Ceaţă

Ca dintr-un bulgăre de aur, până departe, spre muchiile clădirilor din colţul străzii 104, oraşul scânteia prin aerul tremurând tulbure. Vara fugise, un tăvălug de flăcări, lăsând locul unei toamne epuizate. Zile cu soare sleit veneau încet, una după alta, într-un lung şirag de aureole.

Pentru Tomas, vara însemnase praful de pe marginea interioară a ferestrelor şi şuviţa de apă prelinsă din roinet. Mai însemnase uleiul stacojiu ce năclăia pereţii în asfinţit. Jos, la adăpostul clădirilor, supravieţuiseră zdrenţe subţiri, tot mai subţiri de umbră. Dar sub acoperişuri, aproape de cer, ţi se scârbea de viaţă.

Când deschise ochii, amurgul se încheiase. Vineri îl urmărea liniştită din colţul opus al încăperii, pieptul alb sălta şi cobora lent în ritmul respiraţiei. Ce vedea ea? Ce aştepta, în lumina împrumutând nuanţele ochiurilor de apă? Tomas nu dorea un răspuns. Maldărul de reviste care îi coloraseră după-amiaza se împrăştie cu un fâşâit pe podea. Atunci simţi liniştea mansardei venind peste el ca un curent de aer curat. Aproape că văzu scamele desprinse din silueta lui Vineri agitându-se.

– Ce vrei? zise.

Avea gâtlejul uscat. Se răsuci, coborându-şi tălpile pe duşumea. Se apropie de fereastră. Din stradă, de sub pătura de praf, răzbăteau până la el sunete confuze.

– Cât să fie ceasul? întrebă, strecurându-şi degetele sub maiou.

Cineva, în vecini, răsuci butonul unui aparat de radio. Radioul spuse:

– “Vremea continuă să se răcească în cea mai mare parte a ţării…”

– Şapte, îşi răspunse. Ai dormit neîntors.

În vis, umblase prudent pe acoperişul de sticlă al unei clădiri goale pe dinăuntru. Până la urmă, Vineri îşi părăsi nemişcarea, trecându-şi o mână prin păr, un păr bogat şi răzvrătit, tot atât de alb ca şi restul făpturii ei. Pivotă în tăcere, întorcându-i spatele lui Tomas. De la o vreme suma gesturilor ei exprima o aşteptare pură şi poate fără obiect.

– Te plictiseşti? vorbi Tomas.

– Dar tu? zise.

– Dar eu? adaugă.

Străbătu încăperea şi se trânti iarăşi în pat. La capătul unei mişcări moi, atinse întrerupătorul ecranului. De cântărit perspectiva unei seri lungi aşternute peste muţenia femeii şi zgomotele înşelătoare ale lumii neincluse între pereţii camerei.

– Ia-ţi un scaun, o îmbie fără să privească în direcţia ei, simte-te ca acasă, lua-te-ar dracu’!

Trei indivizi şuşoteau în jurul unei mese acoperite cu catifea albastră. Tomas le ghici acreala şi oboseala simulată. În butonii manşetelor şi în acele de cravată sclipea rahatul cu zahăr al unui dispreţ omniscient. Schimbă rapid canalele. Un western prăfuit. Cai. O soprană implorând zeii pe un ton care ar fi trebuit mai degrabă să-i sperie. Reclame. Aripile străvezii ale fluturelui condensator Ksi-Ksou. Moartea acumulându-se în nervurile abia vizibile, convertită în culori superbe. Am mai văzut. Reveni în punctul de plecare.

– Cum trebuie să înţelegem intervenţia dumneavoastră, doctore Celenski?

– Pfff… pfff… Acestea sunt afirmaţii lipsite, desigur, de orice suport ştiinţific. Ignoranţă. Obscurantism. Ilare uneori.

– Vreţi să repetaţi, doctore?

– Ei, ei, pfff, nu întrevedem pericolul de a fi iradiaţi, intoxicaţi, electrocutaţi, dezintegraţi. Nu avem deocamdată niciun motiv de îngrijorare.

– Acest “deocamdată”, doctore Celenski…

Chicotind, Tomas lipăi până în dreptul frigiderului, de unde se întoarse cu ultima cutie de bere a zilei. Atunci Vineri îi tăie calea şi el fu nevoit să treacă prin trupul ei ca printr-un vălătuc de ceaţă uscată.

– Stai locului! ţipă scuturându-se.

Adevărul adevărat însă, îl silea să recunoască absenţa unei senzaţii, ori de câte ori i se întâmpla asta. Era ca trecerea prin conul de lumină al unei lanterne. La fel de scurtă şi de nesemnifivativă .

Tomas răsuci potenţiometrul până când vocile se cufundară în ele însele, îl amuza jocul mut al buzelor, polemica moartă, un duel cu baloane de săpun. Sorbi prima înghiţitură de bere. În anul care urmase sosirii oamenilor-de-ceaţă, lumea se schimbase mult. Oraşul, scheletul de beton armat, rămăsese acelaşi, străzile, parcurile, clădirile continuau să existe, devenind însă din ce în ce mai mult martori imobili ai schimbării. Pe undeva, pe traseele întortocheate ale acestor cochilii, se perindau evenimentele vieţii lui Tomas.

Trecu o oră şi întunericul prinse cheag în prejma pereţilor, apoi se prelinse cu iuţeală în toată încăperea. Doar sticla ecranului şi trupul lui Vineri continuau să păstreze lumina. Acum, se gândi Tomas, ar trebui să ies puţin.

– La ora asta, pe stradă? Dar e noapte.

– Cum adică “la ora asta”? E numai nouă.

– Şi dacă întârzii? Mâine o să ai o zi grea.

Ori de câte ori îşi  imagina că Vineri i-ar putea vorbi astfel, vocea lui se înăsprea.

Peste o oră călcă asfaltul încă fierbinte al trotuarului, mergând grăbit spre colţul străzii 104, un trecător în jeanşi şi tenişi, prin aerul rarefiat al nopţii. Nu atât de rarefiat ca altădată. Peste tot, prezenţa oamenilor-de-ceaţă însemna de fapt densitate, o densitate extraordinară. Reclamele se mistuiau reci, şerpii multicolori de neon încolăcindu-se ameţiti în jurul balcoanelor, blocul Filidor, de pildă, părea în depărtare o stâncă singuratică împroşcată cu jăratec. Mai jos de ultimii ţurturi luminoşi ai reclamei fojgăiau oamenii-de-ceaţă. “Scame”.

Ei suiau şi coborau, la fel de grăbiţi, treptele unei pasarele imaginare, inaccesibilă ochiului obişnuit. Tomas se opri câteva clipe, urmărind cu gura căscată viermuiala de deasupra capului său. Mai erau şi alţi trecători pe stradă, unul se poticni de el, bolborosind scuze uimite, automobilele rulau prudente, claxonând din zece în zece metri, oprindu-se, urnindu-se iarăşi, cu stopurile clipind speriate. Nu era haosul primelor zile, nu era nici acalmia începutului de noapte.

Chiar la intrarea în Piaţa Tipografiei, şiruri nesfârşite de oameni-de-ceaţă ţâşneau din asfalt, risipindu-se apoi în toate direcţiile. Tomas ştia că acolo funcţionau motoarele invizibile ale unei scări rulante, dar imaginea în sine avea ceva sinistru, valuri de trupuri inconsistente ieşind din adâncuri ca umbrele celor morti şi uitaţi. Căile oamenilor-de-ceaţă se potriveau rareori cu acelea ale oamenilor adevăraţi, îşi aveau străzile, parcurile şi clădirile lor, aşternute orbeşte paşilor. Însă curând şi forfota “scamelor” avea să se stingă, era noapte şi pentru ele, se pregătea o nouă dimineaţă şi pentru ele.

Tomas se învârti uşor dezorientat în colţul străzii 104, era un local pe partea cealaltă, dar nu îl îmbiau fumul şi glumele. Mai mulţi oameni-de-ceaţă îi traversară trupul înainte ca el să se fi dezmeticit. Deşi lucrul părea oarecum ridicol, în astfel de situaţii prefera să se dea la o parte.

– Ia-o pe partea asta, mormăi.

Trotuarul cânta sub paşi. Tomas întâlni o patrulă în dreptul magazinului de vopsele, trei tineri care fumau, pălăvrăgind veseli, întrerupându-se din când în când pentru a arunca priviri cercetătoare câte unui trecător, aşa cum făcură şi la apariţia lui. Noaptea se anunţa însă liniştită, n-aveau nici timp şi nici chef de complicaţii. Mai întâlni un bărbat posomorât însoţind două femei extraordinar de elegante şi se miră, după cum îi era obiceiul, cu voce tare, că ele nu preferaseră pernele unui automobil de lux.

Blocul Filidor răsări în faţa lui, încă departe, spre centru, înalt şi strălucitor, de-a dreptul impresionant în agitaţia tăcută a oamenilor-de-ceaţă. Tomas privi ce privi şi se hotărî să se întoarcă acasă.

Taica Stop răsucea gânditor un pahar cu reflexe verzi, iar în palma stângă îşi proptise tâmpla şi-o jumătate de ochi. Pe tejgheaua din faţa lui s-ar fi putut desfăşura finalele unui concurs de patinaj.

Când Tomas îşi făcu apariţia, înăuntru mai zăboveau doar doi consumatori adevăraţi. În colţul de lângă intrare moţăia un pitic bine îmbrăcat, care-şi clătise pantalonii cu jumătate din conţinutul paharului de rom. Iar în faţa Taichii Stop, ţeapăn şi eficace, urmărind tacticos o măslină în farfurioară, se legăna un bărbat cu mustaţa ţepoasă ca o perie.

– Bună, Taică, plescăi neconvingător Tomas.

– Bîhîhî, răspunse Taica Stop.

Trei sau patru “scame” ieşiră din peretele acoperit cu sticle de toate culorile şi se duseră foarte iute în treaba lor.

– Frumoase obiceiuri! remarcă mustaţa ţepoasă.

Strada oamenilor-de-ceaţă traversa carosabilul prin faţa blocului Colier, atingând cărciuma Taichii Stop cu unul dintre trouare.

– Cum o duci, Taică? se interesă Tomas.

Taica Stop îşi părăsi nemişcarea, indicând cu o mişcare a bărbiei un nou grup de “scame”, care defilau printre el şi mustaţa ţepoasă, de-a lungul tejghelei.

– Curând am s-o dau dracului! Zise. Închid, pun foc şi mă duc!

– Nu mai ai vad? râse Tomas. E mai multă lume pe aici ca oricând.

Mustaţa ţepoasă zâmbi şi ea. Măslina străluci misterioasă în vârful scobitorii.

– Drept este că ăştia nu se prea omoară cu consumaţia, dar la o adică nici pagubă nu-ţi fac.

Taica îl privi pe sub sprâncene.

– Fincă veni vorba, zise, îmi datorezi şase beri. Stop!

– Nu pune la inimă, făcu Tomas venind mai aproape.

Taica Stop se plânse că “e plin de scame p-aici” şi “nu mai ai loc de-ntors”. Bere?

Cât timp Tomas îşi sorbi băutura, sumedenie de “scame” se rostogoliră de-a lungul tejghelei, într-o muţenie desăvârşită. Taica Stop ar fi putut muta barul pe peretele opus, însă conveniseră să rămână acolo unde se aflau. Era micul lui război, se fălea că nu cedase “scamelor” nici un milimetru de loc. Deşi, îi trecu lui Tomas prin minte, “scamele” îi luaseră de fapt totul.

Berea nu era chiar rece, în privinţa asta Taica devenise cam delăsător, dar lui Tomas îi plăcea să-i simtă uneori pişcătura în cerul gurii. După vreun minut de tăcere, mustaţa ţepoasă se dădu jos de pe scaun, clătinându-se. Taica Stop se încordă imperceptibil. Încă nu-i plecase nimeni din cârciumă fără să plătească.

– Ia uitaţi-vă aci! anunţă cu glas de trompetă mustaţa.

Se propti în faţa unui om-de-ceaţă, un bărbat mătăhălos care înainta încet, cu ochii orbi, pe trotuarul aparţinând lumii lui. Îi înfipse mâna în piept, dar mâna nu întâlni decât văzduhul, şi îl pălmui cu sete, cât pe-aci să-şi scrântească degetele. Gestul păru să-i furnizeze o oarecare plăcere, căci îl repetă imediat. În acest timp, “scama” trecu prin el, ieşind din local în dreptul vitrinei.

– Ţine-o şi pe-asta! zbieră mustaţa ţepoasă în urma lui, scuipând artistic.

Scuipatul descrise un arc de cerc şi se lipi de geam. În încheierea scenei, Taica Stop îşi trase o palmă peste frunte.

– Stop, zise el. Tomas, tu ce mai spui?

– Cu ale mele, Taică, răspunse Tomas între două înghiţituri. Nu mă plâng.

– Şi Vineri?

– Şi ea o duce bine, zâmbi Tomas. Ce-i în capul tău, Taică?

Taica Stop se aplecă misterios peste teighea, imitat de mustaţa ţepoasă, pe care o fulgeră de sub curmătura sprâncenei.

– E mulţi care te vorbeşte de rău, Tomas. De ce le dai apă la moară?

– Ce moară, Taică? făcu Tomas.

Privirea sărise peste umărul Taichii Stop, lipindu-se de cartonul înrămat, sprijinit între două sticle de gin. “T.D. Hota – autorizaţia nr. 485626”.

– E unii care-ţi zice “nebunu’ cu scama”. Ai vecini răi, Tomas! Ar trebui să te fereşti de ei, mai ales de femei. Femeile are gura spurcată.

– Păi, asta şi fac, râse Tomas. Femeie mai tăcută ca Vineri nici că s-a pomenit.

– Nu râde! Mai bine ţi-ai găsi undeva, în alttă parte, să te muţi. E alţii care zice că trăieşti cu femeia aia. Or să-ţi facă vină pentru câte se întâmplă.

– Deh…

– Stop! Or să te vâneze. Ai să te-ascunzi, n-o să mai ai nici casă, nici nume. Mută-te, Tomas!

Se aplecă şi mai scoase două cutii de bere. În general, zgomotul străzii scăzuse. Trecătorii, din ce în ce mai puţini, aruncau o privire prin vitrina barului, niciunul nu se învrednicise încă să intre. Se potolea şi forfota oamenilor-de-ceaţă, mişcarea lor părea agitată mai mult din pricina fosforescenţei pe care trupurile o căpătau pe măsură ce întunericul se adâncea. Veneau ceasuri ale nopţii când gesturile lor se însoţeau cu siaje luminoase, ecouri ale trecerii prin aerul pământean. Adormeau apoi.

În casele lor (case obişnuite?), la capătul scărilor, îndărătul unor uşi, făpturi de ceaţă, “scame” suspendate, odihnindu-se aliniate, sugerând atât de bine repausul, aducând mai mult ca orice cu încremenirea unei ninsori nocturne.

– Noaptea e aceeaşi pentru toţi, pronunţă Tomas această propoziţie cu iz de înţelepciune.

Dar, iată, din celălalt capăt al străzii urca tuşind un camion greu, cu girofarurile clipind năucitor, verde-roşu-abastru-alb.

– Noaptea le vine oricum mai uşor, comentă Taica Stop.

Şi iarăşi, verde-albastru-roşu-alb, şi în răstimpuri sirena asurzitoare, speriind puţinii trecători adevăraţi, care n-ar fi putut fi deosebiţi printre străfulgerările “scamelor”.

– Cui îi mai folosesc toate astea? întrebă Tomas.

Taica Stop îi oferi profilul posomorât, la astfel de întrebări nu se răspunde când eşti proprietar de local, nici mamei nu-i răspunzi. Vru să se ducă întins către mustaţa ţepoasă şi să-i bage mâna în buzunar, însă pe urmă se opri, oftând a lehamite. Acela adormise cu capul sprijinit în palmă, plictisit de şuşotelile lor, din care, legănat pe valurile aurii ale berii, nu mai pricepuse nimic.

– Cu Vineri e altceva, Taică, vorbi Tomas, scormonindu-se de mărunţiş. Poţi dumneata să-mi explici ce caută ea acolo, sub acoperişul meu? Tocmai acolo?

– Hai, mă, Tomas, lasă prostiile! zise Taica.

– Domnilor!

Cuvântul izbucni curat ca o flacără. Fu urmat de zgomotul scaunului dat la o parte şi de cel al paşilor.

– Domnilor!

“Domnii” întoarseră capetele, cel al mustăţii ţepoase scăpă din sprijin, buşind tejgheaua pe care de vreun sfert de oră nu mai trecuse nicio “scamă”.

– Asta-i culmea! protestă mustaţa ţepoasă şi adormi la loc.

– Domnilor! Dacă-mi permiteţi…

În toiul eforturilor pe care le făcuse probabil pentru a se ridica de la masă, restul de rom din pahar i se repartizase simetric pe celălalt crac al pantalonului. El îşi  ignoră postura, cu ochii senini, din spatele unui zâmbet educat, tamponându-şi fruntea cu o batistă de comandă.

– Dumneavoastră îmi păreţi oameni cu un nivel de inteligenţă mult peste limita mediocrităţii. Cred că vă pot împărtăşi în linişte câteva dintre concluziile către care m-au condus modestele mele speculaţii.

Tomas aruncă o privire rapidă spre bar.

– Stop! făcu Taica, alăturând vorba unui anumit gest cu degetul în preajma frunţii.

– Ce-i viaţa? se avântă vorbitorul, venind lângă ei. Ce-i lumea? (Scuză-mă! O bere, se poate?) Ce-i moartea, la urma urmelor? Iată, domnii mei, întrebări la care mintea neostenitului homo sapiens a ostenit căutând răspuns.

Şi pentru că Tomas lipise de tabla tejhelei discul alb al unei monede, pregătindu-se s-o şteargă, îi prinse braţul mai sus de cot, într-un gest care îndemna la zăbavă şi toleranţă.

– Îmi face impresia că te temi de ei, tinere! Imagini, domnul meu, imagini complex alcătuite. Să fugim din faţa acestor imagini? Sau să le izgonim? Hm! De ce ai alege fuga? Ele te vor urma pretutindeni şi întotdeauna atât timp cât vei mai avea ochi cu care să vezi, ori minte cu care să gândeşti. Să fugi dincolo de hotarele lumii tale. La ce bun? Încotro? Sau poate ţi-ar plăcea mai mult să le izgoneşti. Dar eşti neputincios, domnul meu. La fel de neputincios ca în faţa amintirilor! Neputinţa este semnul cu care ne naştem.

Tomas îşi eliberă braţul dintr-o smucitură, imprimând vorbitorului, cu două capete sub el, o mişcare de oscilaţie accentuată.

– Scuză-mă! Nu pricep.

– Nici nu ţi-am pretins aşa ceva. Avem dreptul să cerem vreunuia dintre semenii noştri o explicaţie logică a lanţului de evenimente?

– Să-l dau afară? se interesă Taica Stop.

Tomas ridică din umeri.

– Domnilor, eu am un plan.

Se trezise şi mustata tepoasă şi aproba totul, clătinând din cap cu convingere.

– Du-te acasă, Tomas, vorbi Taica Stop, s-a făcut târziu! Şi fă cum am vorbit.

– … de fapt un program. Un program de supravieţuire.

Tomas mai avea doi paşi până la uşă, dar nu se hotăra încă să iasă. Uite, nu mă trage aţa spre casă. Strada e acum o stradă ca toate străzile, iar la băutură nu mai ţin. Sunt suspendat undeva, la mijloc, şi mă dor picioarele.

–  … şi că, de fapt, cui îi pasă de unde vin? Sunt aici, printre noi (“peste noi” cred că ar fi un termen mai adecvat situaţiei). Va trebui să ne obişnuim cu ei. Dumneata, domnule, (se aplecă spre Taica Stop) ca strateg al unei afaceri cunoşti fără îndoială consecinţele haosului.

“Stop!” vru să zică Taica, dar nu mai zise nimic.

– Stăpânirea de sine este învăţătura esenţială către care trebuie să canalizăm eforturile prezentului. N-am dreptate, domnule?

Mustaţa ţepoasă se arătă perfect de acord. Între timp, camionul tăiase piaţa, semnalizând roşu-alb-verde-albastru, şi se angajă ţipând la mică distanţă de trotuar, stârnind clinchete printre sticlele de pe rafturi. Marginea de sus a încărcăturii întunecă o clipă imaginea mai multor trupuri de ceaţă odihnind suprapuse la poalele blocului Filidor, le traversă pe rând, fără să le trezească, se îndepărtă mârâind.

– Nimeni nu vede în aglomerările fireşti de obiecte impedimente în calea desfăşurării unei existenţe normale. Se schimbă oare lucrurile în cazul aglomerărilor de imagini?

– E ca ecranul, comentă timid Taica Stop.

– De aceea vă întreb, domnilor…

– De aceea vă-ntreb, domnilor! răcni mustaţa ţepoasă, de la o vreme uitată, nu mai există nimic de băut?

Pe fondul acestui captivant schimb de replici se produseră câteva modificări. Mustaţa ţepoasă coborî de pe taburet şi încolăci umerii oratorului, lucru care nu-i provocă acestuia nicio plăcere. Taica Stop îşi reînnoi revendicările cu privire la nota de plată. Pe tejgheaua dintre ei trecu unduind o femeie-de-ceaţă, întârziată şi poate neliniştită. Iar Tomas ieşi în stradă pentru a urmări jocul verde-roşu-albastru-alb printre “scamele” adormite.

– Stop! zise. Du-te acasă, Tomas…

…alunecând în lungul trotuarului. Auzi sirena fabricii de hârtie. Privi peste umăr. Taica Stop parlamenta neliniştit cu mustaţa ţepoasă. Piticul cu program de supravieţuire ieşise în prag, analizând plecarea lui Tomas. Avea să revină în faţa Taichii Stop şi să-i înfăţişeze (“pe scurt, domnul meu”) până către dimineaţă planul său pentru o convieţuire decentă cu “scamele”. Şi Tomas mergea spre casă.

Aici, spre periferie, gâfâitul oraşului răzbătea greu noaptea, treceau tot mai puţine maşini, oamenii obişnuiau să se şi culce. Şi venea chiar o oră a nopţii în care singurele suflete fără somn ale cartierului rămâneau gândacii de bucătărie.

Mirosea a smoală şi a iarbă pălită. Spre dimineaţă, pentru o oră sau două, vântul risipea prin intersecţii urme de pâine caldă, aduse din fabricile marginii îndepărtate a oraşului. Odată cu soarele, năvăleau vesele pe străzi izurile abatoarelor şi cele ale tomberoanelor neîncăpătoare, şi cele ale munţilor de hârtie, de marmelade şi pulberi, ale uleiurilor, licorilor şi culorilor. Se rostogoleau adieri înecăcioase de fum şi vânturile motoarelor.

Blocul avea doar patru etaje. Drumul spre mansardă aştepta încolăcit între cele douăzeci de apartamente, răbdător, aproape niciodată dormind. Îl recunoştea pe Tomas după paşi, paşi deşteptând dincolo de uşi o agitaţie surdă. “E ăla care trăieşte cu scama. Auzi-l, umblă noaptea, ce fac ei doi acolo, între patru pereţi, de ce nu eliberează mansarda, nu mai pot dormi nopţile, nu se gândeşte nimeni la noi, de ce nu fac ceva?”

“Cine?” întreabă în mod reflex soţul, soţia, unchiul, verişoara venită în vizită, vecinul amabil, amantul, fetiţa-căreia-îi-e-frică-să-doarmă-singură.

Tomas se mai răsuci în faţa intrării, pentru a lua cu sine sus, sub acoperiş, imaginea străzii adormite. Oamenii-de-ceaţă nu găsiseră locurile prielnice, nu construiseră nimic pe o rază de două sute de metri, trupurile nu li se odihneau între pereţii nevăzuţi ai caselor lor, însă destui puteau fi zăriţi chiar şi prin întunericul înşelat spre centrul comercial, departe, ca norişori rânduiţi pentru o noapte.

La ultimul etaj, Tomas zări prin crăpătura uşii ochiul vigilent al doamnei Topor. O rază fugită din singurul colţ luminat al palierului îi dăruia strălucirea rece a unei mărgele de sticlă. Tomas îşi dezveli caninii într-un rânjet de operetă. Din spatele rânjetului, slobozi un mârâit flămând. Alături de mârâit, oferi doamnei Topor imaginea unor degete răşchirate, pregătite s-o apuce. Uşa pocni. Pe când răsucea cheia în broască, sus, la mansardă, Tomas savură smiorcăielile bătrânei care băgase în mormânt doi bărbaţi şi se străduia să facă acelaşi lucru cu cel de-al treilea. Răsuci comutatorul.

Vineri dormind:

La două palme desupra scândurilor galbene ale podelei, ceaţă surprinsă în zbor liniştit. Acolo umărul, acolo obrazul, acolo palma făcută căuş. Acolo şoldul compact de iluzii, acolo călcâiul care începe şi sfârşeşte. Tomas îi dă roată nedumerit, nedumerit în a şase sute cincizeci şi una noapte de veghe. Noapte în care o urmăreşte dormind. Şi sub pielea feţei de ceaţă se rotesc visuri, coşmaruri, păsări. Ea respiră încet.

Tomas îşi aprinde o ţigară. Şuviţa de fum vine să se adauge ca un şarpe subţire, ca târâtoarea care ademeneşte. Dar cel ademenit este Tomas. Vineri dormind:

În a şase sute cincizeci şi una noapte, degetele lui amestecă aerul, încercând să descopere carnea, pieliţa, nervurile. Miroase a smoală şi a iarbă pălită. Ea se răsuceşte visând, şi poate că spune ceva. Dar nu prezenţa lui îi aduce nelinişte în somn.

Pentru că niciunul dintre obiectele între care trebuie că se desfăşoară viaţa femeii-de-ceaţă nu se înfăţişează simţurilor unui om obişnuit, Tomas este nevoit să imagineze. Forme, culori, consistenţe. Ăsta e aşternutul motolit sub pântece. Asta e perna. Ăsta e patul cu ornamente aduse în cutia minţii de acolo, din lumea lor, oriunde se va fi aflând ea. Undeva, printre stele, ori aici, lângă noi, într-o altă dimensiune. Undeva în viitor.

– Ce tâmpenie! spune Tomas.

Dar altcineva a rostit cuvintele astea, altcineva, el doar a mişcat buzele, cu faţa unui om căruia nu-i mai trebuie nimic. Încăperea s-a umplut pe nesimţite. Nu numai lumina, nu numai fumul de ţigară. Ci şi visele femeii-de-ceaţă ricoşând din perete în perete, ca vrăbiile rătăcite printre grinzi.

Tomas tresare când jarul chiştocului îi muşcă degetele. Ocoleşte femeia adormită şi deschide larg fereastra. Răsuceşte din nou comutatorul. Face întuneric.

În noapte, Vineri mai era doar o prezenţă îndoielnică, o urmă de lună pe perdea. Tomas râse.

– Ştiu că nu dormi. Te-am văzut când mă urmăreai printre degete.

– De bună seamă că nu dorm. Te-am aşteptat ore în şir. Mi-e urât noaptea.

– Prostii! Şi înainte de asta?

– Înainte… Mi-e somn, iar tu ai chef de vorbă. Întotdeauna ai chef de vorbă noaptea.

– Ştiu că nu dormi. Te-am văzut când mă urmăreai printre degete.

Vineri nu răspunse. De fapt, nici nu-i răspunsese vreodată. Dar asta era doar o chestiune de interpretare. Tomas adormi.

– Nu-mi mai simt fundul! plânse Bene.

Paraua râse fără să ridice ochii. Un fund ca acela nu putea trece neobservat.

– Râzi! Te-ai uitat de dimineaţă în oglindă?

– Ştiu dinainte ce-aş putea să văd acolo, râse iarăşi Paraua.

Bene scuipă scobitoarea şi se pregăti să-şi ridice picioarele pe o grindă. La cinci sute de metri sub ei, oraşul clocotea ca o supă densă.

“Ce simple sunt lucrurile când le priveşti de sus. Când te afli suficient de sus”, gândi Paraua. Străzi şi bulevarde, linii drepte, perpendiculare, ca un raster. Oameni simplificaţi, puncte. Fără dimensiuni. Lumea de sunete ajungea până la ei omogenizată, sub forma unui muget îndepărtat. Dacă priveai cu atenţie, printre punctele de concentrare a smogului puteai distinge grupuri compacte de “scame”, ori chiar indivizi singuratici, oameni-de-ceaţă cu ale lor.

Pauza se sfârşise.

– Ce muncă de doi bani! zbieră Bene, potrivindu-şi centura de siguranţă.

Avea mania carabinierelor şi se lăuda că acolo, pe coclaurile copilăriei, muntele nu mai avea taine. Un supersonic trecu peste capetele lor, scăpându-şi bubuitul ca un vânt de uriaş. Paraua râse iar. Râdea mult.

– Ce învârteai înainte de asta?

În general, defilau într-o nacelă destul de încăpătoare pentru ca doi oameni să poată lucra nestânjeniţi, împreună. Servomecanismele pufneau indulgente, purtându-i de-a lungul grinzii metalice. În general, încălecau grinda, acţionând pistoalele pneumatice. Dar Bene atârna deseori în hamuri, bălăngănindu-se la cinci sute de metri deasupra asfaltului, înţepând grinda ca un ţânţar apucat. Îl secaseră la buzunar, amendându-l sistematic,  însă după o vreme renunţaseră.

– Mă acream, zise el, într-un closet de trei pe trei. Cinci mii de birouri, douăzeci de mii de oameni, o sută de ascensoare. Şaizeci de mii de mape, un milion de dosare, patruzeci de mii de proteze. Optzeci de mii de pixuri, zece de capsatoare. Mii, mii, mii!

La cinci sute de metri sub ei, în colţul străzii 104, Tomas intră într-o tutungerie, căutând un pachet de ţigări, ori poate un răgaz. Acolo întâlni o femeie.

– Opt şi douăsprezece minute, urmă Bene în zornăit de carabiniere, soneria. Peste zece secunde încep să ţăcăne protezele. Patruzeci de mii de proteze! Mă aplec. Transpir. Tabelarul clipeşte. La început mai rar. Apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce mi se obişnuieşte ochiul. Tabelarul parcurge coloanele una după cealaltă. Tabelarul mă împinge de la spate. Sunt între patruzeci şi optzeci de coloane pe o fişă. O coloană cuprinde opt până la cincisprezece mii de date. Tabelarul mă ajută să fiu eficient.

Iar în acest timp, Tomas desfăcea pachetul de ţigări.

– Pe mine mă cheamă Roza, îl lămuri femeia.

Era îngrozitor de slabă. Tomas îşi plimbă privirile în voie peste bretelele subţiri ale rochiei din lamele fine de oţel, ce unduiau la fiecare suflare. Afişa ciorapi negri, o perucă înflăcărată şi pantofi decupaţi din pielea unui şarpe, cu tocurile mai subţiri ca două creioane.

– Pe zăpuşeala asta merge ceva de la gheaţă, opină ea.

Paraua căscă ochii mari.

– Ce ţicneală! De ce nu hămăleau o maşină de calcul?

Bene îşi împinse picioarele în grindă. La capătul balansului se opri, agăţat în coardă şi-o mână. Acolo înţepă altă grindă. O dată, de două ori. Reveni.

– Şmechere! Păi, eu ce eram?

Tabelarul sub bărbie, la treizeci şi doi de centimetri de planul pupilei. Ramele oglinzii petrecute peste urechi. Transmisia printr-o prismă groasă cât braţul şi care, dacă strănuţi sau te apleci brusc, te pocneşte în coşul piepului. Lumina focalizată printr-un sistem de obturare cât unghia. Cu cine semăn?

În felul ăsta pot să parcurg zece mii de date pe oră. Cincizeci de mii pe zi. Într-o vreme, ne-au năpădit comisiile. Căutau fraieri pe care să-i împăneze cu fibră optică. Pentru eficienţă, i-au ras în cap şi le-au împănat ţestele cu electrozi. Unuia i-au preparat buricele degetelor cu transplanturi. Epidermă fotosensibilă. Îi păstorea pe toţi un computeraş-drăgălaş. Oameni-terminale.

– Cum s-a sfârşit? făcu Paraua aţâţat.

Tomas recunoscu uşurat că avea genunchi destul de frumoşi. Învârtind paiul cu vârful limbii, ea îl privea curioasă şi ironică.

– Mă matolesc repede, zise.

El continuă să fumeze în tăcere. Undeva, deasupra capetelor, la câteva sute de metri, putea să desluşească mogâldeţele fixând grinzi metalice, peste care avea să se prindă camea etajelor. Băieţii lui sub cer. Ziua lui liberă.

– Când ai mâncat ultima oară? o întrebă.

Oameni-de-ceaţă veneau şi plecau păşind peste pragurile unor uşi imaginare, viermuind laolaltă cu bărbaţii şi femeile adevărate, intersectând cu ochi orbi căile realităţii.

– Parc-ar fi la ei acasă, lămuri Roza un gând.

Tomas încuviinţă. Ea rectifică graniţa roşie a buzelor cu degetul mic şi ridică din umeri.

– Ce-ţi pasă? Noi cu ale noastre. Nu-i aşa, guriţă?

Tomas nu încercă să-şi desprindă mâna din mângâierea degetelor umede, cu oja unghiilor pierdută. La următorul pahar, prin zornăitul cuburilor de gheaţă, ascultă în rezumat povestea vieţii ei. O istorie rotundă, lustruită. Şi, în tot acest timp, “scamele” se învolburau în lurul lor, printre ei, nepăsătoare. Bărbaţi şi femei cu trupurile albe, inconsistente, umplând străzile, urcând în văzduh sau alergând la câteva palme deasupra asfaltului cenuşiu. Ori străbătând zidurile clădirilor, inexistente pentru ei.

Femeia Roza povestind. Ce-ţi pasă? Nu-i aşa, cioculeţ? O “scamă”. Un soţ sergent (Iubirea!). Stai, am pe undeva o fotografie în uniformă, nu-i vine ca turnată? (Chiar şi asta târnuită, dar cealaltă, cea de paradă, bărbatul, dumnezeule!) Nu, nu mi-e foame, eşti plictisitor! Cele mai strălucitoare toalete de seară. Nu ştii chermezele de la “Electrica”. Regina balului. Şampania. Trandafirii înrouraţi. Amorul în cearceafuri de mătase. Nopţile-zile. Vecinii. Curte nebună. Zilnic, în cutia poştală, suma admiratorilor fără şansă. Comisonari care îşi dau sufletul sub buchetele de flori.

Iar seara, motănelul-soţ-sergent păşeşte cu bocănceii lui drăgălaşi peste rozul petalelor şi hârtia fină a plicurilor pentru a-şi îmbrăţişa pisicuţa (Iubireaaa!). Un an. Doi ani. Trei ani. O veşnicie. O eternitate (IUBIREA!)

Trecutul? Nori. Într-o seară, motănelul nu se mai întoarce. Bate la uşă un camarad. Miezul nopţii s-a dus şi camaradul duhneşte.

Tomas pierdu firul istorisirii pentru câteva nomente. Gândul îi zbură aiurea, hoinări în lungul străzii, urcă cu grinda metalică trasă de cablul macaralei, aşteptă printre băietii lui, care se legănau veseli în gol. Când se întoarse, ea sfârşise şi acum fuma incitată de final.

– N-ai idee, se plânse, cât de rea este singurătatea pentru o femeie! Ce să fac cu decoraţiile?

Erau deja la al treilea pahar.

– Nu-i rău! admise Paraua. Eu, dragul mieu, mi-am încheiat cariera pedestră ca distractor. Asta se petrecea acum trei, nu, patru ani, într-o seară, la “Excelsior”. Comanda era o madamă de vreo patruzeci de anişori, putred de bogată, cum se spune, şi dărâmată de crack. Din zece în zece minute o umfla plânsul. Trupeşă femeie. Poate că n-ai ştiut până acum, în meseria asta trebuie să faci faţă multor situaţii speciale.

Bene rânji. Restul echipei urcase vreo cincisprezece structuri, molfăind metri, flecărind în jurul unei halucinogene uşoare. La schimb se dovedeau de mare preţ “Barbarella” şi “Un vis pe secundă”. Şeful de echipă trecu în nacela strălucitoare, plimbindu-şi ochii peste grinda proaspăt fixată. Când ajunse în dreptul lor, îi ameninţă în glumă cu degetul.

– Ce să caut acolo? spunea unul dintre băieţi. Dac-aş avea provizii destule aici şi-am putea încropi un culcuş între grinzi, n-aş mai călca în stradă săptămâni în şir. Curând o să-nnebunim cu toţii.

Apoi se auzi un scârţâit şi soarele fu acoperit în întregime de silueta Goliatului. Întinse spre dânşii ochii sticloşi, protejaţi cu plasă de sârmă, pufăind greu, obosit. La poalele muntelui de schele, un creier electronic eliberă un impuls slab, abia sesizabil, o pâlpâire vitală. Un releu ţăcăni. O rotiţă avansă trei milimetri.

Bene manevră cu dibăcie şi se aşeză lângă şoldul tovarăşului său. De-acolo văzu braţele muşchiuloase ale Goliatului avansând sacadat către ei, ţinând grinda ca pe un nou-născut.

– Stai liniştit! râse Paraua.

Direcţia se schimbă brusc. Grinda fu răsucită cu o sută optzeci de grade. Apoi, ochii Goliatului îi găsiră locul. Tije strălucitoare încolţiră şi prinseră cu delicateţe bucata de metal. Se auzi un pufăit, urmat imediat de un altul. Părea de la sine înţeles că dincolo de învelişul lustruit al namilei, ascunsă printre ghemotoacele de cabluri, o inimă pe măsură zvâcnea din ce în ce mai rapid, gata să cedeze în mijlocul efortului.

– Hai, tataie! comentă Bene, căutându-şi ţigările.

Şi se întâmplă ceva.

Goliatul se poticni, tijele îşi încetară înaintarea. Jos, la nivelul solului, creierul electronic îşi puse o întrebare. Releele porniră să mestece. Informaţiile se înlănţuiră cu viteza fulgerului.

– Cască ochii! mormăi Paraua.

Răsună un clinchet. Goliatul se hotărî. Trimise încă o tijă, o antenă elastică în vârful căreia oscila un cleştişor. Cleştişorul apucă mânerul cutiei cu mâncare pe care Bene o lăsase pe un capăt de platformă, chiar în locul menit să primească grinda. Cleştişorul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre cei doi, se opri la zece centimetri de pieptul lui Bene. Acesta încetă să respire.

Apoi cleştişorul se roti încet, golind conţinutul cutiei, şi depuse obiectul lângă braţul transpirat al omului. Cleştişorul se retrase prudent.

– Râzi ca boul! îi spuse Bene lui Paraua, descleştându-şi cu greu fălcile, şi e aplecă pentru a urmări ultimele clipe de zbor ale unei jumătăţi de cărnat, două felii de pâine şi un ziar de dimineaţă ca un fluture mare, alb.

– Ar trebui să-ţi cumperi un paravan.

Dinţii femeii Roza clănţăniseră un sfert de ceas. Spusese “Nu, nu!” şi se repezise spre uşă. Dar acolo se aflase Tomas. Spusese “Nu vreau, nu vreau să stau aici!” şi “Mi-e frică, dă-o afară!”. În tot acest timp, rimelul cursese încet, însemnându-i obrajii. De aceea, când Tomas o prinsese de umeri, împingând-o în faţa oglinzii, făcuse pe ea de râs.

– Ar trebui să-ţi cumperi un paravan, zise iarăşi.

Îşi aprinse o ţigară şi, ocolind pe lângă perete, se trânti pe dormeză, etalându-şi pulpele. O bretea îi căzuse, foarte curând avea s-o dea jos şi pe cealaltă. Tomas trase draperia şi începu să se dezbrace. Mai întâi, pantofii.

– Ce să fac cu el? Ce fel de paravan?

Pantalonii. Nasturii cămăşii. Vineri se răsuci în semiîntuneric, privind-o pe femeia Roza în faţă. Aceea îşi ţuguie buzele pentru a se învălui în fum.

– Aici este casa ei? zise.

– Da. Aici este casa ei.

Cravata. Ai uitat cravata. Cravatei i-ar şade bine încolăcită peste rochia din lamele de oţel.

– Nu te dezbraci?

– Eu?

Iat-o. Da, tu. Femeia Roza întâlnită pe stradă, femeia străzii, care a dezbrăcat mai mulţi bărbaţi decât baia publică. Iar acum deschide ochii mari în întuneric, două pete de lumină, şi spune “Eu?”

Când Vineri străbătu încăperea pentru a-şi vedea de treburile ei, îmbrăţişarea, prima îmbrăţişare, aceea care ar fi trebuit să-i frângă femeii Roza ultima rezistenţă vestimentară şi psihică, şi s-o aducă pe calea cea bună, se transformă într-o luptă disperată. “Măi!” se smiorcăi, cu buzele lipite de urechea lui Tomas. Răsuflarea era atât de fierbinte încât îi arse obrazul.

Tomas îi dădu brânci în direcţia patului. Bruma de tandreţe pe care o agonisise în stradă, la lumina zilei, zburase, acum gâfâia furios, nu mai avea ce smulge de pe el. Păşi prin trupul lui Vineri, repezindu-şi laba piciorului peste grumazul ei arcuit cu delicateţe, şi prinse în mâini tăblia patului, unde cealaltă risipea suspine alcoolizate.

– Ce faci? ţipă femeia Roza.

Ţipătul ăsta era mană cerească pentru bătrâna doamnă Topor, avea să-i îndulcească încă o săptămână de bătrâneţe. Tomas răsuci patul dintr-o mişcare, împingându-l cu un icnet în mijlocul încăperii. Patul patină lin, oprindu-se exact acolo unde dorise. Acum Vineri părea că se sprijină de marginea saltelei şi priveşte interesată la cele ce se petrec. Roza înflorise în mijlocul aşternutului, cu trupul legănându-se şi braţele atârnându-i moi. Semăna cu un şarpe orb, deşteptat într-o hrubă.

– Vino, vino! gânguri înveselită.

Şi tu te duci. Te repezi cu braţele întinse, ca un înecat. La un metru de pat, nu ştii încă dacă ai s-o sugrumi sau dacă ai să respecţi întocmai ritualul întâmplăríi erotice. Nu ştii, adică, ce delimitează marginile cearşafului, un cămp de bătălie? Cam aşa. Treci iarăşi peste trupul femeii de ceaţă. Femeia asta nimereşte tot timpul în calea ta, Tomas. Camera e prea mică pentru voi amândoi, vă atingeţi mereu, o respiri, sunteţi împreună. O să fie cu tine, în tine, peste tot. Nu te-ai trezit în zori ridicând nişte pleoape de ceaţă? Nu simţi cum te destrami cu fiecare zi ce trece? Vine şi asta.

– Motănel! gemu Roza.

Motănelul. Sergentul. Ar trebui să-i ordoni, să-i strigi la ureche dorinţele tale cele mai păcătoase, dar care sunt alea? Poate că de undeva, din subconştient, expenenţa agonisită pe aceeaşi pernă cu iubitul scos de la magazia de efecte ar ţâşni, impunându-i conduita de mare doamnă pe care ţi-a evocat-o între două pahare. Şi v-aţi iubi cu frenezie punctată nu de trivialităţi şi vorbe de duh, ci de replicile constant incolore ale amorului cazon. “Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Salt înainte!”

Dar nu, nimic din toate astea. Rutină. Femeia Roza îşi face meseria, atât şi nimic mai mult, si-a intrat în mână, dacă se poate spune aşa. Unde sunt entuziaştii naivi de altădată?

Ceva nu se potrivea. Firicelul de gând începu să-l gâdile pe Tomas sub bărbie, în vreme ce, până să-i dea atenţie, parcursese din inerţie, de mai multe ori, traseul înscris pe trupul de lângă el. Pulpe, genunchi, coapse, fese, şolduri. Şi după cotitură: pântece, sânii, umerii, gâtul, buzele. Ei bine, aici, în preajma buzelor, ca un facut, înainte de a-ţi închipui că poţi prin întuneric să te oglindeşti în apele ochilor, sună alama. Şi iată, gâdilătura de sub bărbie se transformă încet într-o mâncărime insuportrabilă şi în cele din urmă începu să semene cu o arsură de gradul unu.

Ceva nu se potrivea. Ce? Roza avea carnea tare, mincinoasă, presărată cu sumedenie de capcane şi ascunzişuri, cu toate că postise probabil săptămâni în şir. Îi prinsese bine ginnastica trotuarului, pânda îndelungată în aşteptarea bărbaţilor răzleţiţi de turmă. Roza nu ierta.

– Ce-i? şopti, când experienţa o avertizase că el ar fi trebuit deja să treacă la o etapă superioară a activităţii.

Tomas dădu din umeri. Cum trebuie să arate un bărbat dând din umeri în toiul frământărilor găzduie de aşternut? Gestul lui se pierde în vălmăşagul de mişcări nărunte, dominate şi eclipsate de cele esenţiale. Curiozităţi.

– Nu-ţi plac? încercă Roza ceva ce ar fi trebuit să fie reproş copilăros şi candoare.

Nu, nu-i vorba de asta. Ispita şade în tine ca o lamă de oţel pe care ai arcuit-o pună ce capetele s-au atins. Te gândeşti numai că în clipa următoare te-ai putea răsuci şi ea s-ar afla sub trupul tău, îndemnându-te fără un cuvânt, lovindu-te cu ţâţele, petrecându-ţi pe după gât tentaculele subţiri ale pletelor ei adevărate. Numai gândul alcătuit din imagini rapide şi foarte, foarte precise, te secătuieşte, îţi fură aerul. Ai gemut. Femeia Roza e mulţumită. Simte că i se-apropie vremea. Adulmecă.

Încă o dată. Pântecele. Şoldurile. Umerii. Asprimea firului de păr. Nu.

Tomas se răsuci într-adevăr, dar nu pentru a frământa sub el carne străină, ci pentru a-i întoarce spatele. Mâinile ei îl căutară descumpănite, îmbrăţişarea se prefăcu în strânsoare copleşită de panică. Şi acum îi trecea poate prin minte gândul că a nimerit din nou peste unul tare priceput la vorbă, mai slăbuţ pregătit pentru fapte. Nu-s puţini nici ăştia.

– Ce-i, mami? Îi şopti în ceafă, dându-i la o parte şuviţele de păr cu vârful limbii. E greu? Nu-ţi fie frică de Roza, Roza e fată bună. Ne descurcăm noi cumva.

Da, avea de gând să facă şcoală cu el. Tomas îi simţi sânii strivindu-se de spinarea lui, pe măsură ce braţele petrecute în sus, pe la subsuori, îl trăgeau înapoi, palpitând. Parcă purta în spate un rucsac ori o paraşută, un obiect străin. O dădu jos uşurel, fără să forţeze, nici nu fusese nevoie, fiindcă îl citise puţin mai înainte, când dorinţa îi răzbise pe nări ca un abur, şi ştiuse că, oricum, tot în ea se afla capătul căutărilor lui. Coborî pe podea tulburat. Trase din nou de tăblia patului, răsucindu-l.

– Doamne, iartă-mă! îşi făcu cruce mare Roza, goală-puşcă, frecându-şi genunchii unul de celălalt.

Acum e bine. Vineri se reazemă de o margine a patului, acolo unde se termină albeaţa confuză a cearceafului începe chipul ei, un păienieniş foarte des, înăuntrul căruia bănuieşti doar prezenţa ţesătorului veninos. Mergi şi aprinzi lumina. După care lipăi desculţ înapoi şi te cuibăreşti lângă fata cea bună care clipeşte des, descumpănită oarecum, însă pregătită să facă faţă oricărei situaţii. În ordine, gândurile ei se înşiruie cam aşa: că eşti nebun de legat (nici nu-i de mirare, din moment ce împarţi camera cu strigoaica), dar nu pari totuşi în stare să-i faci ceva rău, că pe lumină şi-n pielea goală devii mult mai simpatic şi deloc de lepădat. Că, în sfârşit, nebunii sunt şi ei oameni.

Apoi Roza îşi plesni palmele una de cealaltă, iluminată.

– Motănel, cântă, motănelul are şi el o cerinţă vrea s-o facă geloasă pe-asta!

Îl mângâie pe Tomas aşa cum ştia ea, făcându-l să se înfioare.

– Ai o şustă cu arătarea ta, motănel? Ştii tu câte case a stricat Roza? Ştii?

“Ştii?” însoţie un gest expert cu palma în care săltase săculeţul greu al unuia dintre sâni.

Instinctul i-a arătat calea cea dreaptă. Să se rupă ceva acolo, să bubuie, să se învălmăşească. Să se străpungă pojghiţa lumilor, să ne prăbuşim peste ei, să-i lovim, să le luăm ce este al lor pentru noi. Să ne scutească femeia Vineri de mulţimea gesturilor şi obiceiurilor ei pure, cocoşată sub dispreţul tău, Tomas, şi poate în cele din urmă tăvălit dintr-un perete în celălalt, îndemnată de pumnii şi unghiile şi dinţii femeii Roza. Să vedem de ce suntem în stare.

Da, pentru că tot se obişnuise să gândească în imagini, întunericul fiindu-i prielnic, zugrăvea acum un instantaneu cu femei şi pat, el muncind din greu în cercul braţelor firave ale femeii de stradă, şi alături Vineri. Vineri! Vineri, femeia-de-ceaţă, privindu-i cu îndurerată surprindere, cu una dintre palmele imateriale peste buze, de parcă ar vrea să-şi înăbuşe un scâncet.

E peste puterile omeneşti. Am făcut tot ce-ar fi fost de aşteptat să mă ducă până la voi. Eşti aici de un an, aşteptând pe cineva sub acoperişul meu, pe cineva cu care să îţi împarţi viaţa ta ceţoasă. “Scamă”…

Roza se zvârcoli puţin sub el, ştia că asta dă bine cu orice ocazie, bărbatul trebuie să creadă că e bărbat până în ultima clipă, dă-i iluzia c-a obţinut ceva prin forţă şi-l poţi vârî în buzunarul de la portjartier. Iar Tomas, care nu era nici pe departe o excepţie, îşi înfipse dinţii în momeală.

…venea uneori în colţul străzii 164 un domn înveşmântat în verde, semănând cu o lăcustă, din pricina mădularelor lungi şi subţiri şi a chipului îngust. Hainele lui erau vechi. Munceşte, Tomas. munceşte, băiatule! Acest domn ştia să cânte la acordeon. Îl ascultau unii dintre trecători, pentru că avea şi-o voce plăcută.

Femeia Vineri şi femeia Roza se privesc în ochi. Dar ochii acesteia din urmă sunt împăienjeniţi de plăcere, iar cei ai femeii Vineri curg încet, la fiecare adiere, şi se recompun din firimituri şi scame.

Maşiníle nu opreau în dreptul domnului-lăcustă, fiindcă la ora la care îşi făcea dânsul intrarea traficul se sălbătícea de-a binelea. Când oraşul a fost năpădit de “scame”, şoferii au încetinit şi-au putut auzi, dincolo de portieră, versurile cântecelor. Unele vorbeau chiar despre oamenii-de-ceaţă. Domnul în verde compunea cântece despre orice. Balade. Bluesuri. Glume.

Pricepea cine voia. Cine nu voia să priceapă, înfunda talpa în acceleraţie şi zbura către ale lui. Domnul-lăcustă rămânea în norii gazelor de eşapament, pentru a şi-i închipui legănându-se hipnotizaţi în fotoliile de polistiren, neputându-şi desprinde privirile de pe ecrane. Strălucirea lua înfăţişarea westernurilor de colb din care răzbăteau pocnetele pistoalelor, a meselor rotunde, a cântăreţelor de operă cu sân opulent, păstrător de străvechi aberaţii.

Dar revenim. Totul ca pe roate, ducă-se dracului blocajele!

Întunericul, contrar majorităţii părerilor, este mai degrabă o dulce binecuvântare. În întuneric, oasele incomode ale femeii Roza sunt oaze de rotunjimi fermecate. Părul spălăcit capătă sub pielea palmelor fineţea mătăsii.

Începe dragostea! De la un moment dat, dragostea asta ia forma unei succesiuni de imagini distincte şi uşor patinate. Sepia. Uneori, fotografiile înşiruite de Tomas trec prin puncte comune cu acelea ale femeii Roza. Aceleaşi străzi, aceiaşi nori, aceleaşi ploi.

Tomas:

El şi echipa lui, atârnând neputincioşi printre grinzile de metal, la o sută, la două sute, la cinci sute de metri deasupra oraşului. Numai patru şi-au înfipt acele seringilor pe unde s-a nimerit şi sug porcăria vândută de maistru la intrarea în schimb. Maistrul e pus pe căpătuială, iar marfa aşa de slabă încât două-trei doze abia dacă pot proteja un vis. O cioară furând firimituri din dejunul lui Bene. Alte ciori încuviinţând gestul.

Sărutul lui Vineri. Putem trece cu uşurinţă peste acest moment, el va reveni deseori în amintirile lui Tomas.

O călătorie la tropice. N-a făcut-o, poate că o plănuia la mansardă, pe vremea când oraşul aparţinea oamenilor obişnuiţi. Spre viitor, gândurile lui se dovedesc neîncăpătoare pentru palmieri, oameni cu pielea neagră, frunze pe coapse.

Fotogafiile femeii Roza, incomparabil mai clare. A se ţine seama de importanţa subiectelor alese.

Primul bărbat. Acest prin bărbat are, de fiecare dată, chipul altcuiva. Probabil că uneori e cel adevărat, cine ar putea s-o mai ştie?

Zona, la început restrânsă, încercuită de soldaţi. “Scamele” dezmorţindu-se la câteva sute de metri. Soldaţii cam mitocani. (Observaţie personală a femeii Roza)

Sergentul plângându-se de insomnii şi migrene. (Ei bine, da, chiar asta conţine fotografia ei, un ins tras la faţă, înconjurat de cuvinte. Sufletele morţilor întoarse pe pământ, poveste de atâtea ori reluată la colţ de stradă, imortalizată în do diez-ul domnului-ca-o-lăcustă, pentru posteritate poate. Bineînţeles, cei vii simt nevoia să atribuie “scamelor” o apartenenţă umană, fie ea şi ruinată. Obiecţii în ceea ce priveşte termenul “nevoie”, vor trebui să-l înlocuiască prin inevitabilul “teamă”.)

Sergentul povestind despre comportamentul oamenilor-de-ceaţă. Sergentul lansând ipoteze ştiinţifice. Sergentul scotocind în ocrotitoarea carne a femeii. Dispărând.

S-a încheiat povestea de dragoste însăilată de Tomas în colaborare cu femeia Roza. Happy-end, aşa cum se cuvenea. (Finalul prezintă o atât de promiţătoare “coadă de peşte”, schiţată cu abilitate şi discreţie de Roza.) În tot acest timp, Vineri a rămas nemişcată, la marginea aşternutului, victimă a aşteptării care o caracterizează de la sosirea ei sub acest acoperiş. Sub pleoapele lăsate, Tomas şi-o închipuia eliberând picăturile ceţoase ale lacrimilor de neputinţă. “Aşa, fetiţo!” icnea el, “n-am ce-ţi face, într-o bună zi ai să înveţi poate să-mi vorbeşti, ori măcar ai să-mi dai senzaţia că mă vezi. Într-o bună zi ai să mă vrei.” Şi asta în vreme ce lacrimile de ceaţă cădeau încet, străbăteau podeaua alunecând prin faţa ochilor uimiţi ai vecinului de jos, trasau urme albicioase prin fundaţia casei şi, după o vreme, se cuibăreau în culcuşul fierbinte al inimii de magmă. Inima Pământului.

…Bene strănută speriat.

– Macaraua asta, că altfel nu pot să-i zic, o să ne pună pieile la uscat.

Paraua clătină din cap. Nu putea s-o creadă.

– Nu pot s-o cred. Noi doi, între sute de mii de obiecte pe care s-a obişnuit să le mişte. Ştii ce? Eu şi cu tine nici nu existăm.

– Ce, te-ai ţicnit? Făcu speriat Bene.

– Uite, macaraua. Crezi că însemni ceva pentru ea? Uite, “scamele”. Încearcă să prinzi una. Dacă-ţi iese, să fie rogu-te mai nurlie, cu tot ce-i trebuie unde-i trebuie. Uite, eu. Desfă-ţi carabinierele şi du-te în jos cu Dumnezeu şi nouă virgulă optzeci şi unu metri pe secundă la pătrat. Mâine o să am alt gras pendulând în coardă.

Paraua îşi frecă bărbia ceva mai serios.

– Mă gândesc însă că pe undeva s-ar putea să ai dreptate. Am putea s-o mierlim din nebăgare de seamă. Pur şi simplu pentru că, de la o vreme, însemni tot mai puţin pentru tot ce te înconjoară. E o măsură în toate.

“Trebuie pusă ordine în lucruri”, îi spuse Taica unuia care vieţuia înăuntrul lui.

O sută de mii de oameni trecuseră prin dreptul cârciumii. Altă sută de mii treceau acum. Niciunul din ei nu-i aruncase o privire. Taica Stop urmări limbile ceasornicului din perete vreme de-un minut şi mai bine. Ca să ajungă acasă, ar fi trebuit să ia strada pieptiş şi să traverseze Piaţa Tipografiei, loc pe care nu-l putea zări din spatele tejghelei, dar de unde răzbătea până la el un murmur amintindu-l pe cel al mării. Dincolo de toate astea îl aşteptau o nevastă blândă şi două fete. Porni îndată ce coborî obloanele şi armă lacătul.

Strada îl umplu întâi de spaimă, apoi de curiozitate şi la sfârşit de respect. Taica fu împins, răsucit, strivit, până ce reuşi să se alăture unui curent favorabil, curgând în direcţia de care avea el nevoie. Lume de toate felurile. Văzu tineri, bătrâni, mai bine ori mai sărăcuţ îmbrăcaţi. Flancurile şi primele rânduri ale grupurilor compacte erau pline de copii. Lipsea ceva, dar nu asta îl interesa pe el acum. Şi ce i se păru curios de la bun început fu imposibilitatea de a distinge o fărâmă clară de frază, o vorbă în larma înconjurătoare. Mai mult, zgomotul mulţimii creştea asurzitor în depărtare, pentru a se linişti aproape de el.

“Stop!” făcu atunci când ajunseseră acolo unde i-ar fi convenit să-şi ia tălpăşiţa. Îi trebui un minut ca să-şi dea seama că e prea târziu. Cineva, pe care nu îl vedea, îi aşezase palmele pe spate, pentru a încerca să se îndepărteze. Taica nimeri rău, cu capul întors şi o mână prinsă de capcana buzunarului, în coasta unui tânăr solid, învelit într-o pelerină galbenă de plastic. Şi, pe urmă, mulţimea în care se afla, fără putinţa de a se mişca, se clătină necontrolată, de la dreapta spre stânga. Atunci auzi primele cuvinte distincte, rostite mai peste tot în jurul lui, şi acestea erau: “Nu împingeţi, nu mai împingeţi!” Mormăi el însuşi “nu mai împingeţi, mă băieţi”, însă apoi tăcu, din pricina unui inexplicabil sentiment de jenă.

Mulţimea se tălăzui din nou, reuşi să scoată mâna din buzunar şi să se aranjeze în spatele pelerinei galbene. Nu-i era teamă, mai fusese la înghsuială, cunoştea două reguli de bază: să-şi ţină coatele îndoite, pe lângă corp, ca să poată respira, şi să nu se lase prins pe picior greşit în înaintare, dintr-o parte, ori, doamne fereşte, cu spatele. Presiunea crescu şi mai mult. Asta avu darul să-l enerveze. Nici nu se miră auzind ţipătul, dar încercă să-l ignore, era al unei femei ori al unui copil? Copiii habar n-au ce-i ăla bucluc, se vâră în toate, pe când căţelele alea, dacă nu le convine, să stea dracului acasă, iar dacă nu stau nu le strică puţină buşeală (ori poate că tocmai asta caută).

Gluma începea totuşi să se îngroaşe. Frisoanele mulţimii, ale trupurilor presate, se înteţiseră. Taica se linişti, căci de-acuma ştia, era imposibil să mai cadă cineva. Ăi slabi de înger aveau să leşine. Mai strigă o dată, cu jumătate de gură, “Aveţi grijă, potoliţi-vă!”. Şi tot fără teamă, fiindcă aceeaşi experienţă îi spunea că după orice maxim urmeaz un moment de relaxare. Venea piaţa, acolo aveau să respire uşuraţi şi poate chiar să schimbe o vorbă-două cu vreunul.

Şi-atunci, cei din faţă se opriră. Câteva clipe, Taica trecu prin toate fazele furiei şi disperării. Ariergarda venea puternic, nu glumea, îi voiau pielea cu orice preţ, iar el zbieră “Stop, stop!” de vreo cincisprezece ori. La sfârşit, îi simţi potolindu-se.

Ei bine, ce se petrecea acolo, în faţă? Taica pândi cu un ochi exersat culoarele favorabile prin lanul de capete şi, deşi mic de statură, reuşi să rupă o mulţime de crâmpeie din imaginea întreagă, în care se poticniseră, ca într-o fotografie pe un perete, rândurile din faţă. Văzu soare sclipind pe oţel, plastic limpede şi de mai multe ori abastru, albastru închis. Aşa se lămuri.

Păi, acolo îşi suflă unul altuia nerăbdarea două sute de flăcăi sănătoşi, veseli şi norocoşi. Acolo aşteaptă ei, îndărătul scuturilor de plastic, şi din când în când împung gloata cu bastoanele, râzând, iar gloata mârâie, dând puţin înapoi. Să ne repezim peste ei? Haideţi, dom’ sergent, daţi o dată ordinul ăla, eu unul nu mă mai  pot stăpâni! Tropăie mărunt pe asfalt, şi asta fiindcă a început să-şi facă efectul injecţia, ceva care va porni să urle pe coridoarele nesfârşite ale venelor: “Păzea, muştelor, vă facem fărâme!” Muştele cască ochii şi nici nu ştiu ce le aşteaptă. Ei sunt două sute, iar ele numai două sute de mii.

Taica Stop renunţă să mai iscodească, pe deplin edificat.

– Cum naiba am ajuns eu aici? întrebă el cu voce tare.

Întrebarea, ca o dezlegare, eliberă vârcolacii care-i chinuiau mintea, limpezi ce era de limpezit şi-i lămuri două lucruri. Unul era acela că absolut nimeni nu spusese ceva din care să reiasă clar pentru ce se află ei toţi acolo. Taica avu sentimentul supărător că toată mulţimea aceea cunoaşte un motiv pe care el nu avea dreptul să-l afle. Al doilea lucru, tulburător, era absenţa “scamelor”. Piaţa Tipografiei, atât cât putea să-şi dea seama, precum şi strada 104, erau curate.

Acelaşi murmur marin năvăli în capătul celălalt al străzii, puţin după ce Paraua îşi încheiase prima serie de bancuri. Bancurile lui se legau unul de celălalt. Erau, o ştiau cu toţii fără s-o recunoască, o formă de protecţie, o carapace eficientă şi la îndemână pentru unul ca Paraua. Încercau şi ei, însă glumele aveau gustul nisipului pe limbă.

Tomas, un om între atâţia alţii, începu să se umple lent cu informaţie, sincopat, pe măsură ce creşteau înghesuiala şi tumultul vocilor. Ce voiau toţi băieţii ăştia? Ce mormăiau moşnegii? Femei, prea multe femei. Ce-i mânase pe ei în stradă? O nemulţumire, vezi bine, că de bucurie, privind feţele din jur, nu putea fi vorba. Deci o nemulţumire. Dar pe el? Continua să strângă informaţia, picătură cu picătură, parcă era un burduf ponosit, o vorbă de la unul, un strigăt, o privire. Pe urmă huiduieli, fluierături, un amestec inconfortabil, născător de senzaţii neplăcute, de pericol iminent. Nu vedea pericolul ăla, fiind prea departe, însă  nu era greu să şi-l închipuie.

– Vai de capul lor! zise cu voce tare, fără să se adreseze cuiva anume, gândindu-se la cei aflaţi în primele rânduri ale coloanei, şi mai ales la aceia care n-ar fi ţinut neapărat să se găsească acolo.

Habar n-avea că Taica se numără şi el printre ei şi dacă ar fi avut, ce? Se bucură o clipă că avusese inspiraţia să-i dea papucii Rozei cu câteva minute înainte de-a se amesteca printre ăştia. Curios, nu-i fusese prea greu s-o îndepărteze, deşi de obicei se ţinea de el ca râia în ultimele zile, începuse să-i fie greaţă. Ea însă simţise probabil ceva în aer, o tulise fără să mai comenteze, cu un semn în priviri, semnul pe care numai instinctul îl poate aduce. Ca un animal înainte de cutremur. Animalul străzii.

De ce te bucuri, Tomas? Doar ea nu e altceva pentru tine decât o zdreanţă, o minge pe care-ai jonglat-o cu capul şi cu piciorul şi pe urmă ai şutat-o-n bălării.

De ce eşti nemulţumit, Tomas? Înainte de-a te lăsa târât în lungul străzii 104 toate îţi erau bune, aerul curat, apa proaspătă, femeia iubăreaţă. Credeai că ăşia din jur au măcar una din toate? Dracu’ să te ia, Tomas, ai simţit că trebuie să fii nemulţumit…

Tomas recepţionă multă vreme amorful, faptul liniştitor că nu distingea voci, feţe, individualităţi. Se cramponă de senzaţia asta, însă rezistenţa începu să-i cedeze, era peste puterile omeneşti, doar avea urechi, ochi şi tot restul. Până la urmă se cantonă într-un compromis mulţumitor, convenind cu sine însuşi că tot ce-l înconjoară nu-i altceva decât o grămadă de capete umblătoare, şi se amuză închipuindu-şi că ele alcătuiseră la început o piramidă, care în cele din urmă se dărâmase. Cineva umblase la temelie.

Acum putea să fie mai atent la ce se întâmpla şi se zicea, fără primejdia de-a se lăsa influenţat prea tare. Păstrând, adică, o anume detaşare.

Capetele: Noi nu mai credem în nimic sau, în orice caz, mai credem în foarte puţine lucruri. Noi suntem din ce în ce mai neîncrezători, şi-atunci când ne-adunăm mai mulţi la un loc punem întrebările cele mai idioate. Nouă toate lucrurile ne sunt „prea”. Cerul e prea albastru. Apa e prea curată. Viaţa e prea lungă. Adevărul, adevărul despre toate astea!

– Aşa mi se-ntâmplă mereu! plânse Paraua, comentând înghesuiala. Puteam să fi nimerit foarte bine într-un grup de bunăciuni.

Fuseseră în coada coloanei, consolându-se cu iluzia c-ar putea s-o şteargă în orice moment. Acelaşi lucru şi-l spuneau acum miile care se-aşezaseră în spatele lor, blocându-le retragerea.

– Seamănă cu un roi de muşte, zise Tomas.

– Cum?

Paraua făcu un efort să se menţină pe poziţie. Mulţimea asta parcă era destinul, puţin îi păsa ei ce voia el cu adevărat să facă, dar la o adică începuse să-i pese şi lui tot mai puţin.

– Muşte, vorbi iarăşi Tomas şi Paraua dispăru înghiţit.

Capetele: Muşte, muşte, muşte, muşte! Suntem cu toţii muşte! Am ieşit să ne-ncălzim aripile în soare! Bâzâim. Străzile sunt prea lungi şi prea adânci. Din ce în ce mai adânci. Casele trăiesc prea mult. Casele astea sunt fără moarte. Şi-am mai spus-o, aerul ăsta e prea curat. Se-aude că pe aiurea oamenii au măşti de oxigen. Adevărul, adevărul.

– O să iasă rău! observă Tomas pentru sine şi abia se putu auzi.

Pentru că, printr-o stranie întâmplare, mai mult de jumătate din cei înghesuiţi în dreapta lui, pe toată lăţimea străzii, erau mai scunzi decât el, putu să observe, întorcând capul, una dintre maşinile-cameleon ale poliţiei cocoţată pe trotuar. Chiar în momentul în care o privea, ea îşi schimbă tăcută forma şi culoarea, devenind un microbuz galben ponosit, cu sigla unei companii de asigurări, după ce cu doar câteva clipe înainte fusese o limuzină cât toate zilele, cu geamurile întunecate şi roţi strălucitoare.

Tomas îşi imagină măruntaiele maşinii culisând în linişte, schimbându-şi locul între ele, masele plastice şi metalele cu memorie metamorfozându-se, în vreme ce băieţii din echipaj continuau să-i supravegheze conştiincioşi prin periscoape şi să-i filmeze, pe ei, ăştia din stradă.

O vedeau cu toţii, schimbându-şi pielea, şi ca ea mai erau încă vreo cinci-şase, risipite de-a lungul arterei, ştiau ce hram poartă, dar nu le păsa, nu se încinseseră încă destul. Cei dinăuntru ştiau şi ei că sunt văzuţi, nici lor nu le păsa, nu-şi făceau iluzii că vreuna din cele patruzeci de identităţi din programul maşinii i-ar putea ascunde. De altfel nu voiau să se ascundă. Era doar o demonstratie de forţă, “suntem aici, cu ochii pe voi”, spuneau fără încetare şi asta, da, cei din stradă o înţelegeau prea bine.

Apoi, în vacarmul de voci răsună oarecum distinctă vocea pierdutului Paraua, de undeva, din spate.

– Tomas, zicea el, unde eşti? Mă auzi? I-am găsit pe-ai noştri. Suntem aici. Încearcă să ajungi la noi.

– Da, da, zise şi Tomas buimac.

Şi capetele: Noi nu mai suntem oameni adevăraţi, oamenii cumsecade sunt suspecţi, noi nu mai suntem oameni, persoane adică, suntem “oameni din cărţi”, mulţi şi şterşi. Nu mai avem încredere în nimeni, nu mai avem încredere în nimic. E moarte sigură să părăseşti trotuarul, oamenii sunt suspecţi de buni, ieri am văzut un copac într-o vitrină, un camion greu muşcase sticla şi crengile începuseră să moară, de ce mureau ele?

– Hei, strigă Tomas, ameţit de acest delir verbal colectiv, daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul, nu-nţelegeţi? Vreau să plec!

Şi capetele: Nu pleci nicăieri, nu pleci nicăieri până nu răspunzi. Unde sunt nenorocirile? Unde sunt nenorocirile lumii noastre? Unde sunt bolile, foametea, mizeria? Cine scrie cărţile? Cine face filmele? Cine porneşte şi opreşte ecranele, la care ne uităm? De ce nu se mai revoltă nimeni? Adevărul, adevărul.

– Nu ştiu, scânci Tomas, lăsaţi-mă! Nu pot…

Şi capetele: Ai să poţi, ai să poţi… Cine scrie? Cine citeşte? Cine născoceşte totul? Cine vede, cine ascultă?

Parcă venea un vânt dinspre primele rânduri, un curent de aer rece, băgând tremuriciul în cei mai subţire îmbrăcaţi. Tomas ştiu.

– Înapoi, strigă, înapoi, lua-v-ar…

Lor nu le era teamă şi motivele erau mai multe.

În primul rând, inconştienţa. Cu excepţia cătorva mai lucizi, miile reuşeau să vadă abia câţiva metri în jurul lor şi câteva minute în viitor. Nu puteau şi nu voiau vadă mai mult. Majoritatea erau nişte leneşi.

În al doilea rând, absenţa verosimilului. Nu mi se poate întâmpla ceva rău. Nimic nu e credibil.

Capetele: Unde sunt armele? Unde sunt şişurile, boxurile, bâtele? Unde sunt pietrele? De ce fugi, când vine vorba să ţii ceva în mână? Oamenilor li se suie sângele la cap când văd că nu mai au gustul revoltei. Că le lipsesc nervii. Că le-au furat nebunia. Aţi făcut din noi nişte castraţi.

În al treilea rând, ruşinea. Tomas se mai zbătu o vreme pentru a scăpa din  încleştarea piepturilor, apoi renunţă, pe de o parte înţelegând lipsa unei şanse reale de a se putea retrage, pe de alta cuprins brusc de un sentiment al ruşinii. Ei nu pot fi mai oameni decât mine. Ei nu pot şti mai multe. În venele lor curge altceva?

Şi mai era, desigur, curajul dement pe care mulţimea şi-l insuflă de una singură, aţele cu care se trezesc legaţi unii de ceilalţi în câteva clipe. Suntem mulţi, suntem o sută de mii, suntem două sute de mii. Crezi că ţi se poate întâmpla ceva rău? Ţie singur? Tocmai ţie? Dar sunt atâţia umeri aici, atâtea capete, atâtea picioare. De ce tocmai ţie?

Pe urmă, răul explodă. Ei erau blocaţi acolo, cu toţii, şi Taica şi Tomas şi Paraua cu băieţii lui. Pe undeva, pe o stradă lăturalnică, se afla încă şi Roza-femeia-străzii, auzind probabil.

Comisarul general Lavian îşi pierdu deodată răbdarea, aşa, din senin, tocmai la vremea când mulţimea rostea ultima ei întrebare, mascată de un urlet general: “Sca-me-le, sca-me-le!” Ceea ce dezvoltat voia să însemne, de fapt, ne-am săturat de minciunile voastre ordinare, printre care şi asta, ziceaţi că sunt veniţi de pe cine ştie unde fumuriii ăştia, că nu fac niciun rău nimănui, că vin şi se duc, că nici măcar n-au habar de prezenţa noastră. Atunci de ce s-au risipit îndată ce noi toţi am ieşit în stradă? Unde s-au topit? Erau într-adevăr duhurile celor morţi? Înseamnă că morţii o duc mai bine decât noi, cei vii, ei îşi tămăduiesc vieţile de dincolo de moarte pentru că au ce tămădui, iubesc pentru că au ce iubi, acum ei trăiesc cu adevărat.

Şi din nou “Sca-me-le, sca-me-le!” Ei bine, în acele momente se topi şi răbdarea comisarului general Lavian, aflat pe terasa uneia din clădirile învecinate. El ridică braţul drept.

Erau două sute de mii acolo, şi după primul sfert de oră rămăseseră jumătate. Cu un chiot de bucurie, sergentul dădu drumul flăcăilor săi întărâtaţi. Din douăzeci de puncte ale traseului, douăzeci de sergenţi făcură acelaşi lucru. Cei şase cameleoni plescăiră, înflorind într-o secundă sub culorile hipnotice ale atacului. Cei ce zăboveau cu privirile pe pielea maşinii cădeau ca popicele, Alţii se dovedeau mai tari, însă aveau să se vaiete de dureri zile întregi.

Comisarului general Lavian nu-i plăceau morţii. Comisarului general Lavian nu-i plăcea sângele. Ce fel de comisar general mai era şi ăsta? Câteva zeci de mii de oameni s-ar fi călcat în picioare în următoarele minute, dacă ar fi putut să fugă. Dar nu puteau.

Băieţii în albastru îşi descărcară armele la un unghi de treizeci de grade. Pe asfalt plesniră bombe peliculare, ce acoperiră strada cu un strat subţire, mai alunecos ca gheaţa. Privindu-i pe netoţii ăia patinând, încercând caraghioşii să se-agaţe unii de ceilalţi, făcând „buf” cu zecile, cu sutele, albaştrii se scuturară de râs minute în şir, mai ceva ca la filmele comice de odinioară. Ochii băieţilor se umplură de lacrimi.

– Tomas, Tomas! ţipă Paraua.

Tomas se zvârcolea sub mai multe trupuri, neputincios ca un şarpe pe o foaie de sticlă. La două sute de metri mai în faţă, chiar în primul rând, Taica Stop îşi pierdu minţile. El întinse mâinile către gâtul unuia dintre băieţii protejaţi în plastic. Strigă „Stop, băi rahatule!”, dar nu mai ajunse până acolo. Un baston electric îl atinse pe tâmplă. Văzu două cercuri aurii încolăcindu-se şi totul, toată vânzoleala din jurul său încetinind, gesturile cleioase, glasurile coborând sub limita audibilului, ca pe un tobogan. Cu picioarele de lână şi gura năclăită, alunecă chiar în braţele sergentului.

Îl aşteptau. Desfăcură, ca la antrenament, cu economie de mişcări, gura unui sac de hârtie roşie, indeşirabilă, îl vârâră înăuntru şi traseră fermoarul. Fermoarul fusese fabricat pentru o singură folosire.

Pe toată lungimea străzii şi la intrarea în Piaţa Tipografiei, grupuri mici de băieţi în albastru, duhnind a drog, păşeau fără grijă pe tălpile lor cu aderenţă sporită, oprindu-se din când în când pentru a mai umple un sac. Un camion venea încet, adunând coletele roşii. Cei risipiţi, sub picioarele cărora nu se întinsese pelicula, huiduiau întărâtaţi de pe margini. Băieţii le făceau semn veseli.

Se întâmplă ca în dreptul locului în care se găsea imobilizat Tomas, să se termine setul de saci. Până ce aduseră alţii, băieţii păşiră agale depăşindu-l, privind în stânga şi-n dreapta, ca nişte vizitatori într-un muzeu răvăşit.

Apoi Tomas îl auzi pe Paraua strigând mirat “Ce, aţi căpiat?”, şi Paraua luă el însuşi drumul camionului, nu sub privirile lui Tomas, strivit sub alte şase trupuri, nici ale fârtaţilor de muncă, ci sub cele ale femeii de stradă Roza, oprită ceva mai încolo, pentru a se ascunde sub un strat gros de pudră trandafirie, şi chemată irezistibil de curiozitatea pe care o poseda din belşug.

Fuseseră două sute de mii acolo, pe urmă o sută de mii, apoi cincizeci de mii. Cei alungaţi pe străduţele laterale urlau înciudaţi, îndemnându-se unii pe alţii la o ultimă şi răzbătătoare năvală. Oamenii comisarului general Lavian, plantaţi pe acoperişuri, se distrau folosindu-i drept ţinte pentru puşcoacele lor negre, cu ţeava scurtă. Din când în când, un cartuş gelatinos îl lovea pe câte unul în plin, acoperindu-l cu o pastă cleioasă şi înfiorător de urât mirositoare. Aceluia nu-i mai ardea de scandal şi, mai târziu, avea să se lase cules fără împotrivire. Glasul capetelor răsuna din ce în ce mai firav.

Capetele: Porcilor, ieşiţi la bătaie, asta nu e distracţie, ăsta nu e cinema ori ecran! Omorâţi-ne, cel puţin, călcaţi-ne-n picioare! Ascundeţi mănuşile, puneţi sacii pe foc! Loviţi-ne, tăiaţi-ne! Luaţi lucrurile în serios, nesimţiţilor, drogaţilor!

Dar nici asta nu era pe gustul comisarului general. El tânjea încă după ordine şi precizie desăvârşită şi-şi muşca buzele de ciudă la gândul că în curând totul avea să se termine, că prea puţin avea să mai rămână de făcut. Ridică din nou braţul şi mai făcu un semn, unul dintre ultimele.

În mai multe locuri, oamenii lui scoaseră la iveală colivii de aur învelite în catifea. Şi în vreme ce noaptea bătea din aripi cu înverşunare, luând în ocrotire oraşul, asfaltul lustruit, luminile pieţei, blocul Filidor, ei smulseră sigiliile şi desfăcură zăvoarele. Câteva zeci de Ksi-Ksou, fluturi-condensator neasemuit de frumoşi, cu aripile cât palma, nebuni ai culorii, îşi luară zborul tăcuţi. Pentru o clipă, comisarul general Lavian se simţi şi el fericit.

– Zburaţi, zburaţi, dragii mei, zburaţi îngeraşii mei! strigă el, cu ochii strălucind.

Ksi-Ksou se risipiră îngânduraţi, furişându-se pe lângă ziduri, coborând. Se lăsară atraşi de locurile în care agitaţia depăşea limita lor de înţelegere. Acolo se aflau de obicei capii răutăţilor, oile negre, conducătorii zurbagiilor. Ksi-Ksou se lipiră ţipând de frunţi, de obraji, de podurile palmelor. Sărutară cefele, pleoapele, buze schimonosite. Şi adormiră uşurându-se pe epiderma acelora, secretând douăzeci de mii de volţi într-o singură străfulgerare. Oraşul se umplu de fulgere violete.

Comisarului general Lavian nu-i plăceau morţii. „Întotdeauna trebuie să sfârşesc frumosul cu o mizerie ori mai multe”, cugetă el, copleşit de senzaţia vomei. Priveliştea, ţipetele de agonie, arsurile, mirosul, îi întorceau stomacul pe dos.

– Lucrurile sunt simple, zise umbra.

Era o umbră de un metru douăzeci, nu mai mult. Cineva o aşezase în dreptul ferestrei. O bucată de cer bleumarin scârţâia dincolo, afară.

–  Simple, vorbi umbra. Pământul are o dublură. Două sfere înghesuite în acelaşi spaţiu. Una peste cealaltă. Numai că a doua e un fum. În orice caz, n-avem voie acolo. Nu-i de nasul nostru.

Tomas se răsuci spre umbră şi mişcarea îi smulse un ţipăt. Piciorul stâng începuse să se umfle mai jos de genunchi şi să palpite. Fluturii lui Lavian scoseseră sufletul din el. Îl fugăriseră pe şaisprezece străduţe, până ce un semnal pe o frecvenţă secretă îi rechemase în coliviile lor. Cu ultimele puteri, se aruncase în cuşca protectoare a liftului. Şi nu pricepea nimic, nu înţelegea de ce-l urmăriseră. Nu se simţea şef în niciun chip, îi adunase el pe apucaţii ăia, îi scosese el în stradă?

– Hai, spune ceva! îl zgândâri umbra,

– Piciorul ăsta o să mă ucidă…, îi cornunică Tomas.

Pe urmă, culmea, ieşi luna şi lumină ce era de luminat printre două grinzi încrucişate aici, la nivelul o sută. Nimic grozav. Un pitic înţolit la patru ace, deşi cam hărtănit din pricina goanei, şi-un olog debusolat. Tomas.

– Mă mai ţii minte? întrebă.

Celălalt se foi neliniştit.

– Nu… Nu cred… De unde?

– De la Taica, îl lămuri Tomas. Ne-am întâlnit acolo, într-o seară. Doamne, parc-au trecut o mie de ani!

Piticul tuşi.

– Da, şi?

– Şi nimic. Spuneai că ai un plan. Spuneai că ai un plan grozav.

–  Ce plan? Ce tot vorbeşti? Eu n-am nimic cu ăştia din stradă, domnule! Vreau să zic că n-am nicio legătură… Eu am nimerit ca musca, pe cuvântul meu! Ce plan?

–  Nu ţipa! oftă Tomas. Un plan în legătură cu… cu „scamele”. Las-o moartă, nu sunt gabor.

Piciorul începuse să-i amorţească. Parcă-i era duşman, piciorul ăsta.

Pe urmă, piticul începu să plângă fără zgomot. Lacrimile sclipeau frumos în bătaia lunii.

–  …că s-au fumat toate, sughiţa el, ştergându-şi nasul. Lumea asta mai e a noastră? Pe noi ne mai bagă cineva în seamă? Ceţurile astea… Te doare piciorul?

–  Nu, zise Tomas. Aşteptăm câteva ore şi încercăm s-o ştergem. Deci Pământul are un geamăn.

–  Cine n-are? icni celălalt. Poţi să te mişti? Ce prost sunt, sigur că nu poţi. O să te-ajut eu până la lift. Aş fi vrut să arunci o privire jos, în stradă.

–  Mai bine povesteşte-mi tu, îi ceru Tomas.

Piticul se aplecă ascultător peste balustrada improvizată a etajului.

– „Scame,”, zise. Mii. Sute de mii. Forfotesc peste tot.

– Vin încoace?

–  Nu. S-au oprit pe la etajul zece. Urcă şi coboară. Pare să fie un pod acolo.

Tomas gemu. Carnea tocată a membrului începuse din nou să palpite.

– Mai spune-mi! ceru.

Şi parcă vedea norul trupurilor albe curgând, obosind, prin pereţi, ferestre, ţâşnind de sub asfalt ca dintr-o pânză freatică.

– Au prins curaj, scârbele! Cât eram noi în stradă, n-am văzut picior de albicios.

–  „Noi”? făcu Tomas. Adică erai şi tu pe-acolo?

–  Nu scap nicio ocazie să mă dau mare, zise piticul cu o oarecare jenă. Treceam prin piaţă. Ce să-i faci? Şi-atunci, la moşul ăla… Stop. De unde plan? Ce plan? Or să ne ia tot…

– Ce vorbeşti?

–  „Scamele”. Parcă mai e ceva de luat?! Parcă noi suntem mai adevăraţi decât ei?!

Râse.

–  Eu mai am costumul ăsta. Şi când beau, vorbesc frumos! Ca din carte vorbesc.

–  Ştiu, zise Tomas. Şi te conectezi prea mult la ecran, la cutia cu iluzii. Teorii. Presupuneri. Geme lumea de deştepţi.

–  Eu nu spun că ei vin de undeva anume. Despre dublură am auzit într-adevăr la ecran. Îmi place ecranul, îmi place şi strada. Noaptea târziu. Când ei dorm.

– Ţi-e frică?

– Nu. Nu mi-e frică de ei. Câteodată, ştii, parc-o caut cu lumânarea. Ai respirat aerul în preajma „scamelor”? Te-ai umplut de ceaţă trecând prin măruntaiele lor, călcându-le pe urme? Eu am făcut-o deseori.

–  Mereu am fost cam slăbuţ la poezie, oftă Tomas. Dar e ceva adevărat în ce spui. Ştiu că sunt aiuriţi care se strâng în zori pe colinele de la marginea vestică, să-şi aştepte oamenii-de-ceaţă. Ştiu că ei cred. Că fiecare „împreunare” de-asta, fiecare gură de ceaţă îi duce mai aproape cu un pas de ce visează ei că ar fi o altă lume.

– Nu ştiu, îi răspunse celălalt. Nu ştiu nimic…

– Or să crească. Or să fie tot mai mulţi pe pământul ăsta, sau pe strigoiul lui, pe care l-au găsit gol-goluţ, te mai îndoieşti de asta? Cine ştie cât au umblat ca să-l găsească. Şi-acum sunt mulţumiţi. Cum ne-am fi trezit noi la marginea unei păduri virgine. Cum am lua hăţişurile pieptiş, fiindcă de dincolo răzbat ispite fără seamăn şi prin preajmă nu-i nimeni cu care să împarţi raiul. Iar noi? Noi ce-o să facem în vremea asta? O să-i privim, da. O să le cerşim atenţia şi-o să tragem şuturi în aer când o să ne mai sară ţandăra. O să ne bucurăm de curvele noastre, şi de maşinile noastre, şi de vecinii noştri, privind ca dobitoacele prin crăpătura uşii. Atât cât e nevoie. Şi-apoi, când o să ne plictisim de toate astea, o să crăpăm.

–  Bine ca nu scuipi! îl dojeni piticul. Ai strâns prea multă ură. Urăşti fiindcă nu poţi fi unul de-al lor. Asta am păţit-o eu demult, pe vremea când încă mai creşteam. Încet, dar creşteam. Şi nu băga nimeni de seamă.

Tomas vru să-i răspundă. Poate că l-ar fi trimis pe scări, în jos, să nu-l mai sâcâie, un pitic beţiv, cu aere de gentleman, un nimic înţepat şi laş îndată ce ieşea din aburii albăstrui ai spirtului. Mişcă buzele, dar în clipa aceea se petrecură două lucruri: un cui incandescent îi străbătu fluierul piciorului, cutremurîndu-l, şi o pată întunecată acoperi luna. Umbre le mângâiară feţele.

– Nu te mişca… spuse Tomas sufocat, nu respira… Nu gândi…

Celălalt scăpă un strigăt uşor. Ksi-Ksou fâlfâi tăcut, părăsind bucata de cer, venind să dea roată încăperii. Trecu o dată, ca un vânt, se întoarse, lovi tavanul şi din tavan ninse cu fire abia vizibile, suflate din tencuială ori de pe aripile străine. Ksi-Ksou zbură singuratic şi somnoros, având nevoie de cineva căruia să-i dăruiască din răcoarea fiinţei sale, cerşind puţină înţelegere şi tandreţe. Dacă nimeni nu voia să-l mângâie, atunci avea să mângâie el.

– Nu te mişca… porunci iar Tomas, cu faţa moartă, şi fluturele veni să i se aşeze pe piciorul strivit.

…Acum rămânem noi doi pe lume, noi doi sub roiul de stele, una mai îndepărtată decât cealaltă. Tu dormi, iar eu am să-ţi veghez somnul, căci nu mă pot întoarce printre ai mei şi, de altfel, acum nici nu mai sunt aşteptat. Tu dormi, şi când ai să te trezeşti am să adorm eu, iar somnul meu se va scurge dulce şi greu ca mierea de pe aripile tale, îngheţându-mi geana, buzele, îngheţându-mi inima. Visul meu fără sfârşit va fi un fulger violet, ultimul sorbit de mine, ultimul stârnit de tine. Douăzeci de mii de volţi…

Fluturele dormea, într-adevăr, ori îl pândea amuzat, indiferent la scurgerea secundelor, a minutelor, aşa îl pândise şi Vineri printre degete, când se-întorcea seara târziu acasă şi-o găsea chipurile dormind. Antenele doar fremătau firave, simţind carnea pedepsită dincolo de pânza pantalonilor, neînţelegându-i suferinţa pe care altfel s-ar fi oferit s-o aline în felul lui. Pentru el, tot ce era zbucium, tot ce mirosea a gând, gând scăpat de sub un oarecare control, însemna suferinţă. Douăzeci de mii de volţi…

– Stai locului, îi mârâi Tomas umbrei de un metru douăzeci, care tremurase câteva clipe lângă perete, prea departe de uşă. N-ai să faci zece paşi…

Dar acela nu voise sa fugă, el se gândise, caraghiosul, c-ar putea să se furişeze şi să măture dintr-o mişcare rapidă gângania scârboasă, s-o strivească apoi sub talpă, căci ce Dumnezeu ar fi putut să zacă sub aripile condensatorului, cât de iute s-ar fi putut ridica abdomenul acela ca un vierme?

Ksi-Ksou oftă în somn. Comisarul general Lavian îşi adunase coliviile aurite şi aruncase catifeau asupra lor când el încă nu se smulsese din ultima îmbrăţişare pe care o dăruise cuiva, în dosul unui perete. Pusese atâta dragoste în acel din urmă sărut încât femeia îşi petrecuse moartea într-un orgasm extraordinar, iar el rămăsese plutind între două ape ale nopţii, un vagabond fără voie, executând lupinguri, trecând de la încântarea de a descoperi lumea de unul singur la remuşcările pricinuite de abandonarea lui Lavian.

Cum să-mi petrec altfel ultimele minute de viaţă decât privind? Decât privind desenul complicat al aripilor tale, atât cât pot să-1 disting în lumina înşelătoare a lunii? O farsă în lumină naturală.

De sub marginea superioară a petalelor ce te ţin în aer pornesc culoarele plane ale unor labirinturi fără soluţie, pe drumurile cărora, o dată plecat, nu te mai întorci niciodată. Iar mai jos, răspunzând feţelor interioare, petele mari, filigranate, nişte peceţi inimitabile palpitând însufleţite, câte una pentru fiecare dintre semenii tăi. Iar şi mai jos, ceva nedefinit, ascuns poate şi de întuneric, tulburat poate şi de surpriza de-a te vedea dintr-o dată atât de aproape, fotografii voalate ale unor “scame” prin trupurile cărora ai zburat pentru a iubi, pentru a dărui somnului, pentru a adormi pe vecie oameni adevăraţi.

Am să te trezesc acum, fluturele meu unic, vestitorul unei veri unice, să plecăm împreună departe de-aici, departe de nimic, şi nu va mai exista vreodată om mai fericit decât mine, vom uita, şi tu, şi eu, tu pe Lavian, iar eu pe Paraua, pe Bene, pe Taica Stop, pe Roza şi pe mulţi alţii, rătăciţi cu toţii, ori dimpotrivă reuniţi acum, în clipa asta, prin subsolurile Departamentului de Ordine şi Linişte. Care vârâţi până la bărbie în bazinele cu apă la temperatura corpului şi ţinuţi acolo până li se încreţeşte pielea ca la bâtrânii de-o sută douăzeci de ani, care închişi în oglinzi sferice, ei singuri şi-o sursă punctiformă de lumină, care marcaţi pe viaţă pentru a putea fi recunoscuţi oricând, cu organele interne tatuate meticulos, un tatuaj activ, gata în orice clipă să strige “ăsta e!”

Şi poate că ar fi-ntins mâna chiar atunci ca să-l trezească şi să termine o dată, dar piticul era tot atât de sprinten şi de zăpăcit pe cât era de pitic.

Sosise ora la care Goliatul îşi făcea rondul. Maşinăria trecea, fie ploaie, fie vânt, păzindu-şi grinzile ei dragi, verificând cu atenţie dacă ceea ce trudiseră în timpul zilei subalternii săi atât de perisabili rnerită păstrat ori trebuie refăcut de la zero. Aşa făcu şi de această dată.

–  Aici! ţipă micul om, zvâcnind ca un arc. Aici, rablă proastă!

Mai avea doi metri până la balustradă. Dincolo îl aştepta imobilă, silueta Goliatului, uimit să descopere viaţă acolo unde n-ar fi trebuit să se afle decât fier rece şi pereţi netezi. Jos, pe pământ, osiile scârţâiră şi îngheţară. Întrebările începură din nou să alerge prin mintea ca o cutie, iar capul mobil coborî câteva zeci de niveluri pe şinele lui, pentru a desluşi mai bine ce se petrece. Iar afunsitul de pitic se repezi spre el cu braţele deschise

– Aici! Aici sunt!

Atunci Ksi-Ksou se trezi şi-şi luă zborul în aceeaşi fracţiune de secundă. De fapt, zborul precedase revenirea la realitate. Se odihnise destul şi avea, în sfârsit, o suferinţă de alinat. Aripile bătură şi scăpărară scântei, încărcându-se mai iute ca gândul. Înainte ca piticul să mai strige o dată “aici!” şi ca tărtăcuţa Goliatului să frâneze, el şi străbătuse jumătate din distanţă.

Tomas ţipă. Ţipătul lui se izbi de pereţi, întorcându-se să-l pălmuiască. Din ţipăt curse sânge. Lovi cu pumnul oasele sfărâmate ale piciorului şi gândi “am sa te storc în pumni, vietate spurcată!”. Şi aproape leşină de durere, o durere trupească şi una interioară, sufletească, aeriană şi nemeritată.

Fluturele se întoarse din drum. Era deci unul care suferea mai tare aici, în preajmă. De poftă, epiderma pe jumătate sintetică se acoperi cu sudoare. Însă în clipa următoare Tomas îşi pierdu cunoştinţa şi orice durere încetă, iar trupul său inert ieşi din atenţia lui Ksi-Ksou.

–  Dă-i drumul! zbieră piticul, îmbrăţişând fruntea turtită a Goliatului, dă-i drumul, prostule, cap-de-fier!

Şi privea ochii aceia orbi, protejaţi de plasă metalică, şi nu vedea nimic în oglinda lor, doar imaginea strâmbă a unui ins înfricoşat de moarte, mai scurt decât alţii.

Ksi-Ksou izbi ceafa dezgolilă, chiui şi descărcă rodul puterii sale. Un vârf de aripă scrijeli obrazul impasibil al Goliatului, făcându-l să tremure ca de ruşine. Şi douăzeci de mii de volţi se scurseră, până la ultima picătură, prin carnea piticului, ca şi prin cea a uriaşului, răpindu-le vlaga. Şi fluturele mai ţipă o dată, auzindu-i cum oftează, şi fugi de-acolo, pierzându-se în noapte, căci omul acela, murind, îşi uşurase pântecele, împrăştiind o duhoare îngrozitoare. Fugi, plin de nenoroc, ca să-l caute pe părintele lui, Lavian.

Unu, doi, trei, patru, cinci, şase… Goliatul suspină, pe urmă îşi aduse aminte şi reuşi să treacă piedica. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece… Sunt inteligent. Opt, nouă, zece… Sunt inteligent. Muncesc. Sunt inteligent. Gândesc. Muncesc. Timpul meu este preţios. Timpul are preţ pentru mine. Muncesc…

Era pe jumătate orb, ceva rămăsese agăţat de plasa metalică din faţa ochilor săi. Era şi un pic sărit, fiindcă descărcarea electrică îi străbătuse segmentele trupului, pierzându-se în cele din urmă prin împământare. Dar nu mersese totul strună. Sărise un nimic de siguranţă şi se prăjise un fleac de circuit, aşa de neînsemnat că nici Goliatul însuşi nu-şi amintea la ce foloseşte.

Unu, doi, trei… Eu muncesc, ba nu, gândesc, ba nu, pot să număr până la o sută. Pot să număr până la o sută de miliarde patru sute treizeci de milioane opt sute cincizeci şi cinci de mii două sute şaptesprezece. Dacă nu vă plictisesc. Eu muncesc şi gândesc…

Mizeria asta lunguiaţă agăţată de plasa ochilor nu putea fi decât vreo bucată şuie de grindă pe care un iresponsabil de muncitor găsise de cuviinţă s-o lase în drum. Goliatul îşi trimise tijele subţiri şi sensibile, agere chiar, ca să pună ordine între lucruri. Asta era deviza lui şi cine avea de gând s-o ducă fără probleme trebuia s-o bage bine la cap. A pune ordine între lucruri.

Apucă bucata de material, fără să-i bage în seamă moliciunea, fără să se sinchisească prea mult ca obiectul lăsa să se scurgă ceva, fără să-i pese că grinda asta seamănă cu ceva cunoscut. Fleacul de circuit, dacă nu s-ar fi ars, l-ar fi ajutat să-şi aducă aminte.

Apucă bucata de material ale cărei protuberanţe, cinci la număr, se bălăngăneau aiurea. Semăna cu ceva, totuşi. Unu, doi, trei, patru… Căută din ochi locul cel mai potrivit. Analiză rapid şaisprezece variante, dintre care o alese pe cea optimă. Tijele deplasară piesa la locul cu pricina şi se retraseră, dând voie pistolului pneumatic. Acesta realiză o îmbinare cu douăzeci de nituri în numai patru secunde.

Pe urmă, Goliatul îşi continuă rondul, fluierând satisfăcut, pe şina lui circulară, fără să se grăbească, fără să privească înapoi, la rodul muncii sale, căci munca temeinică nu poate fi urmată decât de rezultate perfecte. Unu, doi, trei, patru… Sunt inteligent. Grinda, nu mai mare de un metru douăzeci, rămase la locul ei, locul cel mai potrivit cu putinţă. Nu se deosebea prin nimic altceva de toate celelalte din jur, în afara compoziţiei organice. Deocamdată, prin preajmă nu se afla nimeni care să decidă cât de important este acest aspect. Conta mai mult faptul că, asemenea tuturor celorlalte, şi aceasta era lipsită de viaţă.

Vineri dormind:

La două palme deasupra scândurilor galbene ale podelei, ceaţă surprinsă în zbor liniştit. Acolo umărul, acolo obrazul, acolo palma făcută căuş. Acolo şoldul compact de iluzii, acolo călcâiul care începe şi sfârşeste. Tomas i-ar fi dat roată nedumerit şi în această, poate printre ultimele, noapte de veghe. Noapte în care o urmăreşte dormind. Şi sub pielea feţei de ceaţă se rotesc visuri, coşmaruri, păsări. Ea respiră încet.

Cred că ne-am iubit cândva, poate între alte frontiere ale timpului ori ale spaţiului. Poate nu era niciun spaţiu. Dacă tu ai fi dublura mea, aşa cum zicea acel sărman, în mine zace o femeie de ceaţă. Sau în trupul meu şi-a lăsat sămânţa de căţea Roza, şi-acum căţeaua aşteaptă să crească şi să te alunge muşcând.

Cred, da, că ne-am iubit cândva şi-aş face bine să-mi amintesc cât mai iute când, căci în curând n-am să mai fiu în stare. De-acum înainte, gândurile mele vor fi din ce în ce mai mult crâmpeie izolate, săgeţi răzleţe ce vor străbate cu încetinitorul încăperea, în drum spre tine, ori spre alţii.

Din lumea asta, cea în care m-am născut şi în care-am trăit (n-ar fi fost păcat să mă sfârşesc în cu totul altă parte?), iată, cea mai intensă senzaţie, ca o culme a ridicolului, este una de durere pricinuită de această la început banală fractură, care între timp, a devenit una deschisă. Iar în curând senzaţia va fi una de greaţă, pricinuită de mirosul fetid al cangrenei.

Te-am aşteptat, Doamne, te-am aşteptat!

Epilogul va fi scurt, cât mai scurt cu putinţă, pentru că tot ce trebuia scris s-a scris în aceste patru zile petrecute în interiorul piciorului meu.

Aş fi vrut să-ţi spun cât de mult te doresc, dacă nu m-aş fi temut de felul în care m-ai fi privit. Ce-ai fi putut gândi despre mine? Că te-am vânat ca pe oricare din gâsculiţele ce cad la pat după primele asalturi mai serioase? Că tot devotamentul meu a fost mimat cu oarece talent. Că te pun în situaţia idioată de a nu mă putea refuza. Pe mine, cel care ţi-am fost zi şi noapte aproape. Chiar şi atunci când nu mă simţeai.

Da, epilogul va fi scurt, cât mai scurt cu putinţă.

Poimâine sau răspoimâine, bătrâna doamnă Topor se va furişa să privească pe gaura cheii. Va fi un act de mare curaj. Stând aplecată, va recunoaşte mirosul.

Primul frison.

O recapitulare rapidă:

Singur de prea multă vreme. Taica. Goliatul, Paraua, Roza-cea-care-vinde-amorul.

Pluteşte un abur de nebunie prin coclaurile lumii. Aburul ascunde acum noptiera pe care de obicei îmi ţin revistele.

Şi apropierea Rozei:

– Deschide, bă, ştiu că eşti înăuntru, deschide-mi, bestie, labagiule, m-ai tăvălit cum ai vrut şi-acu-mi dai cu piciorul!

Dacă vrei să mai salvezi ceva, dragă ceaţă, vecină, dragă vecină, trebuie să te grăbeşti cum n-ai făcut-o niciodată. Tu şi poporul tău de “scame”, orbi cu toţii.

Şi din nou Roza:

–  Mi-ai mâncat viaţa, nenorocitule, ţi-ai bătut joc de mine, nu m-ai iubit niciodată etc. etc.

Nu ştiu de când e la uşă. Câtă vreme va sta acolo va fi bine, bătrâna doamnă Topor nu va chema potera ca să vadă ce-i cu mine, prilejul de distracţie se iveşte prea rar pe treptele imobilului ăsta.

Şi Paraua, şi Mustaţa ţepoasă care a-ndrăznit să scuipe o “scamă”.

Şi domnul-ca-o-lăcustă, care va compune poate un cântecel despre unul ca mine, cântecel pe care-l vor acoperi motoarele automobilelor. Încep să fiu patetic, încep să-mi plâng de milă. Iată urmele trecerii mele prin această lume.

Încep să te urăsc, Vineri.

Nu mi-ai dat nicio şansă. Meritam una, măcar pentru perseverenţă.

Desigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc doar câteva zile cu voi, dacă asta nu v-ar fi incomodat prea tare. Să-ţi cunosc prietenii. Să vă deprind obiceiurile.

Dar tu nu.

Şi ţi-aş fi fost de folos. Şi te-aş fi învăţat. Şi ţi-aş fi dăruit: dragoste cu nemiluita. Până te-ar fi apucat greaţa. Căldură sufleteasca. Până te-ar fi trecut năduşelile. Tinereţe veşnică. Echilibru. Ai fi putut să mergi pe sârmă fără grijă. Protecţie nelimitată. Protecţie garantată.

Dar tu, nu.

În reluare, pe ecrane, Roza:

– O să-ţi muşti mâinile, monstrule, o să mori bătrân şi singur, pe-un pat în care-or să colcăie căpuşele și ploşniţele, o să mănânci pe sponci! Monstrule!

Dar tu, nu.

Ca şi cum aş fi trecut prin faţa casei tale, într-o zi ploioasă, şi n-ai fi vrut să-mi deschizi, dându-mi de-nţeles că nu eşti acasă. Ca şi cum aş fi trecut cinci minute mai târziu şi-aş fi văzut fereastra întredeschisă ori perdeaua trasă. Iar tu, chipurile, tot lipsă.

Acum încep să înnebunesc…

Deci, ce vă las:

Oile mele, berbecuţii mei, speriaţi de “scame”, nu pentru că v-ar fi teamă de ceea ce nu cunoaşteţi, ci pentru că-i bănuiţi mai buni decât voi. De necunoscut nu vă mai sinchisiţi, pentru că, holbându-vă la cutia-minune a ecranului (care a luat, încet, dar sigur, locul bordelurilor de altădată), ați învăţat cât de bine şi cât de eficient este ca alţii să gândească în locul vostru. Nu vă mai scremeţi! Behăiţi ici şi colo, pe schelă, la cinci sute de metri deasupra supei în care clocoteşte oraşul ăsta, la o berică, în pat cu vreo găinuşă pentru care vă daţi cocoşi, la înghesuială, cu turma, acolo unde feţele se şterg, acolo unde devii un nimeni, absolvit de orice răspundere…

Nu dragoste…

Nu revoltă…

Nu linişte…

Nu ură…

Epitaful sugerat de Roza:

– Motănel, nu-s supărată pe tine, n-am mâncat de două zile, îmi mai dai o sută? Cu aia de săptămâna trecută, două.

Acum vii către mine, Vineri. Acum mă mângâi pe frunte. Acum mi-l prezinţi pe fratele tău. Acum pe maică-ta. Acum un iubit pe care-l aşteptai îngândurată. Să vin cu voi? Nici pomeneală…

Acum Ksi-Ksou îţi străluceşte în păr şi părul a început să se închidă la culoare. Lavian te ameninţă cu degetul. Oraşul sclipeşte ca dintr-un bulgăre de aur. Până departe, spre muchiile clădirilor din colţul lui 104. Până dincolo de blocul Filidor.

O, ce lume minunată…

© Dănuț Ungureanu