Vă urmăresc cu privirea, pe tine şi pe tata, şuşotind în bucătărie. Iarăşi discutaţi planurile. Niciunul din voi nu pare trist. Dar nici fericit. Cred că există măcar ceva din asta. Însă feţele voastre trădează hotărâre sau, poate, resemnare. În orice caz, am obţinut ceea ce mi-am dorit. Niciunul din voi nu a fost obligat să meargă pe această cale, aşa că amândoi sunteţi de vină.
Dorm în camera mea. Fratele meu geamăn probabil că doarme şi el, tot acolo. Gemenii pe care eu mi-i amintesc, tu i-ai negat. Înainte de-a fi crescut destul de mult încât să-mi dau seama că întrebările nu-mi vor aduce răspunsul, ci vor abate asupră-mi doar vorbe aspre şi lungi perioade de tensiune, am întrebat de fratele meu în repetate rânduri. Nu ştiam exact că este fratele meu. Doar îmi aminteam de un alt băiat, de vârsta mea şi de talia mea, prezent şi el când eram eu foarte mic. Despre acele vremuri, mi-ai spus mereu că, probabil, îmi amintesc de un verişor de-al meu. Îl întrebai pe tata:
– Cum îl cheamă, dragule? Fiul fratelui tău. Cel care trăieşte în est?
Îţi răspundea, iar tu spuneai că probabil de el îmi aminteam eu. Că familia lui a stat la noi o lună, într-o vacanţă de vară, pe când aveam eu patru-cinci ani. Dar eram sigur că minţi. Nu-mi aminteam doar de o vară. Îmi aminteam de cineva cu care m-am jucat de nenumărate ori şi-am dat bătălii grandioase cu soldaţii noştri de plumb. Era cineva mereu prezent lângă mine, chiar şi în primele mele amintiri.
Ultima dată când te-am întrebat de el, pe când aveam opt sau nouă ani, am vrut să aflu dacă a fost fratele meu.
– Nu fi prost.
Cuvintele-ţi erau repezite.
– Nimeni de vârsta ta nu are fraţi. Ştii asta.
Am obţinut ce-am vrut, însă tot vă privesc. Sunteţi amândoi aşezaţi, calmi, în timp ce vi se răcesc cafelele. Cum puteţi face asta? Vreau să urlu la voi, să vă spun că n-ar trebui s-o faceţi sau, dacă trebuie, să mi-o faceţi mie în loc. Însă nu puteţi schimba trecutul. Aşa merg lucrurile.
* * *
Sunt absolut sigur că aş omite ceva dacă aş enumera toate regulile, regulamentele şi legile pe care le încălcam prin explorările mele neautorizate în trecut. Dispozitivul nu era destinat cercetării chestiunilor de mică importanţă, aşa cum era, obiectiv privind lucrurile, pierderea fratelui meu. O altă regulă a departamentului interzicea explorările în ultimii cincizeci de ani; ceva din modul de funcţionare a dispozitivului făcea să fie mai uşor să te duci cu o mie de ani în urmă decât cu doar câteva zeci de ani. De fiecare dată când mă întorceam, riscam să defectez mecanismele interioare ale dispozitivului. Exploratorii nu aveau voie să se implice în niciun fel de investigaţii legate de trecutul familiei lor, indiferent cât de departe în timp mergeau.
Am lucrat aici doisprezece ani. În tot acest timp, mi-am imaginat cum ar fi să mă întorc în primii ani ai copilăriei mele, să văd dacă m-am înşelat eu ori tu şi cu tata m-aţi minţit. Dar mi-a lipsit curajul. Aveam o slujbă bună şi ştiam că mi-aş fi primejduit-o, pe ea şi alte lucruri, dacă încălcam regulile. Aşa că mi-am văzut de treburile mele. Am adunat informaţii despre războaiele vechi, societăţile defuncte şi invenţiile uitate pentru cercetătorii care ne plăteau să ne întoarcem în timp ca să recuperăm cunoştinţele pierdute.
Când mi-au apărut primele simptome, am crezut că doar exagerasem cu alergările mele. În zilele în care nu lucram, alergam, adesea, peste douăzeci de kilometri zilnic. Au început să mă supere picioarele. Le simţeam slăbite şi eram predispus la crampe. În alte ocazii, muşchii începeau să-mi palpite; spasmele lor nu erau dureroase, doar enervante. Am redus din alergări. Zilele mele libere erau acum lungi şi plictisitoare. Stăteam în apartamentul meu uitându-mă la filme sau citind, deloc doritor să mă întorc la lucru, dar nici nu mă bucuram de timpul liber.
Când au început crampele şi spasmele la mâini, m-am dus la o doctoriţă. După ce a analizat rezultatele testelor, mi-a spus diagnosticul într-o manieră cât se poate de cinică. Mai aveam de trăit patru sau cinci ani, însă natura degenerativă a bolii îmi va anihila majoritatea funcţiilor normale ale organismului în următorii doi ani. Doctoriţa mi-a dat un pliant care explica punctajul handicapului. La paisprezece, eram îndreptăţit să încetez munca şi să primesc o compensaţie financiară pentru handicap. Optsprezece puncte mă făceau eligibil pentru eutanasie. Dacă decideam asta, m-a avertizat ea.
Chiar a doua zi, am făcut prima călătorie personală şi m-am uitat cum fratele meu şi cu mine ne jucam pe podeaua camerei noastre.
* * *
Stai în bucătărie, aşteptând să se întoarcă tata acasă. Mă joc pe podea cu soldaţii de plumb, aliniaţi ca pentru bătălie. Dacă sunt curios pe unde-o fi fratele meu, n-o arăt. Cum nici tu nu arăţi dacă mă vezi, desigur. Datorită modului în care funcţionează dispozitivul, pot percepe ce se întâmplă aici ca şi cum m-aş afla în încăpere. Însă nu mă aflu acolo.
Tata vine acasă şi mă ridică de jos, mă îmbrăţişează. Se joacă cu mine vreo câteva minute, în timp ce tu te uiţi. Soldaţii mei îi copleşesc pe ai lui. Apoi mă ajută să adun jucăriile şi să le duc de-acolo. Mă ademeneşte în altă cameră cu promisiunea că mă va lăsa să văd caseta video preferată. Puţin mai târziu, se întoarce şi se aşază lângă tine.
– Ne-am ocupat de tot, îţi spune.
Limbajul tău corporal sugerează că nu vrei să afli detaliile – voi doi aţi discutat planurile de atâtea ori, de ce să mai scormoneşti lucrurile, odată ce s-a terminat? Însă îţi povesteşte tot. Cum l-a lăsat pe fratele meu într-o comunitate Fără Nume, înainte de venirea zorilor, legat într-un scaun de siguranţă şi sedat. Cum a trecut prin departamentul Ofiţerului cu Organele Vitale şi a explicat că, în urmă cu câteva zile, a avut loc o tragedie, unul dintre fiii lui murise în somn. Familia, a explicat el ofiţerului, a ales o înmormântare simplă, restrânsă. L-a mituit pe ofiţer cu un card financiar. Poate că nici n-ar fi fost necesar, a zis tatăl meu, pentru că ofiţerul ar fi înţeles oricum, probabil. Însă n-a vrut să rişte nimic.
M-am întors în cameră, întrebând dacă se va juca cineva cu mine, întrebând unde-i fratele meu. Nu vorbeşte nimeni, însă te ridici, mă iei de mână, şi mă duci înapoi, afară din bucătărie. Observ o licărire în ochii tăi când trecem pe lângă locul de unde privesc eu.
* * *
Am închiriat o maşină şi m-am dus acolo unde tatăl meu ţi-a spus că se afla comunitatea Fără Nume. După aproape patruzeci de ani, am ştiut că s-ar putea să fie greu să-mi găsesc fratele. Comunităţile erau locurile unde trăiau oamenii care optaseră sau fuseseră forţaţi să iasă din societate. Erau separaţi cu totul de ceilalţi ca noi, nu mai aveau acces la şcoli sau la reţeaua de comunicaţii, nu aveau nicio posibilitate de a-şi mai lua un serviciu sau de-a primi îngrijiri medicale. Nu aveam idee cum ar putea arăta fratele meu, ca adult, în afară de faptul că s-ar putea să fie înalt ca mine, dar s-ar putea să aibă părul negru şi să fie mai aproape de aspectul tău.
Unii oameni afirmă că viaţa în comunităţi aduce cu vremurile simple de altădată. Poate că aşa e, însă acele vremuri însemnau muncă grea, manuală, fără medicamente pentru vindecarea infecţiilor şi o medie de viaţă cu treizeci de ani mai scurtă faţă de restul societăţii.
N-am găsit comunitatea când am condus pe şoselele dezolante, departe de oraş. Am crezut că poate înţelesesem greşit indicaţiile şi-am încercat diferite rute. Mi-au obosit braţele şi mă aşteptam ca, în curând, să înceapă să tremure. A trebuit să renunţ la căutările din acea zi.
N-aveam forţa de a efectua deplasări inutile. Comunităţile nu erau recunoscute oficial, însă mai existau informaţii destule despre ele, dacă ştiai unde să cauţi. Am aflat că nu greşisem direcţia. Comunitatea fratelui meu a fost lovită de un incendiu de pădure la doi ani după ce-a fost abandonată acolo. Zeci de oameni au murit încercând să salveze recolta şi clădirile, dar comunitatea a fost distrusă. Fratele meu, fiind atât de mic, a fost, probabil, salvat din flăcări şi n-a avut niciun rol în încercările de-a combate incendiul. Totuşi, comunitatea nu a fost reconstruită, iar locuitorii ei s-au răspândit în altele din ţară. Locuitorii ei erau Fără Nume, aşa că nu exista nicio însemnare cu privire la cine şi unde ajunsese. Fratele meu putea fi oriunde, iar eu n-aveam nicio speranţă să-l găsesc.
* * *
Lipsit de posibilitatea de a-mi reîntâlni fratele în prezent, nu puteam decât să vizitez trecutul. Simţeam că trebuie să înţeleg cum am ajuns să am un frate şi de ce te-ai descotorosit de el. Am explorat anii noştri de început. Am asistat la naşterea noastră. Nici măcar tu nu aveai habar că ai doi copii. Dacă s-ar fi depistat amândoi, unul dintre noi ar fi fost eliminat la începutul sarcinii. În litera legii care limita la unu numărul copiilor din fiecare familie exista o oarecare îngăduinţă, iar după ce fratele meu şi eu am supravieţuit scanărilor prenatale, nimeni nu te-a obligat să renunţi la unul din noi. Cel puţin, nu direct.
Nu eram gemeni identici. Părul lui era negru ca tăciunele, al meu, de un blond murdar. Umerii lui erau mai laţi şi, dacă eu moştenisem mai mult din trăsăturile tatălui nostru, el le moştenise pe ale tale. Acestea erau diferenţe pe care le puteam vedea, în cei câţiva ani cât am trăit amândoi în casa noastră.
Mai erau şi diferenţe pe care niciunul dintre noi nu le putea distinge, însă au fost semnalate în raportul de analiză genetică, produs după cea de-a treia noastră zi de naştere. Acest raport a precedat distribuirea în sistemul de învăţământ. Eu aveam anumite caracteristici care sugerau puternice capacităţi intelectuale, hotărâre şi o natură atletică. Raportul privitor la fratele meu era mai puţin promiţător: probabil că se va maturiza cu un grad mare de empatie, dar în rest îl depăşeam la toate capitolele.
Când a venit vremea să mergem la şcoală, eu urma să fiu îndreptat spre şcolile care m-ar putea pregăti pentru o profesiune în care-mi voi folosi intelectul. Într-o bună zi, poate că aş fi devenit inginer, medic sau om al legii. Fratele meu a fost desemnat pentru şcolile pentru pregătire a viitorilor meseriaşi. Nu era nicio ruşine în asta. Societatea avea nevoie de oameni pentru repararea vehiculelor, pentru construirea marilor turnuri de locuinţe şi ca să se ocupe de funcţionarea corespunzătoare a canalizării. Însă am văzut cum tu şi tata m-aţi favorizat pe mine, în detrimentul fratelui meu, în tot felul de mici aranjamente.
Soarta fratelui meu a fost pecetluită când a venit vremea să mergem la şcolile noastre. Guvernul ne lăsase pe amândoi să trăim, însă familia noastră era îndreptăţită la un singur credit pentru educaţie. Ca să ne trimiteţi pe amândoi la şcoală, ar fi trebuit să plătiţi toate taxele pentru o şcolarizare. V-am privit pe voi doi discutând cum să faceţi, dar era evident, încă de la prima discuţie, că nu existau speranţe ca să meargă nimic. Nu cred că vreunul din voi dorea să creadă aşa ceva. Vă gândeaţi că trebuie să existe o cale de rezolvare.
Atitudinea optimistă n-a durat prea mult. Într-o săptămână, vă întrebaţi deja ce să faceţi dacă numai unul dintre cei doi fii poate merge la şcoală.
* * *
M-am întors din seara când tu şi tata aţi plănuit dispariţia fratelui meu şi m-am dus direct în trecut, pentru a-l urmări pe tata cum îl abandonează. Respiraţia tatălui meu face aburi prin aer în vreme ce-l duce pe fratele meu pe locul din spate, pe cărarea cea lungă spre veranda din faţă a comunităţii. Lasă jos scaunul fratelui meu şi se uită la el o clipă, privindu-l cum respiră dormind. Tatăl nostru se apleacă şi-i dă, pentru ultima oară, la o parte părul de pe ochi. Apoi bate la uşă de două ori şi se îndepărtează pe cărăruie, fără să mai aştepte să i se răspundă. Trece pe lângă mine, iar în ochii lui nu-i nicio urmă de tristeţe. Totuşi, asta nu contează. Am decis deja că sentimentele de tristeţe sau remuşcările sunt irelevante. Aţi luat decizia împreună şi alegerea e singurul lucru de care-mi pasă. Îmi voi răzbuna fratele.
Sunt sigur că mai sunt doar câteva luni până la statutul de persoană cu dizabilităţi. Cu fiecare zi care trece, mă simt mai obosit decât în ziua precedentă. Am încetat să mai alerg şi am din ce în ce mai multe probleme în a-mi folosi mâinile cum vreau eu. Sunt şi momente când mi-e greu să înghit cum se cuvine. Nu-mi doresc deloc să trăiesc aşa. Într-un fel, asta mă face să mă simt slab, ştiind că mai degrabă aş muri decât să las boala să progreseze. Totuşi, m-am ocupat de această slăbiciune şi-am transformat-o în forţă. Boala mi-a dat forţa de-a rezolva conturile familiei noastre.
Este întuneric acum, în timpul real. Mă aflu lângă casa ta. Am trei seringi hipodermice, fiecare plină cu suficiente medicamente ca să scoată din circulaţie un adult timp de ore întregi. Am şi alte recipiente, pline cu soluţii inflamabile, şi am şi chibrituri. Am cheia mea de la casa noastră, cheia pe care n-am folosit-o de trei ani.
Poate că fratele meu, cel empatic, ar fi fost capabil să accepte deciziile voastre. Poate că ar fi ajuns la concluzia că, indiferent ce-aţi fi afişat voi în exterior, alegerea v-a ros pe dinăuntru în toţi aceşti ani şi asta este o pedeapsă suficientă. Eu nu sunt capabil să accept ce-aţi făcut.
Sunteţi amândoi adormiţi când vă fac injecţiile şi niciunul nu mişcă. Ştiu că medicamentul acţionează rapid, aşa că nu mă injectez şi eu încă. Trebuie să mă asigur că focul nu se va stinge. Torn substanţele inflamabile în camerele mici ale casei şi aprind focul. Am un moment de spaimă că flăcările şi fumul îmi vor da dureri înainte ca anestezicul să-şi facă efectul. Mă duc în camera care a fost fratelui meu şi a mea, când eram mici. Acum este cameră de lucru, aşa că nu există paturi. Mă întind pe podea. Braţul meu stâng intră în spasme şi-mi ia vreo câteva secunde până reuşesc să-mi fac injecţia. Simt înţepătura, totuşi, şi ştiu că, peste câteva momente, nu voi mai simţi nimic, niciodată.
Nu poţi schimba trecutul. Aşa merg lucrurile. Însă întotdeauna poţi schimba prezentul.
© Michael Haynes
Titlul original : „What you can change”
Traducere de Silviu Genescu.
Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
Michael Haynes locuiește în partea centrală a statului Ohio (S.U.A.), unde ajută la menținerea sistemelor informatice ale unei mari corporații în timpul zilei iar noaptea își ajută personajele să vadă lumina zilei. Un cititor pasionat și scriitor, Michael a avut peste douăzeci de povestiri acceptate pentru publicare în 2012 în „Beneath Ceaseless Skies”, „Orson Scott Card’s Intergalactic Medicine Show” și „Daily Science Fiction”. Este membru al SFWA și Grupului Writer Codex. Michael este editor al concursului lunar de ficțiune („Flash”) organizat de Kazka Press și editor asociat al seriei de antologii, „Unidentified Funny Objects”. Printre autorii săi preferați sunt Isaac Asimov, Lawrence Block, Roald Dahl, Guy Gavriel Kay, W.P. Kinsella, și S.J. Rozan.
