai gândesc câteva minute?
– Nu mai contează, la erele trecute… până când cineva din mustărie a spus că vrea întâi şi-ntâi să ştie.
Mă ridic şi ies din bufetul Colţu’ Vesel. La uşă mă împiedic de jumătatea de sus a unui cerşetor montată pe un cărucior cu rulmenţi, căruia-i abandonez ultimii mei 50 de lei. Fac câţiva paşi pe lângă două blocuri paralelipipedice scorojite, cu plăpumile şi preşurile la vedere. În faţa mea se întinde şoseaua Progresului, ieşirea din Bucureşti dinspre Jilava. O haită de câini vagabonzi dormitează (sau aşa credem noi) pe maidan. Pe stradă trec câţiva colecţionari de recipiente din plastic. Au şepci pe cap, iar altceva chiar nu se poate spune despre ei. Două fete, un fel de Paraschive la scara 1:2 în înălţime şi 2:1 în grosime stau la agăţat înspre linia de tramvai, deşi pe linia respectivă tramvaiul se retrage la depou (sau poate tocmai de aceea). Bate un iz de oase putrede, amestecat cu un gunoi care trebuie să conţină de multă vreme o sumedenie de coji de pepeni. Doi tineri, unul burtos şi ras în cap, altul slab, deşirat şi tatuat, amândoi dezbrăcaţi până la brâu, trec discutând de-ale lor şi despre conţinutul nădragilor. O bătrână trage după ea un copil cam inert şi scheletic, mormăind ininteligibil. Doi câini se reped la copil, apoi reevaluează situaţia şi se resemnează să mai aştepte vreo câţiva ani. Pe strada plină de praf (Ilie Oprea, acum văd cum se numeşte, cine-o fi fost ăsta?) trece un automobil negru cu tracţiune integrală şi manelele la nivelul sonor corespunzător standardelor de viaţă ale proprietarilor. Se înserează, dar asta nu va schimba cu nimic oribilitatea locului şi a lumii ăsteia, până la urmă.
– Mai bine cunoaşterea oferită de Celnegru – şi apoi… moartea, mormăi în sinea mea. Ce mai atâta gargară!
– Cred că ţi-am zis, n-o să te doară, spune Multenume răsărit în pragul bufetului, lângă mine. Hai înăuntru, bă savante. Se înnopteză, clipele-s razante.
… Alimentat bine din sticla de şnaps, pe care brunetul a reumplut-o de undeva din preajma Paraschivei celei inerte, purced la a-l întreba ce mă doare.
– Hai s-o luăm cu începutul, spun. Ştii că sunt fizician. Şi orice fizician care se respectă şi-a dorit măcar o dată să-şi poată imagina o adevărată teorie de câmp, sau cum se poate unifica mecanica cuantică cu teoria relativităţii.
– Şi unde vrei să se-ntâmple asta, Câmpia Libertăţii?
– Aş vrea… să pot intui… nişte ecuaţii…
– Aberaţii. Ecuaţiile despre care vorbeşti conţin un semn interzis. Semnul egal. Bun de aruncat la canal. Cinstit vorbind: priveşte natura, dacă poţi, cu ochii unui copil. Sau ca pe-un vis. Reuşeşti? Vezi tu pe undeva vreun semn egal? Nimic nu seamănă cu nimic. Egalu-i interzis. Nici măcar calculatoarele nu se comportă toate la fel. De altfel, cele mai fundamentale cunoştinţe din aceste două dragi aberaţii dragi ţie – de fapt, tot ce numeşti tu teorie, sunt nişte inegalităţi. Frumoase precum scoase din cutie.
– Mda… inegalităţile lui Heisenberg… şi, probabil, inegalitatea fundamentală din teoria relativităţii, cum că limita absolută a oricărui semnal este viteza luminii…
– Vrei să ştii şi că sunt echivalente? Uite (scoate un pix şi scrie pe un şerveţel) pornim de la cele două tipuri de relaţii de incertitudine Dp Dx > ħ / 2 şi DE Dt > ħ / 2. Şi hai să ne gândim şi la expresia energiei din teoria relativităţii, dar n-o luăm ca pe un rezultat al vreunei teorii, ci doar ca pe o observaţie experimentală a unor copii: E2 = E02 + p2c2. Calculează eroarea DE de aici şi o să-ţi dea E DE = c2p Dp. Înlocuim în relaţia de nedeterminare timp-energie şi obţinem:
– Acum, din prima relaţie a lui Heisenberg, putem spune ceva de genul (Dp)min (Dx)max > ħ / 2. Considerăm şi în a doua relaţie că una dintre nedeterminări este minimă, iar cealaltă maximă. Poftim, scrie tu mai departe. Pân’ la moarte.
Şi scriu:
– Bravo, flăcău. Şi acum înlocuieşte (Dp)min din celaltă ecuaţie. Hai, că nu-i rău.
– Păi rezultă:
pentru că eu ştiu de la copiii aceia că energia E este mai mare decât pc.
– Rezumat: ca să fie valabile ambele relaţii ale lui Heisenberg, este necesar ca viteza maximă cu care se poate deplasa o particulă în afara observaţiilor experimentale, dată de raportul între incertitudinea maximă a poziţiei şi aceea (tot maximă) a momentului de timp, să fie mai mică decât c, unde c intervine doar în constanta de proporţionalitate din expresia energiei în funcţie de impuls. Nimeni nu a spus că-i viteza luminii. Păi nu-i mai simplu aşa?
– Mulţumesc. Mor acum?
– Poţi să mai ai răbdare cu saltul. Ştiinţa voastră este alandala de la un capăt la altul. Uită-te la mecanica cuantică, cu tot ce a născut ea pe parcurs. Numere, nu naturale, nici reale, ci direct complexe, s-au scurs.
E ca o rimă şchioapă, ca vinul îndoit cu apă.
…Ai funcţii de aceste numere, pe urmă ai nişte ceva care se joacă cu funcţiile, care se numesc operatori – şi, pe lângă asta, mai introduci şi nişte constante fundamentale. E chiar mai bine că vei muri, să ştii. De fapt, nu-i ciudat, de câte ori te obsedează câte un număr şi-l declari constantă fundamentală, Sfânta Matematică îţi scoate imediat pe tavă o inegalitate? Ai pariat pe constanta lui Planck, poftim relaţiile de nedeterminare, neexplorate. Ai spus că viteza luminii este constantă, poftim că n-o poţi depăşi nici cu vântul, nici cu gîndul, nici cu intenţia obsedantă.
– Constanta gravitaţională…
– De pus în latrine. Transformă lumea-n găuri negre. Nu e bine.
– …Nu, dragule. Realitatea este făcută din entităţi complet neasemănătoare, deci semnul egal nu are sens; însă entităţile au aceeaşi natură. Unde. Funcţii şi nimic altceva. Hapciu!
Se şterge la nas cu şerveţelul pe care a demonstrat echivalenţa dintre relaţiile lui Heisenberg şi postulatul conform căruia nu se poate depăşi viteza luminii. Şi-l aruncă la coş. Sper să-mi pot aminti toate acestea. Dacă voi trăi.
– Dar asta în cazul în care există o Realitate. Te-ai întrebat de ce dormiţi? Poate că lumea nu este altceva decât o proiecţie de senzaţii subiective şi experienţe provocate de Altundeva…
… Să ştii că are dreptate. Sunt beat, sau sunt în delirium tremens. Nu se va întâmpla nimic, Multenume va dispărea aşa cum a apărut. Clipele-cuvintele zboară pe lângă mine. Razante.
– Şi, la urma urmei, ce-ţi mai spun ţie relaţiile de incertitudine? Hai, că ştii. Spaţiul fazelor este cuantificat, în sus şi-n jos, în lung şi-n lat. De asemenea, probabil că ai intuit vreodată că spaţiul fazelor este mult mai adecvat să descrie un sistem decât spaţiul configuraţiilor, pentru că în acelaşi punct din spaţiul configuraţiilor poţi avea sisteme în stări diferite (de exemplu, particule cu viteze şi energii diferite), pe când fiecărui punct din spaţiul fazelor îi corespunde o stare şi numai una a sistemului…
Privirea mi se înceţoşează şi nu mă mai pot gîndi la altceva decât la măscări cu roboata Paraschiva. În spaţiul fazelor, de ţineţi neapărat. Iubeşte-o apăsat.
– Este ca şi cum un locuitor al unui joc video şi-ar da seama, din nişte experienţe pe care le poate efectua pe terenul de luptă, că lumea lui este discretă, iar viaţa incompletă – şi că unitatea lui fundamentală de joc este un pixel: sau Unu, sau Deloc…
Întrevăd prin ceaţă, pe un alt şerveţel, o formulă magică legând densitatea de impuls de curentul de probabilitate şi de gradientul densităţii de particule.
O erecţie neverosimilă şi rapidă mă face să mă ia leşinul; cad mototol peste Prelată.
– … A sosit timpul, nepoate, mă zgâlţâie brunetul. Acum chiar că le ştii pe toate. Trebuie să-nghiţi pastila asta. Pornesc roboata, ai dreptul la o ultimă distracţie. Şi basta.
Scoate din veşnicul lui buzunar de la piept un telefon vechi, îi dă drumul, iar bufetul se umple cu o muzică slow de cea mai bună calitate.
Iau pastila, cu schnapps. Şi dansez cu Paraschiva. Se unduieşte neverosimil de mlădios pentru proporţiile ei, se lipeşte de mine, mă priveşte în ochi… iar eu aştept să se termine. Îmi dau seama că am uitat mare parte din ce mi-a spus brunetul, ce bine. Lumea este formată din unde… Fundamentele teoriei relativităţii pe un şerveţel aruncat la gunoi.
– Nu ştiu nimic, la urma urmei. Mor degeaba.
– Aşa-i cu graba.
Dau s-o sărut pe Paraschiva, ea se fereşte. Te iubesc mult de tot, spun. Scump robot.
Dansăm în cercuri de minuni, în spaţii cu din ce în ce mai multe dimensiuni. Iar Paraschiva-chip-de lut, iată, răspunde la sărut.
– … Ai câştigat, m-am răzgândit, se pare că vei fi iubit, spune Multenume şi se ridică în picioare. Vei supravieţui, iar asta va fi tot ce pot face. Eu sunt acum cel destrămat, neantul e dibace. Iar ţie îţi doresc succes nemăsurat în noua ipostază de-automat.
Trece pe lângă noi şi iese din bodegă, în întuneric. Aud o înjurătură, apoi lovituri, lătrături, mârâieturi, strigăte, urlete. O trag pe Paraschiva după mine, ieşim şi nu reuşim să vedem altceva decât o siluetă masivă, cu costum în dungi, doborâtă, în care doi apucaţi lovesc cu crosele de basseball. Cerşetorul fără picioare îi îndeamnă cu strigăte ascuţite. Odată acea silueta adusă în stare de nemişcare, fiinţele umane (?) se retrag, iar mormanul inert este lăsat în voia haitei de câini, care îl consumă relativ rapid. Dau să strig, dar sunt mut.
Paraschiva tremură toată. „Sunt vie, uite, dragule, butonu-a dispărut.”
– Dă-mi un sărut.
Iubire, pot să plâng, nu fi nătâng, hai, vino, inima să-ţi frâng.
Mă mângâie pe cap, apoi pe ceafă; întind palma după mâna ei şi reuşesc să-mi pipăi butonul care mi-a crescut acolo.
– Ai grijă, dragule, nu fă vreo gafă.
Are diametrul de cam cinci centimetri – butonul de deces – are forma unei calote sferice şi este roşu, bineînţeles. Sunt sigur că face un zgomot cel puţin ciudat, odată apăsat. Pacapampat.
– Ce mult am ştiut, Paraschivo. O lume am pus într-un birt, cu unde domoale curgând din pocale, o lume de bere şi spirt.
– Hai, dragoste, acasă; abia-ncepuşi un flirt.
Un nou sărut ne este întrerupt de nea Bromură, cu-un aer abătut.
– A sunat Ilie Oprea. Zice să părăsiţi imediat localul.
… Ca viaţa ne cufundă de-atunci valul.
… Şi-acum vă povestesc acestea, harul mă ocoleşte, viaţa e lentă, golul dospeşte. Ca un proaspăt om însurat, beau un ceai de mentă, mănânc un păsat.
A fost odată alb un şerveţel, cu lumea noastră-ntreagă mototolită-n el.
Iar Paraschiva mi-a născut tripleţi.
Cam bruneţi.
25 septembrie 2013
